Originea şi evoluţia limbii române

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză
daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe. Procesul de formare a limbii române este
unul complex şi de lungă durată. Româna este o limbă romanică pentru că elementele sale constitutive ca
sistemul fonetic, structura gramaticală şi mare parte a fondului lexical principal sunt de origine latină. Limba
română face parte din familia limbilor romanice alături de limba franceză, italiană, spaniol şi portugheză.
Toate limbile romanice au evoluat din limba latină populară, folosită în vorbirea familiară.
Procesul de formare a limbii române a fost unul complex. Începerea procesuluide romanizare
este reprezentată de cucerirea Daciei de către romani în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 şi
105-106. Dacia, transformată în provincie romană a fost colonizată masiv de populaţii latinofone „din toată
lumea romană” aşa cum afirmă Eutropius. Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în
domeniul politic, economic, social, cultural şi spiritual.
Factorii romanizării: 
- administraţia
- armata
- justiţia
- veteranii
- coloniştii
- urbanizarea
- activitatea economică
- cultura
- religia
1.Administraţia
- guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, ediliare, fiscale etc. vorbeau limba latină
2.Armata
- Dacia a fost împânzită de un puternic sistem de apărare format din castre, turnuri de observaţie şi valuri de
apărare. În apropierea acestora au apărut aşezări numite canabae, armata jucând un rol important în procesul
de urbanizare a provinciei. Soldaţii din armata romană comunicau în  limba  latină  populară  (vulgară) ,
contactele   cu populaţia ducând la răspândirea limbii.
3.Justiţia:
- legile romane, mai ales Constitutio Antoniniana (212d.Hr), au avut rol important în formarea modului de
a gândi şi a acţiona al populaţiei daco-romane. Normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc
de mai târziu
4. Veteranii:
- se bucurau de mare prestigiu, au ocupat diferite slujbeadministrative- au întemeiat familii şi gospodării
fiind împroprietăriţi în provincia pe care au apărat-o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi şivorbeau limba
latină
5.Coloniştii:
-„coloniştii au fost aduşi din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea
ogoarelor”Eutropius
- rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului,agriculturii şi urbanizării- relaţie activă cu
autohtonii prin intermediul limbii latine
6.Urbanizarea: - oraşele au rol important în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane - aşezările urbane în
Dacia romană erau de două tipuri: -colonia-municipia
Colonia= aşezare urbană organizată după modelul Romei
Municipia=aşezare urbană cu autonomie administrativă şi juridică- în mediul rural, rolul oraşului a fost
îndeplinit de „conaculstăpânului” roman villa rustica
7.Activitatea economică:
- Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un intens schimb de produse cu Roma şi
provinciile imperiului
- relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti,veterani şi administraţia romană au facilitat procesul de
romanizare
8.Cultura:- rol decisiv în romanizarea Daciei învăţarea limbii latine este probată de numeroase descoperiri
de inscripţii (peste 3500), tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calcule aritmetice descoperite la
Alburnus Maior,
instrumente de scris ( stili) şiexistenţa unor şcoli (ludi literatti). Arta romană s-a impus peste tot în Dacia.
9. Religia: -se întâlneşte frecvent sincretismul şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume romane
(interpretatio romana), un rol important l-a avut creştinismul care începe să se răspândească în secolul I
d.Hr. în Moesia şi apoi în Dacia, devenind liantul spiritual al comunităţilor după retragerea aureliană
 Între secolele II-III dovezile sunt mai puţin numeroase din cauza persecuţiilor. După recunoaşterea oficială
a creştinismului prin Edictul dinMilano în anul 313, vestigiile creştine au devenit din ce în ce mai
numeroase.
Influenţa romană nu s-a limitat strict la teritoriile stăpânite efectiv de romani, ci s-a  extins  şi  asupra
dacilor liberi, fapt confirmat de numeroase descoperiri.Retragerea aureliană (271-275 d.Hr) nu a însemnat o
prirea procesului de romanizare.
Retragerea aureliană (271-275):
Împăratul Aurelian decide retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia între anii271 şi 275.
-rămâne pe loc o populaţie numeroasă romanizată, daco-romană
-romanitatea nord-dunăreană nu a dispărut după retragere, ci s-a extins din fosta  provincie
spre vest, nord şi est prin mişcarea naturală a populaţiei, constituindu-se astfel un vast de cultură romanică
deosebită şi superioară faţă de cea a migratorilor (slavi,goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari)
-romanitatea nord-dunăreană păstrează legătura cu cea sudică
-daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie romanică în mediul rural, satul fiind forma specifică de
aşezare, în cadrul căreia s-a consolidat obştea sătească, formă de organizare social economică
-obştile săteşti se regăsesc în special într-un anumit  cadru  geografic  (văile  râurilor, depresiuni
intramontane, locuri protejate de păduri, dealuri şi munţi), grupate, de regulă în structuri  autonome  mai
puternice, uniuni de obşti menite să reziste atacurilor migratorilor 
Stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică:
În anul 602 se prăbuşeşte limesul danubian, romanitatea nord-dunăreană pierzând astfel legătura cu
cea sudică şi dezvoltându-se independent
Romanicii de la sudul Dunării au fost împinşi spre munţi şi izolaţi, având o evoluţie proprie- slavii rămaşi la
nord de Dunăre au fost asimilaţi de daco-romani.
