Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TEZĂ DE LICENŢĂ
Coordonator: Studentă:
Pr. Lect. Dr. Dan Sandu Costinescu Andreia
Cuprins
I. Introducere :
II. Harul – lucrarea Sfintei Treimi
2
IV. Har şi libertate
V. Libertatea azi
Bibliografie
Declaraţie
Curriculum Vitae
3
Motto : Roagă-te ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu şi munceşte ca şi cum
totul ar depinde de tine. (Mitropolitul Ioan Zizoulas)
Introducere
“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare
zi şi să-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23). Cine voieşte…. Cine are urechi de auzit…. Cine întinde
mâna cerând tămăduire…. Acela va fi liber !
Lumea există pentru că Dumnezeu o vrea, o iubeşte şi o păzeşte. Dar, în acelaşi timp,
El este exclus din om, din inima creaţiei Sale. Pentru că omul este inima creaţiei. Putem deci
continua spunând că din moment ce creaţia rămâne în Dumnezeu, El la rândul Său nu poate
sălăşlui în ea, nu se poate odihni în ea, pentru că omul deţine ca o putere, cheile : el poate
închide lui Dumnezeu universul.
Aceste chei sunt dăruite de Dumnezeu omului : libertatea ! Părintele Rafail Noica
spunea că dacă ar fi vrut Dumnezeu ne-ar fi făcut mai mari decât El. Dacă ar fi vrut să ne
încalce libertatea pentru a ne folosi nouă, ar fi făcut-o. Iar omul, inima creaţiei, a închis uşile
Creatorului său. A renunţat la libertatea pe care o primise, şi s-a lăsat în lanţurile mândriei, ale
neiubirii. Strigând în acelaşi timp, sfidător : Eu sunt liber !
Şi de ce avem nevoie noi oamenii să strigăm că suntem liberi ? Pentru că în realitate
nu suntem aşa. Ne amăgim doar, vrem să ne convingem pe noi înşine de libertatea noastră, de
faptul că ne suntem nouă stapâni. Şi-I strigăm lui Dumnezeu în faţă că nu depindem de El şi
că putem singuri. Dar de ce avem nevoie să facem asta? pentru că fiind singuri, nu putem fi
liberi.
Aproape toţi definesc mereu libertatea prin alegere. Însă libertatea se ridică la nivelul
unde acţiunile libere care sunt şi desăvârşite sunt cele în săvârşirea cărora nu se pune
problema alegerii. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că tocmai nevoia de a alege este o
imperfecţiune: liberul arbitru este mai degrabă o lipsă decât o independenţă, este urmarea
inevitabilă a căderii, din intuitivă cum era, voinţa ajunge discursivă, pe când cel desăvârşit
care urmează imediat binele este dincolo de orice opţiune. A fi liber nu înseamnă a alege, ci a
avea deja alegerea făcută în suflet.
În lucrarea de faţă dorim să expunem felul în care Harul lucrează în viaţa omului,
conducându-l pe calea îngustă, păzindu-l de căderi, dar neimplicându-se decât acolo unde este
chemat să o facă. Este foarte important pentru mântuire, ca omul să cunoască faptul că este
4
liber. El însuşi trebuie să fie capabil să-şi asume responabilitatea de-a fi liber. Este o mare
taină şi o minune în acelaşi timp. Libertatea nu este un drept pe care noi îl cerem, ci o datorie
a noastră. Suntem datori să fim liberi şi să acţionăm ca atare. Alegerile noastre nu vor fi
mereu cele bune. Consecinţele vor aduce suferinţă. Dar tocmai aici stă curajul de a fi liberi. În
acceptarea consecinţelor faptelor noastre.
În orice moment al vieţii, ni se cere să alegem între ceva sau altceva. Dar nu în
aceasta constă libertatea noastră. Ci în puterea de-a fi ales la început să ne lăsăm în voia lui
Dumnezeu. Reuşind acest lucru, nu mai avem nevoie să gândim la o alegere sau alta, căci voia
lui Dumnezeu este aceeaşi cu voia noastră. Ne facem astfel lucrători cu El la propria mântuire.
Credinţa în Hristos, ne dă curajul să ne eliberăm în Duhul Sfânt şi să lucrăm, cu frică şi
cutremur, la desăvârşire. Vom demonstra pe parcursul lucrării faptul că omul, prin structura
lui sufletească, este o persoană liberă. Suflul lui Dumnezeu la creaţie asupra lui, i-a dat nu
doar suflare de viaţă trupească ci şi suflet cu raţiune, voinţă şi sentiment. Că libertatea este
parte a chipului lui Dumnezeu în om, întrucât o libertate nu poate crea decât o altă libertate,
nicidecum înlănţuire. Că omul caută mereu, conştient sau inconştient, să-şi atingă scopul
pentru care a fost creat, îndumnezeirea, folosind sau nu darul libertăţii. Că Dumnezeu rămâne
în om, atât de discret, încât omul se vede adeseori singur şi crede că poate să schimbe
universul.
5
II. Harul, lucrarea Sfintei Treimi
II.1. « şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor… » (Fac. 1, 2)
A vorbi despre Duhul Sfânt, spune Olivier Clement, înseamnă a te lăsa purtat de El
într-un elan doxologic, aşa cum au şi făcut, de altfel, urmând Sfântului Vasile, Părinţii
Sinodului al doilea Ecumenic. Pentru a chema pe Duhul de viaţă dătător, ei au spus că trebuie
« închinat şi slăvit ».
Înainte de Sinodul de la Niceea, Teologia a văzut în Dumnezeu Tatăl principiul
existenţei, în Logos – sensul dat celor create de Tatăl, iar în Duhul Sfânt, dinamismul care
determină creaţia să tindă spre perfecţiune, îndumnezeire. Sfântul Vasile cel Mare, explică
relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi spunând ca dacă naşterea Fiului nu poate fi concepută
de firea omenească, cu atât mai mult nu poate nici purcederea, căci ea nu poate fi asemănată
cu ceva lumesc. O imagine destul de imperfectă a purcederii ar fi în opinia Sfântului Vasile,
modul în care iese din trup, suflul gurii. Dar aici nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu are
gură ca noi, sau că Duhul Sfânt S-ar risipi aşa cum face o suflare, ci pe toate să le vedem într-
un mod propriu Fiinţei divine. Duhul Sfânt este cunoscut după lucrările Sale, sfera lor fiind
variată. Lucrarea Lui începe înainte de crearea lumii sensibile, susţinând şi imprimând
mişcarea cosmosului cu ajutorul energiilor divine necreate.
Din versetul al doilea din capitolul întâi al Genezei, se înţelege că Duhul Sfânt a
participat la crearea lumii, ca Ipostas ce desăvârşeşte. Vorbind despre acest eveniment,
Bulgakov îl numeşte o primă Cincizecime, care nu are loc pentru om, acesta nefiind creat
încă. Dar nici prima Cincizecime, nici a doua, nu-L dezvăluie pe Duhul Sfânt în existenţa Sa
ipostatică. Ele nu fac decât să primească virtutea Lui, în ce priveşte crearea lumii şi sufletele
pătrunse de limbile de foc. Dinamica vieţii universale ţine, deci, de lucrarea Sfântului Duh.
Sfântul Vasile explică foarte frumos aceste cuvinte, folosindu-se de « cuvântul unui bărbat
sirian ». Acesta traducând din ebraică în siriană, sintagma « Se purta » o interpreta prin
« încălzea şi dădea viaţa apelor », aşa cum găina clocind, dă putere de viaţă ouălor. « Acesta
este înţelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele « Duhul Se purta », adică pregătea apele
pentru naşterea vieţii. »1 În acelaşi duh, Bulgakov este de părere că seminţele ideale ale
fiinţelor, care sunt opera Fiului, prind viaţă în lume prin lucrarea Sfântului Duh. De aceea ele
1
***PSB 17, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, Traducere, introducere, note şi indici de Pr. D.
Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, pag. 92
6
sunt toate frumoase, pentr că Duhul le înveşmântează pe toate în frumuseţe. Vorbind despre
Dumnezeu în Sfânta Treime, Sfântul Sisoe se foloseşte de o comparaţie clasică : « Soarele
este Tatăl, raza Fiul şi Aurora Sfântul Duh »2
Porumbelul divin este văzut de asemenea de un mistic ortodox « cu aripile întinse
deasupra lumii, abia adusă la existenţă, asemeni unei mame care îşi acoperă puii, încălzindu-i
cu dragostea sa. »3
Încă de la facerea lumii vedem conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi. La crearea
omului, cuvintele din Geneză « Să facem om după chipul şi asemănarea noastră », (Gen. 1,
26) indică tocmai acest lucru. Mai departe, Sfânta Scriptură subliniază faptul că Dumnezeu a
creat pe om din ţărână şi a suflat asupra lui suflare de viaţă. Vladimir Lossky interpretează
această suflare ca fiind tocmai Duhul lui Dumnezeu, dăruit omului, care primeşte în acelaşi
timp şi viaţă şi har. Harul Sfântului Duh constituie de fapt principiul pe care se întemeiază
viaţa noastră spirituală, El dăruind inima cu darul virtuţilor si cu căldura iubirii divine. Sfinţii
Părinţi prin trăirea lor spirituală şi viaţa sfântă, au ajuns la convingerea că lucrarea Duhului
este separată de cea a Fiului, ele rămânând convergente în acelaşi timp. Astfel ei spun că Fiul
influenţează mai mult intelectul, gândirea, ne luminează şi ne învaţă, iar Sfântul Duh vorbeşte
inimii şi voinţei noastre. Răspândită printre teologii ortodocşi este şi opinia că Duhul Sfânt
este Cel Care, în momentul insuflării vieţii, i-a dăruit lui Adam harul prin care se înrudea cu
Dumnezeu, devenind astfel chipul Creatorului său. Olivier Clement vede aici prefigurarea
Cincizecimii, iar Clement Alexandrinul, în acelaşi sens, afirmă că o fiinţă facută din pământ,
nu putea fi după Chipul lui Dumnezeu, fără suflarea divină. Este important de specificat aici
ceea ce Paul Evdokimov subliniază cu privire la noţiunea de chip al lui Dumnezeu în om. Nu
trebuie să concepem acest lucru în mod substanţial, adică nu este ceva pus în om, adăugat la
fiinţa lui. Omul este în întregul său creat după chipul Chipului, acest lucru însemnând de fapt,
superioritatea elementului spiritual în om.
Sfântul Isaac Sirul consideră acest lucru ca fiind izvorul libertăţii omului. Căci
libertatea este şi ea un dar al Duhului Sfânt, alături de raţiune, aşa cum încuviinţează si
Sfântul Grigorie de Nyssa. « După chipul şi asemanarea Noastră », pe lângă o arătare a Sfintei
Treimi la facerea omului : « Cuvintele « să facem » sunt folosite ca tu să recunoşti pe Tatăl pe
2
Sfântul Sisoe, apud Ierom. Drd. Irineu Ioan Popa, « Învăţătura despre Har şi libertate în Pateric », în Studii
Teologice, . Nr. 5, Septembrie, 1987, pag. 47
3
Un moine de l’Eglise d’Orient, apud Natalia Dinu Manoilescu, Sfântul Duh în Spiritualitatea Ortodoxă, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, pag. 54
7
Fiul şi pe Sfântul Duh »4, exprimă şi starea omului după creaţie : « Noi posedăm una (chipul)
prin creaţie şi ajungem la cealaltă (asemănarea) prin voinţă…În realitate, El (Dumnezeu) ne-a
dat prin creaţie posibilitatea asemănării… Prin chip, eu sunt o fiinţă spirituală, însă devenind
creştin sunt după asemănare »5 Iar aici intervine libertatea dăruită omului de către Dumnezeu.
Devenim după asemănare, dacă vrem. Adam a refuzat în Rai asemănarea cu Dumnezeu şi s-a
depărtat de Creatorul său. Apariţia morţii şi piederea Harului Duhului Sfânt, a fost inevitabilă.
Lucrarea Lui nu a fost însă întreruptă prin cădere, ci Duhul a continuat să sufle spre om cu
viaţă. El a inspirat pe prooroci în Vechiul Testament pâna la venirea lui Mesia.
II.2. Pregătirea lumii pentru întruparea Fiului – Duhul Sfânt în Vechiul Testament
Vechiul Testament pare că ignoră pe Duhul Sfânt, în realitate însa cunoaşte activitatea
Duhului lui Dumnezeu. S-ar pune problema interpretării textelor, întrucât nu putem şti daca
este vorba despre Sfântul Duh, sau despre Dumnezeu ca Duh. Dar nu avem alternative, căci
termenii de faţă sunt compatibili : dacă Dumnezeu este Duh, fiecare lucrarea a Sa este
spirituală, adică o manifestare a duhului. Dar în acelaşi timp, spiritualitatea lui Dumnezeu se
revelează chiar în cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, în comuniunea ei cu celelalte două.
Proorociile mesianice din Vechiul Testament, în special cele ale profeţilor mari, arată
cum Duhul Sfânt a pregătit lumea pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu. El a pus cuvinte în
gurile proorocilor, i-a inspirat spre a vesti popoarelor mântuirea. Tot El, Duhul, le-a dat tăria
necesară pentru a face aceasta. Ştim că ei au fost aleşi de Dumnezeu şi ca au primit darul
cuvintelor în momentul numirii lor.
Cartea lui Isaia se remarcă îndeosebi pentru profeţiile mesianice conţinute. Printre ele,
amintim pe cea de la capitolul 11 :
« O Mlădiţa va iesi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va
odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al
tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu.
… Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară…Juninca
se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor locui la un loc… În ziua aceea,
Domnul va ridica din nou mâna Sa ca să răscumpere rămaşiţa poporului Său… El va ridica
4
Sfântul Vasile cel Mare, apud PF Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007,
pag 339
5
Sfântul Vasile cel Mare, Ibidem, pag 339
8
steag pentru neamuri şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Israel şi va trânge la un loc pe cei
împrăştiaţi ai lui Iuda din cele patru colţuri ale pamântului. Atunci pizma lui Efraim va
încetasi duşmanii lui Iuda vor fi zdrobiţi. Efraim nu va mai pizmui pe Iuda si Iuda nu va mai
fi vrăjmaşul lui Efraim. » (Isaia 11, 1-13)
Lucrarea Duhului poate fi înţeleasă de fapt numai în lumina Noului Testament. Ceea
ce citim la Is. 11, 2 : « Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu » precum şi la Is. 61, 1 :
« Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor… » este
explicat de Mântuitorul la Lc. 4, « Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să
binevestesc săracilor ; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima ; să propovăduiesc robilor
dezrobirea şi celor orbi vederea ; să slobozesc pe cei apăsaţi. »
Profetul prezice pacea şi împăcarea care vor fi între popoarele lumii în timpurile
mesianice, atunci când Duhul Domnului va fi răspândit. El prezenta deja, transgresând timpul,
acest adevăr care va fi confirmat mai târziu de Sfântul Apostol Pavel, după împlinirea lui :
« (…) El, care a făcut din cele două – una; (…) Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea
către Tatăl, într-un Duh. » ( Efeseni 2, 14-18) Iar în Epistola I către Corinteni citim : « Pentru
că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi fie
liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. » (I Cor. 12, 13).
În cartea lui Iezechiel găsim mai explicită profeţia despre rolul esenţial al Duhului
Sfânt în unirea popoarelor :
« Domnul însa mi-a zis : « Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune : Oase
uscate, ascultaţi cuvântul Domnului ! » (…)Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când
am proorocit iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os
la încheietura sa. » (Izechiel 37, 4-7) Primul efect al Duhului asupra oaselor este acela de-a
produce agitaţie şi de-a le face sa se apropie unul de altul. Această apropiere încurajează apoi
Duhul să-şi continue lucrarea : « Atunci mi-a zis Domnul : « Fiul omului, prooroceşte
duhului : Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu : Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste
morţii aceştia şi vor învia ». Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul
şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor. » (Iezechiel 37, 9-
10)
Această înţelegere profetică a rolului unificator al Duhului şi a puterii Lui de a învia
morţii nu slăbeşte cu nimic în afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel în acest sens : « Iar dacă
9
Duhul Celui Care a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus
din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. »
(Rom. 8, 11).
Totuşi, nu aici este scopul inspiraţiei profetice a lui Iezechiel. Aceasta merge mai
departe şi îi descoperă că principala urmare a învierii realizate de către Duhul este împăcarea
şi unirea oamenilor între ei. De fapt, în continuare, Domnul îi porunceşte să ia două bastoane :
« Apoi să le apropii unul de altul încât ele să fie în mâna ta ca un singur toiag. Tu să le
spui : « Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu : Iată, Eu voi lua toiagul lui Iosif, care este în mâna
lui Efraim şi a semnţiilor lui Israel unite cu el şi le voi împreuna cu toiagul lui Iuda şi voi face
din ele un singur toiag şi vor fi în mâna Mea una.(…) îi voi face un singur neam şi un singur
rege va fi peste toţi. Nu vor mai fi două neamuri şi în viitor nu se vor mai împărţi în două
regate (…) Iar robul Meu David va fi rege peste ei şi păstorul lor al tuturor. » » (Iezechiel 37,
17-19-22-24).
Inspiraţia profetică îşi atinge scopul. Nu se putea exprima altfel, mai bine, felul în care
se vor uni popoarele atunci când Duhul Domnului se va da lor.
În viziunea cu Heruvimii, sau mai degrabă cu cele patru animale care poartă carul lui
Iahve, Duhul apare ca un principiu al armoniei, al sincronizării între diferitele părţi ale carului
ceresc, simbolizând Biserica : « Ele mergeau încotro le da duhul să meargă şi roţile se ridicau
împreună, căci duh de viaţă era si în roţi . » (Iezechiel 1, 20)6
În Vechiul Testament găsim de asemenea daruri ale Duhului Sfânt, ele reprezentând
Cincizecimea veterotestamentară : darul creaţiei, al guvernării, al războiului, al împărăţiei, al
preoţiei şi al profeţiei. Le vom explica pe scurt pe fiecare în parte.
Darul creării :
6
Père Matta El-Maskîne, Prière, Esprit Saint et unité chrétienne, Abbaye de Bellefontaine, 1990, pag. 130-134
10
de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de în răsucit, Să şlefuiască
pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri. Şi iată, i-am dat ca ajutor
pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, şi am pus înţelepciune în mintea oricărui
om iscusit, ca să facă toate câte ţi-am poruncit: Cortul adunării, chivotul legii, capacul cel de
deasupra lui şi toate lucrurile cortului; Masa şi toate vasele ei; sfeşnicul cel de aur curat cu
toate obiectele lui şi jertfelnicul tămâierii; Jertfelnicul pentru arderile de tot cu toate obiectele
lui; baia şi postamentul ei; ţesăturile pentru înveliş, veşmintele sfinţite pentru Aaron preotul
şi veşmintele de slujbă pentru fiii lui; Mirul pentru ungere şi aromatele mirositoare pentru
locaşul cel sfânt; toate le vor face ei aşa, cum ti-am poruncit Eu ţie » ».
« Atunci ei şi-au adus aminte de vremurile trecute, de sluga Sa Moise: Unde este Cel
ce a scos din mare pe păstorul şi turma Sa? Unde este Cel ce a pus în mijlocul ei Duhul Său
cel sfânt? » apoi alegerea şi consacrarea de ajutoare pentru Moise : Num. 11, 17-25-29 « Că
Mă voi pogorî acolo şi voi vorbi cu tine şi voi lua din duhul care este peste tine şi voi pune
peste ei ca să ducă ei cu tine sarcina poporului şi să nu o duci numai tu singur…. Şi S-a
pogorât Domnul în nor şi a vorbit cu el; şi a luat din duhul care era peste el şi a pus peste cei
şaptezeci de bărbaţi căpetenii. Îndată însă cum a odihnit duhul peste ei, au început a prooroci,
dar apoi au încetat. Doi dintre bărbaţi însă au rămas în tabără: pe unul îl chema Eldad şi pe
celălalt îl chema Medad. Şi a odihnit şi peste ei duhul, căci erau din cei înscrişi, dar nu
veniseră la cort, şi au proorocit şi ei acolo în tabără. Atunci a alergat un tânăr şi a spus lui
Moise, zicând: "Eldad şi Medad proorocesc în tabără". Şi răspunzând, Iosua, fiul lui Navi,
slujitorul lui Moise, unul din aleşii lui, a zis: "Domnul meu Moise, opreşte-i!" Moise însă i-a
zis: "Nu cumva eşti gelos pe mine? O, de ar fi toţi prooroci în poporul Domnului şi de ar
trimite Domnul duhul Său peste ei!"
Darul domniei, este ilustrat în ungerea lui Saul de către Samuel, după care Duhul
Domnului a coborât peste el manifestându-se printr-un limbaj profetic, dar care se va retrage
de la Saul pentru a coborî peste David. « Şi a luat Samuel cornul cu mir şi l-a uns în mijlocul
fraţilor lui, şi a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea şi după aceea. Iar
Samuel s-a sculat şi a plecat la Rama. Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului şi-l
tulbura un duh rău, trimis de Domnul. » (1 Regi 16, 13-14)
Darul profeţiei. După cum am văzut el este déjà tratat în cazul lui Saul şi David.
Duhul Domnului care cobora peste ei pentru a-i unge ca regi, se manifesta prin acest dar. În
plus, David îl avea şi ca psalmist. 2 Regi 23, 2 :
« Duhul Domnului grăieşte prin mine, Şi cuvântul Lui este pe limba mea. » Despre
Ilie citim la 3 Regi 17, 8 : « Atunci a fost cuvântul Domnului către Ilie, zicând… » . Trebuie
sa adăugăm aici şi teofania de pe Horeb (3 Regi 19, 5-18) : « Şi s-a culcat şi a adormit acolo
sub ienupăr. Şi iată un înger l-a atins şi i-a zis: "Scoală de mănâncă şi bea!". Şi a căutat Ilie şi
iată, la căpătâiul lui, o turtă coaptă în vatră şi un urcior cu apă. Şi a mâncat şi a băut şi a
adormit iar. Dar iată îngerul Domnului s-a întors a doua oară, s-a atins de el şi a zis: "Scoate
de mănâncă şi bea, că lungă-ţi este calea!”. Şi s-a sculat Ilie şi a mâncat şi a bătut şi
întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la Horeb,
muntele lui Dumnezeu. Şi a intrat acolo într-o peşteră şi a rămas acolo. Şi iată cuvântul
Domnului a fost către el şi i-a zis: "Ce faci aici, Ilie?". Iar Ilie a zis: "Cu râvnă am râvnit
pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat
jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută
să ia şi sufletul meu!". A zis Domnul: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată
Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma
stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în
cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere
de vânt lin şi acolo va fi Domnul". Auzind aceasta, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi a
12
ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi a fost către el un glas care i-a zis: "Ce faci aici, Ilie?". Iar el a
zis: "Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, că au părăsit fiii lui Israel
legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu
singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!". Şi a zis Domnul: "Mergi şi întoarce-te pe
calea ta prin pustiu la Damasc şi, când vei ajunge acolo, să ungi rege peste Siria pe Hazael; Pe
Iehu, fiul lui Nimşi, să-l ungi rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola,
să-l ungi prooroc în locul tău ! Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela să-l omoare Iehu, iar
cine va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela să-l omoare Elisei. Eu însă mi-am oprit dintre
Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi
buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!" .
« Iar eu mulţumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate şi de tărie,
ca să vădesc fărădelegea lui Iacov şi păcatul lui Israel ». Despre darul lui Zaharia citim la
capitolul 7, 12 : « Şi şi-au învârtoşat inima ca diamantul, ca să nu asculte legea şi cuvintele pe
care le-a trimis Domnul Savaot prin Duhul Lui, prin graiul proorocilor celor de altădată. Şi a
fost o mânie mare de la Domnul Savaot. »
« Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi
lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă
arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar
altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar
altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie;
unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate
acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte. »7
7
Serge Boulgakof, Le Paraclet, Aubier, Editions Montaigne, Paris, 1946, pag. 150- 153
13
II.3. Odihna Duhului în Fiul – Conlucrare la opera mântuitoare
Taina lui Hristos este o taină totală. Nu putem vorbi despre ea fără a include revelaţia
Sfântului Duh, ca prezenţă personală şi în acelaşi timp ca dar al prezenţei treimice. Potrivit
firii Sale omeneşti, Domnul este uns, plin de Duh Sfânt, încă de la zămislirea Sa feciorelnică.
Porumbelul de la Iordan nu arată că Duhul începe din acel moment lucrarea în Fiul, ci Îl
manifestă ca atare lumii. Întreaga viaţă a lui Iisus este plină de har şi de Duh Sfânt. Cu aceasta
ajungem la cuvintele Evangheliei, despre Pruncul « ce sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi
cu Harul la Dumnezeu şi la oameni. » Prezenţa Duhului în Iisus este atât semnul supunerii
filiale, cât şi al deplinei intimitaţi a lui Iisus cu Tatăl.
Din veci Duhul este ungerea Fiului. Întru Duhul sălăşluieşte Tatăl în Fiul, şi Acesta în
Tatăl. Duhul poartă Cuvântul, Îl pătrunde, odihneşte în El, Se arată prin El. « Duhul
Domnului este peste Mine », spune Mântuitorul când vorbeşte prima dată în public. Sfântul
Ioan Gură de Aur sublinia că « Hristos este acoperit din toate părţile de către Duhul Sfânt » şi
« Duhul Sfânt este Cel care L-a zidit ». Duhul ni-L dăruieşte pe Hristos şi Hristos ni-L
dăruieşte pe Duhul. Observăm reciprocitatea. Duhul face posibilă Întruparea şi manifestă
filiaţia veşnică a lui Hristos. Amândoi, în chip nedespărţit, extind asupra omenirii şi a
universului acest circuit uriaş de viaţă şi iubire căruia Tatăl îi este în acelaşi timp izvor şi
ţintă, izvor din care purcede şi ţintă spre care tinde. Această reciprocitate transparentă
culminează într-un fel de coincidenţa apofatică, întrucât nici o teologie conceptuală nu o poate
cunoaşte în deplinătatea ei.
