Introducere în terapia de cuplu și familie

Cuprins

1. Concepte generale

2. Principalele abordări teoretice în terapia de familie

2.1. Abordarea cognitiv-comportamentală în terapia de familie

2.2. Abordarea sistemică

3. Rolul terapeutului

4. Tipuri de cupluri care apelează la psihoterapie

5. Structura demersului terapeutic în cuplu și familie

Obiectiv general

Înțelegerea specificului intervenției în terapia de cuplu și familie

Obiectice specifice

Familiarizarea cu principalele abordări teoretice în terapia de familie

Înțelegerea și achizitionarea structurii demersului terapeutic specific cuplului și familiei

1. Concepte generale

Viața în doi este cel mai fascinant domeniu de studiu, nu numai pentru psihologii avizați,
cât și pentru omul de rând, care în fiecare etapă a existenței sale se confruntă cu probleme,
dificultăți, suferințe generate de o comunicare defectuoasă în familie – acel loc minunat ce ar
trebui să constituie adevărata pavăză împotriva greutăților vieții. Vine o vreme când grijile
serviciului, mai ales în actuala și acuta luptă pentru ceea ce simbolic – și nu numai – numim
supraviețuire, demascarea mirajelor copilăriei și pierderea părinților sunt dramatic resimțite.
Fiecăruia i se pare că dacă ar exista rețete, dacă s-ar scrie în cărți cum să-ți păstrezi partenerul,
cum dragostea să dăinuie veșnic – căsătoria și aderarea la statutul de familist ar fi mai simplă.
Unicitatea noastră structurală, morală, cognitivă și emoțională ne face să receptam diferit
trecerea anilor, dar dincolo de aceasta există o relativă ciclicitate firească, mutuală, traversată
oarecum universal și fără excepții, de acea entitate spirituală nou creată și veche ca biblia însăși,
numită cuplu.

Terapia de familie s-a născut în 1950, a crescut în anii 1960 și s-a maturizat în anii 1970.
Perioada dintre anii 1975 – 1985 poate fi privită ca fiind vârsta de aur a terapiei de familie. Acei
ani au văzut înflorirea abordărilor cele mai imaginative și vitale de tratament, a fost o perioadă
plină de entuziasm și încredere. Terapeuții de familie poate aveau puncte de vedere diferite în
ceea ce privește tehnica, dar ei împărtășeau optimismul și scopul comun.

Tendințele dominante ale ultimelor decenii au fost construcționismul social (ideea că

experiența noastră este în funcție de modul în care gândim despre aceasta), terapia narativă,
abordările integrative și o preocupare în creștere pentru problematica socială și politică.

Terapia de familie are o istorie scurtă, dar un trecut îndelungat. De mulți ani terapeuții au
rezistat la ideea de a vedea membrii familiei pacientului, pentru a salva caracterul privat al
relației pacient-terapeut. Freudienii au exclus familia reală pentru a descoperi familia
inconștientă, introvertită; rogerienii au ținut familia departe pentru a asigura o privire pozitivă
necondiționată, iar psihiatrii de spital au descurajat vizitele familiei deoarece ele puteau să
distrugă mediul benign din spital. În momentul în care familia a devenit pacient s-a simțit nevoia
unor noi căi de gândire despre și de tratament ale problemelor umane. În anii de început,
terapeuții de familie erau însuflețiți de un simț senzațional al entuziasmului și convingerii.
Astăzi, ca urmare a criticilor postmoderne, sănătății instituționalizate și a renașterii psihiatriei
biologice suntem mai puțin siguri de noi înșine. Terapeuții de familie de astăzi au gestionat
sinteza ideilor noi creatoare cu unele din cele mai bune modele timpurii. Dar, dacă cercetăm
fiecare din modelele celebre în profunzime, vom vedea și unele idei bune pe care le-am neglijat.

