Sunteți pe pagina 1din 65

DREPT CIVIL. PERSOANELE - Sem.

II

Prof: Matefi Roxana


Student: Cotirlan Elena
Comparaţie între nulitate şi alte instituţii

NULITATE REZOLUŢIUNE
 sunt sancţiuni de drept civil
 produc efecte retroactive
 sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil

- sancţionează un act juridic la încheierea - vizează un act juridic încheiat cu respectarea


căruia nu s-au respectat condiţiile de valabilitate cerinţelor legale, cauzele de desfiinţare (neexecutarea
(de fond sau de formă) culpabilă a obligaţiilor de către o parte) intervenind pe
parcursul derulării contractului.

- poate interveni în cazul oricărui act juridic - se aplică exclusiv contractelor sinalagmatice, cu
executare instantanee (uno ictu)

NULITATE REZILIERE

 sunt sancţiuni de drept civil


 sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil

- produce efecte retroactive - produce efecte pentru viitor (ex nunc)

- sancţionează un act juridic la încheierea - vizează un act juridic încheiat cu respectarea


căruia nu s-au respectat condiţiile de valabilitate cerinţelor legale, cauzele de desfiinţare (neexecutarea
(de fond sau de formă) culpabilă a obligaţiilor de către o parte) intervenind pe
parcursul derulării contractului.

-poate interveni în cazul oricărui act juridic - se aplică exclusiv contractelor sinalagmatice, cu
executare succesivă

NULITATE REVOCARE
 sunt sancţiuni de drept civil
 sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil

- sancţionează un act juridic la încheierea - vizează un act juridic încheiat cu respectarea


căruia nu s-au respectat condiţiile de valabilitate cerinţelor legale, cauzele de revocare fiind ulterioare
(de fond sau de formă) încheierii actului juridic civil

- poate interveni în cazul oricărui act juridic - se aplică de regulă liberalităţilor

NULITATE INOPOZABILITATE
 sunt sancţiuni de drept civil

- sancţionează un act juridic la încheierea - vizează un act juridic încheiat cu respectarea


căruia nu s-au respectat condiţiile de valabilitate cerinţelor legale de valabilitate, sancţiunea impunându
(de fond sau de formă) -se ca urmare a nerespectării unor condiţii de
publicitate în raport cu terţii

- poate interveni în cazul oricărui act juridic - se aplică acelor acte juridice în privinţa cărora
legea impune respectarea unor formalităţi în ceea ce
priveşte publicitatea acestora

- actul lovit de nulitate nu îşi va produce - în cazul inopozabilităţii, actul îşi produce
efectele nici faţă de părţi, nici în raport cu terţii efectele între părţi, însă nu şi faţă de terţi

PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ

Consideraţii generale
Instituția prescripției extinctive, este cunoscută și reglementată din cele mai
vechi timpuri, datorită necesității și utilității sale neîndoielnice pentru
stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile1. Prescripția extinctivă este
o instituție juridică care, în prezent, în condițiile Codului Civil, se bucură de o
amplă, modernă și binevenită reglementare, respectiv articolele 2500-2544, la
care se adaugă dispozițiile în această materie cuprinse în legi speciale.De altfel,
prin intrarea în vigoare a Codului civil, au fost abrogate în mod expres și în
totalitate prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Că
este așa rezultă din prevederile art. 2516 conform cărora, dispozițiile prezentului
titlu constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive(alin.1).
Asa după cum remarcă literatura de specialitate relevantă, ”trecerea timpului
este o realitate căreia dreptul, prin normele sale, îi conferă semnficație juridică,
transformând-o astfel într-un fapt juridic, care, după caz poate genera, modifica
sau stinge o seamă de drepturi și obligații. Acestui fapt juridic și consecințelor
sale i s-a rezervat denumirea de prescripție. Cum însă efectele prescripției se
pot concretiza fie în dobândirea unui drept subiectiv, fie în stingerea acestuia,
legiuitorul a reglementat două varietăți ale prescripției și anume: prescripția
achizitivă (uzucapiunea) și prescripția extinctivă”2 .
Deși ambele tipuri de prescripție enumerate intervin ca efect al scurgerii unor
anumite perioade de timp,deosebirile dintre ele sunt fundamentale, în principal,
ca efecte. Astfel dacă prescripția achizitivă are ca efect dobândirea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri corporale, deci dobândirea unui drept subiectiv
real, prescripția extinctivă are ca efect stingerea ori pierderea unui drept
subiectiv, care are ca obiect facultatea, posibilitatea, titularului său de a-l
acționa în justiție de debitorul titularului dreptului prescris extinctiv, și de a
obține concursul puterii statale pentru execitarea unui drept subiectiv anume.
Cu alte cuvinte, așa cum prevede în mod expres art. 2500, alin.1 din NCciv,
intitulat ”obiectul prescripției extinctive”, ”dreptul material la acțiune denumit
în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat
în termenul stabilit de lege”, și pentru a elimina orice confuzie ori neînțelegere
cu privire la distincția drept subiectiv și drept material la acțiune, alineatul 2 al
articolul menționat, definește dreptul la acțiune, ca fiind ”dreptul de a
constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație,
să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă,
după caz”. Așadar, prin aplicarea sancțiunii civile a prescripției extinctive, nu se
pierde dreptul subiectiv, în sens substanțial, respectiv un drept de proprietate,
de creanță, potestativ, etc, cum se întâmplă, în cazul prescripției achizitive, ci se
pierde doar posibilitatea de obține prin intermediul justiției executarea silită a
dreptului subiectiv în legătură cu care a intervenit prescripția.
Termenul ori mai exact, expresia ”prescripție extinctivă” este utilizat în
limbajul și în gândirea juridică în două posibile accepțiuni, fiecare dintre ele
având un specific aparte: ca instituție a dreptului privat, în general și a celui
civil, în special, respectiv ca ansamblu de norme juridice având ca domeniu de
reglementare, efectele neexercitării în termenul prevăzut de lege a unui anumit
drept subiectiv ori ca modalitate specială de stingere a dreptului material la
acțiune3.
Potrivit unui cercetător al domeniului, ”prescripția extinctivă ar putea fi definită,
ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea
dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege” .
Apreciem că într-o definiție completă a prescripției extinctive, ar trebui să fie
introdusă și ideea că fundamentul și/sau scopul acesteia este acela de a înlătura
situațiile incerte din punct de vedere juridic, de consolida și stabiliza raporturile
juridice civile.
Cu privire la natura juridică a prescripției extinctive, în doctrina mai recentă, s-a
exprimat opinia că ”pentru dreptul civil, prescripția extinctivă este o sancțiune
îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectv civil sau al altei
situații juridice ocrotite de lege, care în condițiile legii, nu va mai avea
posibilitatea de a obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului
material la acțiune”

PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ
Definiţie

Prescripţia extinctivă este acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului material la acţiune, în cazul în
care nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege .

Domeniul de aplicare

 prin domeniu de aplicare avem în vedere acele drepturi subiective civile care pot fi afectate de această
sancţiune;
 drepturile la acţiune care au un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, cu excepţia cazului
când prin lege se prevede contrariul
 în privinţa drepturilor accesorii, stingerea dreptului la acţiune cu privire la un drept principal, atrage după
sine şi stingerea dreptului la acţiune privind drepturile accesorii, cu excepţia cazului în care prin lege se
prevede altfel ;
 cât priveşte acţiunile care apără drepturile reale principale vom distinge între:

Acţiuni prescriptibile:

a) acţiunea prin care proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls o brusc o porţiune din teren şi a alipit-o
la terenul altui proprietar riveran, revendică această porţiune este prescriptibilă în termen de un an de la data producerii
acelei alipiri . Această alipire poartă denumirea de avulsiune;

b) acţiunea prin care proprietarul îşi revendică animalele domesticite rătăcite pe terenul altuia este prescriptibilă în
termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului ;
c) Acţiunea confesorie de apărare a dreptului de uzufruct, uz, abitaţie şi servitute.

Acţiuni imprescriptibile:

a) acţiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară, care se întemeiază pe dreptul de proprietate privată, cu excepţia
cazurilor în care prin lege se dispune altfel ;

b) acţiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară care se întemeiază pe dreptul de proprietate publică este
imprescriptibil;

c) acţiunea de partaj (Încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost
suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească – art. 669 Cod civil);

a. acţiunea negatorie (acţiunea proprietarului împotriva oricărei persoane care pretinde că este titularului vreunui
drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său );
b. acţiunile prin care se apără drepturi nepatrimoniale sunt de regulă imprescriptibile, cu excepţia cazului în
care prin lege se dispune altfel:

Sunt excepţii de la această regulă:

a) acţiunea în nulitatea relativă căsătoriei, care se prescrie în termen de 6 luni ;

b) acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii copilului, pentru eroare, dol sau violenţă ;

c) acţiunea în stabilirea maternităţii sau a paternităţii, introdusă de moştenitorii copilului, după decesul acestuia din
urmă, este prescriptibilă în termen de un an de la data decesului etc.

o în categoria acţiunilor imprescriptibile vom include şi:

 acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;


 acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
 acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie
stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevazut de
lege .

Efectele prescripţiei extinctive

 prescripţia extinctivă nu operează de plin drept ;


 după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate refuza executarea obligaţiei ;
 dacă, după împlinirea termenului de prescripţie, debitorul şi-a executat obligaţia de bunăvoie nu mai poate
cere restituirea prestaţiei, nici chiar în ipoteza în care nu ar fi ştiut că prescripţia s-a fi împlinit ;
 recunoaşterea dreptului pe calea unui act scris şi constituirea unor garanţii în favoarea titularului dreptului a
cărui acţiune este suspusă prescripţiei vor fi valabile, chiar şi în ipoteza în care cel care le-a făcut nu ştia că s
-a împlinit termenul de prescripţie. În ipoteza dată se vor aplica regulile de la renunţarea la prescripţie ;
Cât priveşte renunţarea la prescripţie, vom reţin următoarele:

 nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început curgerea acesteia, însă se poate renunţa
la prescripţia împlinită şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită
;
 renunţarea la prescripţie poate fi expresă său tacită. Cât priveşte renunţarea tacită, aceasta
trebuie să fie aibă un caracter neîndoielnic, rezultând din manifestări neechivoce ;
 nu poate renunţa la prescripţie persoana lipsită de capacitatea de a înstrăina sau de a se obliga ;
 renunţarea are ca efect începerea curgerii unei noi prescripţii de acelaşi fel În ipoteza în care
renunţarea se face cu privire la beneficiul termenului scurs până la acea dată, se vor aplica
dispoziţiile cu privire la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului;
 efectele renunţării se produc doar cu privire la cel care face renunţarea .

Cât priveşte invocarea prescripţiei, aceasta poate fi opusă doar de cel în folosul căruia curge, personal sau prin
reprezentant ;

 prescripţia nu poate fi invocată din oficiu de organul de jurisdicţie ;


 cât priveşte momentul invocării prescripţiei, aceasta poate fi opusă doar în primă instanţă, prin întâmpinare
sau, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate ;
 sunt interzise expres clauzele prin care direct sau indirect, o acţiune prescriptibilă, conform legii, ar fi
declarată imprescriptibilă, precum şi acelea prin care o acţiune declarată de lege imprescriptibilă este
considerată prescriptibilă
 părţilor cu capacitate deplină de exerciţiu le este permis, prin acord expres, să modifice durata termenelor
de prescripţie sau cursul prescripţiei, fixând începutul acesteia sau modificarea cauzelor legale de
suspendare sau întrerupere .

Termenele de prescripţie

Clasificare

 termene legale (termenele stabilite prin lege);


 termene convenţionale (stabilite prin convenţia părţilor, cu respectarea limitelor legale);
 termene generale:
 se aplică atunci când legea nu prevede un termen special şi nici părţile nu au convenit cu privire la un
anumit termen;
 termenul general de prescripţie este de 3 ani ( art. 2517 Cod civil);
 acest termen se aplică acţiunilor prin care se apără drepturile de creanţă (personale), dacă legea nu
prevede alt termen sau părţile nu au convenit altfel.

o termene speciale de prescripţie:

termene speciale de 10 ani care se aplică dreptului la acţiune privind

a) drepturile reale care nu sunt declarare prin lege imprescriptibile sau nu sunt supuse altui termen de prescripţie;

b) repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz
prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate îm imposibilitatea de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa;

c) repararea prejudiciului adus mediului înconjurător .

termene speciale de 2 ani aplicabile dreptului la acţiune privind:

a) un raport de asigurarea sau reasigurare;

b) plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere ;

termene speciale de 1 an aplicabile dreptului la acţiune în cazul:

a) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;

b) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, ziua sau cu luna;

c) medicilor, moaştelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;

d) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;

e) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;

f) avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din
ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor
neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;

g) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele
funcţiei lor. Termenul de prescripţie se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

h) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin.
Termenul de prescripţie se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea ;

i) restituirii sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc;

j) contractului de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă .


PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ
Cursul prescripţiei extinctive
o potrivit regulii generale prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări,
trebuia să cunoască naşterea lui ( art. 2523 Cod civil);
o există, însă şi reguli speciale privind începutul curgerii termenului de
prescripţie extinctivă, astfel:
 în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia
începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul
trebuia să o execute, dacă prin lege nu se prevede altfel ;
 dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe
să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data
renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului ;
 dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe
să curgă de la data la care aceasta s-a îndeplinit ;
 prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor făcute în
temeiul unui act anulabil sau desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă
cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă
a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz de la data
rămânerii irevocabilă a declaraţiei de rezoluţiune sau reziliere ;
 în cazul unor prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune
începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, cu
excepţia situaţiei în care prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, caz în
care prescripţia începe să curgă de la data la care ultima prestaţie
devine exigibilă ;
 în cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la
expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru
plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau,
după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător ;
 prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost
cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe
cel care răspunde de ea;
 prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea în
următoarele ipoteze
a) acţiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă
ilicită;
b) acţiunea în restituire întemeiată pe:
 îmbogăţirea fără justă cauză;
 plata nedatorată;
 gestiunea de afaceri .

 prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe


să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze
sau să-I autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de
împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic .
1. atunci când nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană,
prescripţia începe să curgă de la data când terţul a cunoscut existenţa
cauzei de nulitate, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune
altfel ;
2. dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune
izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu
vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la
garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă :
a) de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau,
b) de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin
procesul verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor
a viciilor constatate .
 dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune
pentru viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o
construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale
a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai
înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau
recepţiei finale a construcţiei, cu excepţia cazului în care viciul a fost
descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data
descoperirii .
 pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute sunt:

 de o lună, în cazul prevăzut la lit. a),


 de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b) .
Prin convenţia lor părţile pot în mod valabil :
a) să reducă termenul de prescripţie pentru acţiune pentru plata preţului la
un termen 18 luni;
b) să înlăture o cauză legală de întrerupere a prescripţiei;
c) să modifice începutul termenului de prescripţie pentru dreptul la acţiune
născut dintr-un contract de adeziune.
Suspendarea cursului prescripţiei extinctive
Definiţie
Suspendarea reprezintă o modificare a cursului prescripţiei extinctive,
constând în oprirea acestuia pe durata existenţei cauzei de suspendare
incidentă, curs care va fi reluat la momentul încetării acesteia. În calculul
termenului final urmează a intra şi termenul scurs anterior intervenirii
cauzei de suspendare.
 suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care
a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, cu excepţia cazului în
care prin lege se dispune altfel

Cauze generale de suspendare


 Sunt prevăzute de art. 2532 Cod civil, acestea fiind:
 între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
 între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi
cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au
fost date şi aprobate;
 între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri
judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi
cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea
nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
 în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal,
în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;
 cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa
datoriei sau exigibilitatea acesteia;
 pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale
amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au
fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie;
 în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit
legii, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt
reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele
asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască
rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la
înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
 în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte
din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de
mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile
care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de
necesităţile războiului;
 în cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă
prescripţia, este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră,
când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a
prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
Cauze speciale de suspendare
 prescripţia extinctivă nu curge contra creditorilor defunctului în
privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp
aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării,
cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte ;
 prescripţia nu curge contra moştenitorilor defunctului cât timp
aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care
să îi reprezinte ;
 prescripţia nu curge contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe
care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi
până la data lichidării ei etc.
Efectele suspendării
 de la data încetării cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul,
socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de
suspendare ;
 prescripţia nu se va considera împlinită înainte de expirarea unui
termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia
prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât
după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării .
Întreruperea cursului prescripţiei
Definiţie
Întreruperea cursului prescripţiei reprezintă o modificare a cursului
prescripţiei extinctive care constă în ştergerea timpului curs până la
apariţia cauzei de întrerupere şi începerea curgerii unui nou termen de
prescripţie.
Cauze de întrerupere
 Sunt reglementate de art 2537 C.civ., acestea fiind:
 printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice
alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în
folosul căruia curge prescripţia;
 prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de
arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul
procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul
urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
 prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în
faţa instanţei de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti;
în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu,
începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă
nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
 prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este
pus în întârziere;
 în alte cazuri prevăzute de lege
Efectele întreruperii
 şterge prescripţia începută înainte de apariţia cauzei de întrerupere;
 după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie ;
 în ipoteza în care întreruperea a avut loc prin recunoaşterea
dreptului, noua prescripţie care începe să curgă este de acelaşi fel cu
cea înlăturată ;
 în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de
chemare în judecată sau de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de
a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a acţiunii nu a rămas definitivă ;
 dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura
insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de
la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a
creanţei rămase neacoperite ;
 în ipoteza în care prescripţia a fost întreruptă prin constituirea ca
parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de
judecată până la începerea cercetării judecătoreşti, întreruperea
operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de
suspendare a urmăririi penale sau a hotărârii de suspendare a
judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei
penale. Atunci când repararea pagubei se acordă, conform legii, din
oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia
a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască
hotărârea definitive a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se
stabilească despăgubirea ;
 cât priveşte beneficiul întreruperii prescripţiei, efectele întreruperii
vor profita celui de la care emană actul întreruptiv şi nu vor putea fi
opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un astfel de act, cu
excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel ;
 în ipoteza în care prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea
dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţia, efectele
întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse
decât autorului recunoaşterii ;
 întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra
fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora
Repunerea în termenul de prescripţie
Definiţie
Repunerea în termen constituie “un beneficiu legal, lăsat la aprecierea
instanţei, în virtutea căruia o acţiune poate fi primită şi judecată şi după
împlinirea termenului de prescripţie, atunci când din motive temeinic
justificate, termenul de prescripţie a fost depăşit” .
Conţinutul repunerii în termen
 „cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la
acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie
competent repunerea în termen şi judecarea cauzei. ”
 motivele temeinice la care se referă legiuitorul nu vizează forţa
majoră sau culpa
 repunerea în termenul de prescripţie se dispune exclusiv pe cale
judiciară.
 organul de jurisdicţie competent să dispună asupra repunerii în
termen este organul competent să soluţioneze fondul cauzei.
Termenul de repunere în termen
„Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit
din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor
care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. ”
Natura termenul de repunere în termen
o termenul de 30 de zile în care se poate solicita repunerea în termen este
un termen de prescripţie.

IDENTIFICARE PERSOANEI FIZICEI


● CARE SUNT ELEMENTELE DE IDENTIFICARE ÎN CEEA CE
PRIVEȘTE PERSOANA FIZICĂ?

- NUMELE
- SEXUL
- DOMICILIUL
- NAȚIONALITATEA

NUMELE

CE ESTE NUMELE?

CARE SUNT CARACTERELE JURIDICE ALE NUMELUI?


 legalitatea
 inalienabilitatea
 egalitatea
 universalitatea
 intangibilitatea
 imprescriptibilitatea
 personalitatea
 obligativitatea
 unitatea
DOBÂNDIREA NUMELUI

Dobândirea numelui de familie a copilului rezultat din căsătorie

A. Atunci când părinții au nume de familie comun


Art. 449, alin. (1) Cod Civil
B. Atunci când părinții au nume de familie diferite
Art. 449, alin. (2) Cod Civil

Dobândirea prenumelui copilului rezultat din căsătorie


Prin acordul părinților, cu respectarea dispozițiilor art. 84, alin. (2) Cod
civil
Dobândirea numelui de familie al copilului rezultat din afara căsătoriei
● Când filiația este stabilită numai față de unul dintre părinți

● Când filiația se stabilește ulterior și față de cel de-al doilea părinte

● Când copilul și-a stabilit concomitent filiația față de ambii părinți


Dobândirea numelui de familie al copilului rezultat din afara căsătoriei

● Când filiația este stabilită numai față de unul dintre părinți

● Când filiația este stabilită față de ambii părinți

Dobândirea numelui de familie și a prenumelui a cărui filiație nu este


stabilită față de niciunul dintre părinți (copilul găsit, născut din părinți
necunoscuți sau părăsit în spital de mama a cărei identitate nu a fost stabilită de
lege)

Modificarea numelui de familie

I. Modificarea numelui de familie urmare a schimbărilor privind filiația


persoanei
A. Copilului găsit, născut din părinți necunoscuți sau părăsit în spital de
mama a cărei identitate nu a fost stabilită de lege și al cărui nume a fost stabilit în
condițiile expuse mai sus, i se stabilește ulterior filiația față de unul sau față de
ambii părinți.
B. Copilul din afara căsătoriei își stabilește ulterior filiația și față de celălalt
părinte.
C. Admiterea acțiunii în tădaga paternității.
D. Contestarea sau anularea recunoașterii de filiație.
II. Modificarea numelui de familie urmare a intervenirii adopției

A. ÎNCUVIINȚAREA ADOPȚIEI
B. ÎNCETAREA ADOPȚIEI

III. Modificarea numelui de familie urmare a căsătoriei

A. ÎNCHEIEREA UNEI CĂSĂTORII


B. DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ
C. DECLARAREA NULITĂȚII CĂSĂTORIEI
Schimbarea numelui pe cale administrativă

• când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat
prin traducere sau în alt mod;
• când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care
doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra
faptului că este cunoscută în societate sub acest nume;
• când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii
reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în
registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu
nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte;
când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină
şi solicită să poarte un nume românesc;
• când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al
celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a
adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor
schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă, etc.

DOMICILIUL ȘI REȘEDINȚA

NOȚIUNE

Domiciliul este un element esențial pentru individualizarea persoanelor


fizice, desemnând « acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această
semnificație juridică »1.
Potrivit definiției legale, pe care ne-o oferă Noul Cod Civil, „domiciliul
persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile,
este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”2.
Așadar, ceea ce particularizează domiciliul este existența unei locuințe
principale declarate, ce servește la individualizarea în spațiu a persoanei
fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile.
Potrivit legislației în vigoare ”cetățenii români au dreptul să își stabilească
ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în
străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege”3.
Se impune a mai face precizarea că o persoană fizică poate avea un singur
domiciliu și o singură reședință, cu excepția cazurilor în care prin lege se
prevede altfel.
Stabilirea ori schimbarea de domiciliu va opera doar în ipoteza în care
există intenția celui care ocupă sau se mută într-un anumit loc de a avea
acolo o așezare principală. Cât privește dovada intenției, aceasta „rezultă
din declarațiile persoanei făcute la organele adminsitrative competente să
opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar in lipsa acestor
declarații, din orice alte împrejurări de fapt”4.