În Duhul Sfânt, Hristos, « Omul durerilor » cel preaslăvit, Se revelează ca existenţă
comunitară ce asumă întreaga umanitate şi transfigurează în chip tainic, sacramental,
universul. Opera Duhului în istoria omenirii se împlineşte atunci când Hristos împărtăşeşte
Trupului Său eclezial nu doar energiile aparent impersonale ale Duhului, ci Însăşi Persoana
Acestuia. 8
Înaintemergătorii lui Iisus, Ioan Botezatorul, Simion, Elisabeta, sunt plini de Duh
Sfânt şi participă la taina Întrupării Cuvântului. În vremea Întrupării, Duhul Sfânt este Duhul
Întrupării, Cel în Care şi prin Care Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în istorie, Cel Care Îi
pregăteşte un trup omenesc, templu al dumnezeirii Cuvântului. Botezul lui Iisus în Iordan de
către Înaintemergătorul este o etapă majoră în Revelaţia Duhului, Care purcede din Tatăl şi
odihneşte peste Fiul, însoţind şi confirmând astfel mărturia Tatălui. Revelaţie a mişcării
8
Preot Profesor Boris, Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1999, pag. 5-11
14
veşnice a Duhului Tatălui Care sălăşluieşte în Fiul din veşnicie. Duhul Sfânt este Duhul lui
Iisus. El Îl pătrunde şi Îl manifestă, Îl revelează lumii. În pogorârea Duhului, Tatăl sălăşluieşte
în Fiul iar Fiul în Tatăl, Tatăl iubeşte pe Fiul, iar Fiul iubeşte pe Tatăl, Iisus recunoaşte şi
ascultă glasul Tatălui. După cum am subliniat mai sus, primele cuvinte în public ale
Mântuitorului exprimă clar conştiinţa Sa că El este Hristosul, că este uns de către Duhul şi
pătruns de Acesta. În acest mod, Iisus aduce Vestea cea Bună celor săraci, săvârşeşte minuni,
tămăduieşte pe cei bolnavi, înviază morţii, alungă demonii.
În diferite împrejurări, Evangheliile ni-L arată pe Iisus rugându-Se. De fapt, El era El
Însuşi în rugăciune, întrucât Duhul rugăciunii, Care purcede din Tatăl, odihnea peste Dânsul
şi Se înălţa către Tatăl într-un suspin neîncetat, într-o alternanţă nesfârşită de iubire şi
comuniune. Viaţa pământească a lui Hristos nu poate fi concepută în afara acestei unităţi în
rugăciune, în care întreaga fiinţă a Mântuitorului este definită într-o relaţie existenţială
constantă cu Tatăl, în Duhul. Pe deplin şi întors veşnic spre Tatăl, El este întru Duhul, locul
nespusului schimb de cuvinte treimice « Tu eşti Fiul Meu » şi « Avva Părinte ».
Lumina orbitoare a Taborului, albul strălucitor al veşmintelor Domnului, norul
luminos care-L învăluie pe Hristos iar pe apostoli îi face să se arunce la pământ de teamă, sunt
tot atâtea manifestări ale prezenţei Duhului, semne ale bunăvoinţei Tatălui întru Fiul Său
preaiubit.
De altfel, întreaga viaţă pe pământ a Mântuitorului este plină de Duhul, de la Întrupare
până la Înălţare, manifestându-Se prin suflarea şi focul Său, trecând prin Patimi, prin Cruce,
prin smerenia concretizată în idealul Fericirilor : « Fericit cel sărac cu Duhul, că a aceluia este
Împărăţia cerurilor ». ( Mt. 5, 3 şi I Petru 4, 14) Iisus Se sfinţeşte pe Sine în Duhul (In. 17,
19), în Duhul Se oferă Tatălui ca jertfă neprihănită, încredinţându-Şi sufletul în mâinile Lui.
Tatăl înviază pe Fiul prin acelaşi Duh (Fapte 2, 32 -33). Duhul va fi aşadar puterea nebiruită
care zdrobeşte peceţile mormântului gol, bucuria copleşitoare care le umple pe femeile
mironosiţe, îi îmbărbătează pe ucenici şi lumina orbitoare a Învierii, prezenţă ce rămâne în
Iisus chiar şi în moarte şi pe care iadul nu o va înghiţi.
Toate imaginile biblice care exprimă legătura dintre Hristos şi Duhul pot fi interpretate
fie literal fie figurat. Ele pot însemna în acelaşi timp o prezenţă activă sau una tăcută,
înţeleasă la rândul ei : în sensul pasivităţii omenităţii lui Iisus, pătrunsă de Duhul şi condusă
de El (Mt. 4, 1), trimisă de Acesta la propovăduire (Lc. 4, 18), înflăcărată de Duhul în
rugăciune (Lc. 10, 21), înviată (Rom. 8, 11) şi înălţată de acelaşi Duh în slava dumnezeiască,
sau în sensul în care Hristos Îl are pe Duhul. Acest lucru defineşte personalitatea desăvârşită
15
şi de nepătruns a lui Hristos Însuşi, Care, prin condiţia Sa dumnezeiască, este lăcaşul deplin al
Duhului Sfânt.
Descoperirea de către evanghelişti a lucrării Duhului în viaţa Mântuitorului nu exclude
un alt fel de limbaj, voalat, în care persoana Duhului rămâne anonimă, ascunzându-Se în
spatele simbolurilor (putere, lumină, nor, Împărăţie) şi fiind nedespărţită de trăirea roadelor
Împărăţiei (pace, bucurie, blândeţe, milostivire, înţelepciune, îndrăzneală…). În unele expresii
pauline : « întru El locuieşte trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2, 9), simţim că
Duhul Se ascunde şi se confundă într-o anumită măsură cu darurile Sale, cu energiile Sale,
care sunt strălucirea veşnică a Preasfintei Treimi.
Transparenţa reciprocă dintre Iisus şi Duhul culminează cu o coincidenţă constitutivă
de negrăit, ce nu poate fi redată conceptual. Dragostea treimică desăvârşită este cea care
postulează această coincidenţă deplină, fără confundarea sau amestecarea Persoanelor.
Aceasta ne fereşte să considerăm trimiterea cincizecimică a Duhului peste Biserică secundară
sau exterioară în raport cu opera mântuitoare a lui Hristos.
Certitudinea venirii Duhului este afirmată în propovăduirea lui Iisus. De exemplu,
tâlcuind cuvintele din Tatăl nostru : « Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi » ,
înţelegem că toate cele trebuincioase omului : pâinea, focul, apa, lumina (Lc. 12, 49, sunt
semne ale Duhului şi prilej de a-L vesti pe El. În rugăciunea arhierească ( In. 17, 1-26) şi în
cuvântarea de despărţire (In. 13, 31), găsim învăţătura supremă despre Sfântul Duh. Pentru că
aici, promisiunea trimiterii lui este făcută solemn, în contextul plecării Mântuitorului, care-Şi
dobândeşte sensul deplin, acela de condiţie a trimiterii Duhului. El este porunca cea nouă pe
care Hristos o dă ucenicilor Săi (In. 13, 34)9.
Duhul este bucurie, frumuseţe, milostivire. În Duhul tresaltă Iisus de bucurie. Dincolo
de patimile îndurate, dintre care cea mai grea este moartea, Duhul învierii ne împărtăşteşte
bucuria de a fi. În El, întreaga noastră capacitate pătimitoare se preface în compasiune activă,
creatoare, făcându-ne sensibili la acea frumuseţe în care Dumnezeu iese din Sine în
întâmpinarea noastră, frumuseţe ce provoacă orice comuniune, cum spune Dionisie
Areopagitul. Lucrarea Fiului şi ce a Duhului se completează reciproc. Prima unifică, a doua
diversifică.
9
Ibidem, pag. 24-28
16
În Întruparea Fiului, Duhul se află unit în mod ipostatic cu Acesta aşa cum este din
veşnicie. Ca om, Hristos L-a primit pe Duhul pentru totdeauna, aşa cum L-au primit patriarhii,
regii şi profeţii lui Israel. Dar El L-a primit pe Duhul în întregime aşa cum nu L-au primit
aceştia. Duhul ca ipostas Se odihneşte în perrnanenţă asupra Fiului încă de la Întruparea
Acestuia. Cuvântul dumnezeiesc Se face Hristos ca să obişnuiasca pe Duhul să stea în
oameni. Aceasta se descoperă la Botez, când Duhul apare între Tatăl şi Fiul întrupat, unindu-I
într-un anume fel şi mişcându-se de la Unul la Celălalt. Tatăl le arată tuturor pe Fiul întrupat
asupra Căruia coboară Duhul sub chipul unui porumbel: « Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru
Care am binevoit ». Sfântul Chiril al Alexandriei explică :
« Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om, El primeşte Duhul de la Tatăl ca
unul dintre noi (…) pentru ca, primindu-L ca om, să se înrădăcineze iarăşi în noi harul plecat.
Socotesc că pentru această pricină, Sfântul Botezător a adăugat cu folos: « am văzut Duhul
coborând din cer şi a rămas peste El »(In. 1, 32). Duhul a zburat de la noi, pentru păcat, şi Cel
ce n-a cunoscut păcatul, S-a făcut ca unul dintre noi, neavând motiv să se depărteze sau să se
retragă de la El. Deci primeşte Duhul pe seama noastră şi redă firii binele de la început. (…)
Dumnezeu Cuvântul primeşte Duhul pentru noi, ca să sfinţească întreaga fire »10
Hristos împreună cu Sfântul Său Duh sfinţeşte mai întâi propriul Său Templu,
umanitatea Sa, şi împreună cu ea, întreaga creaţie. Întruparea Fiului permite această
manifestare. Ca om, Fiul răspunde în numele nostru iubirii Tatălui printr-o iubire ascultătoare
până la jertfa Crucii; acest răspuns permanent El l-a dat în Duhul Care rămâne între El şi
TatăI. Ca om, Hristos a ridicat la treapta cea mai înaltă sensibilitatea umană faţă de Tatăl şi
responsabilitatea faţă de toţi oamenii. De aceea, El ridică la cea mai înaltă treaptă şi
rugăciunea pe care o adresează Tatălui pentru toţi fraţii Săi întru umanitate şi pentru întreaga
creaţie. 11
Doar Învierea îi deschide omului perspectiva unei pnevmatizări mereu mai mari.
Pentru Părintele Stăniloae, acestei pnevmatizări îi este specific « un progres continuu al
omului în propria transparenţă »12, ceea ce înseamnă o epectază, spre comuniunea cu
10
Sfântul Chiril al Ierusalimului , apud Prof. Dr. Stylianos Papadopoulos, « Sfântul Duh continuă lucrarea lui
Hristos » în Studii Teologice, Seria a IIIa, Anul III, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti, pag. 176-177
11
Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 121-
122
17
Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. Prin aceasta se reflectă în viaţa noastră pnevmatizarea
trupului înviat al lui Hristos, pe care El o transfigurează după umanitatea Sa în « Duh ».
Mângâietorul pe care Îl trimite Hristos ucenicilor după Înviere asigură trecerea de la
transparenţa şi spiritualizarea Lui, la a noastră. « Duhul lucrează din Hristos, întrucât Trupul
lui Hristos a devenit strălucitor prin transparenţa Lui, prin faptul că radiază din El lumina
puterii şi iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu »13. Ca ipostas, Duhul Se descoperă acum omului
într-un mod mai accentuat, personal-spiritual, aşa cum nu era posibil înainte de moartea şi
Învierea lui Hristos, care face El Însuşi ca Duhul să apară ca Ipostas. Aceasta înseamnă că de
la trimiterea Mângâietorului după Înviere, Duhul nu lucrează în locul lui Hristos, ci cu Hristos
Care este mai departe lucrător. De aceea, prezenţa Duhului le face interioară creştinilor
prezenţa lui Hristos.14 El ne mijloceşte prezenţa lui deplină prin trupul uman al lui Hristos,
care a fost preamărit deplin, încât prin acest trup străluceşte slava veşnică a lui Dumnezeu
îndreptată spre noi. Duhul, Mângâietorul, « este viaţă şi dă viaţă, pentru că ne ridică la
cunoaşterea îndepărtată, raţională, despre Dumnezeu şi mântuire, la experienţa unei taine
divine în însăşi lucrarea ei de mântuire. (…) Ne conduce din interior spre Cincizecimea
eshatologică în care va străluci în deplinătatea trupului transparent al lui Hristos »15.
Duhul rămâne în cei ce se unesc cu Hristos, pentru că El este mereu în Fiul, ca şi în
Tatăl. Părintele Stăniloae vorbeşte de o chenoză a Duhului care coboară la nivelul nostru
pentru a ne face posibilă comuniunea cea mai intimă cu El şi dialogul cu Hristos. Aceasta nu
anulează persoana omului, ci o face să crească. Prin Duh, suntem înfiaţi de Dumnezeu,
Hristos ne transformă după chipul Său. În funcţie de această ridicare a noastră, Duhul
locuieşte în noi şi ne ridică. Prin aceasta libertatea noastră este păstrată. Aici Părintele
Stăniloae observă un paradox. Deşi Duhul lucrează în om, pe de alta parte, omul lucrează şi
el, într-o libertate care este mai mare decât acolo unde lipseşte Duhul. După cum şi Sfântul
Apostol Pavel afirmă : « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate » (II Cor. 3 , 17).
Duhul lucrează spre a elibera pe fiecare persoană spre dialogul liber de iubire cu Dumnezeu şi
cu semenii.
Duhul le face pe toate noi, produce în credincioşi disponibilitatea pentru unitate. El
este puterea comuniunii. Numai pentru că toţi sunt « într-un Duh », deşi sunt unici şi
12
Dumitru Stăniloae, Apud Vasile Cristescu, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart
Pannenberg şi Dumitru Stăniloa,, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, pag. 214
13
Ibidem, pag. 215
14
Ibidem, pag. 216
15
Ibidem, pag. 216
18
deosebiţi, ei sunt cu toţii în Hristos (Ef. 2, 18). Sfântul Vasile numeşte pe Duhul ca legătură a
celor ce se sfinţesc. Este legătura celor ce se străduiesc să iasă din limitarea lor egoistă si din
raportul lor întors de la Dumnezeu şi de la aproapele. Aceasta reprezintă un pas important
spre sfinţenie. Din lucrarea Duhului Sfânt, omul este mângâiat în slăbiciunea sa şi primeşte
puterea de-a o depăşi.
Sfântul loan stăruie mult asupra plinătăţii, puterii şi actualităţii Cincizecimii.
« Cincizecimea, spune el, este o sărbătoare neîncetată », este « cununa bunurilor, cetatea
sărbătorilor, roada făgăduinţei Domnului » , « Dacă Duhul Sfânt nu ar fi prezent, Biserica nu
ar exista. » Pentru el, dăruirea Duhului este cea mai mare dintre toate minunile lui Hristos, cea
în vederea căreia au fost săvârşite toate celelalte ». « Pentru aceasta S-a întrupat Cuvântul,
pentru a-I lăsa Duhului Sfânt lucrarea » Sfântul Ioan Hrisostom pune un accent deosebit pe
actualitatea Cincizecimii: « Harul este acelaşi la Cincizecime şi acum » Avem de-a face, după
cât se pare, cu un laitmotiv, cu o afirmaţie fundamentală, care ne va îndrepta către problema
existenţei şi a permanenţei harismelor în Biserică. Se presupune că această concepţie
a ,,Cincizecimii permanente" a fost pusă în evidenţă pentru prima oară, în Apus, de către Pr.
Sévérien Salaville, în prima ediţie a TâIcuirii dumnezeieştii liturghii a lui Nicolae Cabasila
în ,,Sources Chrétiennes".
16
Natalia Dinu Manoilescu, Sfântul Duh în Spiritualitatea Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005,
pag. 78
19
focul rugului aprins prezenţa lui Dumnezeu se manifestă în mod direct. Sfânta Tradiţie ne
învaţă că acest foc arăta cu adevărat proprietăţi ale naturii divine. La acestea se mai adaugă
prezenţa lui Dumnezeu în coloana de foc, noaptea, pe câmpul israeliţilor, răspunsul Domnului
care cobora din cer sub formă de foc pe jertfele primite precum şi prezenţa lui Dumnezeu sub
formă de foc în Templul lui Solomon în ziua numirii lui. Putem cunoaşte acuma simbolistica
limbilor de foc de la Cincizecime : ele arătau lucrarea divină şi natura de foc a Sfântului Duh.
Atunci când ucenicii, adunaţi la rugăciune, aduceau sacrificii de mulţumire din buzele
lor, răspunsul Domnului a coborât din cer, ca în trecut peste jertfele primite, sub formă de foc,
odihnindu-Se peste fiecare dintre ei. Această separare a limbilor este explicată de Vladimir
Lossky ca marcând aspectul personalist al evenimentului. Dacă la Cină rolul Harului a fost
funcţional, fiind vorba despre Harul preoţiei, aici el are un caracter personal. Mântuirea a fost
îndeplinită de Hristos, Care a răscumpărat şi sfinţit natura umană. Duhului I-a revenit
misiunea de a sfinţi fiecare persoană în mod individual.
În trecut însă, focul mistuia ofranda adusă, întrucât victima purta păcatele celui care
jertfea. Pe când focul Cincizecimii nu-i ardea pe Apostoli, pentru că Mântuitorul le purtase
deja păcatele pe lemnul crucii. Focul acesta avea drept lucrare să lumineze şi să purifice.
Găsindu-i pe ucenici adunaţi în numele Domnului, gata să cunoasca adevărul despre care li se
vorbise, focul dumnezeiesc S-a odihnit pe fiecare sub formă de limbi. Acestea simbolizează
cunoşterea şi mărturisirea adevărului : « Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va
călăuzi la tot adevărul ; » (In. 16, 13).
Am spus mai devreme că vântul a umplut încăperea şi pe toţi care erau acolo ; acest
lucru arată ca lucrarea lui Dumnezeu este omogenă. Cât despre focul divin, îl vedem în icoane
despărţindu-Se şi împărţindu-Se pe fiecare, simbolizând dăruirea harismelor fiecăruia după
credinţa lui. În timp ce natura umană este înnoită în întregime, harismele sunt împărţite diferit
şi inegal.
Nu putem însă limita simbolismul focului Duhului Sfânt la puterea de luminare prin
cunoaşterea adevărului. Ci în limbile de foc ce odihneau peste ucenici, găsim manifestarea
iubirii arzătoare răspândită în inimile lor : « (…) iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile
noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă » (Rm. 5, 5). Vedem de asemenea stăpânirea de
către focul divin a naturii raţionale a omului, pe care el a îmbrăţişat-o pentru a deveni jertfă
vie, spirituală şi veşnic aprinsă : « Precum este scris : « Pentru Tine suntem omorâţi toată
ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere » » (Rm. 8, 36).
20
Focul Cincizecimii era Focul lui Dumnezeu. El a luminat adevărul Bisericii, a
îmbrăţişat inima omului nou cu iubire divină, curaj şi dăruire. În această zi, natura umană a
Bisericii s-a unit cu natura de foc a lui Dumnezeu, din care s-a născut omul cel nou. Biserica a
primit Focul divin, care a sfinţit-o, iar lucrarea lui este până azi în toţi cei care se nasc întru
dânsa. Noi nu mai avem nevoie de alte limbi de foc, pentru ca noi nu suntem mama, ci
copiii : nu suntem natura care naşte, ci suntem cei născuţi. Biserica este mama, iar natura ei
este de-a naşte fii. Ea este mama spirituală pe care Hristos a creat-o, a arătat-o în lume prin
Întruparea Sa şi a făcut-o să dea roade în ziua Cincizecimii prin Duhul Sfânt. Focul
Cincizecimii este deci un aspect al puterii divine, o forţă supranaturală care vine de la
Dumnezeu pentru a-l sfinţi pe om.
Sfinţirea constă în participarea la fiinţa dumnezeiască : « Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt
Sfânt » (I Petru 1, 16). La nivelul naturii divine, sfinţirea este un act de foc. Şi raportându-ne
la Persoanele Sfintei Treimi, lucrarea aceasta Îi revine Duhului. El sfinţeşte. Tot El a
binecuvântat pântecele Fecioarei, pentru ca Hristos să se nască din el. De asemenea, în ziua
Rusaliilor, el a sfinţit natura umană ca Biserică, pentru ca omul cel nou dupa Hristos să se
nască.
Ne naştem, deci, dintr-o Biserică sfinţită, în Focul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt,
aşa cum ni s-a spus : « Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. » (Mt. 3, 11). Când ne
botezăm în Biserică ne sfinţim, pentru ca Biserica este sfântă : « …Una Sfânta, sobornicească
şi apostolească… ».
Focul arde şi distruge orice viaţă pământească. Astfel, alăturat Duhului, focul arată o
viaţă în mod necesar curată, eliberată de pamântesc. Aceasta este natura Bisericii, divină întru
toate, în înţelesul deplin al cuvântului, veşnică.
Glosolalia Apostolilor, ca urmare a coborârii limbilor de foc, a fost înţeleasă, sub
influenţa Sfântului Duh, de fiecare din cei prezenţi în limbile lor, ceea ce arată că în această
împrejurare unică Sfântul Duh dă darul extraordinar al vorbirii în limbi. Sfântul Pavel
dezaprobă preţuirea excesivă a glosolaliei de către creştinii din Corint şi le recomandă să
râvnească şi la celelalte daruri duhovniceşti.17
II.6. «… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc » : Botezul creştin sau încorporarea
în Hristos prin puterea Duhului Sfânt
17
Pr. Constantin Gheorghe, « Harismele după Epistolele Sfântului Apostol Pavel », în Studii Teologice, Anul
XXV, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1973, Bucureşti, pag. 21- 33
21
Botezul este explicat de Sfântul Apostol Pavel ca fiind începutul unirii noastre cu
Hristos : prin el suntem dezrobiţi de păcatul strămoşesc şi ridicaţi la viaţa în Hristos. Între noi
şi Hristos se stabileşte o legătura pnevamtic-organică. Adica suntem în duhul Lui, cuprinşi în
dinamica vieţii Lui. Ne răstignim, murim şi înviem împreună cu El. A boteza înseamnă a
scufunda. De aceea, după expresiile epistolelor Sfânului Apostol Pavel : a boteza « în
Hristos » (Rm. 6, 3 ; Gal. 3, 27), sau « în numele Domnului Iisus » (1 Cor. 1, 13), putem
spune că suntem scufundaţi în Hristos. Prin intrarea în sfera vieţii Lui nu ne mai aparţinem
nouă, nici păcatului şi morţii, ci Lui, care locuieşte în noi. Prin botez se creează comuniunea
nemijlocită cu Hristos, în sensul că viaţa Lui se revarsă în fiinţa noastră. Sufletul şi trupul
sunt însufleţite de Duhul : aceasta este comoara în vase de lut, cum citim în Epistola a doua
către Corinteni (4, 7). Atât sufletul, cât şi trupul sunt scoase de sub stăpânirea păcatului şi a
morţii şi umplute de puterile Duhului sfinţeniei şi vieţii. În botez primim înfierea, revărsarea
Duhului Sfânt, participarea la viaţa Sfintei Treimi, încorporarea în « Trupul lui Hristos »,
Biserica. Căci lucrarea aparţine Sfintei Treimi : « ne-a mântuit prin baia naşterii din nou şi
prin înnoirea Duhului Sfânt, pe care l-a vărsat peste noi, cu bogăţie, prin Iisus Hristos … »
(Tit. 3, 5-6). Căci într-un Duh ne-am botezat şi ne-am sfinţit « în numele Domnului Iisus şi în
Duhul Dumnezeului nostru » (1 Cor. 12, 12-13).
Taina Sfântului Botez eliberează sufletul de păcat, îl luminează şi îl întăreşte. Înainte
de botez, păcatul prinde rădăcini adânci în inima omului. Acesta nu este în stare să
deosebească dispoziţiile firii sale bune de lucrările întunericului, care se substituie ,,eului"
său, încă neînnoit de Duhul Sfânt. Harul dumnezeiesc lucrează şi îndeamnă spre bine, dar
oarecum ca dinafară. Condiţia păcătoasă şi stricăcioasă este încă legea ,,naturală" care
lucrează în mădularele sale: ,,Pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin lege,
lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morţii (...) Om nenorocit ce sunt! Cine mă
va izbăvi de trupul morţii acesteia ? (Rom. 7, 5 şi 24) Păcătosul este lovit ca de o paralizie
care-i imobilizează măduIarele duhovniceşti, care îi atrofiază simţurile lăuntrice: cel al vederii
lui Dumnezeu, al cunoaşterii, al voii celei bune, al liberei hotărâri, al stăpânirii duhovniceşti;
aceasta este legea ,,condiţiei muritoare" a stricăciunii după care se conduce existenţa
omenească de la naştere până la moarte şi care constituie jugul universal al păcatului originar
care apasă pe firea omenească, ereditatea inalienabilă şi fatidică de care nici un om nu poate
scăpa, ereditate în acelaşi timp şi fizică, şi spirituală, care se extinde la tot neamul omenesc.18
18
Boris Bobrinskoi , Împărtăşirea Sfântului Duh, E.I.B.MB.O.R., Bucureşti 1999, pag. 138
22
Răpit fiind de sub stăpânirea stării adamice, omul nou trebuie să lupte astfel încât nu
păcatul să-l stăpânească, ci Duhul lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel arată în acest sens că
omul cel vechi a fost răstignit cu Hristos prin botez, fiind nimicit. În locul lui, faptura nouă
biruieşte19. Încorporându-ne Paştilor lui Hristos, botezul ne eliberează de această aservire
globală şi totală la păcat şi stricăciune: ,,Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul, pentru că
precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa
veşnică, prin lisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 5, 20-21). Dumnezeu a făcut un legământ cu
omenirea prin Mântuirea în Hristos, iar credinciosul este inclus în acest nou legământ prin
botez. Angajamentul solemn şi mărturisirea de credinţă, apoi întreita afundare îl fac să
străbată dincolo de graniţele morţii şi ale păcatului, omul pătrunzând astfel într-o nouă
dimensiune, unde harul Duhului Sfânt îl eliberează de acest determinism paralizant al
păcatului: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Gal. 3, 27).
« După Sfântul Marcu Ascetul, Hristos Se aşează la Sfântul Botez în altarul inimii
(duhovniceşti), sau în partea cea mai dinlăuntru a fiinţei noastre, fără să ne dăm la început
seama de acest fapt, ci devenim conştienţi de aceasta abia prin preschimbarea treptată a
noastră. Acelaşi lucru îl spune şi Diadoh al Foticeii, după care, din momentul Botezului, harul
« se ascunde în adâncul minţii », satana fiind scos afară şi înrâurindu-ne de aici înainte prin
simţurile trupului şi prin dulceaţa poftelor iraţionale. De aici urmează că există un adânc sau
un interior al minţii noastre neştiut de noi, dar devenindu-ne conştient treptat, dacă ne
străduim să ne curăţim viaţa. Pe acesta Marcul Ascetul îl numeşte « inimă »
(duhovnicească) »20
De acum înainte, legea lui Dumnezeu este înscrisă în mădularele sale, Numele lui lisus
Hristos este mărturisit cu inima şi cu buzele, Trupul de viaţă dătător şi scump Sângele
Domnului îi hrănesc şi îi irigă trupul şi mădularele. Răul şi întunericul se risipesc treptat şi
devin exterioare credinciosului; acesta dobândeşte şi îşi dezvoltă progresiv facultatea
duhovnicească de a deosebi ispitele, şi totodată puterea lui Hristos pentru a le respinge.