Terapeuții de familie ne învață că familia este mai mult decât o colecție de indivizi
separați, ea este un sistem, un tot organic ale cărui parți funcționează într-un fel care transcend
caracteristicile individuale. Dar, chiar dacă avem calitatea de membrii ai unui sistem de familie,
nu încetam să fim indivizi, cu inimi, minți și dorințe numai ale noastre. Chiar dacă nu este posibil
să înțelegem oamenii fără să luăm în considerare contextul lor social – în special familia – am
greși dacă ne-am limita numai la suprafața interacțiunilor – la comportamentul social separat de
experiența internă. Ideea este aceasta: pentru a pune la dispoziție un ajutor psihologic eficient și
de lungă durată, psihoterapeutul are nevoie să înțeleagă și să motiveze indivizii și să influențeze
interacțiunile lor.

Între anii 1970-1985, au înflorit faimoase școli de terapie, s-au înființat centre de formare
și s-au studiat implicațiile sociale ale noilor modele. Cele trei linii terapeutice principale
individuale (comportamentală, psihanalitică și experiențială) au dat naștere unor 3 abordări de
familie similare: terapii de familie psihodinamice, cognitiv comportamentale și experiențiale,
fiind completate de trei linii terapeutice ce nu au derivat din nici o terapie individuală, ci din
revoluția sistemică: terapia de familie structurală, strategică și Bowniană (R. Schwartz, M.
Nichols, 2001).

Pionierii terapiei de familie au avut orientări clinice diferite și pregătiri diverse, lucru care
s-a reflectat în orientările care le-au succedat în epoca de aur a terapiei de familie. Întreaga
complexitate a câmpului terapiei de familie nu ar trebui să piardă din vedere ideea de la care a
plecat: familia este contextul problemelor umane, și ca toate grupurile umane, familia are o serie
de proprietăți emergente - întregul nu este dat de suma părților. Indiferent de multitudinea și
varietatea proprietăților emergente, toate se împart în două categorii: de structură și proces.
Structura familiei include triunghiuri, subsisteme și granițe iar procesele care descriu
interacțiunile în familie sunt: reactivitate emoțională, comunicare disfuncțională, circularitate -
decât să caute sursa (cine a început) terapeuții se concentrează pe înțelegerea și tratarea
problemelor ca pe o serie de reacții și reacții la reacții, în cercuri repetitive.

2. Principalele abordări teoretice în terapia de familie

Principalele școli de terapie de familie de obicei sunt grupate în literatura de specialitate

în două mari grupe: școlile clasice ale terapiei de familie și școlile recente ale terapiei de familie
(M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001). În prima grupă, a celor clasice, sunt incluse după aceiași
autori: teoria lui Bowen, terapia de familie experiențială, terapia de familie psihanalitică, terapia
de familie structurală, terapia de familie cognitiv-comportamentală. A doua grupă, cea a
terapiilor care au suferit influența secolului XXI, include: terapia de scurtă durată, terapia
narativă, modelul integrativ de terapie de familie, terapia medicală de familie și psihoeducația,
precum și teme speciale cum ar fi feminismul și terapia de familie, sărăcia și clasele sociale,
homosexualitatea și lesbianismul, violența domestică etc.

Dintre școlile clasice ale terapiei de familie voi aborda doar terapia de familie
cognitivcomportamental.

2.1. Abordarea cognitiv-comportamentală în terapia de familie

Terapia cognitivă de familie a urmat aceeași progresie ca terapia cognitivă a cuplurilor –

mai întâi ca o componentă suplimentară a abordării comportamentale și, apoi, mai mult ca un
sistem cuprinzător de intervenție. Munson (1993) observa că existau cel puțin 18 tipuri 4 diferite
de terapie cognitivă folosită de practicieni diferiți. Abordarea cognitivcomportamentală care
echilibrează accentuarea cunoașterii și a comportamentului, ca o abordare mai extinsă și mai
inclusivă prin concentrarea mai profundă asupra patternurilor interacțiunii familiei. Relațiile de
familie, percepțiile, emoțiile si comportamentul sunt văzute ca exercitând o influență reciprocă
una asupra alteia, astfel o interferență cognitivă poate evoca emoția și comportamentul, iar
emoția și comportamentul pot influența percepția.