CARACTERE JURIDICE

Obligativitatea domiciliului rezultă din aceea că fiind un element esențial


de identificare a personei fizice, orice individ trebuie să aibă un domiciliu,
ce servește la individualizarea sa în spațiu. Legiuitorul a instituit și o
prezumție de domiciliu, astfel că „resedința va fi considerată domiciliu
când acesta nu este cunoscut”5.
În cazul în care persoana nu are o reședință, se prezumă ca aceasta
domiciliază la locul ultimului domiciliu. Dacă nici acesta este cunoscut,
atunci domiciliul persoanei va fi la locul unde se gășeste aceasta.
Potrivit caracterului juridic al unicității, orice persoană poate avea la un
anumit moment doar un singur domiciliu, chiar dacă ar avea mai multe
locuințe. Acest caracter reiese și din dispozițiile art. 86 din NCC care
prevăd că „dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să
aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar
și atunci când deține mai multe locuințe”.
Deși acest principiu al unicității își găsește justificarea în însăși definiția
domiciliului care face referire la locuința principală, „în practică se
întamplă ca aceeași persoană să aibă activități de importanță similară în
două locuri diferite. De aceea acest principiu suferă fie atenuări, fie
excepții”6. Printre excepțiile de la acest principiu putem aminti domiciliul
profesional și domiciliul ales sau convențional.
Stabilitatea este acel caracter juridic care se referă la statornicia locuinței
care reprezintă domiciliul unei persoane și care este de natură a face
distincția acestuia în raport cu resedința. Orice persoană are libertatea de
a se deplasa potrivit propriei voințe, fără ca acest fapt să exercite vreo
influență asupra domiciliului său, care de regulă rămâne stabil. Pentru a
putea opera schimbarea de domiciliu, trebuie să ne aflăm în prezența a
două elemente, pe de o parte cel material sau obiectiv constând în mutarea
locuinței principale într-un alt loc și pe de altă parte cel voluntar sau
subiectiv constând în intenția mutării domiciliului. Stabilitatea
caracterizează atât domiciliul de drept comun cât și pe cel legal.
Cât privește inviolabilitatea domiciliului se impune a face referire la art.
27, alin. (1) din Constituția României, care prevede că „domiciliul și
reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia”.
Legea fundamentală prevede și câteva situații în care se poate deroga prin
lege de la dispozițiile anterior menționate, respectiv
„a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d) prevenirea
răspândirii unei epidemii”7.
Așadar, cu excepția acestor situații de excepție expres prevăzute de
legiuitorul român, atât domiciliul cât și reședința unei persoane sunt
inviolabile.
Inviolabilitatea domiciliului este protejată și de normele de drept penal
care incriminează și sancționează infracțiunea de violare de domiciliu.

TIPURI DE DOMICILIU

Domiciliul de drept comun


Potrivit NCC ”cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își
schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate,
cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege”8, la care vom face referire
in cuprinsul acestei secțiuni.
Așadar, persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu este titulara
domiciliului de drept comun, pe care, așa cum am arătat anterior și-l poate
stabili sau schimba în acord cu propria voință.
Prin excepție “copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților
să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința
necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale”9.
În situația în care părinții manifestă opoziție față de solicitarea minorului,
acesta se poate adresa instanței de tutelă, urmând ca aceasta să decidă în
baza raportului de anchetă psihosocială, fiind obligatorie ascultarea
minorului.
Cât privește dovada domiciliului de drept comun, aceasta se face cu
mențiunile cuprinse în cartea de identitate. În lipsa acestor mențiuni ori
dacă acestea nu sunt conforme realității, stabilirea sau, dupa caz,
schimbarea domiciliului nu poate fi opusă altor persoane. Acestă dispoziție
legală nu se aplică în cazul în care domiciliul a fost cunoscut de cel căruia i
se opune, prin alte mijloace.
Domiciliul legal
În cazul anumitor persoane expres prevăzute de lege, ca masură de
protecție, legiuitorul a găsit de cuviință să le stabilească domiciliul la
persoanele cărora le-a fost încredințată ocrotirea acestora. În această
situație avem de a face cu ceea ce se cheamă domiciliu legal.
O primă situație de domiciliu legal o regăsim în cazul minorului lipsit de
capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, al cărui
domiciliu este stabilit prin lege la părinții săi sau la acela dintre părinți la
care locuiește în mod statornic.
În situația în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg cu privire la
domiciliul copilului, instanța de tutelă este cea chemată să decidă cu privire
la acest aspect în funcție de interesele copilului. În acest sens vor fi ascultați
atât părinții cât și copilul, cu condiția ca acesta să fi împlinit vârsta de 10
ani.
În ipoteza analizată, până la momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești, se prezumă ca minorul are domiciliul la acela dintre părinți
la care locuiește în mod statornic.
Legiuitorul stabilește totodată că „prin excepție, în situațiile prevăzute de
lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de
încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului
poate fi și la o instituție de ocrotire”10.
Dacă minorul este reprezentat doar de unul dintre părinți sau dacă se află
sub tutelă, domiciliul lui va fi la reprezentantul său legal. La fel se întamplă
și în cazul persoanei puse sub interdicție judecatorească.
Copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților și supus unor
măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, are domiciliul
legal la instituția, familia sau la persoanele la care se afla în plasament.
O alta situație de domiciliul legal este aceea în care se instituie o curatelă
asupra bunurilor celui dispărut, caz în care acesta își va avea domiciliul la
curator cu condiția ca acesta să fie îndreptățit să-l reprezinte.
Probarea domiciliului legal se face prin dovedirea domiciliului de drept
comun al persoanei care realizează ocrotirea. În ceea ce îl privește pe
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta poate face dovada
domiciliului sau legal cu cartea de identitate. La nevoie, pentru probarea
domiciliului se poate recurge și la hotărârea judecătorească de încredințare
a minorului ori la decizia prin care s-a instituit tutela sau curatela.
Domiciliul profesional
Legiuitorul introduce și noțiunea de domiciliu profesional, pe care îl
reglementează în cuprinsul art. 96 din NCC, unde se prevede că „cel ce
exploatează o întreprindere are domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în
tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se
executa în acel loc”.
Aceasta este una dintre excepțiile de la regula unicității domiciliului, despre
care se face vorbire de legiuitor la art. 86, alin. (2) din NCC. Așadar n
ipoteza analizată, cel ce exploatează o întreprindere își are domiciliul, astfel
după cum prevede legea și la locul acelei întreprinderi, pe lângă domiciliul
de drept comun.
În contextul analizat, trebuie să facem referire și la definția noțiunii de
profesionist, așa cum o regăsim în cuprinsul art. 8, alin. (1) din Legea
pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, care
dispune astfel : „Noţiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil
include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data
intrării în vigoare a Codului civil”.
Domiciliul ales sau convențional
NCC prevede în mod expres posibilitatea persoanelor fizice de a opta
pentru un domiciliu ales sau convențional, stabilindu-se că „părțile unui act
juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a
exercitării obligațiilor născute din acel act”11. Se prevede totodată că
alegerea de domiciliu nu se prezumă, impunându-se ca aceasta să se facă în
scris.
Și în materia dreptului procesual civil întâlnim noțiunea de domiciliu ales,
legiuitorul dând posibilitatea părților de a conveni cu privire la locul unde
urmează a se soluționa un eventual litigiu născut între ele, cu anumite
excepții expres prevăzute.

REȘEDINȚA

Potrivit definiției legale „reședinta persoanei fizice este în locul unde își are
locuința secundară”12. Conform doctrinei „prin reședință se înțelege acel
atribut de identificare în spațiu a persoanei fizice, prin indicarea locuintei
vremelnice sau temporare”13.
Astfel după cum am arătat și în cadrul analizei consacrate domiciliului, și
în ceea ce priveste reședința, legiuitorul a instituit principiul libertății de
alegere sau schimbare a acesteia. Totodată, dacă nu există o prevedere
legală contrară, o persoană fizică nu poate avea decât o singură reședință.
Așadar, putem indica drept caractere juridice ale reședintei unicitatea și
vremelnicia. Totodată, nu putem omite caracterul său facultativ, nefiind
obligatoriu ca o persoană să aibă o reședință, spre deosebire de domiciliu.
Cât privește dovada reședinței, aceasta urmează a se face în baza
mențiunilor din cartea de identitate. La fel ca și în cazul domiciliului, dacă
aceste mențiuni lipsesc sau dacă ele nu corespund realității, stabilirea ori
schimbarea reședintei nu pot fi opuse altor persoane, cu excepția situației
în care aceasta a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Extras din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă –


Republicată

Art. 1
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea,
căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi
al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei
demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Art. 2
(1)Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare
civilă, în două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu
cerneală specială de culoare neagră.
(2)De la data asigurării infrastructurii informatice necesare, al doilea exemplar al
actelor de stare civilă, precum şi menţiunile ulterioare vor fi întocmite în format
electronic.
Art. 3
(1)Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile judeţene, respectiv de
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, de serviciile publice comunitare
locale de evidenţă a persoanelor, în unităţile administrativ-teritoriale unde acestea
sunt constituite, precum şi de ofiţerii de stare civilă din cadrul primăriilor
unităţilor administrativ-teritoriale în care nu funcţionează servicii publice
comunitare locale de evidenţă a persoanelor.
(2)Sunt ofiţeri de stare civilă:
a)primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor;
b)şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;
c)comandanţii de nave şi aeronave;
d)ofiţerii de stare civilă desemnaţi prin ordin al ministrului apărării naţionale sau,
după caz, al ministrului administraţiei şi internelor, potrivit prevederilor art. 7
alin. (7).
(3)Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale
României pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de ofiţer de
stare civilă viceprimarului, secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor
funcţionari publici din aparatul propriu cu competenţă în acest domeniu, respectiv
diplomatului care îndeplineşte funcţii consulare, unuia dintre funcţionarii
consulari sau angajaţii consulari.
(4)Ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau
declarant. În asemenea cazuri, el va delega o altă persoană, în condiţiile legii.
Art. 4
(1)Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere
înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
români.
(2)Persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor şi
faptelor de stare civilă la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, la primăria competentă.
(3)Cetăţenii străini pot cere, iar persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite
înscrierea de menţiuni pe actele de stare civilă întocmite în registrele de stare
civilă române.
(4)Dacă un cetăţean străin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României,
ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va trimite, în termen de 5 zile de la
înregistrare, un extras de pe actul respectiv organului competent al Ministerului
Administraţiei şi Internelor, care îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului
consular al ţării respective acreditate în România, potrivit obligaţiilor izvorâte din
tratate, acorduri sau convenţii la care România este parte sau pe bază de
reciprocitate.

Art. 5
(1)Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la
cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în
condiţiile prevăzute de prezenta lege.
(2)Numele de familie şi prenumele se scriu aşa cum rezultă din actele de
identitate, din certificatele de stare civilă şi din alte înscrisuri prezentate de
declarant sau primite de la autorităţile prevăzute de lege.
(3)Întocmirea actelor de stare civilă, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în
limba română, folosindu-se alfabetul latin.
Art. 6
(1)Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea conţinutului declaraţiei
şi concordanţa acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu
celelalte înscrisuri prezentate de declarant.
(2)Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declaraţiei, se semnează de către
ofiţerul de stare civilă şi de către declarant.
(3)În cazul în care declarantul nu poate semna, ofiţerul de stare civilă
menţionează aceasta pe actul de stare civilă, pe care îl semnează.
(4)Este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugări în actele de
stare civilă.
Art. 7
(1)Dacă naşterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt
mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului
de stare civilă se face la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor
al locului de coborâre sau de debarcare ori, după caz, de ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază are loc coborârea
sau debarcarea.
(2)În cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei
călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în
jurnalul de bord de către comandantul navei.
(3)Comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetăţenie
română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut
la art. 27 alin. (1).
(4)Dacă naşterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în
afara teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul
aeronavei în carnetul de drum.
(5)Înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum, potrivit alin.
(2) şi (4), vor cuprinde toate datele necesare întocmirii actului de stare civilă,
precum şi semnăturile cerute de lege, ele făcând dovada evenimentului până la
întocmirea actului în condiţiile prevăzute de alin. (6).
(6)Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o
dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează prin
căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe
jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor al sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi
actul de stare civilă.
(7)În caz de mobilizare, război, participare a forţelor armate la misiuni în afara
teritoriului statului român, Ministerul Apărării Naţionale sau, după caz,
Ministerul Administraţiei şi Internelor, pentru efectivele proprii, desemnează
ofiţerii de stare civilă care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale
militarilor, ale personalului civil, precum şi ale altor categorii de participanţi şi le
comunică serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după
caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale
competente.
Art. 8
(1)Orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, fie ca urmare a
întocmirii unui act de stare civilă, fie dispusă printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în
termen de 10 zile, serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor
sau, după caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-
teritoriale care a întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei
la care această modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunilor
corespunzătoare.
(2)Dacă modificarea a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă sau prin orice alt înscris prevăzut de lege, aceasta se comunică, din
oficiu, în termenul prevăzut la alin. (1).
(3)Înscrierea în actele de stare civilă, pe baza documentelor prevăzute la alin. (1),
a menţiunilor referitoare la modificarea intervenită în statutul civil se poate face şi
la cererea persoanei interesate.
Art. 9
În cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o
menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza
judecătoria în raza căreia domiciliază.
Art. 10
(1)Pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie
titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora, iar certificatele de deces,
membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite. Certificatele de stare civilă se
pot elibera şi altor persoane împuternicite prin procură specială. În certificatele de
stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în
unele acte de stare civilă.
(2)În cazul în care certificatul de stare civilă nu a fost eliberat la data întocmirii
actului, eliberarea acestuia se face la cererea scrisă a persoanei îndreptăţite.
(3)Cererea se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor
sau, după caz, la primăria unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare
registrul de stare civilă sau de la domiciliul ori reşedinţa petiţionarului. În cazul în
care registrul de stare civilă nu se află în păstrarea autorităţii la care s-a depus
cererea, aceasta îl solicită serviciului public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, primarului unităţii administrativ-teritoriale
competente, în termen de 3 zile. În situaţia în care exemplarul 1 al actului de stare
civilă lipseşte ori actele au fost predate Arhivelor Naţionale, serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau primăria competentă, care primeşte
cererea, solicită extras, după caz, de pe actul ce se găseşte în păstrarea consiliului
judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a Arhivelor
Naţionale, pe baza căruia întocmeşte şi eliberează certificatul de stare civilă.
Eliberarea extraselor de pe actele de stare civilă aflate în păstrarea Arhivelor
Naţionale la cererea oficiilor de stare civilă şi a structurilor competente ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi a altor autorităţi publice se
face gratuit.
(4)Eliberarea altor certificate în locul celor pierdute, sustrase, distruse sau
deteriorate este supusă taxei de timbru, potrivit legii.
(5)Cererile privind procurarea şi eliberarea certificatelor de stare civilă ale
cetăţenilor străini ale căror acte şi fapte de stare civilă s-au produs şi s-au
înregistrat în România, adresate misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
acestor ţări, acreditate în România, precum şi ale cetăţenilor români aflaţi în
străinătate, adresate misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare de carieră ale
României sau Ministerului Administraţiei şi Internelor, vor fi soluţionate de
Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
(6)Transmiterea acestor documente se va face, după caz, prin Ministerul
Afacerilor Externe, dacă actele au fost solicitate prin misiunile diplomatice şi
oficiile consulare de carieră ale României, prin misiunile diplomatice şi oficiile
consulare acreditate în România sau prin Ministerul Administraţiei şi Internelor,
potrivit convenţiilor la care ţara noastră este parte.
(7)Certificatele de stare civilă eliberate de serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul
primăriei unităţii administrativ-teritoriale care a înregistrat actele şi faptele de
stare civilă sunt valabile şi în străinătate.
(8)Certificatele de stare civilă se completează cu cerneală specială de culoare
neagră, precum şi, după caz, în sistem informatic, în condiţiile legii.
Art. 11
(1)Este interzisă reţinerea certificatelor de stare civilă de către orice persoană, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(2)În cazul în care autorităţile învestite cu atribuţii de stare civilă constată că
unele date din cuprinsul unui certificat de stare civilă nu corespund cu cele din
actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reţine şi se sesizează serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ofiţerul de stare
civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente, în
vederea anulării şi eliberării unui nou certificat.