« Cabasila însuşi o afirmă într-un strigăt de biruinţă: ,,Botezul suprimă şi pedeapsa şi
aplecarea către rău, ba chiar şi pe păcătos însuşi ». În locul perversităţii abolite în care am fost
Arhim. Prof. Nicolae Mladin, « Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină », în Mitropolia Ardealului,
19
21
Boris Bobrinskoi, Împărtăşirea Sfântului Duh, E.I.B.MB.O.R., Bucureşti 1999, pag. 139
22
Sfântul Ioan Gură de Aur apud PF Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007,
pag 196
24
17-18) şi îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (Romani 6,22-23;
Ioan 6, 40 şi 47).23
Tradiţia îşi are originea în Sfânta Treime. Ea începe de la Tatăl spre Fiul şi se revarsă
ca o cascadă din cer pe pământ, de la Tatăl prin Hristos. « Ecclesiologia (învăţătura despre
Biserică) trebuie să meargă direct spre înălţimea triadologiei (învăţătura despre Treime).
Biserica poartă şi dăruieşte oamenilor ceea ce i s-a înmânat şi de către Apostoli. Apostolii nu
puteau să înmâneze Bisericii decât ceea ce le-a transmis lor Mântuitorul. Iar Hristos a venit în
lume pentru a le transmite oamenilor ceea El Însuşi primise de la Tatăl. (…)Aşa cum în
Hristos locuieşte trupeşte toată deplinătatea Dumnezeirii (Col. 2, 9), tot aşa şi oamenilor
trebuie să le fie dată posibilitatea de a deveni « părtaşi ai firii celei dumnezeieşti » (II Ptr. 1,
4)»24.
În amintirile sale din adolescenţă, (Cuvintele), Sartre spune astfel : « ...aşteptam
Creatorul (pe Tatăl) şi mi s-a oferit un mare stăpân. »25 Biserica trebuie să acorde atenţie
acestor aşteptări şi căutări. Prin oferirea răspunsului, vom putea vedea în episcop nu un şef,
sau un stăpân sau o oarecare putere constrângătoare, ci imaginea Tatălui, iar în cel care este
însetat de libertate, fiul risipitor, care nu caută autoritatea, ci sufletul Tatălui. Aceasta este
bucuria şi libertatea copiilor lui Dumnezeu, care-L găsesc în Biserică mai presus de reguli şi
funcţii, pe Duhul Sfânt. În aceasta rezidă comuniunea liberă în Biserica Duhului Sfânt.
Nu este vorba de a căuta răspunsuri deja consituite în arhivele trecutului, ci de a ne
însuşi marea experienţă a Bisericii şi de a lăsa să izvorască în noi fiorul credinţei
dreptmăritoare, care ne va călăuzi spre interiorul consensului patristic şi apostolic. Aceasta
până în punctul unde se va înţelege că Hristos Însuşi este cel care interpretează propriile
cuvinte. Sfântul Duh atestă acest lucru, pentru că El rezidă şi Se manifestă în mod plenar prin
umanitatea lui Hristos, devenită Biserică : « El mă va proslăvi, pentru ca va lua din ce este al
Meu şi vă va descoperi » (In 16, 14).
Dogmele, Sfintele Taine, imnele liturgice, icoanele, scrierile Sfinţilor Părinţi, toate
aceste elemente constitutive ale tradiţiei formează un tot dinamizat de Sfântul Duh şi încărcat
23
PF Daniel, Patriarhul BOR, idem, pag. 193-200
24
Diaconul Andrei Kuraev, Moştenirea lui Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pag. 37
25
Sartre, apud Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgovişte 1997, pag 28
25
de viaţa şi de rezonanţa Cuvântului, inseparabile de Cuvântul Însuşi, ca o urmare vie a Lui :
« Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călauzească în tot adevărul » ( In
16, 13).
Fără Duhul Sfânt, nu am avea harul Cincizecimii, nu am avea, deci, Biserica. Atunci,
la Cincizecime, El a făcut vii în conştiinţa Apostolilor toate momentele petrecute alături de
Mântuitorul. De aici, principiul anamnezei în săvârşirea cultului bisericesc. Părintele Dumitru
Stăniloae explică foarte frumos această noţiune. El citează pe patriarhul Alexandru al
Alexandriei, spunând că « …noi, cei ce cunoaştem deja pe Hristos răstignit, putem vedea în
Pruncul ce Se naşte pe Hristos Cel ce S-a răstignit. In El, actele acestea nu sunt distanţate ci
constituie întregimea Persoanei Sale realizate ca om(…). Faptele din timp nu se pierd în
eternitate, ci devin coeterne cu eternitatea, şi ordinea lor temporală se schimbă în ordine
valorică »26. El explică mai departe că eternitatea lui Hristos nu este un gol lipsit de faptele
Lui, ci este plină de ele, doar că fiecare credincios le poate inversa dupa voia şi trăirea lui.
Nu este vorba numai de o speranţă şi o aşteptare. Anamneza readuce Patimile, Învierea,
menţine vie şi Parusia. Evenimentele se plasează în mod concomintent în istorie şi în
eternitate şi prin aceasta domină timpul. Noi cei de azi ne transformăm în contemporanii
evenimentului comemorat. Învierea de acum două mii de ani este o prezenţă continuă astăzi,
iar învierea noastră este implicată în ea. Rostind salutul pascal ştim că suntem vii, şi nu morţi,
nici muribunzi. Această mare bucurie exprimată de Paşte se impregnează în toate formele de
viaţă ale Bisericii.
Cea care face toate acestea posibile este credinţa, care sporeşte facultăţile noastre
receptive, descifrează Învierea ca pe un fapt absolut, obiectiv, istoric, care, conform
Evangheliior, descoperă Trupul lui Hristos care este Biserica. Ea, Biserica, preschimbă
închisoarea spaţiului şi a timpului într-o veşnică sărbătoare a întâlnirii, în Iubirea care Se dă
şi Se metamorfozează. Orice credincios este conştient de propria înviere în Hristos. De aceea,
în secolul trecut, Sfântul Serafim de Sarov salută pe fiecare spunând : « Bucuria mea, Iisus a
înviat »
Dar nu putem vorbi despre comuniune în Biserică, fără a aduce în discuţie Sfânta
Euharistie, elementul central al vieţii în Biserică. Ea este adevărata reprezentare a
spiritualităţii. Ea nu este limitată în timp şi spaţiu, ci se întinde asupra fiecăruia şi a tuturor,
asupra istoriei şi a veşniciei. Întreaga Liturghie nu este, de altfel, decât aşteptarea Domnului,
26
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxa, Editura Institutului
Biblic si de Misiune al BOR, Bucureşti, 2004, pag. 185
26
al cărui sacrificiu este făcut în acest mod, prezent. Comuniunea euharistică reia totul în
Hristos. Creştinii nu numai că sunt uniţi, dar sunt unul şi acelaşi în Hristos, lucru care
determină, de altfel, felul euharistic de-a fi al spiritualităţii ortodoxe. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că lumea în Hristos este « rug aprins », iar euharistia ne îmbraţişează cu
acelaşi foc. În rugăciunea de dinaintea Împărtăşaniei, preotul spune : « Ci pe cei ce fierbinte
se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti părtaşi ai
dumnezeirii Tale facându-i… »27 Vedem deci că Duhul aşteaptă de la noi pocăinţa şi nu vine
la cei nemulţumitori, aşa cum S-a retras de la Adam, care nu tratase creaţia într-un mod
euharistic.
După Înalţarea Sa la cer, Hristos nu a încetat să fie prezent, ci doar a schimbat natura
acestei prezenţe. El este prezent în Biserică, în Duhul Sfânt. În timpul vieţii Sale ca Om,
Hristos lucra, iar Duhul era prezent în faptele Sale. Acum, în lucrările Duhului, Se manifestă
Hristos. Timpul Bisericii este timpul Duhului Sfânt, plasat între cele două Parusii ale
Domnului. La ceea ce este dat de Hristos se aduagă lucrarea oamenilor purtaţi de Duhul Sfânt.
Părinţii sinoadelor se alătură Duhului care conduce şi luminează. În Biserică, totul devine
harismatic, prin intermediul slujirilor şi darurilor.
În timpul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur omul se alătură îngerilor prin cântarea
Trisaghion: Tatăl - izvor de sfinţenie, Sfântul; Fiul - Cel care triumfă asupra morţii, iar Sfântul
Duh - Dătător de viaţă – suflu al vieţii eterne. “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin
este cerul şi pământul de slava Ta».
Deşi fiecare dintre Persoanele Sfintei Treimi îşi face simţită lucrarea în lume, Părintele
Stăniloae vorbeşte despre Duhul Sfânt ca fiind pe de o parte « semnul iubirii depline în
Dumnezeu »28, iar pe de altă parte, vorbind despre structura teandrică a Bisericii, Îi atribuie
Duhului rolul de unificator. Funcţia central eclezială a Duhului nu limitează, însă, prezenţa lui
Hristos, Trupul Bisericii. Subliniem faptul că lucrarea aparţine Sfintei Treimi.
Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Iisus stăpânesc Biserica şi toată ierarhia le este
supusă. De multe ori însă juridicitatea se accentuează cu fiecare lege elaborată de autorităţile
bisericeşti iar acest lucru implică multe riscuri, pentru că ele trebuie aplicate în situaţii foarte
diferite. Este mare tentaţia de a căuta unitatea Bisericii pe calea legilor şi de a face confuzii
între unitate şi uniformitate. Patriarhul Athénagora spunea: “Am făcut din Biserică o
27
Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgovişte, 1997, pag 32
28
Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, apud Sandu Frunză, O antropologie mistică – Introducere în gândirea
Părintelui Stăniloae, Editura Omniscop, Craiova, 1996, pag 62
27
organizaţie ca toate celelalte. Ne-am străduit din toate forţele să facem să meargă. Mai mult
sau mai puţin, sau mai bine zis mai puţin decât mai mult, merge. Dar face acest lucru ca o
maşină, nu ca viaţă »29.
În acelaşi sens, dar în spiritul Bisericii catolice, vorbea şi Papa Paul al VI-lea, despre
Biserica de mâine : « Vom avea o perioadă de mai mare libertate în Biserică. Aceasta
înseamnă mai puţine obligaţii legale şi inhibiţii interioare. Disciplina formală va fi redusă, la
fel şi intoleranţa şi absolutismul. Legea va fi simplificată, exercitarea autorităţii va fi
temperată, iar sensul libertăţii creştine va fi promovat »30.
Vom încheia acest subcapitol despre Biserica Duhului Sfânt cu un text al teologului
Alexander Schmemann:
« Eclesiologia este una din marile teme ale perioadei ecumenice. Ceea ce trebuie spus
mai întâi este că ea se zbate acum între autoritate şi libertate. Ştim azi că instituţionalul,
legalismul, sunt produse ale perioadei Reformei şi Contra-Reformei. Această limitare a
Bisericii la structurile ei este pusă în discuţie azi. Dar, ca de obicei, o extremă duce la alta.
Când oamenii sunt obosiţi de instituţii, se leagănă spre iluzia libertăţii, fără să-şi dea seama că
salvându-se de o serie de structuri, ei pregătesc altele. Libertatea de azi, este instituţionalul de
mâine şi tot aşa până la nesfârşit. Poate că este timpul să ne dăm seama că atâta vreme cât
discutăm despre instituţii şi structuri, fără a cerceta misterul Bisericii în profunzimea lui,
trecem de partea adevăratei probleme » 31.
Rugăciunea este un act de credinţă, prin care se pot exprima o teologie sau o
mărturisire autentice. Este o mişcare, ceva dinamic ce merge de la rugăciune la mărturisirile
de credinţă, trecând prin doxologie. Aceste mărturisiri ne ajută să ne exprimăm credinţa şi să
fim mai conştienţi de ea. Ele animă rugăciunea noastră şi ne face din ce în ce mai atenţi la
puterile lui Dumnezeu, în care dreptatea şi harul, legea şi mila, creativitatea şi încrederea, se
unesc în Taina Sfintei Treimi32
29
Olivier Clement, apud Cardinal L. J. Suenens, Une nouvelle Pentecôte ?, Desclée de Brouwer, Paris, 1974,
pag. 31
30
Document catolic, apud Ibidem
31
Alexander Schmemann, apud Ibidem, pag. 32
28
« Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate
le împlineşti ; vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne
curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. »
Aceasta este rugăciunea Duhului Sfânt, cea mai răspândită în Biserica Ortodoxă. Nu se
începe nimic, niciodată, fără ca ea să fie rostită, atât în biserică, cât şi în afara ei. Căci
rugăciunea noastră se desăvârşeşte în Duhul Sfânt. « De asemenea şi Duhul vine în ajutor
slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru
noi cu suspine negrăite. » (Rm. 8, 26) Numai Duhul poate uni văzutul cu nevăzutul care, după
cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, trebuie să se reprezinte reciproc.
Hristos este în Duhul Sfânt şi ni-L împărtăşeşte. Trupul Său eclesiologic este locul de
unde izvorăşte această comuniune. Dacă Cincizecimea începe în ziua descrisă în Faptele
Apostolilor, ea nu se închide acolo. Ci continuă, se desăvârşeşte, sau se adânceşte, într-un
avânt ireductibil spre Dumnezeu, scopul final, atât pe ascuns cât şi strălucind, pregătind şi
anticipând, în Euharistie, întoarcerea tuturor în Hristos Domnul.
« Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului »
Cuvântul « împărat », confirmă dumnezeirea Duhului, aşa cum a făcut-o în 381 al
doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o energie anonimă, creată sau necreată, ci El este
Dumnezeu, un mod unic de subsistenţă a dumnezeirii, un tainic ipostas divin.
« Împărate ceresc » : acest Împărat vine la noi pentru a ne împărtăşi cerescul, pentru a
ne înnoi şi învia. De aceea Hristos, în Evanghelia dupa Ioan, în prelegerea de rămas bun, Îl
numeşte Mângâietor, ca Cel care alină, mângâie şi dă viaţă. În Duhul, Dumnezeu ne transmite
veşnicia Sa ca dar inaccesibil, dar care devine posibil prin participare. Aşa cum spunea
Vladimir Lossky, Dumnezeu trece zidul acestei transcendenţe prin Duhul Sfânt, prin care şi în
care, Logosul, Cuvântul, nu încetează să Se arate în numeroasele expresii ale Înţelepciunii şi
profeţiei, « lumină care lumineaza pe tot omul care vine în lume » (In. 1, 9), nu încetează să
Se întrupeze : căci Întruparea Cuvântului se face prin Duhul şi prin libertatea Fecioarei, căci
Duhul este inseparabil de libertate.
De aceea, când spunem « Duhul Adevărului », nu desemnăm un concept sau un sistem
de concepte, ci pe Cineva Care ne-a spus că este « Calea, Adevărul şi Viaţa ». Cuvintele
Calea şi Viaţa, incluse în Cel care este Adevărul, desemnează mai exact pe Duhul Sfânt.
Adevărul, revelaţia, nedespărţite de adevărul lui Dumnezeu şi de cel al omului, este Cuvântul
32
Krister Stendahl, La force de vie Réflexions sur la thème « Vient, Esprit Saint, renouvelle toute la création »,
WCC Publications, Genève, pag. 4
29
întrupat, făcut om. Pe El, Duhul ni-L împartăşeşte în Sfintele Taine. Hristos merge cu cei care
călătoreau spre Emaus, dar ei nu-L recunosc : cuvântul Său însă, care Îi poartă Duhul, le
îmbăţişează sufletele. Iar când El frânge pâinea euharistică, Se descoperă şi Se ascunde în
acelaşi timp, nemaiputând fi cu ei decât în Duhul Sfânt. De aceea Biserica, Trupul lui Hristos,
este şi Templu al Duhului Sfânt.
« … Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti… »
Totul este pătruns de har, totul se mişcă, vibrează, se trezeşte în Suflul imens al vieţii,
precum copacul în vânt, nevăzutul cu mari îmbrăţişări, ca marea cu mii de surâsuri. Cuvântul
« rouah » în limbile semitice este şi masculin şi feminin. Nu pentru că am putea sărăci
Treimea reducând-o la schema familială Tată, Mamă şi Fiu, ci pentru că bărbăţia Duhului este
focul, murmurul său e blând ca al unei mame care îşi leagănă copilul. Sfântul Maxim
Mărturisitorul evocă prezenţa Duhului Sfânt în însăşi existenţa lumii, în fiinţele şi în lucrurile
care sunt cuvinte ale Cuvântului lui Dumnezeu care ni se adresează. Sfântul Apostol Pavel în
Epistola către Efeseni (4, 6), îl prezintă pe Dumnezeu peste toate şi prin toate. Tatăl este
Dumnezeul mereu transcendent, principiul tuturor celor existente. Cuvântul este Cel care
structurează lumea prin ideile-voinţă creatoare. Iar Duhul este Dumnezeu în toate, care învie
şi conduce fiecare creatură spre desăvârşirea frumuseţii sale. Dumnezeu înaripat, desemnat de
simbolurile de mişcare, de zbor, vântul, pasărea, focul, apa vie, nu pamântul, ci cel care face
din pamânt ceva sfânt.
« …vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă. »
Cuvântul « bun » folosit la sfârşitul rugăciunii are un sens fiinţial, care se referă la
iubire adică la Dumnezeu, care este iubire. Fiinţa este relaţională, spre comuniune. În acest
mod, bunurile de care dispune Duhul, al căror vistier este, se concretizează în har, viaţă,
lumina vieţii. « Duhul devine în noi tot ceea ce Scripturile spun despre Împăraţia lui
Dumnezeu – perla, grăuntele de mustar, drojdia, apa, focul, pâinea şi apa vieţii, camera de
nuntă… »33 De aceea textul rugăciunii adaugă cuvântului « bunătăţi », care ar putea avea un
înţeles static, cuvântul « viaţă ». Conform Crezului Niceo-Constantinopolitan, Duhul este
dătător de viaţă. Pare că acest cuvânt, viaţă, este cheia atunci când vorbim despre Duh. În
greacă, sunt două cuvinte diferite pentru aceasta : « bios » pentru viaţă biologică şi « zoe »
pentru cea spirituală, înviată în Hristos. Trebuie să distingem aici doar nivele de evoluţie. Tot
ce este viu, este animat de Suflul dumnezeiesc. Astfel, din aceste structuri nevăzute, mereu
33
Sfântul Simeon Noul Teolog, apud Olivier Clement, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la
prière de Saint Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression , 1996, pag. 65-66
30
active, care determină tendinţa universală de dezagregare, de haos, să se întoarcă spre
reintegrare, într-un proces subtil, în aşa fel încât viaţa naşte din moarte, simbol al Crucii, al
morţii-înviere. Un mare fizician a spus că lumea străluceşte de inteligenţă ! Duhul este prezent
în mod activ în tot ce este viu, de la celulă la unirea mistică, trecând prin această mare mişcare
a eros-ului care marchează, intensifică orice existenţă şi, prin om, o duce spre har, spre iubirea
agapè.
« …vino şi Te sălăşluieşte întru noi… »
« Vino », spune apoi rugăciunea. Duhul a dovedit până acum că este pretutindenea.
Totuşi, ne face sa-L rugăm acum să vină. Dacă trebuie să-L chemăm astfel pe Cel Care ne
cheamă, înseamnă că El, care plineşte toate, nu ne împlineşte şi pe noi. În pedagogia Sa,
Dumnezeu Se retrage într-o anumită măsură, lăsând creaturilor Sale conştiinţa proprie. Acest
spaţiu, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, se încrie în domeniul libertăţii omului. Ea dă o notă
cosmică refuzului omului şi exilării voluntare a fiului risipitor, astfel încât frumuseţea acestei
lumi devine nostalgică, plină de tristeţe, alunecând spre o amorţire disperată. Duhul care ne dă
viaţă, care ne poartă, ne înconjoară ca o atmosferă, gata să pătrundă prin cea mai mică
deschizătură a sufletului, nu poate să o facă fără consimţământul nostru, fără chemarea
noastră. Trebuie să-L rugăm să vină.
Lumea îşi are sălaşul în Duhul Sfânt. Acest univers pe care noi încercăm să-l
pătrundem până la milioane de ani lumină, Sfântul Benedict de Nursia l-a vazut într-o clipă,
ca un grăunte de praf într-o rază de lumină dumnezeiască. Sfântul Grigorie cel Mare, vorbea
despre acest lucru în lucrarea sa « Dialoguri », iar Sfântul Grigorie Palamas, despre care ştim
că este teologul luminii, înţelegea această rază ca fiind energiile divine care strălucesc prin
Duhul Sfânt.
Lumea creată există doar pentru că Dumnezeu o vrea, o iubeşte, o apără, dar în acelaşi
timp, El este exclus de către om din inima creaţiei. Pentru că omul este inima creaţiei. Putem
merge mai departe şi să spunem că dacă aceasta îşi are sălaşul în Dumnezeu, Dumnezeu nu
are unde să-Şi plece capul, pentru că omul deţine ca pe o putere cheile mândriei : el Îi poate
închide universul lui Dumnezeu.
« … şi ne curăţeşte pe noi de toata întinăciunea… »
« Fericiti cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu » (Mt. 5, 8) Acest
verset nu trebuie interpretat doar din perspectiva morală. Este vorba aici şi de transparenţa
ochiului inimii : oglindă murdară ce trebuie curăţată şi lustruită, pentru a primi apa vieţii.
Inima este chemată să se depăşească în Dumnezeu, să se curăţească nu doar de gândurile rele,
31
ci de orice gând. Atunci, scufundată în lumina proprie care nu poate fi decât transparentă,
« conştiinţa conştiinţei devine punctul zero »34, primire pură, un pahar oferit, smeritul potir în
care poate coborî, pentru a ne recrea, ca o Cincizecime interiorizată, focul Duhului Sfânt.
Prin noi înşine, nu suntem capabili să ne curăţim de această întinăciune, de aceea Îl chemăm
pe Duhul să o facă.
« …şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. »
A mântui, adică a libera de moarte şi de chin, de această « viaţă moartă » pe care o
confundăm atât de des cu viaţa. Omul este creat din nimic şi, dacă se lasă cuprins de frică şi
de fuga disperată din faţa ei, el ajunge la iluzie, la vise, sau la luciditatea fără scăpare care
dezvăluie iubirea jignită. De aceea a mântui/salva sufletele noastre, nu înseamnă doar a
elibera sufletul din închisoarea trupului. Căci sufletul aici, desemnează persoana care
transcede şi face posibilă existenţa, care o face transparentă şi luminoasă. Chiar şi robia fricii
se poate transforma în blasfemie sau în strigăt de credinţă, aşa cum este cazul celor doi tâlhari
răstigniţi de-a stânga si de-a dreapta lui Iisus. Sufletul mântuit, amestecat cu suflul Duhului,
care pătrunde începând de la inimă – « cel mai adânc trup al trupului »35, toate facultăţile
noastre.
Bunătatea-frumuseţe a Duhului desemnează acest extaz al lui Dumnezeu în creaţie
care dă unităţii diversitate. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, stă tocmai în
această Uni-Diversitate trinitară.36 În legătură cu aceasta şi Paul Evdokimov afirmă că în
teologie, libertatea este condiţia diversităţii.
Conform teologiei ortodoxe, Duhul Sfânt are un rol deosebit în Revelaţie şi în viaţa
Bisericii : El duce la înfăptuire lucrarea lui Dumnezeu în relaţia dintre Dumnezeu şi creatura
Sa. El face creatura transparentă lui Dumnezeu, îi dă ,,simţirea" lui Dumnezeu. Fără lucrarea
Duhului, cuvântul Revelaţiei nu s-ar arăta sufletelor ca un Cuvânt al lui Dumnezeu.
“Epifania ipostatică” sau arătarea Duhului ca Persoană constituie apogeul etapelor
succesive ale iconomiei divine. Lucrarea Mântuitorului pe pământ îşi are apogeul, după cum
34
Olivier Clement, Trois prières, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint Ephrem, Desclée de Brouwer,
Normandie Roto Impression 1996, pag. 72
35
Sfântul Grigorie Palama, apud Olivier Clement, Idem, pag 76
36
Olivier Clement, Idem, pag. 59-78
32
am văzut până acum, cu făgăduinţa trimiterii Mângâietorului conform Evangheliilor sinoptice
şi cu revelarea Tainei Sale personale, potrivit Sfântului Ioan Evanghelistul.37
Doctrina deofiinţimii Fiului, proclamată la Niceea, în 325, necesită, printr-o logică
interioară, corolarul pnevmatologic al Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol, din 381,
privind dumnezeirea Sfântului Duh, egal în închinare şi slăvire cu Tatăl şi cu Duhul.
Aşa se întâmplă şi în calea duhovnicească a credinciosului, după cum spune Pr. Pavel
Florensky :
« De abia la capătul cărării pline de spini se văd norii trandafirii ai făpturii curăţite…
În general, în afara elanurilor sale cele mai puternice, existenţa personală a creştinului, ca şi
viaţa zilnică a Bisericii, cu excepţia aleşilor cerului, nu cunosc decât într-un mod redus,
confuz şi obscur, Duhul Sfânt ca Persoană(…) Altfel, istoria ar lua sfârşit, ar veni plinirea
vremii(…) Dar, atât timp cât istoria dăinuie, nu sunt cu putinţă decât clipe de iluminare către
Duhul »38
După Înălţarea Mântuitorului la cer, Duhul Sfânt coboară în Biserică şi rămâne în ea
conducând-o până la sfârşitul veacurilor. Lucrarea lui este fără îngrădiri şi îndumnezeieşte pe
cei care se fac vrednici de El. Prezenţa Duhului asupra omului este însoţită de o schimbare
interioară a acestuia. Fără această lucrare, omul rămâne sterp. Iar când sufletul devine vrednic,
Duhul Se coboară în adâncul sufletului, îl înnoieşte iar omul scoate ramuri ale fricii de
Dumnezeu. Pregătirea interioară prin fapte de virtute scoate din om toate lucrurile
întunericului şi îl deschide spre lumina Sfântului Duh. Prin venirea Harului mintea se
transformă în vas pentru primirea dumnezeirii, inima se încalzeşte de dragoste dumnezeiască,
iar voinţa se întăreşte datorită lucrării faptelor bune. Orice gând rău privit prin prisma harului
se stinge. Omul îşi vede adevărata sa valoare, îşi descoperă slăbiciunile şi neputinţa lui. Iar cu
cât se apropie de Dumnezeu cu atât se vede mai păcătos. Unde este Duhul Sfânt păcatul îşi
pierde puterea şi lipsa de iubire nu mai are rost, căci toate se topesc în omul purtător de Duh.