2.2. Abordarea sistemică

Abordarea cognitiv-comportamentală a familiilor este compatibilă cu teoria sistemică și

include premisa că membrii unei familii sunt influențați simultan și se influențează unul pe
celălalt. În consecință, comportamentul unui membru al familiei declanșează comportamente,
percepții și emoții în ceilalți membrii care, în schimb, aleg percepții, comportamente și emoții
reactive în membrul familiei de origine. Așa cum acest proces se expune, volatilitatea dinamicii
familiei crește, făcând familia vulnerabilă la spiralele negative ale conflictului. Terapeuții de
orientare comportamentală au aplicat principiile teoriei învățării pentru a antrena părinții să-și
modifice comportamentele, să învețe cuplurile tehnici de comunicare și de rezolvare de
probleme. Problemele de comportament sunt privite ca fiind cauzate de patternuri disfuncționale
de întărire între părinți și copii, sau între soți.

Simptomele familiei sunt considerate ca fiind niște răspunsuri învățate, achiziționate

involuntar și întărite pe parcurs. Conform teoriei învățării sociale, un comportament este învățat
și menținut de consecințele sale, dar poate fi modificat în egală măsură prin modificarea acestor
consecințe. Tratamentul este determinat în timp și centrat pe simptom.

Abordarea cognitiv-comportamentlă creează un echilibru între cogniții și comportament,

se focalizează mai mult pe patternurilor de interacțiune dintre membrii familiei și constituie o
bază pentru terapia sistemică. Relațiile din familie, emoțiile, cognițiile și comportamentul, sunt
văzute ca exercitând o influență mutuală asupra membrilor, așa încât o inferență cognitivă poate
declanșa comportamente, emoții și invers, menținând în familiile disfuncționale o buclă de
feedback. Pe măsură ce acest proces de influențare reciprocă se desfășoară, se pot crea spirale
negative de conflict. Odată cu creșterea numărului de persoane implicate în conflict, dinamica
devine mai complexă, conflictul devenind mai ușor de escaladat. Epstein și Schlessinger (1996)
citează patru modalități prin care cognițiile, comportamentele, emoțiile membrilor familiei
pot interacționa, creând un climat instabil:

1) cognițiile, emoțiile și comportamentul individului privind propria familie (de ex., persoana
care se percepe ca retrasă față de membrii familiei);

2) acțiunile membrilor familiei față de individ;

3) acțiunile combinate (nu întotdeauna în consens) ale membrilor față de individ;

4) caracteristicile relațiilor dintre ceilalți membri ai familiei.

Beck accentuează importanța schemei sau a ceea ce numește el credințe adânci. Teoria
cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt cauza tuturor comportamentelor
din familie, dar accentuează că au un rol semnificativ în interrelaționarea evenimentelor,
cognițiilor, emoțiilor și comportamentelor (Epstein, 1988). În procesul terapeutic cognitiv-
comportamental, restructurarea credințelor distorsionate are un impact esențial asupra schimbării
comportamentelor disfuncționale.

Într-o familie schema cognitivă funcționează într-un mod similar, formându-se de fapt,
schema familiei. Dattilio (1993,1998) sugerează că această schemă este formată din credințe
despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării interacțiunilor dintre membri. Există
două seturi de scheme: cea a familiei de origine și cea legată de familie în general. Ambele
influențează felul în care individul gândește, simte sau se comportă în familie (credințe despre
cum ar trebui să fie relațiile în familie, cum ar trebui să se poarte soții între ei, ce probleme sunt
suspecte de a apărea în familie și cum ar trebui rezolvate, ce responsabilități ar trebui să aibă
fiecare membru, distribuția rolurilor, ce costuri și beneficii ar trebui să se obțină în urma
mariajului, etc). Se deduce că este foarte important rolul familiei de origine a fiecărui partener în
modelarea schemei familiei curente. Această schemă devine subiect al schimbării în funcție de
apariția unor evenimente de viață semnificative (moarte, divorț) sau în funcție de rutina zilnică.

Sfârșitul anilor ‘80 și începutul anilor ‘90 este marcat de aplicarea mai intensă a
modelului cognitiv-comportamental în terapia de familie de către Epstein, Schlessinger, Dryden.
Mai recent, Dattilio (1998) preluând modelul pionierilor, încearcă integrarea strategiilor
cognitiv-comportamentale cu variate modele terapeutice de cuplu, de familie, prin aceasta
demonstrând compatibilitatea tehnicilor cognitiv-comportamentale cu alte modele terapeutice.