Dovada stării civile


Art. 12
Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum
şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Art. 13
(1)În cazul prevăzut la art. 9, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de
probă în faţa instanţei judecătoreşti, în situaţiile prevăzute la art. 103 din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare.
(2)Prevederile art. 103 din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările
ulterioare, cu privire la dovada stării civile sunt aplicabile şi în cazul în care se
solicită serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor sau
ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale
competente reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.

Întocmirea actelor de stare civilă


Întocmirea actului de naştere
Art. 14
Întocmirea actului de naştere se face de personalul cu atribuţii de stare civilă din
cadrul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau din cadrul
primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul
ori, după caz, de către şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular de
carieră.
Art. 141
(1)Declararea naşterii se face în termen de 30 de zile pentru copilul născut viu şi
în termen de 3 zile pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc de la data
naşterii, în cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 30 de
zile, declararea naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru
copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere.
(2)Întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei verbale a persoanelor
prevăzute la art. 16, a actului de identitate al mamei şi al declarantului, a
certificatului medical constatator al naşterii şi, după caz, a certificatului de
căsătorie al părinţilor.
(3)Întocmirea actului de naştere al copilului, în lipsa actului de identitate al
mamei, se face pe baza celorlalte documente prevăzute la alin. (2), a
documentului întocmit de reprezentantul poliţiei cu ocazia verificărilor efectuate
la solicitarea unităţii sanitare în care a avut loc naşterea, cu privire la datele de
identificare a mamei, şi a verificărilor în registrele de stare civilă sau în Registrul
naţional de evidenţă a persoanelor.
(4)Întocmirea actului de naştere al copilului, în cazul în care naşterea mamei nu
este înregistrată, se face pe baza declaraţiei scrise a persoanelor prevăzute la art.
16, unui proces-verbal privind identitatea declarată de mamă, semnat de
reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, de
reprezentantul poliţiei şi de cel al unităţii sanitare, a certificatului medical
constatator al naşterii şi a actului de identitate al declarantului. În acest caz,
numele de familie şt prenumele copilului se stabilesc prin dispoziţie emisă în
termen de 5 zile de la data solicitării de către primarul unităţii administrativ-
teritoriale unde se înregistrează naşterea.
(5)Dacă declaraţia priveşte un copil din afara căsătoriei, iar recunoaşterea
paternităţii are loc în momentul declarării naşterii, datele privind tatăl copilului se
înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se
întocmeşte.
Art. 142
(1)După împlinirea termenului de 30 de zile, prevăzut la art. 141 alin. (1),
întocmirea actului de naştere se face ia cererea scrisă a declarantului, cu
aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs
evenimentul, cu avizul conform al serviciului public comunitar judeţean de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, al Direcţiei Generale de Evidenţă a
Persoanelor a Municipiului Bucureşti. înregistrarea naşterii se realizează în
termen de 90 de zile de la data solicitării.
(2)În situaţia prevăzută la alin. (1), întocmirea actului de naştere se face pe baza
documentelor prevăzute la art. 141 alin. (2) sau (3), precum şi a verificărilor
stabilite prin hotărâre a Guvernului.
(21)Dacă nu există certificat medical constatator al naşterii, actul de naştere se
întocmeşte pe baza celorlalte documente prevăzute la art. 141 alin. (2) sau (3), a
expertizei medico-legale cu privire la data naşterii, în format an, lună, zi şi sexul
persoanei, şi a declaraţiei de recunoaştere a mamei potrivit art. 408 din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare.
(22)În lipsa declaraţiei de recunoaştere a mamei, actul de naştere se întocmeşte
fără a se completa rubricile referitoare la părinţi. În acest caz, numele de familie şi
prenumele se stabilesc prin dispoziţie emisă în termen de 5 zile de la data
solicitării de către primarul unităţii administrativ-teritoriale unde se înregistrează
naşterea.
(23)Expertiza medico-legală prevăzută la alin. (21) se efectuează în mod gratuit.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
naşterea unui cetăţean român s-a produs în străinătate şi nu a fost declarată ori a
fost înregistrată cu date nereale privind identitatea părinţilor, iar declararea
naşterii sau înregistrarea naşterii se face în ţară.
(4)Pentru situaţia prevăzută la alin. (3), actul de naştere se întocmeşte de
personalul cu atribuţii de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local
de evidenţă a persoanelor sau din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale
pe a cărei rază se află domiciliul părinţilor, după ce Ministerul Afacerilor Interne
verifică, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost
înregistrată în străinătate.
Art. 143
În situaţia în care declarantul este cetăţean străin, necunoscător al limbii române
ori persoană cu handicap auditiv sau surdocecitate, la depunerea documentelor
necesare înregistrării naşterii se va folosi interpret autorizat sau, după caz,
interpret autorizat al limbajului mimico-gestual şi al limbajului specific
persoanelor cu surdocecitate, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Art. 15
(1)Numele de familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit art. 84 din Legea
nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare.
(2)Ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a refuza motivat, comunicând în scris
declarantului, înregistrarea prenumelor formate din cuvinte indecente, ridicole ori
altele asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri sau
interesele copilului, după caz.
(3)Dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există neconcordanţă între
prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi
declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza
declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie
şi prenumele copilului. În lipsa acordului părinţilor cu privire la numele de
familie, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă
definitivă şi irevocabilă serviciului public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii
administrativ-teritoriale unde s-a produs evenimentul, în vederea întocmirii
actului de naştere.
Art. 16
Au obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar dacă, din
diferite motive," nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor
care au fost de faţă la naştere, asistentului social sau, după caz, persoanei cu
atribuţii de asistenţă socială din unitatea sanitară în care a avut loc naşterea sau
oricărei persoane care a luat cunoştinţă despre naşterea copilului.
Art. 19
(1)Orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc
este obligată să anunţe cea mai apropiată unitate de poliţie în termen de 24 de ore.
(2)Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile
de la data găsirii acestuia, de către serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza
unui proces-verbal întocmit şi semnat de reprezentantul serviciului public de
asistenţă socială, de reprezentantul unităţii de poliţie competente şi de medic.
(3)În procesul-verbal prevăzut la alin. (2), care se întocmeşte în termen de 3 zile
de la data găsirii copilului, trebuie să se menţioneze data, locul şi împrejurările în
care a fost găsit copilul, sexul şi data presupusă a naşterii acestuia, stabilită de
medic.
(4)Obligaţia de a face demersurile necesare în vederea înregistrării naşterii
copilului revine serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ
-teritorială a fost găsit acesta.
Art. 20
(1)Întocmirea actului de naştere, în cazul copilului părăsit de mamă în unităţi
sanitare, se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea
procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, de reprezentantul
poliţiei şi de cel al unităţii sanitare.
(2)Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în termenul prevăzut la alin. (1),
serviciul public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost
găsit copilul, pe baza documentaţiei transmise de direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului, are obligaţia să solicite, în termen de 48 de ore,
primarului competent să întocmească actul de naştere dispoziţia privind stabilirea
numelui şi prenumelui copilului şi să facă declaraţia de înregistrare a naşterii la
serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor. Dispoziţia privind stabilirea
numelui şi prenumelui copilului se emite de către primar în termen de 5 zile de la
data solicitării.
(3)Întocmirea actului de naştere se face pe baza procesului-verbal prevăzut la
alin. (1), a certificatului medical constatator al naşterii, a autorizării instanţei de
tutelă în a cărei circumscripţie a fost găsit copilul, cu privire la măsura
plasamentului în regim de urgenţă, a răspunsului poliţiei cu privire la rezultatul
verificărilor privind identitatea mamei, a dispoziţiei de stabilire a numelui şi
prenumelui copilului şi a declaraţiei de înregistrare a naşterii.
Art. 21
În cazurile prevăzute la art. 19 şi 20, dacă nu se cunosc numele de familie şi
prenumele copilului, acestea se stabilesc, prin dispoziţie, de către primarul
unităţii administrativ-teritoriale unde se înregistrează naşterea.
Art. 211
(1)În scopul protejării dreptului la identitate al copilului, identificării mamei
neînregistrate şi clarificării stării civile a acesteia, precum şi pentru eliminarea
riscului substituirii de persoane, în situaţia prevăzută la art. 141 alin. (4), se
colectează imaginea facială şi imaginea impresiunilor papilare a două degete ale
mamei.
(2)Imaginile colectate potrivit alin. (1) se utilizează exclusiv cu ocazia procedurii
de înregistrare a naşterii mamei, pentru compararea cu imaginile colectate de la
persoana care se prezintă pentru înregistrarea naşterii.
(3)Imaginile colectate potrivit alin. (1) se stochează în Sistemul naţional
informatic de evidenţă a persoanelor şi se şterg prin procedură automată imediat
după emiterea actului de identitate al mamei.
(4)Procedurile de colectare şi de ştergere a imaginilor prevăzute la alin. (1) se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Art. 212
Odată cu iniţierea procedurii prevăzute la art. 211, serviciul public de asistenţă
socială de la domiciliul declarat al mamei este obligat să efectueze demersurile
necesare pentru înregistrarea naşterii şi să urmărească obţinerea unui act de
identitate de către aceasta.
Art. 22
La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă atribuie şi înscrie codul numeric
personal, care se menţionează în certificatul de naştere, precum şi în toate
celelalte acte care privesc persoana în cauză.
Art. 23
(1)În cazul adopţiei se va întocmi un nou act de naştere de către serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă
din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia s-a aflat
domiciliul adoptatului până la momentul încuviinţării adopţiei ori sediul
instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia s-a aflat adoptatul anterior încuviinţării
adopţiei.
(2)În situaţia în care adoptatorii sunt cetăţeni străini ori cetăţeni români cu
domiciliul sau cu reşedinţa în străinătate, noul act de naştere se va întocmi de
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de
ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în raza
căreia s-a aflat domiciliul celui adoptat până la momentul încuviinţării adopţiei
ori sediul instituţiei de ocrotire, în cazul copiilor care s-au aflat în îngrijirea
acesteia anterior încuviinţării adopţiei.
(3)În noul act de naştere întocmit, rubrica "Locul naşterii" se va completa cu
datele din actul de naştere iniţial.

Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă


Art. 43
În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se
înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei,
în următoarele cazuri:
a)stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui;
b)contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
c)căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;
d)adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;
e)pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
f)schimbarea numelui;
g)deces;
h)rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor
înscrise pe ele;
i)schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti.
Art. 44
Modificările intervenite în statutul civil al cetăţenilor români aflaţi în străinătate
se înscriu de ofiţerul de stare civilă prin menţiune pe marginea actelor de stare
civilă, cu aprobarea Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
Art. 45
Pe măsura asigurării infrastructurii informatice necesare, comunicările privind
faptele de stare civilă, precum şi cele referitoare la înscrierea menţiunilor în actele
de stare civilă se realizează şi în sistem informatic.
Art. 46
Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei pe actul de naştere şi, după caz, de
căsătorie şi de deces se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza
actului de recunoaştere întocmit potrivit legii sau a hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile. În situaţia în care, ulterior, prin hotărâre definitivă şi
irevocabilă s-a încuviinţat purtarea numelui de familie al părintelui faţă de care s-
a stabilit filiaţia, menţiunea se înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor minori,
iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora.
Art. 47
Desfacerea, anularea sau constatarea nulităţii adopţiei, dispusă prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, se înscrie, prin menţiune, pe actul de
naştere iniţial şi, după caz, pe cel întocmit în urma adopţiei, pe actul de căsătorie
şi pe actele de naştere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor
majori, numai la cererea acestora. Menţiunea se înscrie, din oficiu sau la cererea
persoanei interesate, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Art. 48
Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, constatarea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscrie prin
menţiune pe actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi. Menţiunea se
înscrie, din oficiu, pe baza comunicării primite de la ofiţerul de stare civilă care a
întocmit actul de deces, a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, a
certificatului de divorţ transmis de ofiţerul de stare civilă sau de notarul public ori
la cererea persoanei interesate.
Art. 49
Menţiunea privitoare la schimbarea numelui se înscrie pe actele de stare civilă ale
persoanei în cauză, potrivit legii.
Art. 50
Menţiunile privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române se înscriu pe actul
de naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării transmise
de Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Art. 51
La cerere, persoanelor îndreptăţite li se pot elibera, potrivit art. 10, certificate de
stare civilă cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă. Certificatele de stare
civilă eliberate anterior se retrag şi se anulează.
Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă

Art. 52
Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
a)registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b)actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul ori extrasul de pe acest act.
Art. 53
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
a)întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă ori refuzată, deşi au fost
depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b)întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
Art. 54
(1)Cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă,
însoţită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale competente să întocmească actul. În situaţiile
prevăzute la art. 52 lit. b), cererea se depune la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii
administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate.
Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului
public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei, prin dispoziţie a primarului,
care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.
(2)Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească în
a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă.
Art. 55
Dispoziţiile art. 52-54 se aplică, în mod corespunzător, persoanelor fără cetăţenie,
care au domiciliul în România.
Art. 56
În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau
distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie întocmită de
pe registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul de stare
civilă.

Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă


şi a menţiunilor

Art. 57
(1)Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile.
(2)În cazul anulării, completării şi modificării actelor de stare civilă, sesizarea
instanţei judecătoreşti se face de către persoana interesată, de structurile de stare
civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a
persoanelor ori de către parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei
rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor
efectuate de serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor şi a
concluziilor procurorului.
(3)Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare
civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este
de competenţa Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
(4)Hotărârea judecătorească prevăzută la alin. (1), precum şi înregistrarea făcută
în temeiul acesteia sunt opozabile oricărei alte persoane, atâta timp cât printr-o
nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
Art. 58
(1)Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale
care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei
interesate, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă
a persoanei.
(2)Cererile înregistrate la serviciile de stare civilă ale sectoarelor municipiului
Bucureşti se avizează în prealabil de către şeful serviciului public comunitar local
de evidenţă a persoanelor.
(3)Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
acestea, însoţită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale
care are în păstrare actul de stare civilă ori, după caz, la serviciul public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau la primăria de la locul de domiciliu. Cererea se
soluţionează în termen de 30 de zile prin emiterea dispoziţiei prevăzute la alin.
(1), care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la data emiterii.
(4)Dispoziţia prevăzută la alin. (1), precum şi înregistrarea făcută în baza acesteia
sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.
(5)Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească în
a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii.
Art. 59
Anularea, completarea şi modificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni
înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă,
precum şi rectificarea unui act de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe acesta,
aprobate prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe marginea
actului de stare civilă corespunzătoare.
4.2.Capacitatea de folosința a persoanei fizice

4.2.1. Notiune
Analiza capacității de folosință a persoanei fizice nu poate avea ca punct de
plecare decât definiția acestei sintagme, pe care o regăsim în cuprinsul art. 34 din
NCC, respectiv « aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații ». Anterior
modificărilor legislative ce au operat în baza NCC, sediul materiei în ceea ce
privește această instituție de drept îl reprezenta Decretul nr. 31/1954 care definea
capacitatea de folosință drept « capacitatea de a avea drepturi și obligații. »

În doctrină capacitatea de folosință a fost definită ca reprezentând « acea


parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și
obligații»1.

S-a subliniat totodată faptul că « sintagma capacitate de folosință este


sinonimă cu personalitatea. Așadar putem oricând înlocui cele două expresii una
cu cealaltă. Indivizii cărora dreptul obiectiv le recunoaște aptitudinea de a fi
titulari de drepturi subiective sau de obligații, sunt persoane în sensul juridic al
termenului »2.

4.2.2. Caractere juridice.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice prezintă următoarele caractere


juridice, ce vor fi supuse analizei, respectiv legalitatea, generalitatea,
inalienabilitatea, intagibilitatea, egalitatea, precum și universalitatea.

Legalitatea vizează faptul că nu există o altă variantă de reglementare a


capacității civile de folosință, sub toate aspectele sale (dobândire, conținut,
încetare), decât prin lege sau altfel spus « capacitatea de folosință a persoanei
fizice este exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul voinței
individuale »3. În acest context putem afirma că, spre deosebire de discernământ,
care este o stare de fapt, altfel spus se apreciază în raport de circumstanțele
concrete ale speței, capacitatea persoanei fizice este o stare de drept, fiind
reglementată de norme juridice.

Caracterul de generalitate al capacității de folosință a persoanei fizice


vizează aptitudinea generală a acesteia de a fi titulara tuturor drepturilor și de a-și
asuma toate obligațiile. Altfel dupa cum s-a sublinitat de către doctrină, « legea
civila nu poate și nici nu trebuie să cuprindă un inventar al drepturilor și
obligaților civile ale persoanelor fizice, ci oferă posibilitatea ca persoana să
dabandească orice drept, intervenind însă acolo unde anumite rațiuni determină
interzicerea unui drept (…) conținutul generos al capacității de folosință este dat
de ideea că persoana fizică este liberă să dobândească toate drepturile și să-și
asume toate obligațiile civile pe care legea nu i le interzice expres » 4.

Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice este consacrată


expres de NCC care dispune că « nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosință »5, aceasta fiind « o însușire esențială și inerentă a ființei
umane, așa încât este exclus să constituie obiect al unor acte juridice de renunțare
din partea subiectului de drept căruia ea îi aparține »6. Acesta nu înseamnă, însă
că o persoană nu poate renunța la un anumit drept concret (renunțarea la judecată,
spre exemplu), în schimb este interzis a renunța la « însăși aptitudinea de a
dobândi acel drept sau de a-și asuma o obligație, această din urmă renunțare fiind
de natură a aduce atingere însăși calității de subiect de drept »7.

Caracterul intangibilității capacității de folosință a persoanei fizice își


găsește consacrarea în cuprinsul dispozițiilor art. 29, alin. (1) NCC, potrivit
cărora « nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință (…) decât în
cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege ». Așadar, capacitatea de
folosința este neîngrădită, ca și regulă, și numai prin excepție i se pot aduce
îngrădiri, însă numai dacă acest lucru este expres prevăzut de legiuitor și doar în
condițiile stabilite în acest sens.

Caracterul de egalitate al capacității de folosință rezultă din cuprinsul art.


30 din NCC, potrivit căruia «rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba,
religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie
defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă
situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile ».

Așadar, capacitatea de folosință este recunoscută oricarei persoane, prin


simplu fapt al nașterii sale, independent de oricare dintre elementele enumerate
mai sus.

În acest context, se impune a face referire și la art. 14 din Convenția


Europeană a Drepturilor Omului care stabilește că « exercitarea drepturilor și
libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurata fără nicio
deosebire bazată, în special, pe sex, culoare, limba, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate
națională, avere, naștere sau orice altă situație », în timp ce art. 1 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului dispune că « toate ființele umane se nasc libere
și egale în demnitate și în drepturi ».

Trebuie să amintim în acest context faptul că « dreptul obiectiv roman nu


admitea egalitatea civilă între toți indivizii care făceau parte din comunitatea
politică romană, nu le era recunoscută tuturor indivizilor capacitatea de folosința,
aptitudinea de a fi personal titulari de drepturi subiective și de obligatii, nici a
fortiori aptitudinea de a fi titularii acelorași drepturi subiective »8.

Universalitatea capacității de folosința se referea la faptul că aceasta este


recunoscută tuturor persoanelor fizice sau, dupa cum dispune NCC « capacitatea
civila este recunoscută tuturor persoanelor »9.

4.2.3. Începutul capacității de folosință.

În ceea ce priveste momentul de început al capacității de folosință, regula


este că aceasta se dobândește la nașterea persoanei fizice.

Prin excepție de la regula generală, există și o așa numită capacitate de


folosință anticipată, drepturile copilului fiind recunocute de la momentul
concepțiunii, ori de câte ori interesul acestuia o impune, cu condiția ca el să se
nască viu. Acest principiu traduce de altfel un vechi adagiu latin : infans
conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur. Așadar o prima
condiție ce se cere a fi întrunită în vederea recunoașterii unei capacităși de
folosință anticipate o constituie faptul ca respectiva persoană să fi fost concepută.

Pentru că am facut referire la momentul conceptiunii, se impune a stabili


care sunt limitele de timp stabilite de legiuitor în acest sens. Astfel, « intervalul de
timp cuprins între a trei suta și a o suta optzecea zi dinaintea nasterii copilului este
timpul legal al concepțiunii »10. Așa cum s-a arătat în doctrină “timpul legal al
concepției se socotește « de la zi la zi ». El se calculează pe zile și nu pe ore, având
o durată de 121 zile, calculându-se de la data nașterii copilului până la 180 de zile,
iar de la a 180 a zi până la a 300 a zi se întinde perioada concepției
copilului. ”11Dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul
mentionat anterior ori în afara acestui interval poate fi făcută, potrivit art. 412,
alin. (2) din NCC, cu mijloace de proba științifice. Așadar prezumția stabilită de
legiuitor în cuprinsul art. 412, alin. (1) are natura unei prezumții relative, putând fi
răsturnată prin proba contrară.