Fiind plin de Darul şi voinţa acestuia, în interiorul său se sălăşluieşte Dumnezeu.
De aceea, Ortodoxia îl consideră pe om ca fiinţă dinamică. El nu poate niciodată să
stea. Ori lucrează binele, ori răul. Când lucrează binele, se uneşte cu Harul Sfântului Duh,
care îl ajută să facă primii paşi spre mântuire. Este ceea ce spune şi Sfântul Ioan din
Kronstadt, că Dumnezeu ne oferă puterea să facem paşii spre El şi aşa cum copilul mic ce
37
Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, E.I.B.MB.O.R., Bucureşti 1999, pag. 406
38
La colonne, apud Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, E.I.B.MB.O.R., Bucureşti 1999, pag. 406
33
cade învăţând să meargă este prins în braţe de mama lui, şi omul care se deschide Duhui, deşi
se împiedică şi cade, este purtat de El spre mântuire. Dar pe lângă aceste mişcări fireşti ale
sale, omul este mişcat şi de alte lucrări, ale răului şi ale patimilor neraţionale. Împotriva
acestora nu se poate lupta decât cu ajutorul Harului, iar vindecarea se dă de către Sfântul Duh.
Sfinţii Părinţi au ajuns la concluzia că mintea ia forma a ceea ce gândeşte. Deci dacă ea intră
în legătură cu Dumnezeu, se luminează, Duhul o învăluie şi îi descoperă lucruri inefabile,
frumuseţile dumnezeirii.
Duhul sădeşte şi întăreşte în noi capacitatea de a-L percepe pe Dumnezeu, o
sensibilitate filială. Această sensibilitate ne apare ca simţirea noastră proprie, subiectivă.
Totuşi, ne dăm seama că în ea se găsesc imprimate sensibilitatea Duhului şi cea a Fiului.
Distingem în ea persona noastră, persona Duhului Sfânt şi persoana Fiului.
Sensibilitatea formează un tot, dar persoanele sunt distincte. Pornind de la aceste
consideraţii şi de la învăţătura Sfântului Grigorie Palama că Duhul Care purcede din Tatăl şi
străluceşte prin Fiul, astfel că în acelaşi timp şi Fiul străluceşte prin lumina Duhului, Sfinţii
Părinţi au considerat Sfântul Duh ca Persoană Care aduce în suflete energia divină, Care
devine în acestea capacitatea de a-L cunoaşte şi de a-L iubi pe Dumnezeu. Aceasta nu
înseamnă că energia divină este proprie numai Duhului, ci că Duhul este Cel care o introduce
în creaţie şi îi dă toată eficacitatea Sa.
Sfântul Duh duce la bun sfârşit fiecare energie sau lucrare divină şi, în acest sens, se
spune că El o desăvârşeşte. Dar El nu ar putea să o ducă la capăt şi să o desăvârşească, dacă
nu ar primi-o de la Tatăl şi nu ar arăta-o prin Fiul, sau dacă Fiul nu ar arăta-o prin Duhul. În
Duhul fiecare lucrare îşi atinge scopul său pentru că desăvârşita comuniune în Dumnezeu,
care există nu numai în fiinţa comună dar şi în fiecare lucrare, se manifestă şi se înfăptuieşte
în Cea de-a Treia persoană.
Putem afirma acum că Duhul joacă un rol deosebit de important în raportul pe care
Dumnezeu îl stabileşte cu creaţia Sa şi în lucrarea Sa de mântuire a acesteia. Duhul este
bucuria lui Dumnezeu revărsându-se asupra creaţiei pentru a asigura o orientare înnoită a
creaţiei către Creatorul său, depăşirea separaţiei dintre Dumnezeu şi creaţia Sa şi deci
realizarea deplină a acesteia. Concentrată în Sfântul Duh, bucuria lui Dumnezeu se revarsă
datorită Lui în inimile noastre, astfel că suntem introduşi în însăşi bucuria Treimii.
Duhul interiorizează creaţiei energia dumnezeiască şi trezeşte în ea o sensibilitate
pentru Dumnezeu, pentru prezenţa si acţiunea divină în viaţa umană şi în lume. Sfântul
Atanasie scrie: « Fără Duhul, suntem străini de Dumnezeu şi departe de El, iar prin
34
împărtăşirea de Duhul suntem legaţi de Dumnezeire. Deci a fi noi în Tatăl nu e al nostru, ci al
Duhului Care este în noi şi ramâne în noi, cât îl păstrăm în noi prin mărturisirea credinţei. (…)
În El, (Duhul), Cuvântul slăveşte creatura şi îndumnezeind-o, o înfăţişează Tatălui. De aceea,
Cel care uneşte creatura cu Cuvântul, nu poate fi El Însuşi o creatură» 39. Sensibilitatea pe care
o primeşte omul se manifestă nu doar în deschiderea faţă de Dumnezeu ci şi faţă de semeni.
Prima treaptă a ei este credinţa. Pe măsură ce aceasta se dezvoltă, intuiţia realităţii
transcendente şi totodată atotprezente a lui Dumnezeu nu încetează să sporească în om. Cel
care are această sensibilitate Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni. Sădită în suflet, ea este în
acelaşi timp şi a omului şi a Duhului. Apoi ea se concretizează în sentimentul responsabilităţii
faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Responsabilitatea poate să ia forma fricii, a ascultării
faţă de o misiune, a obligaţiei de a evita păcatul, de a duce o viaţă curată. Toată această gamă
de sentimente este produsă de Duhul Sfânt.
Sălăşluirea şi lucrarea în sufletul omenesc caracterizează pe Duhul Sfânt fiindcă, prin
natura sa, sufletul este pregătit pentru această lucrare a Duhului. Ca expresie a ipostasei
umane, sufletul este o imagine a Logosului divin iar prin atracţia pe care el o simte în mod
natural spre Dumnezeul personal şi spre persoanele umane, el are în sine încă de la început pe
Duhul lui Dumnezeu. Slăbind această tendinţă spre relaţia cu Persoana supremă şi cu celelalte
persoane umane, păcatul a pus sufletul într-o stare contrară naturii sale. Sălăşluirea Duhului
restabileşte şi întăreşte sufletul în capacitatea sa de relaţie cu Dumnezeu şi cu aproapele; prin
aceasta El îl restaurează în starea conformă naturii Sale. Sufletul devine astfel transparent lui
Dumnezeu iar Dumnezeu – transparent pentru suflet. Sufletul devine interior lui Dumnezeu
iar Dumnezeu Se face simţit în suflet.
39
Sfântul Atanasie, apud Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura
Deisis, Sibiu, 2003, pag. 116-117
35
Omul este un mister, poate cel mai mare mister din lume. Şi nu ca făcând parte din
regnul animal, nici ca fiinţă socială, ci ca persoană. Lumea întreagă nu valorează nimic în
raport cu persoana umană. Atunci când o persoană se naşte, universul întreg îşi schimbă
cursul, chiar dacă într-o formă care scapă observaţiei noastre. Din punct de vedere biologic şi
social, omul este al lumii acesteia şi rodul proceselor care au loc în ea. Omul ca persoană nu
este produsul acestei lumi. Originea lui este în altă parte. Ceea ce face din om o persoană, nu
este natura ci duhul. În loc să fie o monadă, făcând parte dintr-o ierarhie, la fel ca şi alte
monade, persoana este un microcosmos, un univers întreg. Doar persoana este capabilă să
aibă un conţinut universal să fie o forţă sub o formă individuală . Acest conţinut rămâne
inaccesibil tuturor celorlalte realităţi ale lumii naturale, a căror trăsătură constă în a nu fi decât
părţi. Persoana însă, nu este o parte şi nici nu poate fi o parte dintr-un tot oarecare. Acesta este
principiul de bază al persoanei : misterul ei. Ea are în faţă veşnicia, şi caută să devină
veşnică41.
Cuvântul « persoană » trimite în latină la « mască », deoarece este bine cunoscut faptul
că Sabelius considera că Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt sunt măşti succesive ale aceleiaşi persoane.
Părintele Stăniloae pleacă în explicarea acestui concept de la metafizica creştină a Sfinţilor
Părinţi. În acest sens, paradigma ei este gândită ca relaţie chip-arhetip.
Pentru a creiona trăsaturile persoanei umane, Părintele Stăniloae vorbeşte despre
natura relaţiilor pe care ea le întreţine: el închipuie natura umană ca un fir care leagă diverse
noduri, ipostasurile. În acest fel,
«… de la fiecare persoană duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu în
relaţii directe. Fiecare persoană e centrul unor raze nesfârşite asemenea unei stele ; sau
persoanele sunt legate prin razele lor ca într-o plasă uriaşă de ochiuri. Prin razele lor dau şi
primesc razele lor sunt în acest fel comune şi totuşi persoanele sunt centre deosebite ale
razelor care pornesc din ele şi vin spre ele. Fiecare persoană e centrul atâtor fiinţe actuale câte
persoane se afla în relaţie cu ea şi centrul atâtor fire virtuale câte persoane pot fi în relaţie cu
ea. Şi fiecare persoană poate lua loc de centru faţă de orice altă persoană. Plasa aceasta de
40
Prof. Dr. Michael Welker, « Persoana şi relaţiile inter-personale. Criza antropologiei în secolul XX » în Altarul
Banatului, Nr. 10-12, 1997, Editura Mitropolia Banatului, pag. 47-52
41
Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie ; Desclée De Brouwer 1990, pag.
29-30
36
ochiuri se dezvoltă continuu din ea însăşi, o parte trecând, alta adăugându-se, ca într-o sferă
de ochiuri tot mai dese » 42.
« Există un spaţiu al lui Freud, în care trăieşte societatea contemporană şi spaţiul lui
Hristos, în care convieţuiesc toţi sfinţii de la începutul istoriei şi până la sfârşitul ei»44.
Viaţa omului poate fi influenţată de mai multe puteri. Cea dintâi este puterea
dumnezeiască, pe care omul o primeşte la Botez, prin Harul Duhului Sfânt. Prezenţa Lui
implică toate darurile spirituale, după cum spunea Sfântul Apostol Pavel : « Iar roada Duhului
este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. 24. Iar cei ce sunt ai
lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele » (Galat. 5, 22-24).
Prezenţa Duhului în om se face simţită acolo unde este creat mediul propice, adică
acolo unde omul şi-a curăţit viaţa de tot ce înseamnă patimă, păcat sau răutate. Aceştia sunt
oamenii duhovniceşti care primesc şi alte daruri : al cunoaşterii duhovniceşti şi al înainte
cunoaşterii, al străvederii, al citirii inimilor oamenilor, al rugăciunii neîncetate şi mântuitoare,
al pocăinţei permanente şi al lacrimilor. Aceştia sunt însă puţini. Cei mai mulţi sunt cei care
ascultă şi urmează duhului acestei lumi trecătoare. Acesta nu este rău prin fire, ci devine rău,
tocmai prin greşita întrebuinţare a lucrurilor ce aparţin de el. Şi în acest mod, el devine un duh
anti-creştin şi anti-duhovnicesc. Scopul lui este distrugerea oricărei forme de viaţă spirituală
înaltă, trăirea sub robia patimilor. Duhul lumesc este unul al fărădelegii şi al minciunii, al
răutăţii şi al necredinţei, al ateismului şi al crimei.
Omul se află la cumpăna dintre cele doua căi : una îngusta si anevoioasă, aceea a vieţii
duhovniceşti înalte (Mt. 7, 13) la sfârşitul căreia îl aşteaptă răsplata veşnică, şi una largă şi
uşoară dar care îl conduce la nenumărate răutăţi, care îl fac să se asemene duhului care
stăpâneşte lumea aceasta devenită rea. Lupta care se dă, este una interioară. Sufletul omului
este, potrivit Sfinţilor Părinţi, un câmp de război. Ei spun acestea ca cei care au cunoscut
44
Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, pag. 29
38
natura acestor lupte din care au ieşit învingători. După cum citim în Epistola către Romani,
există o lege a trupului şi una a duhului :
« Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac
acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul
meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe
care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc
eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să
fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui
Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi
făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele » (Rom. 7, 14-24).
Fiecare dintre aceste legi vrea să-şi impună supremaţia şi caută să conducă viaţa
sufletească a omului. În lupta aceasta, Părinţii întăriţi duhovniceşte vorbesc despre o
răzvrătire a trupului împotriva vieţii sufletului, despre o dezbinare care există între ele. Trupul
vrea să-şi supună sufletul spre împlinirea poftelor sale, aşa cum şi trupul vrea să disciplineze
un trup rebel, purtat de instincte şi patimi greu de controlat. Multe dintre păcate sunt cerute de
trup dar dăunează sufletului.
Astfel, la o radiografie atentă a lumii şi a omului contemporan, observăm lucrarea mai
multor puteri şi duhuri : Duhul Sfânt, « Duhul Adevărului » (Mt. 15, 16), Vistierul bunătăţilor
şi Dătătorul de viaţă pe de o parte, iar pe de altă parte, duhul cel rău, care vrea să distrugă
lumea, să şi-o supună. A sluji unuia sau altuia este o problemă de liberă alegere şi deliberare
personală, dar cu urmări pentru veşnicie.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă : « Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai
înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, Şi să vă înnoiţi în duhul
minţii voastre, Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi
în sfinţenia adevărului » (Ef. 4, 22-24) « Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la
Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu » (I Cor. 2, 12). Pe baza acestor
cuvinte, Cuviosul Paisie Aghioritul ne învaţă : « Cel mai mare duşman al sufletului nostru nu
este diavolul ci duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip plăcut şi în cele din urmă ne
39
amăgeşte veşnic. (…) Nimic nu pot face diavolii făpturii lui Dumnezeu, dacă nu le dăm noi
drepturi. »45
Sfântul Apostol Ioan spune : « Lumea întreagă zace sub stăpânirea celui rău » (I Ioan
5, 19). Conştient sau inconştient, mulţi oameni îi fac voia cu foarte mare fidelitate, încât
lucrarea lor devine diavolească. Este uşor de observat în lumea de azi o răcire a credinţei,
indeferentism moral şi religios, delăsare duhovnicească, care duce la întărirea păcatului la
robire spirituală. În epoca contemporană, datorită modernismului şi a progresului tehnic, mult
duh lumesc a pătruns în inimile oamenilor, în toate domeniile de activitate şi a alungat de
acolo pe Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă în societatea comunistă duhul lumesc era semănat în
inimile creştinilor prin educaţie, propagandă, idolatrizare, în societatea capitalistă, el este
semănat prin confort, belşug material, propietate, concurenţă, goană după bani, reclame,
libertatea păcatelor, mass-media.
Pentru a realiza o imagine de ansamblu a modului în care lucrează duhul lumesc azi,
din punct de vedere patristic, vom enumera cele opt duhuri ale lumii acesteia : lăcomia
(îmbuibarea stomacului), desfrânarea, arghirofilia (dragostea de bani), mânia, tristeţea, lenea,
deşertăciunea (slava deşartă) şi mândria.
Ascetica ortodoxă subliniază marele adevăr potrivit căruia trupul, cu afectele, simţurile
şi energiile sale, nu este rău în sine ci este chemat să devină, prin înduhovnicirea acestora,
templu al Duhului Sfânt. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că omul este liber atunci când
lucrează cele ale firii.46 Folosirea greşită duce la păcat si la robia acestuia. Dorinţa inimii nu
este rea în sine ci numai atunci când lucrurile, fie ele şi nepăcătoase, ne răpesc o parte din
inimă şi ne micşorează astfel dragostea faţă de Hristos. Pentru că orice dorinţă, oricât de bună
ar părea, nu este mai bună decât a-L dori pe Hristos. Bucuria lumească nu este o bucurie
adevărată şi permanentă, ci este temporară. Bucuria adevărată, duhovnicească, curată şi
veşnică se simte numai împreună cu El. Pe măsura curăţiei inimii noastre, cu ajutorul Harului
dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, prin post, rugăciune şi celelalte fapte bune creştine, ne
vom putea uni, în comuniune liberă cu Hristos. Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune :
« Astăzi, lumea s-a umplut de asigurări şi asigurări, dar, fiind departată de Hristos,
simte cea mai mare nesiguranţă. În nici o epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii
45
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos,
Bucureşti, 2003, pag. 55
46
***PSB 80, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
E.I.B.M. B.O.R. Bucureşti, 1983, pag. 78
40
contemporani. Şi deoarece asigurările nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia
Bisericii, ca să simtă siguranţa duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat.
Dar dacă văd că şi în corabia Bisericii intră puţină apă, că şi acolo au fost prinşi de duhul
lumesc şi nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii deznădăjduiesc, pentru că nu mai au de ce să
se alipească » 47.
Cuviosul Paisie Aghioritul, apud Pr. Ioan de la Rarău, Duhul lumesc, Eidtura Panaghia, 2008, pag. 104
47
41
acestei vechi concepţii rezistă până azi în creştinism. Totuşi, Revelaţia Sfintei Treimi nu este
aceea a unei monarhii cereşti, ceea ce ar fi o erezie ; ea este revelaţia Iubirii cereşti, a
comuniunii divine. În Fiul, Se descoperă un alt aspect al Tatălui, care Se arată diferit de un
Dumnezeu care ar ignora Fiul. Nu-L putem cunoaşte pe Fiul anunţând voia Tatălui, Nu-L
putem cunoaşte pe Hristos în faptele obiective, naturale şi istorice ale Evangheliei, decât dacă
El Se descoperă în profunzimea Duhului, în faptele experienţei spirituale; iar cunoaşterea lui
Hristos în duh, presupune activitatea Duhului Sfânt. Lumea şi omul îşi pun amprenta lor finită
pe Revelaţia Sfântului Duh în suflet. 48
Revelaţia înseamnă mereu revelaţia unui sens, şi acesta nu poate fi găsit decât în
suflet ; el nu poate fi găsit în faptele exterioare, dacă acestea nu sunt explicate în suflet. Iată
de ce credinţa precede, în mod spiritual, autoritatea. Interpretarea în mod autoritar a revelaţiei,
este o formă de materialism. Când primim dogmele creştine cu conştiinţa noastră religioasă,
presupunem că această conştiinţă, adică sufletul în viaţa sa interioară, precede revelaţia
exterioară a dogmelor.
Când ne ridicăm împotriva libertăţii conştiinţei, plecând de la necesitatea obiectivă a
revelaţiei, uităm că Dumnezeu nu se poate descoperi decât unei conştiinţe religioase, că Duhul
nu Se descoperă decât sufletului, că Logosul nu Se descoperă decât logosului, că revelaţia
presupune iluminarea interioară. Dumnezeu nu Se poate descoperi materiei de nepătruns,
obiectului nemişcat. Revelaţia este un proces bilateral şi teandric, întâlnirea a două naturi
înrudite, şi, pentru a fi primită, ea cere un mediu favorabil, căruia divinitatea să nu-i fie
străină ; pentru că o natură care nu ar fi îndumnezeită, nu ar putea-o primi. Nu putem concepe
ca transcendente relaţiile între divinitatea care Se descoperă şi omul care o percepe.
Dumnezeu nu Se poate descoperi unui om care nu vine în întâmpinarea Lui. Revelaţia
presupune credinţa în om, în natura sa înălţată, care face posibil impactul religios al revelaţiei,
naşterea lui Dumnezeu în om, întâlnirea omului cu Dumnezeu. In revelaţie, transcendentul
devine imanent. Negarea, la om, a însăşi naturii spirituale supreme, a aceleia care îl face
asemenea lui Dumnezeu, duce la negarea posibilităţii revelaţiei înseşi, pentru că aceasta din
urmă nu ar avea unde să se manifeste.
Faptul că omul a fost creat liber, nu înseamnă că este cauza mântuirii sale, ci că
Dumnezeu nu-i poate constrânge iubirea. Cu toate acestea, simpla rostire a numelui lui
Dumnezeu ne face prezent în mod imediat pe acest Cineva care este necunoscut şi care este
totuşi intim cunoscut dintotdeauna. Sfinţii Părinţi sunt de părere că Duhul Sfânt este Darul
Nicolas Berdiaev, Esprit et liberté, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1991, pag. 195-200
48
42
ipostaziat. De aceea, dacă tot ceea ce noi cerem depinde doar de voinţa lui Dumnezeu,
chemarea Duhului Sfânt nu suporta niciodată refuz. Pentru că un refuz ar anula calitatea de
dar a harului : « Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât
mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer » (Lc 11, 13)49.
49
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003,
pag. 85-90
50
Dumont,(J.-P) apud Raymond Trousson, Histoire de la libre pensée, des origines à 1789, Espace de libertés,
Bruxelles, 1993, pag. 18
43
Pe plan lingvistic, grecul cunoaşte mai întâi adjectivul « liber » (eleuteros), definind
omul care nu este dependent de nici un stăpân. De aici va lua naştere conceptul de libertate
(eleuteria), în înţeles filosofic. Termenul latin (libertas) are acelaşi sens, şi nu s-a închipuit
niciodată la Roma o garanţie a drepturilor cetăţeneşti individuale. Cuvintele « liber »,
« libertate », se referă în primul rând la « polis » ca existenţă urbană, şi la statutul de cetăţean.
« Celebra alegorie din Phaidros, în care sufletul este asemănat unui vehicul tras de doi
cai, Pasiunea şi Dorinţa, şi condus de un vizitiu, Inteligenţa, ilustreaza concludent concepţia
deterministă asupra sufletului omenesc. »51Aceasta deoarece, pentru filosofii vremii, actele
omului erau determinate de anumite cauze afective. Stabilirea valorii lor morale ii preocupa
atunci pe filosofii ca Socrate sau Platon. Pentru aceasta, a fost nevoie sa fie lămurită mai întâi
problema răului în lume. Platon a ajuns în acest sens la concluzia ca răul nu a fost creat, ci
doar binele. Răul s-a născut din voinţa omului. « Intr-adevăr Dumnezeu a vrut ca toate
lucrurile să fie bune şi să nu fie nimic rău, în măsura posibilului. »52 În Republica lui Platon,
mai exact în mitul lui Er, acesta din urmă povesteşte experienţa pe care a avut-o in urma unei
morţi aparente. Odată recompensate sau pedepsite, sufletele urmau să-şi aleaga o viaţă nouă,
în ea fiind inclus şi Demonul fiecăruia, rânduit ca străjer. Este amintit faptul că virtutea nu
are acelaşi statut cu Demonul. Ea nu are stăpân, fiecare o are mai mult sau mai puţin :
« Răspunderea alegerii aparţine aceluia care a făcut-o : Divinitatea nu este răspunzatoare ! »53
Pe baza acestor afirmaţii, Platon considera că educaţia ar trebui sa aibă ca scop în primul rând
o şcoală a alegerii reflectate. Dacă omul are posibilitatea să-şi aleaga singur destinul, ideal ar
fi ca toţi să aleaga binele. Pentru aceasta, ei trebuie informaţi şi învăţaţi să discearnă valorile
morale. Acest mit al lui Platon, care vine sa încoroneze lucrarea sa Republica este util pentru
împăcarea determinismului cosmic şi chiar a fatalismului cu răspunderea umană personală
pentru propriile fapte şi chiar pentru existenţa răului în lume.
Plecând de la utilizarea filosofică a termenului de libertate, pus în raport cu valorile
amintite mai sus, putem distinge o serie de concepte cu conţinut diferit.
Grecescul « ekon » (înrudit cu «autonom») defineşte libertatea individuală, care arată
că omul nu este supus şi nici limitat de nici o putere exterioară. Cercetările în acest sens se
îndreaptă mai mult spre libertatea politică a Atenei. Pindar spunea că « eleutheria » stăpânea
cetatea. Din păcate nu s-au găsit izvoare scrise de locuitori ai Atenei de la început, pentru a ne
51
Petre Botezatu, Preludiul ideii de libertate morală, Editura Junimea, Iaşi, 1976, pag. 19
52
Timaios, Apud Ibidem pag. 21
53
Republica, 617 d-e apud Ibidem, pag. 22
44
face o idee clară asupra ideii de libertate. Scrierile filosofice de mai târziu sunt bune, dar nu
destul de elocvente în acest sens.
Forma libertăţii de la Roma, a constituit o sursă de inspiraţie pentru promotorii
revoluţiei franceze. Când vechilor rituri agrare le scade importanţa, romanii se îndreaptă spre
cele străine. Se instalează zeii greci, care se strecoară treptat în învelişurile divinităţilor
romane, până la confundarea cu ele. Religia rămâne însă în primul rând formală, utilitaristă :
credinciosul aduce sacrificii, pentru că sacrificiul place puterilor superioare, nu pentru că ar fi
impulsionat de un simţământ sincer. La sfârşitul perioadei republicane, religia este un
ansamblu de rituri, fără o semnificaţie adâncă. Treptat, ea s-a transformat într-un instrument
în mâna superiorilor, pentru a manipula majoritatea.
Imperiul care s-a instalat le-a fost romanilor ca o povară de nesuportat, pentru ei, care
erau obişnuiti cu libertatea. Suetoniu scrie despre poporul său că nu a înţeles atunci rostul
libertăţii şi s-a aruncat către robie. El a fost alături de alţi contemporani ai săi, apărători ai
libertaţii. Aceasta a depins deci de forma de guvernământ a Romei, în sensul că republica
însemna libertate, iar imperiul – lipsa ei. Nicolae Iorga susţine că aceste consideraţii bazate
mai mult pe retorică sunt eronate şi crede că romanii nu sunt un popor liber la bază. Ei au
devenit liberi, odată cu cristalizarea ideologiilor în stat : « Aşa trebuie să vă închipuiţi
societatea aceasta romană, cu o libertate evidentă, dar care se închide acolo : una dintre acele
libertăţi care se exercită în forme tradiţionale, şi nu se exprimă niciodată în forme teoretice ».54
În acest sens, el face diferenţa între două tipuri de libertate : una care se enunţă în forme
teoretice şi care se manifestă în general, dar care nu aduce lumină asupra individului şi cea pe
care o are fiecare om în cercul său restrâns de activitate. Istoricul şi politicianul Nicolae Iorga
consideră acest ultim fel de libertate ca fiind superior şi valoros.
Libertatea la romani s-a concretizat însă în primul tip şi nu s-a pus problema
nicidecum în mod individual. Ei nu s-au conceput ca oameni liberi, nici ca liberatori ai altora.