În anii 1970, terapia comportamentală aplicată la probleme de familie s-a dezvoltat în trei
mari direcții: educația părinților (parent training), terapia comportamentală de cuplu și terapia
sexuală.

Premisa centrală a terapiei comportamentale este că un comportament este menținut de

consecințele sale. Dacă un nou comportament nu oferă consecințe mai plăcute, vechiul
comportament va fi rezistent la schimbare. Ecuația comportamentală poate cuprinde termenii:
stimul, răspuns, întărire. Întărirea presupune consecințe care afectează rata comportamentului,
prin accelerarea (se numesc întăritori) sau încetinirea (sunt numiți inhibitori) lui.

Consecințele care întăresc un comportament se pot grupa în două categorii: pozitive, sau
de recompensare, și negative, sau adversive. Astfel, un părinte poate întări pozitiv un
comportament al copilului (a face curat în cameră) prin recompensarea lui după ce a efectuat
sarcina, sau negativ, prin a-l cicăli până face curat.

Stingerea se produce când răspunsul nu este urmat de întărire. Neatenția este de obicei cel
mai bun răspuns la un comportament care nu ne place.

Relația dintre un răspuns și consecințele sale definește cadrul ce guvernează acel răspuns.
Schema de întărire descrie relația dintre răspuns și apariția consecințelor. Când întărirea se
realizează la intervale neregulate, răspunsul devine din ce în ce mai rezistent la stingere.

Pentru mulți, acest model terapeutic poate părea mecanicist deoarece ignoră sentimentele
și gândurile oamenilor. Dacă acest lucru era valabil în trecut, astăzi terapeuții au devenit din ce în
ce mai conștienți de necesitatea integrării behaviorismului cu teoriile cognitive. Evenimente
interne cum ar fi cognițiile, verbalizări și sentimente sunt considerate astăzi ca mediatori care
funcționează ca stimuli în controlarea comportamentului.

Terapeuții au început să deplaseze interesul de la individul singur la relațiile familiale,

apelând la teoria schimbului social (Thibaut și Kelley, 1959). Conform acestei teorii, oamenii au
tendința de a maximiza recompensele și de a minimaliza costurile. Aplicarea acestei teorii la
relația maritală ajută la înțelegerea mecanismelor de reciprocitate dezvoltate între soți. Astfel,
interacțiunile din cadrul cuplurilor care nu se înțeleg, se caracterizează frecvent prin
comportamente negative reciproce: dacă un partener reacționează negativ, celălalt este înclinat
să-i răspundă în același mod și se produce un lanț de interacțiuni negative (Gottman, 1979). Într-
un cuplu reușit, ambii parteneri se străduiesc să maximizeze recompensele reciproce și să
minimalizeze costurile.

Pentru că behavioriștii s-au centrat pe comportamentele deschise, observabile, au avut

tendința de a se centra pe beneficiile vieții de familie în termenii unor evenimente tangibile și 7
manifeste. De aceea au omis faptul că beneficiile inconștiente sunt o sursă puternică de
satisfacție și stabilitate în viața familiei, și faptul că autoevaluarea are un rol important - în
contextul vieții de familie aceasta este influențată de modelele anterioare (mai ales părinți), și de
imaginea partenerului ideal, care poate să intre în contradicție cu comportamentul real al
partenerului de viață, generând puternice insatisfacții.

Abilitățile de comunicare sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei relații
sănătoase (Gottman, Markman, Notarius, 1977; Jacobson, Waldron, Moore, 1980). Comunicarea
clară îi ajută pe membrii familiei să discrimineze între evenimente și să-și îmbunătățească
abilitățile de a înțelege și oferi suport.

Conflictul este inerent vieții de cuplu. Familiile care apelează la terapie vor de multe ori
să se elibereze de problemele care-i copleșesc, întrucât singuri nu au abilitățile necesare de a face
acest lucru. Aici iese în evidență componenta puternic educativă a acestui tip de terapie întrucât
furnizează, îi învață pe indivizi o serie de abilități pentru a face față problemelor în prezent și
eventual pe viitor, dacă mai apar. În gândirea obișnuită se propagă deseori mitul că, pentru a face
o relație să meargă, oamenii trebuie doar să se iubească si să se potrivească. Dar nimeni nu
detaliază conținutul expresiei „să se potrivească” și se așteaptă ca potrivirea să vină de la sine.
Mariajul perfect nu cade din cer, ci este produsul unui proces de învățare reciproc, desfășurat în
timp și permanent îmbunătățit.