La nord de Dunăre se constituie dialectul daco-roman (vorbit astăzi în România, Republica Moldova şi în
comunităţile româneşti din ţările vecine. La sud de Dunăre se formează dialectele aromân, istro-român şi
megleno-român
Substratul limbii române – mai puţin de 200 de cuvinte din limba traco-dacă, multe dintre aceste cuvinte
desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei:vatră, copil, moş, a moşteni.
Stratul limbii române
– latin; aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte ale limbii române, inclusiv vocabularul creştin de
bază (
biserică - basilica
) provin dinlatina vorbită.
Adstratul limbii române slav meridional
Evoluţia limbii literare a fost împărţită de istoricii limbii în două mari etape cunoscute sub
denumirile de perioada veche şi perioada modernă.
Perioada veche este dominată de cultura slavonă, din care se traduc cărţi religioase sau laice începând cu
secolul al XVI-lea. Încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit alfabetul chirilic,
grafia latină fiind introdusă abia în timpul domniei lui Cuza, iar înTransilvania în timpul Şcolii Ardelene. În
Ţara Românească şi în Moldova, limba cancelariei şi a bisericii a fost slavona între secolele XIII-XVI. În
Transilvania, devenită parte a regatului maghiar catolic, limba de cultură a fost începând cu secolul XII
latina. Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea. Primul document în limba
română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, din1521. Despre
dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia după
mijlocul secolului XVI, de când provin numeroase mărturii directe originale precum acte, donaţii,
testamente sau traduceri ale unor texte religioase. O altă etapă importantă o constituie tipăriturile de texte
religioase. În 1508, în Ţara Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba slavonă,
Liturghierul lui Macarie. Prima carte în limba română, un Catehism luteran, apare la Sibiu, în 1544.La
Braşov, diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar,începând cu 1599, 11 tipărituri în slavonă
şi 9 în limba română. Circulaţia acestor tipărituri a asigurat păstrarea unităţii spirituale şi culturale a
românilor din cele trei provincii. De asemenea au avut rol în formarea limbii noastre literare, având la bază
limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei. În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile
de folosire în scris a limbii române, apărând noi tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele
limbajului juridic românesc, începuturile istoriografiei şi cărţile populare. În scrierile umaniştilor Grigore
Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir  apar primele observaţii despre  latinitatea  şi  despre  unitatea
ei, dar şi primele elemente ale literaturii artistice. Textele  originale  cuprind,  pe  de  o  parte,  lucrările
istoriografice  ale cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) şi munteni (Mihail
Moxa, stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi cronicari anonimi), pe de altă parte, literatura religioasă
(polemica ecleziastică a lui Varlaam, Didahiile lui Antim Ivireanul).Textele traduse au conţinut variat,
unele ieşind din sfera strict bisericească:cărţi bisericeşti (Cazania lui Varlaam, 1643; Noul Testament de
la Bălgrad, tradus de mitropolitul Simion Ştefan în 1648; Psaltirea lui Dosoftei în 1673 şi Biblia de la
Bucureşti în 1688); cărţi juridico-administrative (în vremea lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu se tipăresc
cărţi de legi Pravila de la Govora în Muntenia, 1646 şi Pravila Aleasa, în Moldova); cărţi populare
(Alexandria, 1620; Floarea darurilor,1620).
Prima gramatică românească aparţine lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul (1757), iar prima
gramatică tipărită a limbii române este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”din Viena în 1780,
scrisă de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Cum lucrarea a fost redactată în limba latină şi cu exemple
româneşti, autorii demonstrau latinitatea limbii române şi o făceau cunoscută cărturarilor străini. Pentru
reprezentanţii Şcolii Ardelene, latinitatea a devenit argument de afirmare a identităţii naţionale. Procesul de
normare al limbii române începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu înfiinţarea Academiei
Române. Atunci, ca urmare a trecerii de la grafica chirilică la cea latină, se declanşează aşa numitul „război
al limbilor” care va duce în final la fixarea normei lingvistice şi va accelera totodată procesul de definitivare
a normelor unice ale limbii literare. Lupta s-a dus şi pentru impunerea unuia dintre cele două sisteme de
scriere, cel etimologic şi cel fonetic, problemă depăşită în 1880 când Academia Română adoptă noul proiect
de ortografie. După această dată se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară unitară şi modernă. În
anul 1904 apare primul Îndreptar ortografic.
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză
daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe. Despre procesul de romanizare,
majoritatea specialiştilor consideră că s-a desfăşurat începând cu secolul I î.Hr. şi până în secolul al VII-lea
d.H. Procesul deformare a limbii române este unul complex şi de durată. În ciuda împrumuturilor din alte
limbi cu care a venit în contact, româna este o limbă romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul
de bază sunt majoritar latine. Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole,
limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.
Astfel structura etimologică a lexicului românesc modern este alcătuită din:
- Cuvinte moştenite din limba latină (majoritare): mamă, inimă, gură, cap, apă, floare, cal, an, noapte,
iarnă, a bea, a lua, etc.
- Cuvinte păstrate din limba dacă (puţine): abur, baltă, vatră, brad, mal, viezure, etc.
- Împrumuturile lexicale mai vechi din limba slavă: babă, nevastă, ogradă, sat, uliţă, cocoş, rac, deal,
muncă, etc.
- Împrumuturi lexicale mai noi din limba franceză, engleză, italiană sau germană: caiet, bursă, abajur,
blitz, diesel, şaibă, duet, partitură, bancă, lider, aisberg, etc.