Cea de-a doua condiție pe care a prevăzut-o legiuitorul se referă la faptul că


acestă capacitate anticipată va fi recunoscută doar în ipoteza în care ne raportăm
la drepturile persoanei fizice, nu și la obligațiile acestuia.
O asemenea situație, în care este este vorba despre drepturile copilului
conceput, dar nenăscut o regăsim în materia succesiunii sau a moștenirii. Astfel,
dacă tatăl moare după conceperea unicului copil, dar înainte de nașterea acestuia,
succesorii (moștenitorii) săi vor fi, potrivit regulilor stabilite de legiuitor, soția
supraviețuitoare și copilul conceput, dacă se va naște viu. Desigur, poate apărea
întrebarea, pe deplin justificată, de altfel, ce se întamplă dacă pasivul succesoral
(obligațiile din masa succesorala) depașește activul (drepturile). Legiuitorul a
găsit de cuviință să reglementeze și acest aspect, astfel că în cazul minorilor
acceptarea moștenirii se va face întotdeauna sub beneficiu de inventar12.
În cele ce urmează vom exemplifica și cu o situatie în care deși copilul este
conceput, nu i se recunoaște capacitatea anticipată de folosință, întrucât nu este
îndeplinită și cea de-a doua condiție, cea vizând drepturile sale, nefiind așadar în
interesul acestuia.
Astfel, vom vedea la materia contractelor faptul că una dintre cauzele de
revocare a unui contract de donație13 o reprezintă surveniența de copil. Este vorba
despre acea situație în care, după încheierea unui contract de donație, donatorului,
care la momentul la care se încheie contractul nu avea descendenți în viață, i se
naște un copil. Întrebarea firească care apare într-un astfel de context este ce se
întamplă cu respectivul contract de donație, dacă la momentul perfectării
acestuia, donatorul avea un copil conceput , dar nenăscut. Daca îi vom recunoaște
acestui copil o capacitatea de folosință anticipată, în mod firesc și fără putință de
tăgadă, contractul ar continua să ființeze și după nașterea copilului, întrucât acest
fapt ar echivala cu existența unui descendent la data încheierii contractului. Dar,
ar fi in interesul respectivului copil să i se recunoasca o astfel de capacitate
anticipată de folosința? Ar fi vorba despre drepturile sale în acest context?
Evident nu, întrucât dacă acest contract de donație nu ar fi supus revocării și ar
rămâne în ființă după nașterea copilului, bunul sau bunurile donate de părintele
sau ar ieși definitiv și irevocabil din masa succesorală a acestuia, deci nu ar mai
putea fi moștenite de subiectul de drept în discuție. Având în vedere cele expuse
mai sus, în acest caz particular, nu i se va recunoaște copilului conceput o
capacitate anticipată de folosință.
Am văzut, așadar, două situații distincte, în care, după cum era sau nu
vorba despre drepturile copilului conceput, după cum era sau nu în discuție
interesul său superior, i s-a recunoscut sau nu o capacitate anticipată de folosință.
4.2.4. Conţinutul capacității de folosință

4.2.4.1.Noţiuni introductive

Pentru a putea analiza conţinutul capacităţii de folosinţa a persoanei fizice,


trebuie să facem trimitere la definiţia pe care ne-o oferă legiuitorul în cuprinsul
art. 34 din NCC, unde face vorbire despre « aptitudinea persoanei de a avea
drepturi și obligații ».

Aşadar, capacitatea de folosinţă include în conţinutul său două laturi, una


activă, pe care legiuitorul român o are în vedere atunci când face referire
aptitudinea persoanei de a avea dreptui, respectiv una pasivă, la care legiuitorul
se referă când vorbeşte despre obligaţii.
În general, persoanele fizice au aptitudine de a dobândi şi de a-şi asuma
orice drept civil şi orice obligaţie corelativă. Nu vor intra în conţinutul capacităţii
de folosinţă, acele drepturi pe care legiuitorul le-a interzis prin îngrădirile la care
vom face referire în continuare în analiza noastră, precum şi drepturile ce intră în
conţinutul altor ramuri de drept.

4.2.4.2. Îngrădiri aduse capacităţii de folosinţă.

În anumite cazuri expres prevăzute de lege persona fizică poate fi îngrădită


în capacitatea sa de folosinţă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere caracterului
său intangibil. În acest sens sunt şi dispoziţiile NCC, care prevăd că “nimeni nu
poate fi îngrădit în capcitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”14.
Calificare dată de doctrină acestor îngrădiri a fost aceea de incapacităţi de drept
civil.

Putem clasifica aceste îngrădiri în funcţie de mai multe criterii, respectiv:

A. Raportat la finalitatea lor, vorbim de îngrădiri având caracter de sancţiune


şi

îngrădiri cu caracter de măsură de protecţie.

B. Raportat la modul de operare, vom avea îngrădiri ce operează de plin drept

sau ope legis şi îngrădiri care operează în baza unei hotărâri judecătoreşti.

C. Raportat la izvorul lor, întâlnim îngrădiri prevăzute de legea civilă şi


îngrădiri

prevăzute de legea penală.

Îngrădiri cu caracter de sancţiune. După cum am văzut mai sus, în


funcţie de criteriul finalităţii, îngrădirile pot avea un caracter de sancţiune ori de
protecţie. La rândul lor, îngrădirile cu caracter de sancţiune, pot avea caracter
penal sau civil, în funcţie de izvorul acestora.

Îngrădiri cu caracter de sancţiune penală.În categoria îngrădirilor cu


caracter de sancţiune penală ce pot fi aplicate persoanelor fizice intră pedeapsa
complimentară a interzicerii unor drepturi de la 1 la 10, precum şi pedeapsa
accesorie a interzicerii unor drepturi, pe care le vom enumera în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 din Codul penal “pedeapsa complimentară a


interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele
drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii


elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura


o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;

d) drepturile părinteşti;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe


lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea
dispune altfel”.

Cât priveşte pedeapsa accesorie, o găsim reglementată în cuprinsul art. 71


din Codul penal, care dispune că aceasta constă în interzicerea drepturilor
prevăzute în art. 64 din Codul penal.
În ceea ce priveşte analiza noastră care are în vedere doar incapacităţile de drept
civil, prezinttă interes doar îngrădirea drepturilor părinteşti, precum şi a dreptului
de a fi tutore sau curator.
Îngrădiri cu caracter de sanţiune civilă.Sunt considerate îngrădiri cu caracter
de sancţiune civilă decăderea din drepturile părinteşti, pe de o parte şi pedepsele
civile din materie succesorală, pe de altă parte.

Dacă anterior intrării în vigoare a NCC, decăderea din drepturile părinteşti


era reglementată în cuprinsul art. 109 din Codul Familiei, în prezent sediul
materiei îl constituie NCC, Cartea a II a, Titlul IV, Capitolul IV.

În acord cu dispozițiile art. 508, alin. (1) din NCC “instanţa de tutelă, la
cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă
părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele
tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin
purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori
prin atingerea gravă a interesului superior al copilului”.

Cererea urmează a se judeca în regim de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe


baza raportului de anchetă psihosocial., fiind obligatorie participarea
procurorului.

Cu excepţia cazului în care instanţa poate dispune decăderea numai cu


privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, cu condiţia de a nu fi
puse în primejdie creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copiilor, “decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde
asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii”15.

În ipoteza în care au încetat împrejurările care au dus la decăderea din


exerciţiul acestora, iar părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi
dezvoltarea copilului, instanţa va redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti.

O altă categorie de îngrădiri cu caracter de sancţiune civilă o reprezintă,


după cum arătam mai sus, pedepsele civile din materie succesorală.
Nedemnitatea succesorală, care în acord cu NCC poate fi atât de drept cât și
judiciară este calificată drept o îngrădire cu caracter de sancțiune civilă.

Nedemnitatea de drept este reglementată de art. 958 NCC care prevede că :


”(1) Este de drept nedemnă de a moşteni:a) persoana condamnată penal pentru
săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;b)
persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii,
a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea
ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la
moştenire a făptuitorului”.

Legiuitorul a stabilit că nedemnitatea de drept poate fi oricând constatată,


fie la cererea oricărei persoane interesate, fie din oficiu de către instanța de
judecată sau de notarul public. În acest sens se pronunță o hotărâre judecătorească
ce constată nedemnitatea.

Reglementarea nedemnității judiciare o regăsim în cuprinsul art. 959 NCC,


potrivit căruia “(1) Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:a) persoana
condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă
moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor
fapte care au avut ca urmare moartea victimei;b) persoana care, cu rea-credinţă, a
ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;c) persoana
care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să
întocmească, să modifice sau să revoce testamentul”.

Ca efect al nedemnității, cel în cauză va fi înlăturat atât de la moștenirea


legală și de la cea testamentară.

O altă îngrădire cu caracter de sancțiune civilă este și acceptarea forțată a


moștenirii, sens în care se prevede că “(1) succesibilul care, cu rea-credinţă, a
sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie
supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar
dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile
sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia
ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat. (2) Moştenitorul aflat în
situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii
proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri”16.

Putem vorbi de pedeapsă civilă în materie succesorală şi în cazul renunţării


frauduloase la moştenire. Astfel, potrivit art. 1122 din NCC “(1) Creditorii
succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei
revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la
data la care au cunoscut renunţarea. (2) Admiterea acţiunii în revocare produce
efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor numai în privinţa
creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia”.

Îngrădiri cu caracter de protecţie. În cele ce urmează vom exemplifica


câteva îngrădiri instituite de legiuitor care au caracter de protecție.

Potrivit art. 147, alin. (1) din NCC „este interzisă, sub sancțiunea nulității
relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori
frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte”. Alin. (2) al
aceluiasi text de lege vine îin completarea celor de mai sus, arătând că „oricare
dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitație publică un bun al
minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun ori îl deține în
coproprietate cu minorul, după caz”.

În ceea ce îl privește pe minorul care a împlinit 14 ani, având așadar


capacitate de exercițiu restrânsă, NCC prevede că „nu poate să facă donații, altele
decât darurile obișnuite potrivit stării materiale, și nici să garanteze obligația
altuia”17.
O altă incapacitate prevăzută de legiuitor este aceea de a cumpăra drepturi
litigioase. Astfel, în acord cu dispozițiile NCC „sub sancțiunea nulității absolute,
judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii
juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a
cărei circumscripție își desfășoară activitatea”18.

Totodată “sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,


chiar și prin licitație publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă (…);


b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile

persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență,


executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile
vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează”19.

În caz de încălcare a primelor două categorii de interdicții indicate anterior,


sancțiunea prevăzută de lege este cea a nulității relative, în timp ce ultima
categorie de interdicții atrage sancțiunea nulității absolute.

De asemnea, persoanele la care am făcut referire mai sus “nu pot să vândă
bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din
vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a
cărui administrare o supraveghează, după caz”

4.2.5. Încetarea capacității de folosință

Chestiunea duratei capacității de folosință o găsim reglementată în


cuprinsul art. 35 din NCC potrivit căruia “capacitatea de folosință începe la data
nașterii persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”. Așadar, în timp ce
capacitatea de exercițiu se poate pierde și în timpul vieții persoanei, capacitatea
de folosință încetează doar prin moarte, putând fi doar îngrădită în timpul vieții,
după cum am văzut mai sus.

În concluzie, capacitatea de folosință a persoanelor fizice va înceta numai


prin moarte, care poate fi constatată fizic ori declarată pe cale judecătorească.

Nu vom insista la acest moment asupra chestiunii declarării judecătorești a morții,


întrucât aceasta va face obiectul unei analize distincte, în cadrul unei secțiuni de
sine stătătoare.

4.3.Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

4.2.1. Noțiune
Capacitatea civilă de exercițiu reprezintă aptitudinea unei persoane de a-și
exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile prin faptul de a încheia singură acte
juridice civile.

În doctrină capacitatea de exercițiu a fost definită drept « aptitudinea cerută


de dreptul obiectiv, pentru ca o persoană să poată în mod personal și valabil să
creeze, să modifice, să transmită sau să stingă drepturi subiective și obligații »21.
Dupa cum s-a afirmat « premisele capacității civile de exercițiu a persoanei fizice
sunt, pe de o parte, existența capacității civile de folosință, iar, pe de altă parte,
existența discernământului, adică existența puterii individului de a-și reprezenta
corect consecințele juridice ale manifestării sale de voință (această premisa se
apreciază în raport cu vârsta, precum și cu starea sănătății minții)22.

În dreptul roman, spre exemplu, capacitatea de exercițiu era independentă


de cea de folosința. Astfel cele două pot coexista, dar pot ființa și una în absența
celeilalte. Criteriile în funcție de care se stabilea dacă o persoană avea sau nu
capacitate de exercițiu erau în dreptul roman vârsta23, sexul24, starea mentală25 și
maniera pecuniară de a trăi a celui în cauză26.

Cât privește capacitatea de exercițiu există trei etape în existența fiecărui


individ, respectiv lipsa capacității de exercițiu, capacitatea de exercițiu restrânsă
și capacitatea deplină de exercițiu.

4.2.2. Lipsa capacității de execițiu


Dupa cum plastic s-a arătat în doctrină « în primii ani ai copilăriei,
inteligența omenească cuprinde numai un cerc restrâns de noțiuni ; ea se
formează pe masura trecerii anilor, așa că ajungând la adolescență, omul poate fi
considerat că a dobândit un discernământ și un cerc de cunoștințe destul de
însemnat. Cu toate acestea, legea socotește că adolescentul nu are încă experiența
necesară pentru a îndeplini toate actele vieții juridice ; minoritatea –și deci
incapacitatea - se prejungește peste toată perioada adolescenței pana la
majorat »27.