După Patterson și Reid (1970), reciprocitatea există întotdeauna și între părinți și copii:
părinții care se comportă adversiv față de copiii lor, primesc același lucru în schimb. Părinții și
copiii dezvoltă patternuri de întăriri negative. Atunci când copiii devin conștienți de aceste
patternuri, pot deveni manipulativi.

Schemele care contaminează relațiile sunt învățate în procesul de creștere în propria

familie. O parte dintre aceste credințe disfuncționale sunt presupuneri despre rolurile familiale, în
timp ce altele sunt presupuneri despre interacțiunile familiale în general. Aceste scheme
formează osatura internă a formulărilor tip „trebuie”, a profețiilor care se auto împlinesc, citirea
gândurilor, geloziei, neîncrederii care otrăvește relațiile interfamiliale prin distorsionarea
răspunsurilor membrilor la diverse comportamente.

3. Rolul terapeutului
 „În terapia cognitiv-comportamentală terapeutul are un rol activ, directiv care implică în
egală măsură procese precum: orientare, ghidare, colaborare, parteneriat. Putem sintetiza rolul și
atitudinea terapeutului în terapia cognitiv-comportamentală astfel:

1) Culege datele și efectuează analiza funcțională a comportamentului;

2) Explică, informează, dedramatizează;

3) Definește simptomul țintă, identifică factorii de menținere și cercetează beneficiile secundare

ale acestuia;

4) Alege strategia terapeutică;

5) Stimulează motivația de participare la terapie a pacientului;

6) Aplică tehnica terapeutică;

7) Pune capăt relației terapeutice (conform contractului terapeutic).

Terapeutul nu trebuie să fie într-un anumit fel (M.P.Nichols, R.C.Schwartz, 2001) ci

trebuie să facă ceva. Terapeuții de familie de orientare behavioristă pun accent pe prezent și
analizează secvențe curente de comportament. Se subliniază rolul directiv al terapeutului care,
totuși, se pune în poziția expertului. El decide care sunt comportamentele a căror frecvență va fi
mărită sau scăzută. Pentru accelerarea comportamentului se aplică Principiul Premack (Premack,
1965): comportamentul cu o mare probabilitate de apariție (mai ales o activitate plăcută) devine
întăritor pentru comportamentul cu mai mică probabilitate de apariție.

Clienții se așteaptă ca terapia să fie un fel de lecție ce trebuie învățată, iar terapeuții
acestui curent au tendința de a opera în stil didactic, construind un model tipic al problemei
părinților, și alegând soluțiile care ar fi folositoare. Dezavantajul este că, atunci când terapia se
reduce numai la a preda și educa, terapeuții nu mai descoperă și rezolvă conflictele responsabile
de menținerea problemelor și nici nu le mai aduc în primul plan. Astfel că, avantajele terapiei
cognitiv-comportamentale, de a fi o abordare directă cu strategii simple, devine un dezavantaj în
mâinile unui terapeut care presupune în mod eronat că, dacă principiile de întărire sunt simple
atunci așa ar trebui să fie și terapia. Ceea ce îi diferențiază de alte abordări, este felul în care
aplică principii experimentale la probleme clinice, și atenția cu care verifică rezultatele
procedurii aplicate.

4. Tipuri de cupluri care apelează la terapie

Primul tip de cupluri care vin la terapie sunt cele în care evaluarea relației de cuplu poate
indica faptul că pentru cea mai mare parte a timpului partenerii au avut o istorie de interacțiuni
care au satisfăcut nevoile ambilor parteneri și au permis cuplului să facă față în mod eficient
exigențelor vieții de zi cu zi, cum ar fi cele legate de slujbă, treburi casnice și creșterea copilului.
În momentul în care se prezintă la psihoterapeut se întâmplă ca pentru cuplul respectiv recent să
aibă loc evenimente perturbatoare cum ar fi: boala severă a unui copil sau pierderea locului de
muncă a unuia dintre parteneri. Aceste cupluri au adesea o istorie de bunăvoință reciprocă și par
să aibă nevoie mai curând de asistență pentru a face față cererilor care au creat o criză, exprimată
la momentul respective prin starea lor de suferință și dezorganizare.