Nu putem încheia acest subcapitol, fără a aduce în discuţie concepţia lui Aristotel, care
îl înţelege pe om ca pe o fiinţă capabilă să aleagă, iar libertatea – ca libertate de alegere, în
opoziţie cu voinţa. În virtutea acestei idei, el nu acceptă faptul că Dumnezeu are vreo
influenţă asupra deliberării omului, întrucât El nu este decât cauza existenţei lumii. Aristotel
vorbeşte despre pedeapsa cu rol educativ, folosită împotriva repetării alegerilor greşite. Cel
care aplică sancţiunea, o face nu pentru faptele savârşite ci pentru evitarea repetării lor, atât de
către cel în cauză, cât şi de către martori. El se opreşte asupra găsirii unei explicaţii pentru
54
Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, pag. 100
45
aplicarea de sancţiuni. Crede în dreptatea lor absolută şi consideră că libertatea de acţiune a
omului poate fi îngrădită numai de factori de natură umană. Legiuitorii au dreptul de a
sancţiona faptele tocmai pentru că omul are în puterea sa alegerea. Dacă el poate spune « da »
într-o anumită situaţie, la fel de bine poate spune « nu ». Aristotel nu implică aici ca influenţă
asupra alegerii nimic transcendental. De aici pleacă expresia « a sta în puterea noastră » , ca
primă formulare pentru libertate, aşa cum era ea concepută atunci.
Am văzut în prima parte a lucrării că libertatea este parte a chipului lui Dumnezeu în
om. El a primit-o la creaţie, fără să o aleagă. De la nefiinţa el trece la fiinţă tocmai în această
comuniune, modelat de mâinile lui Dumnezeu şi este viu datorita suflării Lui. Stăpânirea pe
care i-a dăruit-o Dumnezeu peste toate, trebuia manifestată dupa chipul lui Dumnezeu. Prin
întrebuinţarea ei, omul se poate împlini într-o evoluţie duhovnicească infinită sau se poate
distruge. Felul cum foloseşte libertatea îl conduce pe Adam din fiecare dintre noi fie spre
transfigurare fie spre desfigurare (dezumanizare). Libertatea îl face pe om o fiinţa
responsabilă.
Căderea primilor oameni în păcat a însemnat pervertirea relaţiei dintre om şi
Dumnezeu. Dar şarpele este cel care perverteşte mai întâi starea paradisiacă, prin faptul că
sugerează ideea unei false interdicţii. Conform Gen. 3, 1, el spune cam aşa : Dumnezeu a
zis : « Să nu mâncaţi din orice pom din Rai ». Pe când Dumnezeu afirmase chiar contrariul :
« Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu
mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! »(Gen. 2, 16). Deci puteau
să manânce, dar vor fi consecinţe diferite. Dacă Sfântul Pavel ar zice : « Totul este permis dar
nu totul este util », şarpele ar răspunde : « Totul este interzis, dar totul este util ». Îl
transformă astfel pe Dumnezeu în lege şi interdicţie. Însa El nu zice « Nu mânca din acest
fruct pentru că vei fi pedepsit ». El zice « Nu mânca din acest fruct, pentru că vei muri ». Nu
este un ordin, ci un avertisment cu privire la consecinţele ce decurg dintr-o alegere sau alta.
Iar în cazul căderii nu este vorba de o simplă nesupunere, ci de neluarea în seamă a
comuniunii cu Dumnezeu, de ingratitudine faţa de darurile Lui, de absenţa setei de prezenţa
Sa. Şi în mod inevitabil, lipsa acestora duce la moarte.
Sfântul Grigorie de Nyssa explică faptul că nu este posibil să fie vorba despre doi
pomi diferiţi în Rai, (pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului), pentru simplul fapt
46
că despre amândoi se spune că sunt situaţi în mijloc. Deci dualitatea este una de natură
metafizică. Vladimir Lossky a asemănat aceasta dualitate cu paradoxul libertăţii umane de
care vorbeam mai devreme. Omul poate să folosească acest dar ca o forţă menită să
consolideze actul creator, sau ca putere să se adâncească în natura sa din lut. Deci libertatea îl
poate face pe om să cadă în păcat, ca Adam, sau îl poate înălţa pe culmile virtuţilor, devenind
chip dinamic al Arhetipului Său. Calea libertăţii este drumul spre centru, spre pomul vieţii 55.
Sfântul Maxim Mărturisitorul interpreteză la rândul lui pomul cunoştinţei astfel :
« Creaţia văzută, este numită pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci ea cuprinde, pe
de o parte, principii spirituale care hrănesc sufletul şi pe de alta parte, elemente naturale care
înşala simţurile şi strica sufletul. Contemplată spiritual, ea reprezintă pomul cunoştinţei
binelui ; considerată sub aspect material, reprezintă pomul cunostinţei răului. Aceasta devine
un fel de dascăl care învaţă patimile şi care duce la uitarea de Dumnezeu pentru cei care nu au
cu ea decât legături trupeşti. Iată de ce Dumnezeu opreşte pe om de la făptura văzută şi-l
îndeamnă la răbdare pentru a se bucura mai târziu, când omul va fi primit cunoaşterea de la
Creatorul Său, când va fi obţinut nemurirea din comuniunea cu lumea nevăzută, prin har, şi
când va fi atins starea de dumnezeire, starea divină care nu îngăduie nici starea pe loc, nici
schimbare. Dumnezeu vedea drept : omul ar fi putut în continuare, cu îngăduinţa Lui, să
contemple făpturile Sale, fără a păcătui şi să primească o cunoaştere asupra lor asemănătoare
cu cea a Lui »56.
Înainte de căderea în păcat, natura era ascultătoare omului. Când omul s-a depărtat de
Dumnezeu, cosmosul s-a separat de om şi a devenit o necesitate care a încetat să-l asculte.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune :
« Toate creaturile, când văzură că Adam a fost trimis din Rai, nu au mai vrut să i se
supună lui; nici luna, nici celelalte stele nu au vrut să se mai arate ; izvoarele au refuzat să mai
dea apă iar râurile au refuzat să mai curgă; aerul se gândea să nu mai sufle pentru a nu-i mai
oferi lui Adam cel păcătos posibilitatea de a respira; când toate animalele terestre au văzut că-
şi pierduse veşmântul de lumină, au început să-l dispreţuiască şi să-l atace; cerul se pregătea
55
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,
pag. 39
56
Sfântul Maxim Mărturisitorul, apud PF Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi,
2007, pag. 71
47
să cadă peste el, iar pamântul nu mai voia să-l poarte. Dar ce făcu Dumnezeu, Creatorul
tuturor lucrurilor şi al omului ? Prin puterea Sa creatoare El le-a oprit şi pentru milostivirea
Sa, nu le-a lăsat să se dezlănţuie împotriva omului. El ordonă ca toate să rămână supuse lui
Adam şi ca, odată devenite trecătoare, să-i servească omului, muritor la rândul său, pentru
care fuseseră create. Totodată, când omul se va restabili şi va deveni spiritual, nemuritor şi
incoruptibil, creaţia, supusă omului de Dumnezeu, va scăpa de această robie, se va regenera şi
va deveni la fel de incoruptibilă şi, într-un anume fel, spirituală. »57
« De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi
moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. Căci, până la lege, păcatul era
în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. Ci a împărăţit moartea de la Adam până
la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al
Celui ce avea să vină. Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia
cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor
mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos »(Rom. 5, 12 ş.u.).
57
Sfântul Simeon Noul Teolog, apud Nicolas Berdiaev, Esprit et liberté, Théophanie, Desclée de Brouwer,
1991, pag. 196
48
Dumnezeu este reprezentat de Satana ca autoritate legiuitoare, aspră şi care pretinde
supunere oarbă. Omul l-a obiectivat astfel pe Dumnezeu, a pus distanţă în relaţia lui cu
divinitatea. De atunci, omul caută în întuneric, se ascunde, îşi construieşte un mod de viaţă
asemănător celei din mitul lui Platon. Sensul păcatului originar este transformarea lui
Dumnezeu în Autoritate exterioară, în Lege, iar pasul imediat următor este transgresarea
Legii, fapt care îl plasează pe om în afara lui Dumnezeu.
Evenimentele petrecute în Rai în jurul pomului biblic, constituie pentru Părintele
Stăniloae paradoxul libertăţii. Locuirea omului în lume acum, constă în actualizarea uneia sau
alteia din laturile acestei potenţialităţi. Adica a alege una din cele doua căi: a trăi în
Dumnezeu, în lumina Lui, sau a se ascunde în propriul univers, în care Dumnezeu este uitat,
iar omul este centrul tuturor lucrurilor. Confundând creatura cu Creatorul, minimalizând
transcendentul până la confundarea cu imanentul, omul înlocuieşte setea de viaţă cu patimile,
care îl slăbesc şi îi deformează structura.
Depărtându-se de Dumnezeu şi de lumea spirituală, omul îşi pierde independenţa
spirituală, se supune legilor lumii animale şi se condamnă să trăiască în obiceiuri, în familii şi
state unde predomină legea aceasta.
La fel şi Adam, alegând din mândrie cunoaşterea individualistă raţională şi obiecutală
a realităţii, a aplicat-o în problema binelui şi răului. Or binele şi existenţa însăşi în afara
subiectului divin şi doar cu subiectele umane, nu are nimic conform firii create de Dumnezeu.
Acest lucru afundă sufletul într-o tristeţe imensă. Căzut în mândria lui, Adam a vrut să decidă
singur ce este bine şi ce există. Binele şi răul sunt reduse în acest mod la obiecte pentru a
încăpea în limitele raţiunii îngustate şi mândre a individului singuratic. Ele sunt adaptate
interesului de moment. Or binele şi existenţa adevărată nu se cunosc şi nu se experiază deplin
decât în comuniune cu celelalte. Răul nu mai e rău când există comunicare. Adam şi Eva au
căzut de la vederea lui Dumnezeu într-o lume devenită opacă şi printr-o retragere a lui
Dumnezeu de la vederea lor. Păcatul lui Adam a fost un eşec, întrucât el nu a ajuns dumnezeu,
aşa cum îi promisese şarpele. Sfinţii Părinţi nu condamnă dorinţa lui Adam de a fi ca
Dumnezeu, deoarece el pentru asta fusese creat. Spre a ajunge la desăvârşire, dumnezeu după
har. Dorinţa aceasta este înscrisă în structura lui, ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu.
A deveni deci ca Dumnezeu, este dorinţa legitimă de împlinire dinamică a omului. Hristos
spune : Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârşit este ! » (Mt. 5,
48). Păcatul lui Adam nu a constat deci în dorinţa aceasta a lui ci în modul pin care a vrut să o
49
împlinească : « …vrerea de-a lua din lucrurile lui Dumnezeu, fără Dumnezeu şi înaintea Lui
şi nu după rânduiala Lui »58
Dacă Dumnezeu, Tată-Fiu-Duh, este libertate a iubirii, El nu poate fi, faţă de noi, decât
iubire a libertăţii noastre. A crea o fiinţă personală - adică liberă - constituie capodopera,
culmea puterii divine, însă presupune, simultan, o limitare a acestei puteri pentru a da creaturii
marja sa de libertate. Când Dumnezeu suscită ,,în afara" Lui existenţa unui altul cu adevărat
altul, atotputernicia Sa se împlineşte răstignindu-se în respectul pasional necondiţonat al unei
libertăţi.
Prin alegerea făcută de Adam şi Eva în momentul căderii în păcat, legătura lor liberă
cu Dumnezeu a fost deteriorată, a luat o altă formă, care l-a supus pe om păcatului. Bucuria
omului nu mai era în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu se mai bucura de relaţia nemijlocită cu
omul. Hotărârea părinteasca izvorâtă din iubirea de a-l readuce pe om la sânul părintesc, de
unde nu fusese scos de altfel decât din punctul de vedere al omului, a mers pâna la jertfa
răscumparătoare. Dumnezeu a creat o a doua libertate şi se expune riscului suprem al unei
libertăţi care se iveşte, capabilă să-l împingă la eşec chiar pe El, să-L oblige să coboare în
moarte şi în infern, să Se lase în mod liber omorât pentru a oferi asasinilor iertarea şi învierea.
Atotputernicia Sa constă în faptul că lasă loc libertăţii umane, că voalează preştiinţa Sa pentru
a dialoga cu « celălalt » şi că-l iubeşte pâna la această suferinţă infinită care aşteaptă un
răspuns liber, o liberă creaţie a vieţii comune a Lui cu copilul Său. Atotputernicia lui
Dumnezeu este de a deveni Cruce dătătoare de viaţă, răspuns unic la procesul ateismului
asupra libertăţii şi a răului. Hristos vine « să propovăduiască robilor…slobozirea, să dea
drumul celor apăsaţi »(Lc. 4, 18). Filaret al Moscovei a scris foarte frumos că Tatăl este
Iubirea Care crucifică, Fiul este Iubirea crucificată iar Duhul este puterea de neînvins a
crucii.59
Crearea liberă a unor libertăţi implică, deci, riscul Crucii, Dumnezeu Se face
vulnerabil faţă de creatura Sa, « Mielul – spune Apocalipsa - este jerffit de la facerea lumii ».
Dumnezeu este liber, astfel încât îşi ascunde transcendenţa şi coboară în imanent, angajându-
58
Sfântul Maxim Mărturisitorul, apud P.F. Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas,
Iaşi, 2007, pag. 70
59
Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgovişte 1997, pag. 45
50
Se împreună cu oamenii, în drama păcatului. Dumnezeu este atât de liber, încât poate să
iubească cu respectul, discreţia, smerenia, în cele din urmă cu umilinţa celui ce aşteaptă
răspunsul liber al celui iubit şi n-ar putea să-l constrângă fără a distruge prin aceasta caracterul
liber al răspunsului. Dumnezeu este atât de liber, încât îi îngăduie omului până şi eşecul
atotputerniciei Lui. Cei mai mari părinţi duhovniceşti au numit această libertate a lui
Dumnezeu ,,nebunie a iubirii". Ea îşi găseşte expresia ultimă în Cruce. Dumnezeul întrupat şi
răstignit ia asupra Lui toată robia noastră, ia asupra Sa moartea - în toată profunzimea ei
spirituală: moartea ca iad, ca absenţă a lui Dumnezeu, ,,plată a păcatului", a separării, a urii.60
Astfel, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să împlineasca setea umanităţii
pentru adevărata înţelegere a sensului ei filial cu Tatăl, ca origine supremă a ei. Fără
întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, omul ar fi rămas lipsit de sensul existenţei lui.
Prin legătura intimă cu creaţia, Mântuitorul realizează o legătură maximă între uman şi
divin şi creează condiţiile comuniunii omului cu Dumnezeu. Lumea fiind creată prin Cuvânt,
nu putea fi restaurată decât prin Întruparea Lui. În numele iubirii Sale, Dumnezeu îşi asumă
temporalitatea pentru a o reda veşniciei.
Modelul desăvârşit de libertate este aşadar Mântuitorul Hristos, atât în raport cu
Dumnezeu cât şi în raportarea la istoria omenirii. « În tot ceea ce a făcut pentru a afirma
libertatea umană, Hristos, Noul Adam, corectează şi vindecă pe vechiul Adam, căci Hristos,
« Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit a fi o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a
deşertat pe Sine… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce » (Filip. 2,
6-8 ) »61. În citatul chenotic vedem nu doar smerenia lui Hristos ci şi libertatea Lui. El a ales
să asculte de Dumnezeu, din iubire pentru om, a ales libertatea comuniunii prin iubire. El
Însuşi fiind iubire.
« În Ghetsimani şi pe Golgota, El instaurează în Sine Însuşi, în umanitatea Sa care e şi
a noastră, şi mai apoi oferă tuturor, adevărata vocaţie a omului, aceea de ,,copil al sacrificiului
şi al libertăţii" »62. Având libertatea supremă, Hristos a ales să accepte moartea şi să nu
renunţe la iubirea pentru vrăjmaşi : « Părinte iartă-le că nu ştiu ce fac ». El a participat la ceea
ce este mai profund şi mai tragic în oameni, şi-a asumat moartea, El care este Viaţa. Această
libertate manifestată ca dăruire de Sine este foarte bine subliniată în cuvintele : « Pentru
aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul ca iarăşi să-L iau. Nimeni nu-l ia de la
60
Clement Olivier, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, pag. 102-104
P.F. Daniel, Patriarhul BOR, Comoriale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iasi, 2007, pag. 73
61
62
Clement Olivier, op. cit. pag. 105
51
Mine, ci Eu de la Mine Însumi Îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-L iau.
Această porunca am primit-o de la Tatăl Meu » (In. 10, 17-18) Un punct de vedere interesant
şi semnificativ în acelaşi timp este cel al lui Wolfhart Pannenberg, redat de Dl. Prof. Dr.
Vasile Cristescu în lucrarea sa de doctorat. El « distinge clar între dăruirea lui Iisus din timpul
vieţii Lui pământeşti şi dăruirea ce a avut loc în răstignirea Sa: înainte de Înviere atitudinea lui
Iisus a avut caracterul de dăruire faţă de misiunea clară, trăită şi experiată cu toată inima.
Numai în dăruirea lui Dumnezeu pe cruce şi în moarte ea a primit caracterul de predare de
sine »63
Unirea lui Iisus cu Dumnezeu prin dăruirea Sa Tatălui şi identitatea Lui este
fundamentată însă numai prin Învierea Lui din morţi, deoarece numai Învierea lui Iisus
confirmă din partea lui Dumnezeu sensul vieţii Lui pământeşti ca dăruire lui Dumnezeu.
Un alt moment semnificativ în care se remarcă libertatea lui Hristos este acela al
ispitirii. În primul rând, El este cel care alege postul, chiar dacă, neavând păcate, nu avea
nevoie de El pentru a Se curăţi. El refuză stăpânirea lucrurilor acestei lumi, legarea de ele şi
întreruperea comuniunii cu Tatăl ceresc. Pentru El, această legătură are întâietate faţă de
darurile lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce diavolul îi oferea nu era proprietatea ispititorului ci
erau daruri ale Creatorului. De aceea Iisus i-a zis : « Piei satano, căci scris este : Domnului
Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti » (Matei 4, 10). Pentru Hristos,
asceza nu este o privare de libertate, o robire, deoarece El nu face din ea un scop în sine. Ci se
foloseşte de calea aceasta, în vederea unirii libere cu Tatăl, în iubire. El are o atitudine
euharistică faţă de lucrurile create, de dăruire de Sine faţă de Dumnezeu şi oameni. Crucea Sa
este tocmai dovada acestui lucru, a împlinirii comuniunii libere până la capăt. Iar Învierea Lui
este cea mai mare dovadă a libertăţii omului în raport cu istoria care ucide şi în raport cu
legile fizice ale descompunerii biologice. P.F. Patriarh Daniel afirmă în acest sens :
« Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este izvorul care întăreşte libertatea
creştinului »64. De aceea întreaga viaţă a omului este o luptă pentru libertatea de a păstra vie
comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Este un efort continuu de a creşte în iubire.
63
Cristescu Vasile Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru Stăniloae,
Editura Trinitas, Iaşi 2006, pag. 84
64
P.F. Daniel, Patriarhul B.O.R., Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, pag. 75
52
Conceptul creştin de libertate s-a dezvoltat în cea mai mare parte din raportul de
confruntare în Antichitatea greco-romană, mai ales cu ideile antice despre necesitate şi destin.
Odată cu apariţia creştinismului, s-a produs în mod inevitabil o schimbare în mentalitatea
oamenilor, mai ales în ce priveşte sufletul omului. Dacă Aristotel accepta ca factori
determinanţi ai faptelor omului justiţia şi morala socială, acum se recunoaşte implicarea
divină, mai exact, « răspunderea în faţa judecăţii divine » pentru cele săvârşite. Primii creştini
trăiau cu ideea venirii într-un timp apropiat a lui Messia, pentru judecata universală. În acest
context, Justinian scrie : « Dacă Dumnezeu amână această pedeapsă, este din cauza
oamenilor, căci El ştie că sînt unii care trebuie să se salveze prin penitenţă, chiar dintre aceia
care nu s-au născut încă. El a creat pe om inteligent şi capabil să aleagă liber adevărul şi
binele, astfel că nu va exista scuză pentru nimeni în faţa lui Dumnezeu ;căci oamenii sunt
dotaţi cu raţiune şi înţelegere ». 65
Observăm aici înlăturarea fatalităţii din viaţa omului, şi
înlocuirea ei cu răspunderea pentru propriile fapte. Destinul, întrucât oferea o scuză acolo
unde era nevoie de asumarea responsabilităţii, a fost înlăturat de creştinism. Origen explica şi
problema preştiinţei lui Dumnezeu, spunând că ea nu cauzează acţiunile omului, ci doar le ştie
dinainte : « …şi Dumnezeu care ştie dinainte pe fiecare cum se va comporta, vede şi cunoaşte
şi cauzele pentru care va fi într-un fel sau altul, ştiind dinainte că va comite un păcat sau că va
săvârşi cutare faptă bună. Dar trebuie să spunem că nu preştiinţa lui Dumnezeu este pricina
celor viitoare. »66 De altfel, problema aceasta a predestinării a apărut în creştinism ca o
continuare a fatalităţii din antichitatea păgână. Şi tot de acolo, a fost continuată si ideea
originii răului în lume. Platon a fost cel care a emis mai multe posibilităţi, fapt care dovedeşte
ca nu era mulţumit de nici una. Plutarh nu înţelegea de ce Dumnezeu, care este cauza tuturor
lucrurilor, nu poate fi şi cauza existenţei răului. În perioada creştinismului primitiv, Origen şi
Celsus resping originea răului în Dumnezeu :
65
Iustin, apud Petre Botezatu, Preludiul ideii de libertate morală, Junimea, Iaşi, 1976, pag. 114
66
***Origen, Scrieri alese, Partea a doua, PSB, Traducere de Pr. Prof. T Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi
Zorica Laţcu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1982, pag. 456
53
ar fi si mai clar evidenţiată dacă vom zice despre fiecare fiinţă cerească, pământească ori
subpământeană că-si are în ea cauzele diferenţierii încă dinainte de naşterea lor trupească. »67
67
***Origen, Scrieri alese, Partea a treia, PSB, Traducere de Pr. Prof. T Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi
Zorica Laţcu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, pag. 168
68
Ibidem, pag. 161
54
minimalizeze rolul omului în opera de salvare, să restabilească supremaţia divină. După
îndelungi controverse, doctrina oficială despre libertate s-a oprit la încercarea de a contopi
filosofia aristotelica a răspunderii morale a omului cu teoria platoniciană a disculpării
divinităţii pentru existenţa răului în lume.
Este foarte interesant să constatăm că în polemicile pe baza acordului între liber
arbitru şi Har, care au despărţit gândirea religioasă occidentală începând cu Fer Augustin şi cu
Pelagius, iezuiţii, lipsiţi de sentimentul libertăţii şi a duhului, ce respingeau libertatea
conştiinţei, au fost cei care au devenit susţinătorii cei mai înflăcăraţi ai liberului arbitru.
Pelagius, apărător zelos al liberului arbitru natural şi inalterabil, era un raţionalist incapabil să
înţeleagă taina libertăţii. Înăşi opoziţia între libertate şi Har conţinea ceva rău, o greşeală, o
raţionalizare a libertăţii, care se găsea adusă în ordinea lumii naturale.
Nu trebuie să omitem în această perioadă persecuţiile creştinismului în Imperiul
Roman, căci se pune şi aici problema libertăţii, chiar dacă într-o formă juridică a termenului.
Libertatea « sfinţilor » în lanţuri nu a putut fi anulată de puterea împăraţilor tirani.
Deşi tolerant, Imperiul s-a transformat în persecutor. Romanii nu apreciau deloc
superstiţiile iudaice şi nici regulile lor stricte, dar au acceptat religia lor ca legală precum şi
credinţa lor monoteistă în Iahve. Lucrurile se complică odată cu apariţia creştinismului.
Susţinând că legea divină este deasupra celei omeneşti, ei atentează la unitatea Imperiului, în
cadrul căruia ei se manifestă ca un corp străin. Chiar şi fără să refuze cultul imperial, simpla
credinţă monoteistă şi respingerea politeismului dă naştere unui conflict. Întrucât se
constituiau într-un grup limitat, evreii au putut fi toleraţi. Dar cum ar fi putut fi acceptaţi cei
suspectaţi că ar practica un prozelitism activ ? Căci universalismul creştin era privit ca o
propagandă antisocială.
În minoritate, slabi din punct de vedere politic, creştinii nu au renunţat să reclame
toleranţa si libertatea gândirii. La sfârşitul secolului II, Tertulian se indignează : Fiecare
provincie, fiecare cetate, are dumnezeul ei…Noi suntem singurii cărora le este refuzat acest
drept 69. Acolo unde persecutorii păreau a câştiga lupta, creştinii erau cu mult mai sus,
libertatea lor fiind superioară celei pe care Imperiul le-o putea oferi. Îl vedem astfel pe Sfântul
Ignatie Teoforul care primea înlănţuirea cu bucurie iar pe cei păstoriţi de el îi sfătuia astfel :
« Nimic să nu iubiţi în afară de Hristos, în care port lanţurile, mărgăritarele cele
69
Tertulian, apud Raymond Trousson, Histoire de la libre pensée, des origines à 1789, Espace de libertés,
Bruxelles, 1993, pag. 37
55
duhovniceşti. »70 Restricţiile aplicate de persecutori erau privite cu ochi duhovniceşti liberi şi
transformate în mărgăritare, necesare mântuirii.
« Duhul ne dinamizează, dar faptele sunt ale noastre. Duhul constituie Biserica şi dă
harismele membrilor acesteia, însă în vederea binelui comun. Apostolul Pavel subliniază
legătura deosebită între Cuvântul şi Duhul Sfânt : « În Duhul Sfânt putem să spunem că Iisus
este Domn » (Rom. 10, 9) ; nimeni vorbind sub influenţa Duhului Sfânt nu-L poate blestema
pe Iisus, dimpotrivă, numai în Duhul Sfânt putem spune că Iisus este Domn »71.
În capitolul şapte al Epistolei către Romani, Sfântul Apostol Pavel descrie situaţia
nefericită , disperată, a omului care se bazează doar pe el însuşi neputându-se salva în acest
fel. În ciuda eforturilor pe care le face acest om nu reuşeşte să facă binele pe care în sufletul în
adâncul său îşi doreste să-l facă. Păcatul este ca o putere ce sălăşluieşte în el, ţinându-l captiv.