Lipsa capacității de exercițiu este caracteristică persoanelor care nu au


împlinit vârsta de 14 ani, precum și interzișilor judecătorești, urmărindu-se
îndepărtarea acestora « de la manifestările active ale vieții juridice »28, în scop de
protecție.

Această categorie de persoane urmează a încheia actele juridice prin


intermediul reprezentanților legali. Prin excepție de la această regulă « persoana
lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de
lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu
caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor »29.
Evident, actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de
reprezentantul său legal, cu excepția cazului în care legea ar dispune altfel ori
natura actului nu i-ar permite acest lucru.

Sancțiunea ce intervine în cazul actelor făcute de persoana lipsită de


capacitate de exercițiu, cu excepția celor pe care le poate încheia singură, precum
și în cazul actelor făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când
această autorizare este cerută de lege, este nulitatea relativă. Această sancțiune
intervine chiar dacă nu se probează existența unui prejudiciu și nu va fi înlaturată
prin declarația celui lipsit de capacitate de exercițiu că este capabil să contracteze.
Potrivit art. 45, teza finală din NCC « dacă însă a folosit manopere dolosive,
instanța, la cererea părții induse în eroare, poate considera valabil contractul
atunci când apreciază că acesta ar constitui o sancțiune civilă adecvată».

Persoana lipsită de capacitate de exercițiu poate invoca și singură, în


apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate sau din
punerea sub interdicție judecatorească. Cei ce pot exercita acțiunea în anulare
sunt reprezentantul legal, minorul care a împlinit 14 ani și ocrotitorul legal.
« Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară
potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în
anulare »30.

Mai trebuie subliniat faptul că « minorul devenit major poate confirma


actul făcut singur în timpul minorității, atunci când el trebuia să fie reprezentat
sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul
facut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităților cerute pentru
încheierea lui valabilă. În timpul minorității, confirmarea actului anulabil se poate
face numai în condițiile art. 1263 și 1264 »31.

In cazul minorului, lipsa capacitatii civile de exercitiu inceteaza la


momentul dabandirii capacitatii civile de exercitiu rastranse, asadar la implinirea
varstei de 14 ani sau la moartea minorului, daca decedeaza inainte de a implini
aceasta varsta.

In cazul persoanelor puse sub interdictie judecatoreasca, lipsa capacitatii


civile de exercitiu inceteaza prin ridicarea interdictiei32 sau prin moarte.

4.2.3. Capacitatea restrânsă de execițiu


Capacitatea restrânsă de exercițiu este specifică minorilor care au împlinit
14 ani, care vor încheia actele juridice cu încuviințarea părinților sau a tutorelui,
iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea
sau autorizarea pot fi date, cel mai tarziu, la momentul încheierii actului. Există,
desigur, și anumite categorii de acte pe care minorul cu capacitate restrânsă de
exercițiu le poate face singur, respectiv actele de conservare, cele de administrare
care nu îl prejudiciază și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și
care se execută la data încheierii lor.

În ceea ce îl privește pe minorul care a împlinit vârsta de 15 ani, acesta


« poate să încheie acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau
sportive ori la profesia sa, cu încuviițarea părinților sau a tutorelui, precum și cu
respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul”33. În ipoteza analizată,
minorul își va exercita drepturile și își va asuma obligațiile rezultate din aceste
acte, singur, urmând a dispune totodată de veniturie dobândite.

Capacitatea civilă de exercițiu restrânsă, încetează la împlinirea vârstei de


18 ani; prin căsătorie înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, așa cum vom vedea la
secțiunea consacrată capacității depline de exercițiu; prin punerea sub interdicție
judecătorească a minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă și prin moarte.

4.2.4. Capacitatea de execițiu anticipată


Înainte de a face referire la capacitatea deplina de exercițiu, cu toate
particuaritățile ei, trebuie sa subliniem faptul că NCC vorbește și despre o
capacitate de exercițiu anticipată, care va fi recunoscută pentru motive temeinice
de către instanța de tutelă, minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, sens în care
urmează a fi ascultați părinții sau tuterele celui în cauză, luându-se când este
cazul, și avizul consiliului de familie. Observăm că legiuitorul face vorbire despre
motive temeinice, fără însă a face o enumerare cu caracter limitativ a acestora,
lăsându-le așadar la aprecierea instanței de judecată, care urmează a analiza în
fiecare caz în parte dacă se impune sau nu recunoașterea unei capacități depline
de exercițiu anticipate.

Prin NCC se introduce pentru prima dată sintagma capacitate de exercițiu


anticipată, care își poate avea rădăcinile într-o oarecare măsură în emanciparea
din dreptul roman, al cărei scop era „de a face să înceteze puterea părintească,
care, în privința persoanelor alieni juris, dăinuia atât timp cât trăia pater familias.
Emancipatul dobândea o capacitate deplină, însă numai dacă era mai mare de 25
de ani (...) minorul emancipat, care nu ajunsese la vârsta pubertății, rămânea
incapabil și intra în tutela, iar cel care trecuse de acea vârstă, era pus sub curatelă
până la 25 de ani”34. Tot în dreptul roman întâlnim și instituția numită venia
aetatis care avea drept efect dobândirea de către minor a unei capacități depline și
se acorda în mod diferențiat, respectiv odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani în
cazul bărbaților și începând cu vârsta de 18 ani în cazul femeilor.

Instituția emancipării a existat în dreptul nostru în vechime, fiind definit


drept „un act solemn sau un beneficiu legal, care are ca efect desființarea puterii
părintești sau a tutelei, conferind minorului dreptul de a se conduce singur în ce
privește actele personale și de a-și administra patrimoniul în limitele unei
capacități restrânse”35.
Emanciparea putea îmbrăca două forme, respectiv expresă și tacită.
Emanciparea expresă presupunea o declarație făcută la tribunal de către tatăl
minorului, iar în lipsa lui de mama acestuia, cu condiția ca minorul să fi împlinit
vârsta de 18 ani, întrucât „sub această vârstă emanciparea este imposibilă, căci
minorul este încă prea tânăr ca să dobândească o capacitate oarecare spre a se
conduce în diferitele acte ale vieții sale”36. În ipoteza în care minorul era orfan de
ambii părinți, emaniciparea acestuia se făcea de către consiliul de familie.

Emaniciparea tacită se producea ca efect al căsătoriei, fără a fi necesară


vreo formalitate suplimentară, și spre deosebire de emanciparea expresă, putea
avea loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

În caz de desfacere a căsătoriei înainte de împlinirea vârstei majoratului,


emanciparea dobândită ca efect al încheierii căsătoriei, persistă.

4.2.5. Capacitatea deplină de exercițiu


Capacitatea deplină de exercițiu care conferă aptitudinea exercitării
depline a drepturilor subiective civile și asumării obligațiilor corelative, se
dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani.

Trebuie subliniat în acest context faptul că în dreptul roman primitiv,


capacitatea deplină de exercițiu era dobândită începând cu vârsta de 14 ani,
consecințele acestui fapt nefiind dintre cele mai bune, astfel că din a doua
jumatate a secolului al VI-lea prin legea Plaetoria starea de minoritate a dăinuit
până la împlinirea vârstei de 25 de ani. Până la adoptarea Codului Civil, când
vârsta majoratului a fost stabilită la 21 de ani, în vechile legiuri românești,
precum Codul Caragea sau Codul Calimach, capacitatea deplină de exercițiu se
dobândea după modelul dreptului roman la vârsta de 25 de ani.
Prin excepție de la regula generală, actualmente, minorul care se
căsătorește, dobândește urmare a acestui fapt, capacitatea deplină de exercițiu. În
acest sens, arătăm că potrivit dispoziților NCC „pentru motive temeinice, minorul
care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de
tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul
dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și
asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului”37. În
situația exercitării autorității părintești de către un singur părinte, este suficientă
autorizarea acestuia din urmă. În cazul în care nu există nici părinți, nici tutore
care să încuviințeze căsătoria, va fi necesară încuviințarea persoanei sau
autorității abilitate să exercite drepturile părintești.

În caz de desfacere a căsătoriei prin divorț sau încetare a căsătoriei prin


deces, capacitatea de exercițiu deplină urmează a fi păstrate, deoarece atât
divorțul cât și decesul unuia din soți urmează a produce efectele doar pentru
viitor, ex nunc. În schimb, în caz de anulare a căsătoriei, care va produce efecte
retroactive, ex tunc, doar minorul care a fost de bună-credință la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu. În ipoteza în care unul dintre
părinți este decedat sau se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, este
suficientă încuviințarea celuilalt părinte.

Capacitatea de exercițiu deplină urmează a înceta ca efect al morții; prin


punerea sub interdicție judecătorească; prin anularea căsătoriei, înainte ca
minorul să fi împlinit 18 ani.

4.4. Declararea judecătorească a morții persoanei fizice


4.4.1. Declararea judecatorească a morții – regula generală

Cât privește declararea judecătorească a morții unei persoane, există, potrivit noii
reglementari două ipoteze, cazul general si respectiv cazurile speciale in care are
loc această procedură.

Potrivit regulii generale, “în cazul în care o persoană este dispărută și


există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre
judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2
ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață”38.

În ipoteza în care nu se poate stabili cu exactitate data primirii ultimelor


informații sau indicii despre cel dispărut, termenul de 2 ani se va calcula de la
sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii. Dacă nu se poate
stabili nici luna, termenul se calculează de la sfârșitul anului calendaristic.

Așadar, potrivit dispozițiilor NCC, pentru ca o persoană să fie declarată moartă,


conform regulii generale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții :

- Persoana să fie dispărută;


- Să existe indicii că aceasta a încetat din viață;
- Să fi trecut cel puțin 2 ani de la data ultimelor informații sau indicii din care

să rezulte ca era în viață.

Observăm faptul că legiuitorul vorbește despre persoana dispărută, însă


acest termen nu este întrebuințat în acest context în sensul său juridic, ci în sens
sociologic, având în vedere că în noua reglementare a fost înlăturata procedura
declarării judecătorești a dispariției unei persoane, ca procedură prealabilă
declarării judecătorești a morții persoanei.
Dacă sub imperiul vechii reglementări, respectiv a Decretului nr. 31/1954,
termenul ce trebuia să se fi scurs de la data ultimelor știri din care rezultă că
persoana este în viață, era de 4 ani, actualmente acest interval a fost redus la 2 ani.

4.4.2. Declararea judecatorească a morții – cazuri excepționale


Există și situații excepționale în care se poate declara moartea unei persoane pe
cale judecătorească. Astfel, « cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt
inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul
unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemenătoare, ce îndreptățește a se
presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data
împrejurării în care a avut loc dispariția”39.

Atunci când nu se poate stabili ziua când s-a produs împejurarea în care a avut loc
dispariția, termenul va curge în aceeași modalitate ca cea despre care am făcut
vorbire anterior, respectiv de la sfârșitul lunii ori, după caz, anului calendaristic,
în care s-au primit ultimele informații sau indicii cu privire la cel în cauză.

In aceasta ipoteza a declararii mortii unei persoane pe cale judecatoreasca,


conditiile ce se impun a fi indeplinite sunt:

- Disparitia persoanei ce urmeaza a fi declarata moarta sa fi avut loc intr-o


imprejurare deosebita, cum sunt inundatiile, cutremurele, catastrofele de
cale ferata sau aeriana, naufragiul etc., imprejurari ce indreptatesc a
presupune decesul;

De la momentul producerii imprejurarii exceptionale in care a avut


loc disparitia sa fi trecut un interval de cel putin 6 luni.

Observăm din nou tendința legiuitorului de a scurta aceste termene,


comparativ cu vechea legislatie, cand termenul prevazut pentru aceasta situatie
exceptionala era de 1 an.
Există și ipoteza în care, deși cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, este
sigur că s-a produs decesul, situație în care moartea poate fi declarată prin
hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la
dispariție.

Putem exemplifica în acest sens cu un accident aviatic în care este fără putință de
tăgadă ca nu există supraviețuitori, avionul prăbușindu-se în largul unui ocean.

Apreciez extrem de utilă această dispoziție legală, care reprezintă un element de


noutate în legislația noastră, întrucât se simplifică în mod evident procedura
declarării morții, nemaifiind nevoie de trecerea vreunui termen de la dispariție,
atunci când este sigur că s-a produs decesul.