Un al doilea tip de cupluri care vin la terapie este cel în care unul sau ambii membri s-au
comportat într-un mod care să creeze o criză prin care amenință bunăstarea partenerului lor și
bunăstarea relației de cuplu. Astfel, cuplurile în care există abuzuri fizice și / sau emoționale,
infidelitate, pierderi datorate jocurilor de noroc, conduc spre pierderea încrederii reciproce și au
legătură cu comportamentul negativ al partenerilor între ei înșiși.

În plus, odată ce încrederea a fost pierdută, multe dintre aceste cupluri au dificultăți în
restaurarea acesteia, chiar și atunci când ambii parteneri fac eforturi concertate să se comporte în
mod pozitiv. Pe de o parte, persoana care a fost trădată (își) asumă faptul că partenerul nu va face
ceva care să îl afecteze în mod intenționat (pe el sau ea) și pe termen scurt comportamentul poate
avea un impact minim asupra persoanei, iar relația devine nesigură. Pe de altă parte, autorul
comportamentului acut negativ poate fi parte a unui model problematic cronic, cum ar fi abuzul,
care recent escaladează la acest punct de criză. În cuplurile cu modele cronice negative lipsește
bunăvoința și dorința de a colabora în rezolvarea problemelor.

Un al treilea grup de cupluri nu prezintă probleme acute, dar inițiază demersul terapeutic
atunci când ei sunt convinși de faptul că nu mai pot tolera o relație cronică nesatisfăcătoare.
Uneori, unul dintre parteneri vorbește despre faptul că un anumit eveniment a schimbat
perspectiva sa, ca atunci când o persoană află că un prieten este în divorț și apoi începe să
vizualizeze divorțul ca pe o opțiune.

În alte cazuri unul dintre parteneri spune: „M-am trezit într-o zi și am decis că eu nu
vreau să trăiesc întreaga mea viață într-o relație care nu mă face fericit.” Partenerii din acest tip
de cupluri au de obicei modele de lungă durată a relației de cuplu în familiile lor de origine, dar
10 în cuplul prezent acestea nu reușesc să le îndeplinească nevoile lor personale. De exemplu, un
membru al cuplului poate prefera autonomie mult mai mult decât celălalt, și dezacordurile
cuplului în acest sens pot conduce la frustrare pentru ambele persoane.

În mod similar, dacă unul dintre membrii cuplului prezintă o psihopatologie cronică,
depresie sau o tulburare anxioasă, cuplul poate interacționa în moduri care mențin sau
exacerbează simptomele astfel instalându-se distres pentru ambii parteneri. Alte cupluri au
experiențe stresante, deoarece caracteristicile lor personale vor face dificil pentru ei să lucreze
împreună în mod eficient, și să se ocupe de problemele specifice din viața cotidiană. În cazul în
care ambii membri ai unui cuplu sunt în general dezorganizați și neatenți, cuplul poate avea o
casă murdară, facturi neplătite, lucruri care contribuie la o atmosferă de disfuncțional persistent.
În toate aceste cazuri, anumite evenimente pot motiva unul sau ambii partenerii în a iniția terapia
de cuplu pentru a aborda dificultățile cronice pe care le percep în relația lor.
 5. Structura demersului terapeutic în cuplu și familie

Demersul în terapia de cuplu și familie va presupune aceleași etape ca orice demers

terapeutic, fiecare etapa având însă caracteristici diferite față de alte tipuri de terapie.

Etapele demersului terapeutic:

I. Prima etapă presupune stabibilirea contactului şi a alianţei terapeutice. Relaţia

terapeutica începe să se construiască din primul moment al terapiei şi continuă să se dezvolte pe
tot parcursul acesteia. Este important să fie o relaţie bazată pe încredere şi respect reciproc. O
relaţie terapeutică bună, începe de la o alianţă terapeutică bună. Studii recente au demonstrat ca
succesul terapiei este mai degrabă legat de o relaţie terapeutică bună, decât de cadrul teoretic în
care se desfăşoară intervenţia. In cazul terapiei de cuplu sau familie terapeutul va trebui sa facă o
alianță multiplă – atât cu fiecare membru al familiei dar ân primul rand cu entitatea familie. Dacă
în terapia individuală terapeutul are în față un singur beneficiar, in terapia de cuplu și familie,
terapeutul are în față o serie de entități, atât individuale cât și relaționale. Din această
perspectivă, terapia de cuplu și familie se apropie mai degrabă de terapia de grup decât de cea
individuală.

De la început trebuie stabilit contractul terapeutic ceea ce presupune precizarea cadrului

de desfăşurare a terapiei – tehnica utilizată, dispozitivul terapeutic (datele prestabilite a unei
şedinţe de terapie cum ar fi durata şi frecvenţa şedinţelor, aspecte financiare, etc.). Indiferent 11
că este vorba despre un contract scris sau unul verbal, este important ca în stabilirea cadrului
terapeutic să se înțeleagă clar rolul fiecăruia, cu drepturile și îndatoririle implicate– rolul
terapeutului fiind acela de a crea cadrul în care beneficiarii își pot explora atât problema cât și
obiectivele și potențialele soluții iar al beneficiarului (indiferent că este vorba despre individ,
cuplu sau familie) fiind acela de a aduce în terapie toate informațiile necesare și de a acționa
efectiv în direcțiile stabilite împreună cu terapeutul.

Contractul în terapia de cuplu și familie presupune nu doar doi semnatari ci trei,

terapeutul și cei doi parteneri (sau parinti în caz ca sunt implicați și copii).

II. A doua etapă este etapa diagnostică- interviul sau anamneza, în care accentul se pune
pe colectarea informaţiilor.

III. A treia etapă a demersului terapeutic este constituită de stabilirea obiectivelor.

Obiectivele generale ale intervenţiei terapeutice sunt următoarele:

- Asigurarea confortului psihologic şi a dezvoltării psiho-sociale optime;

- Creşterea încrederii în sine, a sentimentului capacităţii, a înţelegerii relaţiilor sociale, a

capacităţii de reflecţie asupra evenimentelor trecute şi de planificare a celor viitoare, a
autonomiei;
 - Contrazicerea modelelor internalizate de funcţionare a lumii care reflectă insecuritatea
individului prin dezvoltarea unor relaţii de încredere cu ceilalţi;

- Scăderea riscurilor şi a factorilor de stres (de exemplu probleme neuro-biologice sau un

temperament dificil, inadaptări : comportamente antisociale, psihopatii, depresii, consum de
alcool, droguri, violenţă domestică, insatisfacţii în viaţa de cuplu).

- Creşterea influenţei unor factori de sprijin, de protecţie (concomitent cu pararea acţiunii

factorilor adverşi); (de exemplu stare de sănătate bună, un temperament facil, autonomie,
încredere în sine, orientare socială sănătoasă; abilitatea de a soluţiona probleme; sentimentul
eficienţei care duce la creşterea încrederii în sine şi a autonomiei; plăcerea de a fi împreună alţii;
viaţă de familie armonioasă, caldă)

- Construirea unor sisteme de sprijin care să încurajeze şi să întărească eforturile

persoanei de a face faţă.

Scopurile şi obiectivele specifice trebuiesc stabilite împreună cu beneficiarii și trebuie să

țină cont de interesele tuturor celor prezenți ceea ce face ca stabilirea obiectivelor să fie mult mai
dificilă avand în vedere că fiecare va veni cu propria agendă și uneori vor exista o serie de
agende ascunse. Uneori este necesar ca procesul de negociere să debuteze în această etapă de
început.

IV. Următoarea etapă a intervenţiei o constituie planificarea.

Intervenţia poate fi centrată pe indivizi sau pe familia în ansamblu. Uneori problemele

unui membru pot fi mai multe sau mai dificil de abordat decât ale celuilalt/celorlalți ceea ce
poate face necesar un demers individual de terapie pentru persoana în cauză. Uneori este necesar
ca fiecare membru al familiei să parcurgă un proces individual înainte de a putea sa parcurgă
demersul de familie. Se poate lucra în orice formulă considerată adecvată de către terapeut atâta
vreme cât se respectă confidențialitatea fiecărui demers și membrii familiei percep egalitatatea
lor în raport cu terapeutul și acesta reușește să creeze alianța cu entitatea cu care lucrează
(individ, cuplu sau familie).