( Rm. 7, 24) Dacă nu luăm în discuţie acest adânc al omului, nu putem înţelege răscumpărarea
lui, care ne arată că prin propriile sale puteri, el este incapabil să se elibereze de păcat şi să se
salveze de la moarte. Prin viaţa nouă dăruită de Dumnezeu omul ajunge să se cunoască mai
bine pe sine însuşi. În acest sens, tot Sfântul Apostol Pavel afirmă : « Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine » (Gal. 2, 20). Astfel, noua conştiinţă pe care omul o dobândeşte prin
credinţă, nu este rezultatul propriului său efort, ci este rodul vieţii celei noi, oferite de
Mântuitorul în mod gratuit. Acesta este harul, trimis de către Mântuitorul prin Duhul Sfânt la
Cincizecime.
Sfântul Apostol Pavel dă aici definiţia libertăţii prin excelenţă. Căci suntem cu
adevărat liberi atunci când nu ne mai leaga nimic de lucrurile acestei vieţi trecătoare. Această
lăsare a lumii nu implică însa neglijarea datoriilor pe care le avem. Libertatea interioară
dobândită ne permite să fim stăpâni pe aceste datorii, şi împiedică înrobirea noastră de către
ele. 72 Ceea ce spune Apostolul, se întâmplă de fapt în iubirea dintre om şi Dumnezeu. Hristos
este subiectul central, conducător, izvorâtor de voinţă nesfârşită de comuniune. Prin marea
Lui iubire, El ne face să-i trăim pe toţi ca subiecte în noi. Iar trăind pe altul în care Hristos
70
***Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere note şi indici de Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979,
pag. 161
71
Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, pag. 17
72
Rudolf Schnackenburg, La verité qui libère, Paroles de vie, Maison Mame, France, 1966, pag. 67-75
56
este simţit prin credinţă, îl trăim în acelaşi timp pe Hristos. Dar cel care face posibilă această
deschidere-comuniune este Duhul Sfânt. Desăvârşirea morală ce reiese din cuvintele
Apostolului duce în mod firesc la experienţa trăirii lui Hristos, care este şi ea dar al Duhului
Sfânt. Hristos locuieşte în noi, devine principiul existenţei noastre, dar El există şi în afara
noastră, ca model de imitat – ca persoană istorică, model desăvârşit al sfinţeniei dumnezeieşti.
Imitarea Lui este singura cale de morală de concretizare şi dezvoltare a harului. Dacă am
asculta numai de imboldurile Duhului, am fi subiectivi. Or în viaţa pamântească a
Mântuitorului găsim un criteriu obiectiv. Sfântul Apostl Pavel spune : « Fiţi următorii mei,
precum şi eu al lui Hristos. » (1 Cor. 11, 1). A imita pe Pavel înseamnă a imita pe Hristos,
pentru că Hristos trăieşte în Pavel. Aceasta implică, pe lângă prezenţa Lui tainică în noi,
adaptarea vieţii noastre la Chipul Său, în Duhul. Această îmbrăcare în simţămintele lui
implică manifestări diverse ale Chipului : noi suntem reflexe harice şi personale ale aceluiaşi
chip al lui Hristos. Astfel Hristos creşte în noi, ne învăluie toată fiinţa în razele sfinţeniei Lui.
Dar la asemănare cu El nu ajungem decât prin efortul personal. De aceea, viaţa creştinului nu
trebuie sa fie lâncezeală, ci alergare spre ţintă, care nu se linişteşte decât dincole de limitele
vieţii terestre. (Filipeni 3, 12-15) « Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt
desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.
Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, : uitând cele dinapoi şi tinzând spre cele dinainte,
alerg la ţintă, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu în Hristos Iisus. Câţi dar suntem
desăvârşiţi, aceasta gândim » 73.
Sfântul Apostol Pavel este înainte de toate un om care admiră şi contemplează lucrarea
lui Dumnezeu în Hristos, mântuirea oamenilor. El vede împlinindu-se profeţia despre Mesia,
vede Scriptura împlinită în Duhul Domnului, vede la Corint poporul adunat în comuniune,
pentru mântuire, vede Duhul coborând şi transformând pe credincioşi. Toată măreţia operei
lui Hristos se vede în ochii lui Pavel. Dar Dumnezeu i-a încredinţat lui o importantă sarcină.
El a fost chemat să vadă împreună cu câţiva alţii, ca Moise de altă dată, pe Dumnezeu în slava
Lui. Pe drumul Damascului, lui i-a fost încredinţat să propovăduiască oamenilor cele
descoperite lui de către Dumnezeu. Responsabilitatea sa este dublă, deoarece, pe de o parte, el
nu trebuie să schimbe nimic din cuvintele Domnului. Pe de alta parte, acest pericol există,
întrucât Sfântul Apostol, nu este doar un transmiţător al unui mesaj deja fixat, ci el vorbeşte
din curăţia inimii lui, de la Dumnezeu, sub privirea Lui, în Hristos : « Căci nu suntem ca cei
Arhim. Prof. Nicolae Mladin, « Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină », în Mitropolia Ardealului ,
73
Nr. 4-6, Anul XVI, 1966, Editura Mitropoliei Banatului, pag. 214-231
57
mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu, ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu
înaintea lui Dumnezeu, în Hristos » (II Cor. 3, 17).
În predica sa, Apostolul Pavel se opreşte mult asupra tainei duhului lui Dumnezeu,
care eliberează. « Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci
ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu. (…)Domnul este Duh, şi unde este Duhul
Domnului, acolo este libertate » (cf. IICor. 3, 6-18). Învăţarea înţelepciunii lui Dumnezeu îşi
are sălaşul pe o dublă lucrare a Duhului. El este Cel care luminează pentru Apostol planul lui
Dumnezeu. Şi tot El pregăteşte inimile oamenilor pentru a primi aceste revelaţii. 74
Voinţa noastră de fi stăpâni pe noi înşine, adică libertatea, prin care făcându-şi moartea
intrare la noi a întărit asupra noastră stăpânirea stricăciunii, a cedat locul cu totul lui
Dumnezeu , împărăţind cum se cuvine prin faptul că primeşte să fie împărăţită şi încetează să
mai vrea ceva deosebit de ceea ce vrea Dumnezeu. E ceea ce zice către Tatăl Însuşi
Mântuitorul care a modelat în Sine firea noastră : Dar nu cum Eu voiesc ci precum Tu voieşti.
(Mt 26 39). Iar după El, şi dumnezeiescul Pavel, ca unul ce se tăgăduieşte şi nu se mai ştie ca
având o viaţă proprie : « Căci nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine » (Gal 2, 20). Nu
spunem că se va produce o suprimare a libertăţii, ci mai degraba întărirea ei în fixitate şi
neclintirea cea după fire, sau o cedare liberă, ca de unde avem existenţa, de acolo să dorim a
primi şi a ne mişca. Aceasta deoarece chipul s-a urcat la arhetip şi s-a adecvat ca o pecete
originalului şi nu mai are şi nu mai poate să fie dusă de acum înainte spre altceva, sau mai
bine spus, nici nu mai poate să vrea, din moment ce a primit lucrarea dumnezeiască, adică a
devenit dumnezeu prin îndumnezeire. În felul acesta nu mai e decât o unică şi singură lucrare
prin toate : a lui Dumnezeu şi a celor vrednici de Dumnezeu, mai bine zis numai a lui
Dumnezeu, ca Cel ce Se întrepătrunde cu bunătate întreg cu cei vrednici întreg. 75
Voinţa este facultatea dorinţei generale a fiinţei de a fi. Ea încă nu şi-a ales în concret
ce trebuie făcut în fiecare caz pentru a menţine şi promova existenţa proprie. Aceasta aparţine
alegerii în urma unei sfătuiri a omului cu sine, sau a deliberării lui asupra a celor ce depind de
el. Fiinţa umana nu este o simplă existenţă, ci o existenţă care se vrea să fie şi să fie ea însăşi,
74
Max-Alain Chevallier, Esprit de Dieu, paroles d’hommes, Le rôle de l’Esprit dans les ministères de la parole
selon l’apôtre Paul, Editions Delachaux et Niestle, Neuchatel (Suisse), 1966, pag. 101-125
75
*** PSB 80, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
E.I.B.M. B.O.R. Bucureşti, 1983, pag. 75-78
58
are în ea o tensiune, ca şi raţiunea care este prezentă în ea. Dar ea trebuie să-şi împlinească
dorinţa aceasta generală de fiecare dată după împrejurările date, după posibilităţile mereu
schimbate. Astfel, voinţa firii ia diferite forme şi trece prin diferite etape pâna la decizia
finală. Pentru că voinţa nu încetează niciodată să-şi dorească să fie, ea concretinzându-se într-
o deschidere spre eternitate şi spre Cel ce este izvorul vieţii veşnice. Sfântul Maxim conchide
că în Hristos, voinţa aceasta omenească nu se opune celei dumnezeieşti. El trăieşte voinţa firii
Sale umane ca voinţa prin care firea omenească vrea sa-şi prelungească şi să-şi sporească
existenţa cea dumnezeiască, iar pe cea dumnezeiască o trăieşte cu voinţa care vrea ca firea
omenească să fie tot mai unită cu ea şi în deplin acord cu ea. Persoana dumnezeiască a lui
Hristos poate prelua deci activitatea voinţei Sale omeneşti, voind atât ceea ce voieşte firea Sa
omenească, adică acordul cu cea dumnezeiască şi existenţa fără sfârşit în acord cu ea, cât şi
ceea ce voieşte firea Sa dumnezeiască, ca să dobândească voia firii Sale omeneşti. Omul are şi
firea şi voinţa ei de la o putere superioară creatoare. Dar voia poate să voiască existenţa prin
amăgire, altfel decât vrea firea. În Dumnezeu fiinţa şi voinţa sunt împreună din veci
nedespărţite. Persoanele divine nu separă voia lor de fiinţa lor comună. Dumnezeu n-a început
întâi să fie, apoi sa vrea să fie, ci invers.
Sfântul Maxim punea problema lucrurilor care depind de noi, care stau în puterea
voinţei noastre.
« Se spune că atârnă de noi, pentru că nu deliberăm decât numai despre cele ce pot fi
făcute ; căci acestea atârnă de noi. Nu se spune despre înţelepciunea de sine subzistentă. Căci
nu se spune nici despre Dumnezeu. Dar nici despre cele ce se fac din necesitate şi mereu la
fel, cum e mişcarea ciclica a timpului, nici despre cele ce nu sunt pururea dar se fac mereu la
fel, ca răsăritul şi apusul soarelui ; nici despre cele ce se fac prin fire, dar nu mereu la fel, ci
de cele mai multe ori, ca desrpe cărunteţea celui în vârstă de şaizeci de ani sau despre
vigoarea celui de douăzeci de ani ; nici despre cele ce se fac din fire, dar uneori altfel, la date
sigure, ca despre ploi, ceţuri şi grindină. De aceea s-a spus de unele că depind de noi, iar de
altele că « se pot face prin noi », fiindcă nu deliberam despre orice lucru.76
Concret, avem puterea să alegem în cele a căror împlinire este posibilă, nesigură.
Părintele Stăniloae oferă aici câteva explicaţii, spunând că gândirea omului este implicată în
libertatea lui de a face un lucru sau altul. Fără libertatea lui în cadrul cosmosului, omul n-ar
76
Ibidem, pag. 180
59
mai fi o fiinţa raţională, căci cosmosul însuşi se vădeşte prin aceasta până la un grad
contingent, putând fi organizat prin libertatea omului şi folosit după voinţa lui. Dar cine a
făcut cosmosul să fie astfel ? Cu siguranţă nu omul. Dar nici cosmosul, care fără om e supus
necesităţii şi repetiţiei, n-a putut produce pe om ca fiinţă liberă, conform căreia să ia şi el un
caracter contingent. Numai o cauză superioară amândurora, liberă prin ea însăşi, a putut crea
şi cosmosul şi pe om, mai exact, cosmosul pentru om. Este evidentă o anumită mlădiere a
unor elemente ale cosmosului prin om, sau o posibilitate de copleşire a altora prin puterea
sufletului (post). Apoi, omul poate face unele legi să modifice sau să oprească lucrarea altora.
Sfântul Maxim recunoaşte că nu toate legile din univers pot fi folosite în mod contingent, ci
unele îşi desfăşoară lucrarea în mod uniform. Valabilitatea legilor e necesară ca un cadru
previzibil pentru conlucrarea oamenilor care sunt de aceeaşi fire în cugetarea şi simţirea lor,
iar contingenţa corespunde diversităţii şi libertăţii lor personale în cadrul aceleiaşi naturi.
Mai departe, Sfântul Maxim Mărturisitorul pune în discuţie libertatea ca stapânirea
asupra propriei persoane. El face deosebirea între alegere şi libertatea voinţei. « Dar alegerea
nu e nici libertatea voinţei. Căci alegerea, cum am spus de multe ori, este dorirea deliberată a
celor ce pot fi făcute de noi, iar libertatea este luarea legitimă în stăpânire a celor ce pot fi
făcute de noi, sau luarea în stăpânire a celor ce depind de noi. Deci libertatea şi alegerea nu
sunt unul şi acelaşi lucru dacă prin stăpânire (libertate) alegem, dar nu stăpânim prin
alegere »77. Deci a fi liber, înseamnă a fi stăpâni pe noi înşine şi pe cele ce depind de noi,
amintite mai sus. Alegând ceea ce doreşte, omul se păstrează totodată în raţiunea care
stăpâneşte peste toate. El se ridică prin aceasta la libertatea lui. El e stăpân prin raţiune peste
cele supuse raţiunii. Chiar neraţionalul ales este justificat prin raţiune. Sfântul Maxim
consideră voinţa, deci şi libertatea ei, legată de fiinţa umană, dar vede această fiinţă ca creată
de Dumnezeu cu o capacitate de mişcare liberă, de sine stăpânitoare, dar justificată raţional,
asemenea Lui. Libertatea omului e semnul legăturii lui neobligatorii cu Dumnezeu, izvorul a
toată mişcarea liberă şi raţională şi ţinta acestei mişcări a omului. Numai în firea stăpânită
acum de o lege proprie e dată putinţa alegerii, pentru că nu ni se impune însuşi adevărul, ci
suntem numai pe calea spre el. Dar chiar această putinţă de alegere dată omului arată că şi
forma de acum a naturii ne este un drum spre Dumnezeu Cel mai presus de ea. Pentru că nu
suntem supuşi în mod necesar proceselor naturii fără să creştem spre ceea ce e dincolo de ea.
În toate lucrurile din lume nu stăpâneşte stricta necesitate, ci posibilitatea de a le folosi pe
toate în mod liber spre rău sau spre bine. Sfântul Maxim vede o legătură a liberei alegeri a
77
Ibidem, pag. 182
60
voinţei umane cu un mod de a fi potrivit cu această alegere a lumii. Omul poate decide liber
numai într-o lume adaptată acestei puteri a lui. Peste toată lumea omul poate pune pecetea
libertăţii sale. El se poate robi ei, dar o poate şi elibera anticipând starea descrisă la Rom. 8,
19-23 :
78
Ierom. Drd. Irineu Ioan Popa, « Învăţătura despre Har şi libertate în Pateric », Studii Teologice, Nr. 5,
Septembrie-Octombrie, 1987, pag. 47
62
ca să poată tinde, fără a privi în urmă, dincolo de sine, până la Stâpânul ei şi să stea de vorbă
cu El fără mijlocirea nimănui ?"79
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că în relaţia cu Dumnezeu noi ne simţim fii ai Lui,
dar că această legătură devine posibilă prin rugăciunea în Sfântul Duh.
Libertatea omeneasca poate spune în orice moment , Fie ca voia Ta să nu se
împlinească. Libertatea de a refuza este dorită chiar de Dumnezeu şi nu este limitată.
Această putere de alegere, lăsată în suspans, conferă destinului omenesc un caracter
condiţional. Este vorba de infernul iubirii divine, pentru a-i spune astfel – viziune divină a
omului cufundat în noaptea infernală a singurătăţilor. 80
De aceea în rugăciunea Împărate
Ceresc, Duhul, deşi este pretutindenea, are nevoie de chemarea noastră pentru a Se sălăşlui
întru noi.
Rugăciunea este contrariul voinţei de dominaţie. Prin aceasta ea asigură libertatea
omului: ea afirmă o altă libertate care asigură libertatea celui ce se roagă. Rugăciunea
autentică este rugăciunea adresată lui Dumnezeu; ea întâlneşte libertatea absolută, libertatea în
sine, libertatea nelimitată pe care nimic nu o ameninţă şi care nu exercită nici o ameninţare.
Această libertate vrea să afirme şi să susţină orice libertate care se roagă şi se pune în
condiţia de a fi afirmată fară a se afirma ea însăşi.
Rugăciunea are deja în ea puterea Duhului lui Dumnezeu care întăreşte Duhul omului
şi care realizează şi întreţine relaţia omului cu Dumnezeu. Tot prin rugăciune, Duhul vine în
ajutor slăbiciunii noastre : « căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie; ci Duhul Însuşi se
roagă pentru noi cu suspine negrăite » (Rm 8, 26).
IV.Har şi libertate
IV.1. Libertate versus libertinaj
79
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag.
85-90
80
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jesus et expèrience du Saint Esprit, Descleé de Brouwer, Paris, 1981,
pag. 90-98
63
cele mai diverse. El consideră sclavia ca drept al său. Aceasta deoarece el nu ştie că libertatea
nu se limitează la cea oferită de o declaraţie a drepturilor omului, ci ea trebuie să facă parte
dintr-o declaraţie a datoriilor persoanei, declaraţia datoriei de-a fi persoană, de a-şi manifesta
caracterul personal. Se spune des că putem renunţa la viaţă, dar nu la personalitate, la
demnitatea umană, la libertatea de care depinde libertatea.
Libertinajul trebuie să fie ceva opus libertăţii, din moment ce este pus într-o astfel de
relaţie prin cuvântul « versus ». Şi totuşi cele două cuvinte seamănă ca formă. Ceea ce arată
că limita dintre ele este foarte fină, că este trecută de multe ori fără ca cel în cauză să-şi dea
seama de acest lucru. Şi nu putem nega nici faptul că se întâmplă să fie chiar confundat sensul
celor două cuvinte, adică să nu se mai facă deosebire între ele. Căutând cuvântul în DEX, am
găsit următoarea definiţie : « libertinaj - LIBERTINAJ s. n. comportare de libertin; desfrâu,
des-trăbălare; libertinism. (< fr. libertinage) »81. Dar explicaţia « comportare de libertin »
necesită la rândul ei o alta explicaţie : « libertin - LIBERTIN, -Ă adj. indecent, uşuratic,
desfrânat. (< fr. libertin, lat. libertinus) LIBERTIN, -Ă, libertini, -e, adj. (Adesea substantivat)
Care sfidează regulile decenţei şi ale moralei; indecent, uşuratic, desfrânat. – Din fr. libertin,
lat. Libertinus »82
Se pune întrebarea acum, dacă libertatea nu înseamnă acelaşi lucru pentru unii dintre
noi. Din păcate libertatea este înţeleasă greşit, confundată cu dreptul de-a acţiona doar după
placul nostru, ascultând doar de instincte. Un exemplu pentru aceasta, este sensul pe care
tinerii îl dau cuvintelor Fericitului Augustin : « Iubeşte şi fă ce vrei ! » Căutând pe internet
acest « slogan » comentat, am găsit păreri din cele mai diverse : « Imperativul "Iubeşte şi fă
ce vrei!" pentru mine este o interogaţie "suntem liberi, măcar în...eros?" Sau ne subjugă
celălalt? Dacă eşti închisoarea lui/ei sau viceversa ... atunci ia-ţi libertatea singurătăţii.
"URĂŞTE, dar măcar FACI CE VREI!!!" 17 februarie 2009 08:28 » sau : « Kinezu'
spunea... Nu suntem liberi nici măcar în somn darămite in Eros!! Pana la urmă ce înseamnă
Libertate?? 17 februarie 2009 08:36 ».83 Am găsit însă şi « comment-uri » apropiate de
adevăratul sens. Cineva care semnează Ioan Cr afirmă : « mie mi se pare "Iubeşte şi fă ce
vrei" problematic , ca îndemn . De ce ? Nu pentru că nu ar fi aşa ci pentru că este vorba de un
"iubeşte " la care ajung doar oamenii f. înduhovniciţi şi, omul normal , alde noi este foarte
uşor tentat să creadă că iubeşte când de fapt noi nu experiem adevărata iubire dumnezeiască, o
81
http://www.dex-online-ro.ro/cautari/libertinaj.htm Consultat pe data de 03. 05. 2009, 16h06
82
Ibidem
83
http://dragos-delalumeadunate.blogspot.com/2009/02/iubestesi-fa-ce-vrei.html . Consultat la data 03. 05. 2009
ora 16:29
64
cunoaştem numai din învăţătura Bisericii dar până a ajunge la ea este o cale lungă de
rugăciune şi asceză ! Iertare, dacă greşesc. »84 Observăm de aici că problema acestor cuvinte
este de fapt iubirea la care se referă Fericitul Augustin. Pentru că tinerii înţeleg azi iubirea ca
desfrâu, comportament libertin. Simplul fapt de a face un lucru interzis înseamnă pentru ei
libertate. Şi nu ne mai mirăm când persoana citată mai sus se întreabă ce este libertatea ?
Pentru a înţelege tinerii de azi acest lucru, ar trebui să-L primească mai întâi pe Hristos. Or
pentru ei, El este cel care pune reguli, a căror încălcare poartă numele de păcat. Iar ei au auzit
pe la bunici sau pe la ora de religie că păcatele duc în iad. Dar ei nu cred în viaţa de după
moarte şi atunci pedeapsa nu are nici o valoare pentru ei. « Libertatea » lor constă în a săvârşi
păcatul şi în a sfida pe cei care spun că nu se vor mântui.
Este adevărat că omul îşi caută libertatea, aspiră la ea cu toate puterile sale, dar ajunge
foarte uşor nu doar să cadă în robie, ci şi să o iubească pe aceasta. El se amăgeşte cu ea,
spunând că este liber. Este vorba aici de rob şi stăpân, dar nu într-un sens lumesc, ci mult mai
adânc, ce ţine de structura conştiinţei. Nicolae Berdiaev este de părere că există trei structuri
ale conştiinţei, corespunzătoare cu ceea ce putem numi : stăpân, rob şi om liber. Stăpânul şi
robul sunt în raport unul cu celălalt, neputând exista individual. Cât despre omul liber, el
există prin sine însuşi, fără să depindă de ceva ce i s-ar putea opune. Stăpânul este o conştiinţă
care nu există decât prin alăturarea unui rob. Deci dacă este aşa, robul fiind în slujba
stăpânului, conştiinţa lui este aceea a existenţei lui în serviciul altuia. Cât despre conştiinţa
omului liber, ea este aceea a existenţei fiecăruia prin sine însuşi, cu deschidere liberă spre
ceilalţi. Existenţa robiei nu este posibilă decât în absenţa conştiinţei robiei. Exteriorizarea este
sursa robiei, iar interiorizarea este sursa libertăţii. O conştiinţă care iese din sine şi caută să
depindă de ceva este robită. Se întâmplă însă ca omul să devină propriul său stăpân, dar nu în
sensul de om liber. El îşi devine sieşi tiran, prin legarea de lucruri exterioare, din propria lui
voinţă, dar care îl robesc apoi. Când conştientizează aceasta, se vede robit, simte o falsă
vinovăţie, deoarece adevărata culpabilitate eliberează şi nu înlănţuie. El se autorobeşte prin
superstiţii şi mituri, prin temeri, invidie, egoism, resentimente, conştiinţa slăbiciunii şi a
nimicniciei lui şi prin setea de putere şi de măreţie. Acestea sunt dorinţele unui om
dominat85. Libertatea adevărată se afirmă şi se menţine în relaţia de iubire pentru o persoană şi
în ultimă instanţă pentru Persoana supremă. Pentru că aceasta din urmă nu va fi niciodată
84
http://forum.teologie.net/viewtopic.php?f=54&t=607 . Consultat la data 03. 05. 2009, la ora 16 :51
85
Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée De Brouwer. 1990, pag.
77-84
65
dominată de o altă forţă, sau de o altă natură şi nu va fi niciodată tentată să domine, nefiind
stapânită de frica de a nu fi ea cea dominată. În relaţia cu Dumnezeu suntem liberi, pentru că
El, nefiind dominat de nimic, nu este tentat să domine. El nu are nevoie să-Şi apere libertatea
dominând. În relaţia dintre adevăratele libertăţi, este asigurată libertatea fiecăreia dintre
persoane: nici una din ele nu vrea să domine, nefiind la rândul ei dominată
Nu ne asigurăm niciodată propria libertate dominând pe ceilalţi. Nu este libertate în
însingurare. Ne cufundăm şi rămânem în singurătate din cauza imposibilităţii de a ne elibera
pe noi înşine. Omul vrea atunci să-şi fie propriul stăpân şi este dominat de el însuşi. De
asemenea, în relaţia cu natura, vrând omul să fie stăpân peste natură, devine dominat de ea.
Bineînţeles că omul trebuie să fie mai presus de natură, dar asta nu înseamnă să domine
natura într-un mod pătimaş : suntem stăpâni peste natură atunci când ne-am liberat de ea.
Doar o altă adevărată libertate, care este libertatea de orice patimă şi care nu vrea să domine,
afirmă şi menţine libertatea omului. Doar relaţia cu Persoana supremă, care nu poate fi
dominată, îi asigură propria libertate.
Libertatea adevarată se afirmă şi se menţine în relaţia de iubire pentru o persoană şi în
ultimă instanţă pentru Persoana supremă. Pentru că aceasta din urmă nu va fi niciodată
dominată de o altă forţă, sau de o altă natură şi nu va fi niciodată tentată să domine, nefiind
stapânită de frica de a nu fi ea cea dominată. În relaţia cu Dumnezeu suntem liberi, pentru că
El, nefiind dominat de nimic, nu este tentat să domine. El nu are nevoie să-Şi apere libertatea
dominând. În relaţia dintre adevăratele libertăţi, este asigurată libertatea fiecăreia dintre
persoane : nici una din ele nu vrea să domine, nefiind la rândul ei dominată. Karl Barth afirmă
că libertatea dumnezeiască nu este o iluzie a unui tiran, care se schimbă de o parte şi de
cealaltă. Ci când Dumnezeu arată încredere faţă de noi, nu Se trădează pe Sine86.
86
Karl Barth, Connaître Dieu et le servir, traduction de W. Lepp et Ch. Brutsch, Delachaux et Niestlé S. A.
