Povestea lui Harap Alb

Ion Creanga
„Povestea lui Harap Alb” este un basm cult, având autor cunoscut și fiind fixată în scris. Basmul
a apărut în revista „Convorbiri literare” în anul 1877 și este o capodoperă de inspiratie
folclorică, ca urmare copiază o serie de teme şi motive specifice basmelor populare.

Acestă operă literară conduce lectorul într-un spatiu imaginar, unde fantasticul e puternic
individualizat și umanizat. Umanizarea fantasticului rezultă din faptul că personajele se
comportă ca nişte oameni obişnuiţi: fiul cel mic al Craiului plânge, Ochilă şi Flămânzilă
bombăne. Erudiţia paremiologică este o altă trăsătură specifică acestui basm şi constă în faptul
că autorul foloseşte proverbe şi zicători pe tot parcursul textului care aduc exemple clare şi
grăbesc ritmul povestirii. Nota comică este o altă trăsătură identificată nu doar în acest basm, ci
în întreg universul literar al scriitorului.

Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupra răului, care se complică în acest basm prin
dezvoltarea unei tematici adiacente, respectiv cea a călătoriei. Opera este o parabolă a
devenirii, a parcurgerii treptelor sociale de la statutul de slugă, la cel de împarat, având așadar
un accentuat caracter de bildungsroman. (dacă se cere tema și viziunea într-un basm cult
povestiții aici pe scurt două secvențe din care să reiasă triumful binelui sau secvența plecării
fiului cel mic de acasă, pentru tema călătoriei).

Perspectiva narativă este una obiectivă, deoarece relatarea se face la pers. a III-a („Amu cică era
odată un crai care avea trei feciori...”). Naratorul este omniscient şi omniprezent, dar parţial
obiectiv. (uneori intervine cu aprecieri făcute personajelor)

Titlul basmului are la bază un oximoron (figură de stil care pune alături două cuvinte care
aparent se exclud): „harap”, cuvânt folosit pentru a exprima ideea de negru, sclav, iar „alb” un
semn distinctiv pentru statutul de stăpân, conducător. Se conturează astefel condiţia
personajului care din stăpân, fiu de crai ajunge sclav.

Timpul şi spaţiul sunt, ca în orice basm, vag precizate, neclare: „Amu era cică odată într-o
ţară...”). Mircea Eliade numeşte acest timp neprecizat al basmelor „illo-tempore”(timp
nedefinit, al începutului lumii).

Viziunea autorului despre lume este una moralizatoare, autorul considerând că cei care fac bine
ajung să fie răsplătiţi, în timp ce oamenii care fac rău vor fi în cele din urmă pedepsiţi. Astfel, fiul
cel mic ajunge cu bine la capătul peripețiilor sale, în timp ce Spânul este pedepsit pentru toate
nelegiuirile sale.
Relaţia incipit-final este una simetrică. Simetria este susţinută de prezenţa formulei de
introducere şi a celei finale. Formula de introducere transpune cititorul în lumea basmului
(„Amu cică era odată...”), în timp ce formula de încheiere readuce cititorul în planul realităţii.

În basm regăsim personaje pozitive şi negative, principale, secundare şi episodice, donatoare şi

ajutătoare. Harap Alb este personajul principal al basmului, personaj pozitiv aflat în opoziţie cu
spânul. Este un personaj rotund, eponim, cel care oferă basmulu caracter de bildungsroman.
Personajul este caracterizat direct şi indirect.

Din caracterizarea directă aflăm date legate de statutul social al personajului, ocupaţii, detalii
fizice. Fiul cel mic al craiului îşi va modifica statutul social devenind sclav şi apoi îşi va relua
poziţia de împărat. Este necăsătorit, dar finalul basmului îi modifică şi acest statut, el
căsătorindu-se cu fata împăratului Roş. Detaliile fizice sunt vag conturate./Naratorul il
caracterizează direct, numindu-l „boboc în felul lui”.

Caracterizarea indirectă se desprinde din fapte, limbaj, relaţii cu celelalte personaje. La

începutul basmului, personajul se dovedeşte milostiv, generos în momentul în care îi dă un
bănuţ Sfintei Duminici, fără ca să ştie cine este. Este de altfel motivul pentru care Sfânta
Duminică îi va fi mereu alături, deoarece a intuit faptul că fiul cel mic este un om bun, capabil
de a face lucrurile așa cum trebuie, chiar dacă e tânăr și imatur. Aceste trăsături sunt
confirmate şi în momentul în care Harap Alb trece prin apă, punându-și viața în pericol, dar
evitând să ucidă furnicile aflate la o nuntă pe un pod.

Dovedeşte stăpânire de sine şi respectarea jurământului în momentul în care devine sclavul

spânului. Deşi a fost naiv şi a intrat în fântână fără să gândească, fiul craiului îşi continuă drumul
dovedindu-se responsabil și loial. Le ajută pe albine, demonstrând că este priceput şi poate să le
construiască un stup chiar dacă este fiu de crai. Este o nouă treaptă a maturizării, a formării sale
ca om.

Se dovedeşte prietenos şi comunicativ în momentul în care se întâlneşte cu acei monştri

simpatici care îi vor deveni buni prieteni, ajutându-l în toate încercările sale. În momentul în
care îi ia alături de el, Harap Alb este capabil să facă diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, semn al
maturizării şi ca urmare îşi alege prietenii după calitățile lor sufletești și nu după cele fizice. Pe
tot parcursul încercărilor prin care trece, Harap Alb se dovedeşte curajos, înţelept, puternic şi
hotărât. Din toate probele prin care trece învaţă câte ceva, personajul ajungând la finalul
basmului matur, gata să-şi întemeieze o familie. Din copilul naiv care a fost la început, Harap
Alb devine un om matur, capabil să-și întemeieze o familie și să conducă un regat.

Între Spân şi Harap Alb se stabileşte o relaţie de stăpân-sclav. Chiar dacă la prima vedere Spânul
pare un personaj negativ, el contribuie masiv la maturizarea fiului de crai. Este „răul necesar”,
este un pedagog care îl educă pe Harap Alb. Spre deosebire de Sf. Duminică, ce care are rolul
unui sfătuitor, Spânul foloseşte mijloace brutale de educare. Multe din calităţile eroului
principal se dezvoltă datorită Spânului. Îl supune pe Harap Alb prin vicleşug, dar îl învaţă să se
descurce în situaţii grele. Niciodată maturizarea lui Harap Alb nu ar fi fost posibilă fără ajutorul
acestui personaj.

„Povestea lui Harap Alb” este un basm cult având ca particularităţi reflectarea concepţiei
despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, umorul şi limbajul specific, însă ca orice
basm, se pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr.