Argumentarea şi structura sa

Cuvântul argumentare poate fi folosit în două sensuri:

1. Ca sinonim al logicii, caz în care putem spune că tot anul vom învăţa logică, deci arumentare.
2. Ca tehnică, artă a persuasiunii (convingerii)

Despre cel de al doilea sens vom vorbi în această lecţie.

În acest al doilea sens argumentarea este asemănătoare logicii în sensul că implică construcţii de
propoziţii (cum este raţionamentul din logică) dar această structură se va numi argument, alcătuite
din două tipuri de propoziţii – cea la care se ajunge, care nu va mai fi numită concluzie (ca în logică) ci
teză, şi cele pe care se sprijină teza, care vor fi numite – temeiuri, probe, motive, dovezi, argumente,
şamd (care corespund premiselor din logică).

Deosebirea majoră între logică şi argumentare, în acest al doilea sens poate fi explicată în felul
următor: Dacă un doctor formulează un raţionament corect prin care să dovedească de ce este
necesar să purtăm mască şi este crezut, cele spuse de el sunt corecte atât ca argument cât şi ca
raţionament. Dar dacă nu este crezut raţionamentul său continuă să fie corect, deşi argumentul este
greşit (nu a convins). Similar, dacă cineva convinge pe altcineva că boala covid nu există,
raţionamentul său va fi, fireşte, incorect, dar argumentul corect – a convins.

Argumentarea presupune existenţa a două părţi – locutor (emiţător) şi interlocutor (receptor).

Argumentarea poate fi reală (când locutorul este convins de adevărul tezei) sau aparentă (când
locutorul ştie că minte). Această distincţie nu ne interesează foarte mult pe noi, logica în principiu
studiază forma nu motivele şi intenţiil. Dar poate fi foarte releventă în alte domenii.

Structura argumentării:

1. conţinut – toate propoziţiile folosite (probe şi teză).

2. tehnici de argumentare – modul în care organizăm propoziţiile. Acest punct variază extrem
de mult, ţinând cont att de persoană cât şi de context, sau implicare. Vom aborda foarte
diferit lucrurile dacă ne adresăm prietenilor sau dacă vorbim în faţa unui public, de exemplu.
3. finalitatea – adică scopul, care este întotdeauna persuasiunea.

Indicatorii argumentării sunt cei care ne vor interesa cel mai mult în cadrul lecţiilor viitoare. Ei sunt
cuvintele care au rolul de a ne arăta că este vorba despre o agumentare şi care este rolul propoziţiilor
în întreg. Există indicatori de premisă (findcă, pentru că, deoarece, etc) şi indicatori de concluzie
(deci, aşadar, ca atare, etc). În general ne putem da seama cu uşurinţă ce fel de indicatori sunt
cuvintele respective, pentru că le folosim frecvent. Totuşi, dacă suntem vreodată nesiguri, putem
încerca să îi verificăm în cadrul unei implicaţii uzuale (orice argumentare, orice raţionament este o
implicaţie), precum dacă plouă îmi iau umbrela. Orice cuvânt sau cuvinte care ar putea să determine
propoziţia plouă este indicator de premisă. Orice cuvânt sau cuvinte care ar putea să determine
propoziţia îmi iau umbrela este indicatr de concluzie.
premisă concluzie

plouă Îmi iau umbrela