Neuchatel, Paris, 1945, pag. 91
66
evidenţiază punctele nodale ale întâlnirii autentice dintre divin şi uman, infinit şi finit,
transcendent şi imanent, situându-se în centrul figurii exemplare a Crucii, în locul de
intersecţie între vertical şi orizontal. Înţelegerea dogmelor, deci, reclamă experienţa
crucifiantă a ascezei minţii care – dublată de asceza fizicii - urmăreşte adaptarea minţii şi
fiinţei noastre întregi la Revelaţie (nu invers).
« Dogma este o asemenea circumferinţă care deschide spre infinitatea cosmotică a
realului. Vorbim de un orizont dogmatic tocmai pentru a sugera că aceste nuclee de
concentrare divino-umană încearcă să aducă în cunoaşterea umană necuprinsul existenţei
divine. Ele mărginesc în aceeaşi măsură în care orizontul spaţial mărgineşte posibilitatea
noastră de vedere »87. Proprie lor este infinitatea interioară. Prin efortul făcut de om spre
cunoaştere, dogma se transformă în realitate vie şi se impune ca orizont al mântuirii.
Revelaţia este calea prin care s-au născut dogmele, iar împlinirea lor s-a făcut prin
Hristos. De la El au fost păstrate, aplicate şi explicate sau definite de Biserică. Ele sunt
adevăruri de credinţă necesare mântuirii. Ştiinţa creştină care ia naştere din ele are două
elemente : unul obiectiv, adică adevărul dumnezeiesc în sine, iar altul subiectiv, care indică
modul în care acest adevăr se reflectă în conştiinţa creştină. În funcţie de cel din urmă aspect,
dogma se poate transformă în antivaloare. Ea se concretizează într-o experienţa religioasă vie,
fiind un fel de cunoaştere trăită. Dacă însă ea nu dinamizează fiinţa umană, se transformă din
principiu al realizării libertăţii acestuia în ceva gol, coercitiv. Astfel dogma, socotită calea
regală a libertăţii în creştinism, se goleşte de conţinut şi se transformă într-o formulă rigidă,
raţională care îl împinge pe om în lumea antivalorilor. Olivier Clement a înţeles şi explicat
foarte bine acest aspect : « Trebuie afirmat că în dogmă este o rigoare matematică, sau
metamatematică, pe care nu avem dreptul nici să o relaxăm, nici să o modificăm când
consensul Bisericii a confirmat-o ca un cifru al transcendenţei 88. Iar Paul Evdokimov insistă
asupra caracterului de echilibru pe care trebuie să-l păstreze dogmele : « Sunt, pe de o parte,
apofatice, pe de alta, raţionale ; este vorba de o raţionalitate în planul apofatic, supraraţionale,
ele fiind o « raţiune mai presus de raţiune » ».89
Orice deschidere spre cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează doar pe calea dogmelor.
Acurateţea păstrării lor vine din trei caracteristici ale lor : Ele sunt adevăruri revelate,
imuabile, având autoritate absolută, date omului din voinţa divină, prin revelaţie naturală şi
87
Frunză Sandu, O Antropologie mistică – Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae - , Editura Omniscop,
Craiova, 1996, pag. 121
88
Olivier Clement, Ibidem, pag 124
89
Paul, Evdokimov ibidem, pag 124
67
supranaturală, constituind astfel centrul obiectiv al învăţăturii de credinţă. Ele sunt apoi
adevăruri de cunoaştere, formulate de Biserică în cadrul Sinoadelor ecumenice. Şi nu în
ultimul rând, ele sunt în gândirea creştină adevăruri mântuitoare. De aceea adogmatismul se
configurează ca o antivaloare, un întreit atentat la fiinţa lui Dumnezeu, la fiinţa Bisericii şi la
fiinţa originală a omului.
Serghei Bulgakov abordează problema ascultării de dogme în Biserică astfel :
« absenţa unei autorităţi infailibile exterioare în materie de dogmă, care permite puterii
eclesiastice să proclame cu o infailibilitate convenţională definiţii care exprimă conştiinţa
universală plenară a Bisericii, reprezintă în Ortodoxie o garanţie a libertăţii care însoţeşte
eclesialitatea. »90 Ascultarea de arhierei nu poate sa fie nici oarbă, nici servilă, ci motivată de
conştiinţă şi nu de teamă. Supunerea astfel liberă nu este de fapt faţă de autoritatea externă, ci
merge mult mai sus, la comuniunea liberă cu Biserica, Trupul lui Hristos. Aceasta constă în
armonizarea vieţii noastre cu duhul învăţăturii bisericeşti. De aici rezultă că acest gen de
fidelitate nu înlătură libertatea, nici gândirea creatoare, ci chiar le conţine. Tradiţia pe care
creştinul este invitat să o respecte şi să şi-o însuşească nu este ceva vechi, ci rămâne mereu
vie, nefiind supusă timpului. Aceasta supunere-participare sau comuniune cu Tradiţia vie a
Bisericii oferă loc libertăţii în actul teologic eclesial ca act prin care se manifestă comuniunea.
În legătură cu aceasta, Boulgakov mai afirmă : Când este sinceră, teologia nu poate fi supusă
de libertate. Aceasta nu înseamnă o « liberă cugetare », care ignoră pur şi simplu Tradiţia
bisericească şi care, în general, lasă să se instaureze arbitrariul : libertatea în teologie este
inspiraţia, perceperea personală a ceea ce s-a cristalizat în doctrina Bisericii, dorinţa de a da o
expresie experienţei eclesiale, gândirii si simţirii ei. Aceasta se întâmplă efectiv, căci Tradiţia
Bisericii este, în acelaşi timp, experienţa care se realizează în persoane. »91
Hristos ne arată că adevărata libertate este ,,ascultare până la moarte, şi încă moarte pe
cruce" (Filipeni, 2, 8), iar această ascultare a lui Hristos nu suprimă nici o subordonare, nici o
strivire a libertăţii de către o autoritate exterioară, ci, dimpotrivă, un schimb de iubire cu
Tatăl. De aceea, în Biserică, libertatea trebuie să fie încredere, slujire şi, am putea spune,
90
Serghei, Boulgakov apud P. F. Daniel, Patriarhul B. O. R., Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007,
pag. 98
91
Serghei Boulgakov, apud Ibidem, pag. 99
68
ascultare a tuturor faţă de toţi. Creştinul îşi dobândeşte libertatea făcându-se ,,slujitorul lui
Iisus Hristos", un slujitor chemat să devină prieten.
În spiritualitatea biblică şi în toata spiritualitatea creştină, mai ales în mediile ascetico-
monahale, ascultarea a fost considerată nu doar o necesitate în organizarea vieţii comunitare,
ci şi o virtute foarte importantă, sau, mai exact spus, expresia cea mai puternică si punerea la
încercare a smereniei, baza tuturor virtuţilor creştine.
Totuşi, pentru mulţi oameni din lumea de astăzi, cuvântul « ascultare » este ceva
ambiguu, de neînţeles şi de neacceptat. Ideea de ascultare este înţeleasă ca dependenţă,
alienare, întrucât duce cu gândul la tiranie, la stăpânirea unora asupra celorlalţi. Oamenii se
simt depersonalizaţi atunci când li se cere să facă ascultare. Această pierdere a sensului
autentic al cuvântului în cauză se datorează, poate, unui abuz al limbajului ascultării precum
şi deformării sale în viaţa bisericească din trecut, când, în spatele cerinţei de supunere, se
ascundea dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, teama de a nu fi dominat, de a discuta sincer şi
deschis, complexul de superioritate-inferioritate. Incapacitatea de a crea legături libere, de
dragoste frăţească în raport cu aproapele. În aceste condiţii, această ascultare percepută ca o
constrângere, sursă de frustrare şi revoltă, poate să asigure într-o comunitate ordine şi
disciplină , dar nu poate crea comuniune liberă, acceptare.
Trebuie reamintit sensul real al supunerii, acela de ascultare atentă, de acceptare liberă,
de fidelitate în interiorul dragostei responsabile, trăite de o persoană sau de un grup de
persoane care se străduiesc să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Când ascultarea
devine formă de iubire ea permite corectarea tendinţelor de a se căuta pe sine în mod egoist şi
de a uita de aproapele, corectarea dorinţei de a se afirma cu orice preţ într-un individualism
inflexibil, care goleşte sufletul. Aici ia naştere apoi iubirea, cea mai mare dintre virtuţi, în
înţelesul de agape, descrisă de Sfântul Apostol Pavel în prima Epistolă către Corinteni :
« Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se
laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă,
toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă ».
Trebuie să precizăm faptul că în limba greaca, cuvântul ascultare (hypakoe) înseamnă
a asculta o voce, plasându-se sub ea. Ascultarea implică, deci, nu doar auzirea, ci şi stabilirea
unei relaţii cu persoana care vorbeşte şi asimilarea celor rostite de ea. Supunerea ca ascultare
şi dăruire de sine reciprocă este atât de proprie unei adevărate comuniuni, încât unul din
Părinţii pustiei, Avva Mios de Beleos, spunea : « ascultare pentru ascultare : dacă cineva
69
ascultă de Dumnezeu, Dumnezeu ascultă de el »92. În viaţa creştină, cel căruia îi oferim
supunere sau ascultare, trebuie mereu să ne dea acelaşi exemplu. Ascultarea creştină se
bazează pe ascultarea lui Iisus Care, fiind supus părinţilor Săi : « Şi a coborât cu ei şi a venit
în Nazaret şi le era supus» (Lc. 2, 51) şi autorităţilor legitime : « Ci ca să nu-i smintim pe ei,
mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei
găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine » (Mt. 17, 27), a
făcut din supunerea libera faţă de Tatăl norma existenţei Sale pământeşti, punctul culminant al
vieţii Sale. Citatul chenotic este cel mai relevant în acest sens : Gândul acesta să fie în voi
care era şi în Hristos Iisus, « Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El
întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se
până la moarte, şi încă moarte pe cruce ». (Filip. 2, 5-8)
Orice poruncă şi orice ascultare sunt autentice numai atunci când se înscriu în scopul
duhovnicesc pe care i l-a prescris Mântuitorul şi pe care l-a perpetuat tradiţia duhovnicească.
În acest context, ascultarea nu poate deveni robie sau servilism, iar porunca nu poate deveni
teroare şi instrument de exploatare. Sfântul Simeon Noul Teolog de pildă numeşte ascultarea:
« omorârea deplină a voii proprii »93, iar Sfântul Isaac Sirul şi Ava Dorotei o numesc "tăiere a
voii." Ascultarea este mormânt al voinţei, este lepădarea judecăţii proprii, spune Sfântul Ioan
Scărarul. Iar Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I spune : «Ascultarea e o înfiere liber
consimţită faţă de un « părinte duhovnicesc » în care se manifestă paternitatea eliberatoare a
lui Dumnezeu cea care dă Duhul. Pentru a deveni puţin câte puţin noi înşine capabili a
binecuvânta şi a sluji viaţa capabili de o libertate pe deplin responsabilă »94.
S-a pus adesea întrebarea: merge ascultarea până la absurd? Trebuie să fie absolută?
În principiu da. Ascultarea trebuie să fie absolută dar poruncile nu trebuie să fie absurde. Cei
mai înţelepţi dintre Părinţi nici nu şi-au exercitat dreptul de a porunci, decât cu discretie şi cu
înţelepciune. Nu cel Ce porunceşte îşi creează dreptul de a porunci, ci ascultătorul îi creează
acest drept celui ce porunceşte, prin aceea că se hotărăşte să i se supună. Şi apoi, cel ce
porunceşte trebuie s-o facă mai ales prin exemplul propriu. Să nu poruncească ceva ce el n-ar
92
Cf. *** Abba, dis-moi une parole. Paroles mémorables des Pères du désert choisies et traduites par Lucien
Regault apud P.F. Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, pag. 93
93
Sfântul Simeon Noul Teolog, apud Mitropolitul Antonie Plamadeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea
ortodoxă, Editura Pronostic S.R.L. 1995, pag. 115
94
Clement Olivier, Adevăr şi libertate,Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, pag. 106
70
putea împlini. « Un frate l-a întrebat pe Ava Pimen: Câţiva fraţi locuiesc cu mine; îmi îngădui
să le poruncesc, să le impun ascultare? Bătrânul i-a răspuns: Nu! Fă tu întâi si dacă ei vor voi
să se mântuiască, vor face şi ei ceea ce faci tu. Fratele i-a replicat : Dar, părinte, chiar ei vor
ca eu să le poruncesc ! Bătrânul i-a zis din nou: Nu. Fii pentru ei un model şi nu un
legislator. »95
Patericul înfăţişează ascultarea ca o disponibilitate pentru Dumnezeu, întrucât ea se
face în numele Lui, pentru un scop al Lui, în vederea mântuirii pe care trebuie să o
dobândească cel care se supune. Poruncile şi ascultările sunt autentice numai atunci când au
un scop duhovnicesc, prescris de Mântuitorul şi practicat de mulţi alţi înaintaşi. Înţeleasă
astfel, ascultarea nu poate deveni robie, iar porunca nu poate deveni teroare sau instrument de
exploatare. Ascultarea de părintele duhovnic trebuie să fie absolută, iar poruncile lui nu
trebuie sa fie absurde. Trebuie să remarcăm că în Pateric nu există expresia « ascultare
oarbă » . Pentru că ea este liber acceptată şi are un scop precis.
În lumea de azi se pune tot mai mult accentul pe democraţie, pe coresponsabilitate, pe
colegialitate, pe comuniune. În ce raport se află votul ascultării cu aceste noi orientări care îşi
fac loc chiar în viaţa Bisericii? Întâi de toate trebuie să spunem că ascultarea mai trebuie pusă
într-un context: acela al libertăţii. Ascultarea nu trebuie să diminueze demnitatea omului.
Dimpotrivă, să i-o întărească prin asigurarea că se află pe drumul Împărăţiei. Când ascultarea
e pur şi simplu conformism, fără sens duhovnicesc, atunci e înjosire. Când porunca e fără sens
duhovnicesc, izvorând din voinţa pătimaşă a celui ce porunceşte, atunci e tiranie. Cel care
porunceşte trebuie să aibă mereu în vedere că e frate cu cel căruia îi porunceşte şi să
poruncească în aşa fel încât porunca să fie primită ca de la un frate.
Trebuie deci să reţinem că ascultarea este ascultare de Dumnezeu, în numele Lui şi
pentru iubirea Lui, pentru Împărăţia Cerurilor. Păzind ascultarea, mulţi părinţi au făcut
minuni, au înviat morţi, au făcut să răsară vlăstare din lemne uscate. Toate acestea s-au făcut,
deoarece omul a înţeles ca legătura sa cu harul nu trebuie întreruptă.
În articolul Cele şapte păcate biblice vor fi « modernizate », Bogdan Mariniţă scria :
« Biblia pare să fi rămas în urma vremurilor, tot mai mulţi cercetători şi oameni simpli dorind
o modificare a listei celor şapte păcate capitale. Un sondaj realizat într-o emisiune difuzată la
95
P.G. Cf. Irinée Hausherr, apud Ibidem, pag. 115
71
postul de televiziune BBC a scos la iveală faptul că oamenii nu se mai recunosc în lista celor
şapte interdicţii fundamentale pe care se bazează religia creştină. Numai "iubirea de arginţi"
încă mai inspiră teama de infern. Conform sondajului "cruzimea" e considerată cel mai grav
păcat în lumea contemporană. În ordinea importanţei, participanţii au enumerat că noile
păcate ar trebui sa fie "adulterul", "fanatismul religios", "făţărnicia", "ipocrizia" şi "egoismul".
Noile "greşeli capitale" ar trebui să înlocuiască lista întocmită în secolul al XIII-lea:
"mândria", "invidia", "iubirea de arginţi", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" şi "mânia".
Sondajul a ajuns la concluzia că "mânia" este cel mai "practicat" păcat urmat de "lăcomie",
"invidie" şi "desfrânare". Printre respondenţi au fost nouă procente care au declarat că nu au
comis nici unul dintre cele şapte păcate. Chiar cuvântul "păcat" ar putea sa sufere nişte
modificări după cum afirma Roger Rigg, profesor de filosofie la Universitatea Warwick.
Cuvântul "păcat" pare sa fie "teribil de demodat şi care pune etichete". Rigg afirma că la o
privire mai atentă lista revizuită a păcatelor nu ar aduce modificări. "Nu spun că este doar o
chestiune de limbaj pentru că am putea asista la o modificare a preceptelor morale dar foarte
des oamenii se plâng de aceleaşi lucruri reprezentate şi de cuvintele acum învechite", a
explicat profesorul. Ross Kelly, prezentatorul emisiunii unde a fost prezentat studiul, e de
părere că atitudinea oamenilor faţă de pacat s-a schimbat. "Suntem mai puţin preocupaţi de
cele şapte păcate capitale şi ne interesează mai mult acţiunile care ar putea face rău celorlalţi",
a explicat Kelly. »96.
În acelaşi sens a gândit şi Papa Benedict al XVI-lea, vorbind în cadrul unei audienţe cu
participanţii la cursul anual organizat de Penitenţieria Apostolică, despre faptul că pocăinţa
este considerată tot mai mult în dimensiunea ei socială, având în vedere faptul că relaţiile
sociale au slăbit şi în acelaşi timp s-au complicat din cauza globalizării. În urma acestei
discuţii, Gianfranco Girotti, epesicop regent al Peniteţieriei Apostolice, într-un interviu
acordat ziarului L’Osservatore Romano, vorbeşte despre Noile forme ale păcatului social.
Articolul a fost publicat la data de 9 martie 2008. « La începutul articolului autorul enumeră
câteva noi forme de păcat ce se prezintă la orizontul umanităţii, aproape ca un corolariu al
procesului globalizării, fenomen imposibil de oprit: manipulările genetice; poluarea mediului
înconjurător; discrepanţele sociale; Titlul articolului corespunde doar parţial conţinutului
interviului, fără a oferi baza doctrinară şi definiţia păcatului social. Aceasta a fost tratată şi de
papa Ioan Paul al II-lea în Exortaţia Apostolică « Reconciliere şi Pocăinţă » din 2 decembrie
96
http://www.libertatea.ro/stire/cele-7-pacate-biblice-vor-fi-modernizate-103285.html, la data 27/05/09, ora
21:29
72
1984, partea II, la n.16 intitulat « Păcat personal şi păcat social » (…) La întrebarea care sunt,
după părerea sa, noile păcate, mons. Gianfranco Girotii răspunde : « Există diferite arii în
cadrul cărora astăzi se desprind atitudini păcătoase împotriva drepturilor individuale şi
sociale. Înainte de toate aria bioeticii, în domeniul căreia nu putem să nu denunţăm unele
violări ale drepturilor fundamentale ale naturii umane, prin experimente, manipulări genetice,
ale căror rezultate sunt greu de prevăzut şi de ţinut sub control. Un alt domeniu, specific
social, este cel al drogurilor, prin care se slăbeşte psihicul şi se obscurează inteligenţa, lăsând
mulţi tineri în afara circuitului bisericesc. Şi apoi aria discrepanţelor sociale şi economice, în
care cei mai săraci devin mereu şi mai săraci iar cei bogaţi din ce în ce mai bogaţi, alimentând
o injustiţie socială de neadmis, aria ecologiei, care îmbracă astăzi un interes relevant »97.
Deşi începe şi desăvârşeşte mântuirea, ca un dar divin special, harul nu lucrează prin
constrângerea voinţei noastre libere, ci prin conlucrare. De aceea spunem că mântuirea este o
lucrare sinergică, sau teantropică. Precum păcatul a apărut în fiinţa omului datorită voinţei
sale libere de a alege între bine şi rău, la fel şi harul însănătoşeşte firea, asemenea unui
medicament tămăduitor, dar nu lucrează decât dacă este primit de bună voie. În acest context,
Sfânta Scriptură ne ofera imaginea Mântuitorului care stă la uşa fiecărui suflet şi bate : « De
va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine »
(Apoc. 3, 20). Aşa cum am văzut până acum în prima parte a lucrării de faţă, harul
dumnezeiesc este primit de toţi în mod gratuit, el reprezentând lucrarea sfinţitoare a Duhului
Sfânt în Biserică, prin Sfintele Taine : « El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate,
săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea
Duhului Sfânt, Pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul
nostru » (Tit 3, 5-6). Caracterul universal al lucrării Sale este exprimat în cuvintele: « Care
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină » (I Tim 2, 4).
Harul este deci lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh spre a face vie şi a desăvârşi comuniunea
noastră cu Hristos şi prin Hristos cu Dumnezeu Tatăl, « căci viaţa noastra este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu » (Col. 3, 3). Sfântul Simeon Noul Teolog ne ajută să înţelegem mai
bine această lucrare : « Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh,
97
http://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=192331 la data de 27/05/09 ora 21:50
73
care se dă prin mijlocirea credinţei ? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată
şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul,
precum Însuşi zice : « Eu sunt Uşa » (In. 10, 9). Cheia Uşii este Duhul Sfânt… şi casa este
Tatăl. Aceasta pentru că toate le lucrează Tatăl în Fiul prin Duhul Sfânt »98
Lucrarea Duhului este cea a glasului care pune în comuniune Persoana lui Hristos cu
persoana credinciosului şi pentru că urmează celei mântuitoare, se numeşte sfinţitoare. Făcând
vie lucrarea Fiului prin harul Sfintei Treimi, harul îi este propriu, încât putem spune : harul
Duhului Sfânt. Ca ipostas, El este activ în diferite chipuri şi prin diferite grade în oameni,
producând în ei reacţii diferite. Dar prin toate, El uneşte pe om cu Dumnezeu, întrucât
prezenţa Persoanei lui Hristos însuşi în harul ce ni se comunică prin Duhul Sfânt ne este
făcută Înţeleasă de analogia ce ne-o dau relaţiile dintre persoanele umane. Părintele Stăniloae
spune că :
În limbajul simbolic al Sfântului Simeon, Duhul este « pecetea lui Hristos » care
produce în inimile celor botezaţi iluminarea şi roadele vieţii : blândeţea, pacea, mila,
compasiunea, bunăvoinţa, bunătatea, credincioşia, înfrânarea, iubirea de vrăjmaşi, rugăciunea,
bucuria, etc. El cere de la Hristos un har care să fie împreună cu el, care să-l acopere, să-l
arate întreg nesupus ruşinii, care să-l îmbrace, să fie înlăuntrul lui, să-l lumineze : « Hristoase
al meu, Care m-ai umplut de Duhul Tau dumnezeiesc…dăruieşte până la sfârşit, fără
retragere, robului Tău în întregime harul Tău ; nu îl retrage, nu Te întoarce, Ziditorule, nu mă
trece cu vederea, odată ce m-ai pus în faţa Ta şi între robii Tăi şi m-ai pecetluit cu pecetea
harului Tău ».100 Pe de o parte, dobândirea virtuţilor este în slujba omului credincios sub
98
Sfântul Simeon Noul Teolog apud Pr. Prof. Sorin Cosma. « Cuvânt de învăţătură despre natura şi lucrările
Harului divin » în Mitropolia Ardealului, Mai-Iunie, Nr. 3, 1987, pag. 60
99
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2003,
pag. 313
100
Sfântul Simeon Noul Teolog, apud ibidem, pag. 315
74
oblăduirea atentă a Sfântului Duh, iar pe de alta parte, dobândirea lor are ca scop ca el să
devină asemenea lui Hristos şi « vas ales » al Duhului, care Se va revărsa mereu mai generos.
Duhul este însoţitorul şi ziditorul permanent al fiinţei lăuntrice, pe toata durata urcuşului
duhovnicesc al acesteia. El săvârşeste în noi treptat o lucrare de curăţare, de ardere
nematerială a păcatelor, făcându-le să dispară, dăruind astfel libertatea desăvârşită. Omul este
înnoit în trup şi suflet, eliberat de stricăciune, gata pentru a fi ridicat spre culmi duhovniceşti.
În cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog, observăm accentul pus pe legătura şi
interdependenţa dintre împlinirea poruncilor şi dobândirea virtuţilor, dintre lucrarea
credinciosului şi desăvârşirea acesteia de către Sfântul Duh. Folosind o analogie din scrierile
Sfinţilor Părinţi, Sf. Simeon compară acţiunea Duhului asupra sufletului omenesc cu lucrarea
focului asupra fierului, căci aşa cum focul face fierul strălucitor şi flexibil, gata de a deveni un
instrument util, aşa şi Duhul face sufletul să ducă o viaţă virtuoasă şi gata de a se bucura de
darurile şi harismele Sale. 101
Harul, împreună cu toate darurile şi lucrările, este nu numai al Duhului, ci şi al lui
Hristos. De fapt, prin El ni S-a făcut posibil şi accesibil, căci Hristos a ridicat natura noastră
din păcat. Înainte de El, sufletul era închis lucrării harului, în sesul că refuza orice colaborare
cu el. În Persoana Mântuitorului, omenirea întreagă dă răspuns liber la chemarea lui
Dumnezeu, se orientează în mod conştient spre El, în respect faţă de Adevăr, în dăruire faţă de
iubire, ca răspuns la iubirea arătată de Părintele Ceresc. Duhul are rolul să ne faca proprii
aceste energii ale lui Hristos şi darurile care ne apropie de asemănarea cu El.
« Prin Duhul, noi intrăm într-un dialog cu Hristos, în care ni se comunică puterea şi
lumina cunoaşterii Lui, a cunoaşterii treptate a infinităţii dumnezeieşti, care sălăşluieşte în
umanitatea Lui accesibilă nouă. Noi imităm şi primim prin Duhul cele ale lui Hristos, într-un
dialog liber în nesfârşit progres. Devenim tot atâtea ipostase prin care vorbeşte şi lucrează
Ipostasul Duhului, sau care devin capabile să vorbească cu Hristos ca partenere adaptate Lui
şi capabile să primească cele ale Lui; sau Duhul Se interiorizează în toate subiectele umane
care-L primesc, făcându-le ipostase- partenere ale lui Hristos, în dialogul cu El; făcându-le un
fel de unitate de ipostase, întrucât acelaşi Duh ca ipostas le unifică în vorbirea şi lucrarea lor,
în dialogul cu Hristos »102.
101
Pr. Prof. Sorin Cosma, « Cuvânt de învăţătură despre natura şi lucrările Harului divin », în Mitropolia
Ardealului, Mai-Iunie, Nr. 3, 1987, pag. 81-94
102
Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2003,
pag. 317
75
Astfel, harul ca lucrare a Duhului şi a lui Hristos se mişcă în Biserică şi în noi,
dinamizând fiinţa, întărind comuniunea cu Sfânta Treime. Aici apare paradoxul libertăţii,
îtrucât pe de o parte lucrează Duhul în om, iar pe de alta parte lucrează omul însuşi ca fiinţă
dăruită cu libertate de către Duhul.