Cât privește procedura de declarare a morții, aceasta urmează regulile Codului de


procedură civilă.

Data la care cel declarat mort este considerat că a încetat din viață este considerată
a fi data stabilită în conținutul hotărârii declarative de moarte, ca fiind data morții
persoanei în cauză și nu data la care hotărârea rămâne definitivă.

În ipoteza în care nu există indicii suficiente, legiuitorul a stabilit că cel declarat


mort va fi considerat a fi încetat din viață în ultima oră a ultimei zile a termenelor
prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 49 și 50 din NCC și pe care le-
am analizat mai sus.
Tutela minorului

Aspecte introductive

Raportându-ne la reglementările legală în vigoare, tutela minorului poate fi definită


drept mijlocul juridic prin intermediul căruia se asigură ocrotirea minorului în cazul în care
acesta este lipsit de ocrotire părintească, reprezentând “un al doilea grad în seria măsurilor de
protecție luate de lege în interesul minorului”, evident după ocrotirea părintească, pe care o
înlocuiește.

Caracterele juridice specifice tutelei sunt legalitatea, gratuitatea și personalitatea.

Deschiderea tutelei

Cazurile de deschidere a tutelei sunt expres și limitativ reglementate de art. 110 NCC și
sunt următoarele: “când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din
exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți,
precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului
instituirea unei tutele”.

Cei obligați să înștiințeze instanța de tutelă cu privire la existența unui copil aflat într-
una dintre situațiile enumerate mai sus sunt:

- persoanele apropiate minorului;


- administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
- serviciul de stare civilă, la momentul înregistrării morții unei
persoane;

- notarul public, la momentul deschiderii unei proceduri


succesorale;

- instanțele judecătorești în cazul condamnării la pedeapsa penală a


interzicerii drepturilor părintești;

- organele administrației publice locale;


- instituțiile de ocrotire;
- orice altă persoană.

Tutorele

Tutorele poate fi definit ca fiind persoana menită, în temeiul legii, să exercite


sarcina tutelei în scopul protejării minorului prin asumarea rolului de substituent al părinților
acestuia, decedați sau aflați într-una din situațiile de excepție enunțate mai sus.
Potrivit dispozițiilor NCC, poate dobândi calitatea de tutore, o persoană fizică
sau soțul și soția, împreună, cu condiția ca cel în cauză să nu se afle într-unul din cazurile de
incompatibilitate pe care le vom dezvolta în cele ce urmează. Legiuitorul a interzis următoarelor
categorii de persoane dreptul de a fi tutore, respectiv:
- minorilor;
- persoanelor puse sub interdicție judecătorească;
- celui pus sub curatelă;
- celui decăzut din exercițiul drepturilor părintești;
- celui declarat incapabil de a fi tutore;
- celui căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în
temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească;

- celui care a fost îndepărtat din exercițiul unei tutele;


- celui aflat în stare de insolvabilitate;

- celui care, din pricina unor interese contrare cu cele ale minorului,
nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;

- celui ce a fost înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de


către părintele care exercită singur autoritatea părintească, în momentul morții.

Desemnarea tutorelui se poate face de către părinte. În acest caz, indicarea persoanei
care urmează să exercite sarcina tutelei se poate face printr-un act unilateral sau printr-un
contract de mandat, care se încheie în formă autentică sau pe calea unui testament.

In situația în care părintele nu a desemnat un tutore, autoritatea care îl va numi va fi


instanța de tutelă, urmând a avea prioritate în acest sens, o rudă, un afin sau un prieten de familie
al minorului în măsură să poată exercita această sarcină.
Procedura de numire a tutorelui
Tutorele este numit de instanța de tutela printr-o încheiere definitivă, fiind necesar
acordul său în acest sens.

Legiuitorul a prevăzut și o situație de excepție, când nu se cere acordul celui ce urmează


a fi desemnat tutore, respectiv când acesta a fost desemnat prin contract de mandat. În această
ultimă ipoteză, se poate refuza numirea doar în următoarele situații:

- când cel în cauză are vârsta de 60 de ani impliniți;


- când este vorba despre o femeie însărcinată sau mama unui copil
mai mic de 8 ani;

- în cazul celui care crește și educă 2 sau mai mulți copii;


- în cazul celui care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților
desfășurare, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte
motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

În aceleași condiții enunțate anterior se poate refuza și continuarea tutelei. Pentru aceste
motive tutorele poate cere să fie înlocuit, cererea sa urmând a fi adresată instanței de tutelă și
soluționată în regim de urgență. Tutorele este obligat să își îndeplinească sarcinile până la
soluționarea cererii de înlocuire.

Înainte de numirea tutorelui, legiuitorul a impus obligativitatea ascultării minorului

care a implinit vârsta de 10 ani.

Încheierea prin care se numește tutorele se comunică în scris tutorelui și urmează a fi


afișată la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului.
Consiliul de familie

Consiliul de familie este o instituție nou apărută în legislația românească, fiind introdusă
de NCC. Rolul său este acela de a supraveghea modul în care tutorele își exercită drepturile și
își indeplinește obligațiile în ceea ce privește persoana și bunurile minorului.

Consiliul de familie se constituie de instanța de tutelă și va avea în compunerea sa 3 rude


sau afini, raportat la gradul de rudenie și la relațiile personale cu familia minorului. Dacă nu
există rude sau afini, pot face parte din consiliul de familie și alte persoane s-au aflat în legături
de prietenie cu părinții minorului ori care sunt interesați de situația minorului.

Funcționarea și atribuțiile consiliul de familie

Convocarea consiliului de familie se face cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii
acestuia. Cel care convoacă consiliul este tutorele, fie din proprie inițiativă, fie la cererea
oricăruia dintre membri consiliului, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani ori la cererea
instanței de tutelă. Convocarea se poate face și înainte de împlinirea acestui termen de 10 zile,
cu condiția să existe acordul tuturor membrilor consiliului.

Între atribuțiile consiliului de familie intră: luarea de decizii în situațiile prevăzute de


lege, precum și emiterea de avize consultative, la cererea tutorelui sau a instanței de tutelă. Atât
deciziile, cât și avizele consultative se iau cu votul majorității membrilor. Consiliul va fi
prezidat de persoana cea mai vârstnică.

Înainte de luarea deciziilor, legiuitorul a prevăzut și obligativitatea ascultării minorului,


dacă acesta împlinit vârsta de 10 ani. Deciziile consiliului se dau cu motivare și se consemnează
într-un registru special.

Dacă tutorele încheie anumite acte în lipsa unui aviz consultativ, acestea sunt anulabile.
Exercitarea tutelei

Regula de bază care guvernează exercitarea tutelei este aceea că tutela se exercită
exclusiv în interesul minorului atât în privința persoanei acestuia, cât și în privința bunurilor
sale.

Pentru început vom vorbi despre latura personală a ocrotirii prin tutelă. Trebuie să
subliniem faptul că toate măsurile cu privire la persoana minorului, mai puțin cele care au un
caracter curent, se vor lua de către tutore cu avizul consiliului de familie.

Cât privește domiciliul minorului pus sub tutelă, acesta va fi la domiciliul tutorelui.
Minorul poate avea și o reședința, însa numai cu autorizarea instanței de tutelă. Ca excepție de la
acestă regulă, tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o reședință determinată de educarea și
pregătirea sa profesională, caz în care tutorele încunoștiințează instanța de tutelă.

Dacă minorul cu vârsta sub 14 ani solicită schimbarea felului învățăturii sau pregătirii
profesionale pe care o primea la data instituirii tutelei, acest lucru nu poate fi încuviințat decât
de instanța de tutelă. Totodată legiuitorul nu permite instanței de tutelă să schimbe felul
învățăturii minorului care a împlinit 14 ani, în lipsa acordului acestuia. Este vorba de învățătura
decisă de părinții săi sau primită de minor la data la care s-a instituit tutela.

Dacă minorul a împlinit 10 ani, ascultarea acestuia de către instanța de tutela în vederea
luării unei măsuri care îl privește pe acesta, este obligatorie.

În cele ce urmează vom face referire la latura patrimonială a ocrotirii prin tutelă.

Sub aspect patrimonial, tutorele are sarcina administrării cu buna-credință a bunurilor


minorului. În acest sens, la un interval de maximum 10 zile de la numirea tutorelui, un delegat al
instanței de tutelă verifică la fața locului toate bunurile minorului și întocmește un inventar, care
trebuie aprobat de instanța de tutelă.

La momentul inventarierii bunurilor minorului, tutorele și membrii consiliului de familie


vor declara în scris, creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor.

Tot sub aspectul laturii patrimoniale, tutorelui îi revine sarcina reprezentării minorului
la încheierea actelor juridice, până la momentul împlinirii de către acestea a vârstei de 14 ani.
Legiuitorul a interzis în mod expres încheierea de către tutore, în numele minorului, a
unor contracte de donație ori garantarea obligațiilor altuia. Sunt exceptate de la această regulă
darurile obișnuite, dacă acestea sunt proporționale cu starea materială a minorului.

Totodată există acte pe care tutorele nu le poate încheia decât cu avizul consiliului de
familie și autorizarea instanței de tutelă. Intră în această categorie actele de înstrainare,
împărțeală, ipotecare sau grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, renunțarea la
drepturile patrimoniale ale acestuia sau încheierea de acte care depășesc dreptul de
administrare.

În cazul încheierii de către tutore a actelor care îi sunt strict interzise ori în cazul
încheierii de acte fără avizul ori autorizarea impuse de lege, sancţiunea prevăzută de legiuitor
este anulabilitatea actelor încheiate în aceste condiţii. Acţiunea în anulare se poate exercita de
tutore însuşi, de consiliul de familie sau de un membru al acestuia, precum şi de procuror, din
oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă.

Dupa împlinirea de către minor a vârstei de 14 ani, sarcina tutorelui este aceea de a-i
încuviinţa şi autoriza actele pe care acesta le încheie în mod personal.

Numirea unui curator special

Există situaţii excepţionale în care legea permite numirea unui curator special. Suntem
în acestă situaţie, în următoarele cazuri:

- când între tutore şi minor apar interese contrare, care nu sunt din categoria
celor care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui;

- dacă din cauza bolii ori din alte motive tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele minorului;

- în cadrul procedurilor succesorale, când, pentru motive temeinice, notarul


public, din oficiu sau la cererea oricărei persoane, poate numi provizoriu un curator special ce
urmează a fi validat sau înlocuit de instanţa de tutelă.
Controlul exercitării tutelei

Modul în care tutorele şi consiliul de familie îşi exercită însărcinările în privinţa


minorului şi a bunurilor acestuia este supus unui control efectiv şi continuu pe care îl exercită
instanţa de tutelă. Aceasta din urmă poate colabora în vederea realizării acestui control cu
autorităţile administraţiei publice, cu instituţiile şi serviciile publice specializate pentru
protecţia copilului precum şi cu instituţiile de ocrotire.

În acelaşi scop al unui control eficient, tutorele are obligaţia ca în termen de 30 de zile de
la sfârşitul anului calendaristic să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă cu privire la modul
în care s-a îngrijit de minor, precum şi cu privire la administrarea bunurilor acestuia.

Încetarea tutelei

Cazurile de încetare a tutelei reglementate de legiuitor sunt moartea minorului şi faptul


de a nu se mai menţine situaţia care a dus la instituirea acesteia.

În ceea ce priveşte funcţia tutorelui, aceasta înceteaza prin moartea acestuia, prin
îndepartarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.

În situaţia morţii tutorelui, obligaţia încunoştiinţării instanţei de tutelă incumbă


moştenitorilor săi sau oricăreia dintre persoanele prevăzute de art. 111 NCC. Cei care preiau
sarcinile tutelei până la numirea unui nou tutore sunt moştenitorii acestuia. În cazul în care sunt
mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei pentru a
îndeplini sarcinile tutelei cu caracter provizoriu.

În termen de cel mult 30 de zile de la data încetării tutelei, tutorele sau, dacă e cazul
moştenitorii săi, au obligaţia de a prezenta instanţei de tutelă o dare de seamă generală.

Descărcarea de gestiune a tutorelui se dă de către instanţa de tutelă după predarea


bunurilor, verificarea şi aprobarea socotelilor. Tutorele va raspunde pentru prejudiciul produs
din culpa sa, chiar dacă instanţa de tutelă îi dă descarcare de gestiune.

Sursa: T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu,
București, 2012.

S-ar putea să vă placă și