V. Următoarea etapă este constituită de punerea în practică a planului stabilit, intervenţia

propriu zisă

Intervenţia propriu zisă presupune punerea în practică a planului stabilit, tinând cont de
condiţiile concrete (de mediu, de persoanele implicate şi de relaţiile dintre aceste, etc), de
obiectivele stabilite şi de informaţiile care pot apărea pe parcurs.

VI. Ultima etapă este etapa de evaluare a terapiei

Etapa de evaluare este esenţială în desfăşurarea oricărui proces şi ne referim atât la

evaluarea de către terapeut a rezultatelor cât şi la evaluarea făcută de către clienţi.
 Un obiectiv secundar al acestei etape este stabilirea cu siguranţă a îndeplinirii
obiectivelor şi a posibilităţii de a încheia procesul. Pot exista şi evaluari intermediare care au ca
scop evidenţierea elementelor noi şi corectarea planului iniţial de intervenţie. Frecvenţă acestor
evaluări intermediare va fi stabilită de terapeut în funcţie de dificultatea cazului şi de modul în
care acesta evoluează.

Succesul poate fi mai dificil de definit în terapia de cuplu și familie, mai ales în cazul
cuplurilor unde o terapie de succes se poate finaliza co o despărțire bună a partenerilor. O
despărțire bună presupune o relație încheiata corespunzător, în care s-a spus tot ce era de spus,
indiferent că este vorba despre elemente pozitive sau negative, fiecare și-a înțeles partea de
responsabilitate și propriile patternuri relaționale și a tras concluziile care îl vor împiedica să
repete erorile anterioare. În cazul familiilor cu copii este foarte posibil ca succesul să nu
înseamnă că se poate păstra relația de cuplu dar se pastreză relația de parteneriat dintre părinți.
Acest lucru este foarte important mai ales că altfel există riscul ca adulții răniți în rolurile de
parteneri să se răzbune folosind rolurile de părinte ceea ce riscă să traumatizeze copilul/copiii
mult mai mult decat ar putea-o face despărțirea (divorțul) dintre parteneri.

Teme pentru studiul individual

Tehnici (conform Virginia Satir) de a-i ajuta pe membrii familiei să se înțeleagă mai bine
și să îi înțeleagă și pe ceilalți membri ai familiei.

Întrebări recapitulative

Ce presupune teoria schimbului social?

Care este rolul terapeutului în terapia de cuplu și familie?

Care sunt tipurile de cuplu care apelează la terapie?

Care este specificul alianței terapeutice în terapia de cuplu și familie?

Cum se definește succesul în terapia de familie?

Bibliografie selectivă:

1. Beck, Aaron T. 2012. Iubirea nu e de ajuns. Editura Trei, București. 2. Ellis, Albert.
2014. Sex fără vinovăție în secolul XXI. Editura Trei, București. 3. Ellis, Albert. 2015. Evoluția
unei revoluții. Bazele psihoterapiei raționalemotive. Editura Trei, București. 4. Gottman, John M.
Silver, Nan. 2016. Cele șapte principii ale unei căsnicii fericite – Ghid practic elaborat de cel mai
renumit expert în relațiile de cuplu. Editura ASCR, Cluj-Napoca. 5. Holdevici, Irina. 2009. Tratat
de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Editura Trei, București. 6. Holdevici, Irina. 2011.
Psihoterapii de scurtă durată. Editura Trei, București. 14 7. Levine, Amir. Heller, Rachel S.F.
2015. Stilurile de atașament. Editura ASCR, Cluj-Napoca. 8. Lupu, Viorel. 2010. Abordarea
cognitiv-comportamentală în sexologie. Editura ASCR, Cluj-Napoca. 9. Richter, Horst-Eberhard.
2016. Familia ca pacient. Terapia conflictelor în cuplu și familie. Editura Trei, București. 10.
Satir, Virginia. 2010. Arta de a făuri oameni. Editura Trei, București. 11. Satir, Virginia. 2011.
Terapia familiei. Editura Trei, București