103
Nicolae Cabasila, apud Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière de
Saint Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression 1996, France, pag .71
104
Nicolae Cabasila Ibidem, pag. 71
76
Dumnezeu. « Duhul cere să ne însuşim lucrarea Lui şi să ne-o facem proprie printr-o voinţă şi
printr- o lucrare a noastră. Duhul nu forţează, adică nu anulează voinţa, pe care tot El, ca
Dumnezeu, ne-a dat-o prin creaţie. El nu o anulează, pentru că El însuşi e liber de toate
pasiunile, deci şi de pasiunea de a stăpâni. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a
Duhului, a Spiritului autentic suprem. "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (2
Cor. 5, l7) »105. În Duhul, există doar robia iubirii, care este în acelaşi timp adevărata libertate.
Dar nu iubirea egoistă de sine, ci de Dumnezeu şi de aproapele. A sluji lor, înseamnă a fi
liber. Această libertate se arată deci în efortul nostru de a ne elibera de noi înşine, de a fi, a
exista, pentru ceilalţi, şi de a săvârşi faptele bune. Harul ne ajută în acestă lucrare, dacă îl
chemăm. Este ceea ce Cuviosul Paisie Aghioritul spunea, că pentru a ajunge la desăvârşire,
omul are nevoie de două aripi : una este harul iar cealaltă, credinţa şi faptele bune. Doar cu
harul, nu poate zbura, aşa cum nu poate nici numai cu credinţa sau numai cu faptele bune.
În Occident s-au ivit dispute în acest sens, deoarece unii spun că harul ne este de ajuns,
alţii că doar credinţă, ignorând faptele bune. Or în capitolul al II lea al Epistolei către Filipeni,
citim : cu frica şi cutremur lucraţi la mântuirea voastră ! Mai este apoi problema conlucrării
sau luptei dintre aşa numita graţie divină şi libertatea omului. În cazul în care învinge
libertatea, aceasta se decide oarecum singură pentru bine; în situatia contrară, când învinge
graţia, această libertate e dusă oarecum la bine cu sila (predestinaţianism). În nici unul din
cazuri nu se realizează colaborarea adevărată, sau nu se dobândeşte libertatea adevărată, atât
prin har cât şi prin voinţa noastră. Dar în ortodoxie, libertatea nu este în raport conflictual
decât cu omul însuşi, care devine rob păcatului prin propria voinţă. O libertate neutră,
individuală, nu există. Ea este o construcţie arbitrară raţiunii noastre.
V. Libertatea azi
V.1. Libertatea în înţeles contemporan
Trăim astăzi drama omului supus: timpului, serviciului, obligaţiilor de tot felul,
cumpărăturilor, şefului de serviciu, directorilor de bănci, etc. Pentru a ilustra cât mai sugestiv
aceasta imagine a omului supus societăţii în care trăieşte, am ales consideraţiile teologului
Nicolae Berdiaev. El afirmă că dintre toate formele de sclavie, aceea a societăţii este cea mai
pregnantă. Omul este o fiinţă a cărei socializare este produsul a mai multe milenii de
105
Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2003,
pag. 325
77
civilizaţie. Iar concepţia sociologică vrea să ne convingă de faptul că această socializare l-a
creat pe om. Omul ar trăi ca într-o stare de hipnoză socială. Şi i-ar fi greu să se opună
cerinţelor tiranice ale acestei societăţi, pentru că prin gurile sociologilor, hipnoza nu încetează
să-i sugereze că doar de la societate şi-a primit libertatea. Este ca şi cum societatea i-ar
spune : « Tu eşti produsul meu, tot ce ai tu mai bun, îmi datorezi mie ; de aceea tu îmi aparţii
în totalitate ». « Supunerea persoanei societăţii, poporului, umanităţii, ideii, nu face decât să
continue sacrificiile umane »106. Având în vedere diferenţa dintre persoană şi individ, putem
spune că doar individul este o parte din societate şi îi este supus ei, pe când persoana nu face
parte din societate, ci aceasta din urmă se regăseşte în persoană. Omul fiind un
« microcosmos » şi un « microteos », societatea şi statul fac parte în mod egal din persoană.
ei. Societatea s-a format prin obiectivizarea existenţei umane. O societate de oameni liberi
trebuie creată nu după imaginea cosmosului ci după chipul duhului, adică ea nu trebuie să se
bazeze pe principiul ierarhic, ci pe cel al personalismului, nu pe determinare ci pe libertate.
Trebuie să fie regatul nu al celor puternici, ci al solidarităţii şi al milei. Doar o astfel de
societate nu ar fi una de oameni robiţi. Deoarece nu societatea este sursa libertăţii omului, ci
duhul. Tot ce vine de la societate este sclavie, dar tot ce vine de la duhul este libertate. 107
În aceste condiţii sociale, se întâlnesc doua principii : evidenţă a libertăţii, negare a
libertăţii. La întâlnirea între acestea două se iveşte revendicarea a ceea ce s-ar putea numi o
“libertate libertară”. Fiindcă suntem determinaţi - însă ştim acest lucru! - putem face ce dorim,
ne putem lăsa în voia dorinţelor şi condiţionărilor proprii. “Libertatea libertară” refuză orice
constrângere, orice ordine preexistentă, nu face decât ceea ce corespunde dorinţei
momentului. E formula devenită atât de uzuală: fac ce vreau fiindcă aşa vreau.
Subînţelegându-se prin aceasta: de altfel, nici nu pot face altceva!
În faţa acestei atitudini, societăţile noastre simt nevoia unei Legi. Aceasta are menirea
de-a limita răul, de-a echilibra relaţia între individ şi grup, de-a constrânge libertatea celui
dintâi şi respectă cât de cât libertatea celorlalţi. Legea umanizează omul, în ideea că îl scoate
de sub influenţa propriilor plăceri. Îl limitează sau mai bine zis îi controleaza reacţiile. Dar
ramâne exterioară. Nu schimbă inima omului. Şi totuşi, partea pozitivă a ei este că îi insuflă
omului refuzul de a se simţi ca un obiect de care se poate dispune, exigenţa de a fi respectat.
Pentu că cel ce simte libertatea trezindu-se în el, refuza oricui, chiar şi lui Dumnezeu, dreptul
106
Herzen, apud Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée de
Brouwer, 1990, pag. 133
107
Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1990, pag.
133-139
78
de a-l determina din exterior. De multe ori, omul îl simte pe Dumnezeu ca duşmanul libertăţii
sale. Ideea predestinării atât de mult discutată şi adoptată de mulţi, disputele occidentale
asupra libertăţii şi a harului au pregătit solul pentru ateismul modern. Procesul intentat lui
Dumnezeu de către acesta din urmă şi câştigat iluzoriu de către « libertatea arbitrară » implică
faptul că atotputernicia şi atotştiinţa, neînţelese de mintea limitată a omului de ştiinţă, reduc
istoria şi destinul omului la un joc de marionete, iar Dumnezeu, care este singurul pe deplin
liber, ar fi responsabil de răul din lume108. Apare deci conflictul între libertatea comuniune,
care nu aparţine acesti lumi şi libertatea libertară, care caracterizează vremurile noastre şi care
duce la supunerea omului, societăţii în care trăieşte, depersonalizându-l.
A găsi partea ce i se cuvine libertăţii în educaţia omului a fost o problemă dificilă în
toate timpurile. Deoarece nu doar că îşi are rădăcinile în cea mai delicată psihologie, în
morală şi religie, dar ea nu poate fi rezolvată decât printr-o cooperare laborioasă : aceea a unei
autorităţi care trebuie să se ferească de-a fi opresivă, pentru a se arăta în acelaşi timp fermă,
dezinteresată şi liberatoare109
Se observă azi naşterea unei concepţii pur umane a libertăţii, care caută să se afirme şi
să ia locul celei creştine. Această voinţă fundamentală a libertăţii traduce exact cerinţa morală
a epocii, aşa cum era descrisă de Kant. Ideea de libertate umană îşi găseşte expresia în
conceptul de autonomie: libertatea este puterea de a se determina ca fiinţă raţională. Etica
contemporană a drepturilor omului se fondează pe acest argument; iar o libertatea creştină
autentică nu va reuşi să se impună decât daca va intra în dialog cu conceptul modern de
libertate, aşa cum s-a dezvoltat la nivelul drepturilor sale. Libertatea creştină trebuie să poată
să se arate ca promisiune cuprinsă în harul dumnzeiesc, iar pe acesta din urmă să-l dezvăluie
ca o prezenţă care nu anulează libertatea, ci o desăvârşeşte. Pentru credinţa creştină,
demnitatea şi libertatea persoanei sunt fondate pe harul care cheamă la comuniunea
desăvârşită cu Dumnezeu.110
108
Clement Olivier, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, pag. 101
109
André Chauvin, « Suivi de la présentation morale de l’enfant » în Jeunesse et liberté, Desclée de Brouwer,
Bruges, Belgique, 1933, pag. 39
110
Jean-Yves Lacoste Dictionnaire critique de théologie, Quadrige Puf, Paris, 1998, pag. 785
79
Viaţa este un dar. Omul este răspunzător de felul în care o foloseşte. Libertatea este şi
ea un drept al omului, ca şi dreptul la viaţă. Datorită încălcării legii, libertatea este luată în
primul rând în planul conştiinţei : « Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă
veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; 32. Şi veţi cunoaşte
adevărul, iar adevărul vă va face liberi.(…) Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte
păcatul este rob al păcatului » (In. 8, 31-32 ;34).
Pentru a ilustra conceptul de libertate în telogia modernă, am ales consideraţiile lui
Wolfhart Pannenberg, aşa cum reies din cartea Domnului Profesor Dr. Vasile Cristescu.
Libertatea ca acord a fiecărui om cu destinaţia sa poate să aibă conţinuturi foarte diferite,
după comuniunea concretă căreia îi aparţine. Comuniunea poate să-i arate omului pentru ce a
fost creat. Numai acolo învaţă să fie liber pe calea spre desăvârşire. În cazul limită al
individualismului abstract, libertatea fiecăruia se desfăşoară împotriva oricărei comuniuni.
În Antropologia sa Pannenberg arată că cealaltă extremă a supraordonării societăţii
deasupra individului este ameninţată de o contradicţie interioară periculoasă, deoarece
organizările sociale au trebuit să fie reprezentate de indivizi. O astfel de înţelegere a libertăţii
la Pannenberg este strâns legată de noţiunea de persoană. Oamenii sunt persoane prin faptul
că sunt marcaţi de libertate şi prin aceasta rămân ascunşi şi nedisponibili în întregul fiinţei lor.
Libertatea aceasta nu creşte pentru om din el însuşi, deoarece omul este mereu o fiinţă
deschisă spre alte fiinţe. Trebuie să apară celălalt, căruia omul îi este dator şi în care
stă ,,originea" libertăţii sale"'. Numai în întâlnirea cu dăruirea iubitoare către alte persoane şi
în ea, omul poate să se afirme ca persoană şi să valorifice darul libertăţii.
De aceea libertatea este posibilă pentru Pannenberg numai în comuniunea persoanelor,
el fiind astfel în acord cu gândirea Părintelui Stăniloae. « Chiar în comuniune, în măsura în
care este comuniune dreaptă, omul se va simţi liber, presupunâncl că el poate să simtă că
această comuniune îl face să înţeleagă destinaţia sa. El nu se va teme de celălalt om ca de o
limită a libertăţii lui, ci-l va saluta ca o împlinire a lui »111
O carte apărută în 2008, semnată de Părintele Paulin de la Putna, vorbeşte despre
libertate într-un mod concret, aşa cum trebuie ea înţeleasă azi de orice creştin : « Am urî poate
pe acest fals Dumnezeu, căci acolo unde nu este libertate şi iubire, nimic nu mai este. Frica
nu apropie. Nu vindecă. Este inumană. Dumnezeu nu are nevoie de nişte roboţi, împietriţi în
teroare şi într-o neputincioasă obedienţă. El ne vrea liberi, aşa cum şi El este. Vrea să-L iubim
111
Pannenberg Wolfhart, apud Cristescu Vasile Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart
Pannenberg şi Dumitru Stăniloae, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, pag. 70
80
aşa cum şi El ne iubeşte. Vrea ca noi să-L căutăm aşa cum şi El ne caută. Fără condiţii şi fără
reguli inumane. Doar din iubire şi nimic mai mult. Un imens papagal nu poate fi Dumnezeu,
căci El este mic. Tainic, blând…aşa cum doar iubirea ştie să fie »112
Într-un interviu acordat regretatului teolog Olivier Clement, Patriharhul ecumenic
Bartolomeu I vorbeşte despre libertate şi mai mult, despre curajul libertăţii. El spune că
libertatea este prezentă în inima omului, inseparabilă de orice conştientizare a valorii vieţii
proprii. S-ar putea spune că experienţa umană originară se confundă cu cea a libertăţii.
« Libertatea este ca şi aerul: nu ne gândim la el, dar trăim respirându-l. Daca aerul lipseşte,
dacă libertatea este înăbuşită, omul riscă să moară. Înainte de a specula asupra libertăţii, o
apărăm cu preţul vieţii. Ea ţine de acele raţiuni de a trăi ce sunt totodată raţiuni de a-ţi risca
viaţa: orice om care se opune călăilor săi, orice om care, în universul urii şi al morţii, refuză să
capituleze, dă mărturia de nezdruncinat a libertăţii »113. Astăzi libertatea este supusă unei
tragedii, întrucât modernitatea pe care o trăim condiţionează omul.
Un creştinism post-ideologic trebuie să afirme cu tărie: Dumnezeu este libertatea
omului. Dacă n-ar exista Dumnezeu, omul n-ar fi decât un fragment derizoriu al societăţii şi al
universului, iar fatalitatea, destinul tragediei greceşti, legea de artă a eşecului şi a dezastrului
ar domni peste noi fără nici o speranţă. Dacă Dumnezeu ar fi asemenea unui despot celest ce
ar dispune în chip suveran de noi, omul n-ar fi decât un sclav fără altă scăpare decât revolta
lui Lucifer sau a lui Prometeu. Dar Dumnezeul ce ni se revelează în Iisus Hristos e iubire
răstignită şi eliberatoare. În ,,Legenda Marelui Inchizitor", Dostoievski a arătat că Dumnezeu
ne cheamă la libertatea credinţei. Crezând că-L insultă pe Iisus, inchizitorul - această figură
deopotrivă a totalitarismului şi a nihilismului hedonist - Îl arată în realitate ca întemeietor al
adevăratei libertăţi: ,,În locul asprei legi vechi, omul trebuie acum, cu cugetul liber, să
deosebească binele de rău, neavând drept călăuză decât chipul Tău."114
Suntem liberi, pentru că ne descoperim iubiţi în chip liber, pentru totdeauna şi pentru
ca noi înşine putem iubi la fel. Căpătând astfel curajul libertăţii, devenim persoane libere în
comuniune.
112
Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pag. 43
113
Clement Olivier, Adevăr şi libertate,Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, pag. 99
114
Ibidem pag. 105
81
Omul vremurilor noastre tânjeşte, caută, fiind chinuit de contradicţii, căzut pradă
numeroaselor mituri inexplicabile, agăţându-se de ultimele cuceriri ale ştiinţelor sociale şi
morale şi revenind, în loc de rezultat, la aceeaşi nesiguranţă şi nelinişte de la început. Uneori
are senzaţia că i s-a ştirbit libertatea, de aici născându-se un conflict acut între social şi
individual. Ştim că regimul democrat este un sistem libertar. Principiul forţei suverane, se
ramifică într-o infinitate de drepturi subiective, individuale. Cetăţeanul devine un mic
suveran, iar iluzia sa inevitabilă în astfel de condiţii, este dorinţa de-a accede cât mai mult la
puterea guvernantă. Din păcate, dezamăgirile cotidiene, îl duc la constatarea tristă că mişcarea
absolut liberă este o iluzie, că numai libertatea este un fapt de conştiinţă şi că între ceea ce
gândeşte şi ce face omul, sunt discordanţe tulburătoare. Din aceste nepotriviri, mintea omului
ţese un şirag de disarmonii şi neplăceri, îşi aţâţă sufletul împotriva lumii exterioare, ajungând
până la negarea vieţii. Rezultatul acestor frământări este o criză fără speranţă de redresare a
societăţii democratice, o agitaţie în toate sensurile posibile, o mişcare incoerentă a ideilor, o
anarhie a faptelor şi, ceea ce pare mai ciudat, o luptă stearpă între drepturi. Or libertatea care
nu este concepută ca o conştiinţă clară a raporturilor sociale necesare, este o idee
periculoasă115.
Anarhie, conform originalului din greacă, este un concept care se referă la existenţa
unei societăţii anarhice, societatea oamenilor liberi. Anarhismul este denumirea unei filozofii
politice sau denuminarea unui termen generic pentru un grup de concepţii de natură
filozofico-politică, care sunt mai mult sau mai puţin legate una de alta, derivat din cuvântul
din limba greacă veche an-archos, care s-ar traduce în limba română prin expresia fără
conducere sau fără conducători. În sensul cel mai general, "anarhismul este convingerea fermă
că toţi conducătorii sunt în ultimă instanţă opresivi şi, ca atare, trebuie eliminaţi/înlăturaţi.
Deşi aparent divergent sau inconsistent, dar o persoană care este un teoretician şi/sau
un practician al anarhiei, refuzând autoritarea politică, poate totuşi crede în conducerea bazată
pe voluntariat. Anarhismul nu neaga ordinea, ci legile aşa cum au fost făcute de om pentru
guvernarea unor mase mari de alţi oameni. Anarhiştii susţineau că refuzul lor faţă de
constituţii şi guverne nu înseamnă promovarea “fărădelegii”. Ei susţineau că justiţia reală este
naturală, inerentă şi se va afirma prin dezvoltarea liberă a "socialităţii" omului: înclinaţia lui
naturală (atunci când nu este închistată de legi) de a trăi pe baza principiilor şi practicilor de
"ajutor reciproc". Tocmai pt că se bazează pe trei principii simple şi universale (libertate,
egalitate si ajutor reciproc), anarhismul a fost îmbrăţisat în Vest, Est, Nord si Sudul politic,
115
Petre Ţuţea, Anarhia şi disciplina forţei, Editura Elion, Bucureşti, 2002, pag. 12
82
dar şi în artă (poezie, proza, teatru, pictura şi grafică etc.). Anarhismul are o influenţă
predominantă în multe mişcări politice contemporane, inclusiv în campaniiile împotriva
brutalităţii poliţiei, pedepsei capitale, în mişcările pentru drepturile homosexualilor, pentru
drepturile animalelor, vegetarianism, dreptul la avort, abolirea penitenciarelor, legalizarea
marijuanei etc.116 Şi continuăm cu şomaj intelectual, proletariat intelectual, supraproducţie
intelectuală, expresii ce caracterizează situaţia critică în care ne-a adus politica noastră
culturală. 117
Vorbind despre anarhie, nu putem să nu ne amintim de cele trei valori, dacă le putem
numi astfel, proclamate de revoluţia franceză : liberté, égalité, fraternité. Ele nu-şi mai găsesc
însă corespondenţe în lumea realităţilor, întrucât ideea de stat este incompatibilă cu ideea
libertăţii, acest principiu desprinzându-se din practică. Regimul de clasă exclude egalitatea.
Fraternitatea nu este posibilă, prin simpla existenţă a intereselor opuse ale celor două lumi.
Preponderenţa libertăţii a împiedicat sudura celor trei principii de viaţă. Numai egalitatea
integrală le poate aduce în sinergie. Dar dacă ar fi aşa, am întrece limitele lumii în care
trăim118.
Ordinea şi autoritatea se impun într-o societate, întrucât apărarea şi progresul nu pot fi
obţinute decât prin sacrificiile făcute de membrii ei. Fie cât de cultă şi de morală o societate,
activitatea membrilor ei trebuie totuşi dirijată după o ordine, iar această ordine trebuie să fie
expansiunea unei autorităţi. Căci lăsate la voia lor, activităţile diferiţilor membri ai societăţii
pot mai curând să se distrugă decât să se adune spre interesul comun. Anarhiştii însă cred că
activităţile individuale lăsate liber, fără nici o ordine impusă, se îndrumează ele de la sine spre
folosul tuturor ; dar această concepţie utopică priveşte mai mult pe cei din cer decât pe
oamenii din această lume119. Pentru individualist, lumea ideală este în mod necesar anarhistă.
Ea este populată doar de persoane ce respectă un set minim de norme de comportament
dictate de toleranţă şi respect reciproc. Indivizii acestei societăţi rămân liberi « să-şi vadă de
treabă » între aceste limite, iar acţiunile colective sunt exclusiv voluntare. Oamenii îşi
păstrează libertatea de a se retrage din orice angajament de punere în comun, exprimându-şi
ideea greşită despre libertate, aşa cum o definea Nicolas Berdiaev, prin cuvintele : « Lăsaţi-
mă în pace ! ». Nimeni nu are puterea coercitivă asupra altuia şi nu există nici o birocraţie
impersonală, militară sau civilă, care să impună vreo constrângere externă. Nu putem nega
116
http://ro.wikipedia.org/wiki/Anarhie data: 26/05/09; ora 09:08
117
Petre Ţuţea, op. cit. pag. 12
118
Ibidem, pag. 148-150
Constantin Rădulescu Motru, În vremurile noastre de anarhie, Editura Anima, 1992, pag. 8-10
119
83
însă că utopia anarhistă este şi atrăgătoare, chiar dacă promisiunile ei de libertate sunt false.
La început, a da voie fiecărui individ să facă ce vrea, pare ceva practic. Dar este greu de
îndeplinit, având în vedere faptul că nu există o înţelegere mutuală asupra graniţelor
proprietăţii. Deci dacă există o singură persoană care crede că poate să constrângă libertatea
altora în ceea ce priveşte stilul de viaţă, nici o ordine anarhistă nu poate supravieţui în sensul
adevărat al cuvântului. De aici şi ghilimelele cuvântului « Libertate » din titlul subcapitolului.
Timpul istoric are tendinţa să facă din om un rob. Dar omul nu trebuie să se încline în
faţa istoriei, nici în faţa revoluţiei, nici în faţa vreunei generalităţi obiective care cere o
oarecare importanţă universală. Omul liber de care am vorbit mai devreme, nu ar trebui nici
măcar să accepte să devină stăpân, pe o scară a funcţiilor într-un stat, pentru că aceasta ar
însemna pentru el pierderea libertăţii. Pentru a face posibilă depăşirea dorinţei de dominare, ar
trebui să inventam o sociologie apofatică, raportată la teologia apofatică. Căci sociologia
catafatică evoluează în categoriile robie şi dominare, fără ieşire spre libertate. În acest sens,
Nicolae Berdiaev este de părere că pentru a crea o asemenea societate, este necesară o
detaşare de ceea ce aparţine Cezarului. O societate de oameni liberi, de persoane, nu este nici
monarhia, nici teocraţia, nici aristocraţia, nici democraţia. Nu este nici măcar una anarhică,
doarece anarhismul presupune încă o obiectivare. O societate liberă, fondată pe conştiinţa lui
Dumnezeu este aceea apofatică, liberă de orice raţionalizare.120
A constrânge un om înseamnă a-l împiedica să fie liber – dar liber faţă de ce anume?
Aproape toţi moraliştii au făcut de-a lungul istoriei omeneşti elogiul libertăţii. Precum
fericirea sau binele, precum natura sau realitatea, înţelesul acestui termen este atât de
cruprinzător încît toate interpretările sunt, la prima vedere, posibile. Ca adevăr politic,
libertatea poate fi definită în două direcţii : una negativă, care răspunde la întrebarea ,,Care
este cîmpul în interiorul căruia subiectul - o persoană sau un grup de persoane - este sau ar
trebui să fie lăsat să facă sau să fie ceea ce este capabil să facă sau să fie fără interferenţa altor
persoane?" şi alta negativă, implicată în răspunsul la întrebarea : ,,Pe ce sau pe cine se
bazează autoritatea care poate obliga pe cineva să facă sau să fie ceva mai curând decât
altceva?" Vom trata pe scurt pe fiecare dintre ele.
120
Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée De Brouwer, 1990, pag.
133-141
84
În ce priveşte semnificaţia negativă, libertatea politică nu este decât spaţiul în
interiorul căruia un om poate acţiona fără ca alţii să-l împiedice. Dacă alţii mă împiedică să
fac ceea ce aş fi putut să nu fac, nu sunt în întregime liber; iar dacă această arie este restrânsă
sub o anumită limită, se poate spune că sunt constrâns, sau poate chiar aservit. Constrângerea
nu acoperă, totuşi, toate formele de incapacitate. Dacă spun că sunt incapabil să sar trei metri
în sus, că nu pot citi pentru că sunt orb sau că nu pot înţelege cele mai obscure pasaje din
Hegel ar fi exagerat să afirm că sunt, din această cauză, aservit sau constrâns. Constrângerea
implică intervenţia deliberată a altor fiinţe umane în interiorul spaţiului în care aş putea, în
condiţii normale, să acţionez. Poţi spune că eşti lipsit de libertate politică doar atunci cînd eşti
împiedicat de către alţi indivizi să atingi un anumit scop. Simpla incapacitate de a atinge un
scop nu constituie o lipsă de libertate politică. « Nu natura lucrurilor ne scoate din minţi, ci
numai răutatea oamenilor » 121
. Criteriul opresiunii este dat de rolul pe care credem noi că îl
joacă alţi oameni, direct sau indirect, cu sau fără intenţie, în împiedicarea împlinirii dorinţelor
noastre. Un om liber, spunea Hobbes, « este acela ce... nu este împiedicat să facă ceea ce
intenţionează să facă ». Legea este întotdeauna o ,,încătuşare", chiar dacă ea ne protejează de
pericolul de a fi puşi în lanţuri mai grele decât cele ale sale, de exemplu, în cele ale unei legi
sau tradiţii mai represive, ale despotismului arbitrar sau haosului. Bentham exprimă şi el
aceeaşi idee.122 Dacă libertatea este o valoare sacră şi intangibilă, un astfel de principiu nu
poate exista. În practică însă, unul din aceste principii contradictorii trebuie să cedeze: nu
întotdeauna pentru motive ce pot fi clar explicitate sau, lucru mult mai dificil, generalizate în
reguli sau maxime universale. Soluţia nu poate rezulta decât dintr-un compromis pragmatic.
Locke sau Adam Smith şi câteodată, Mill, erau convinşi că armonia socială şi progresul sunt
compatibile cu un spaţiu larg rezervat vieţii private pe care nici statul şi nici o altă autoritate
nu au dreptul să-l încalce. In schimb, Hobbes şi cei care îi împărtăşeau opiniile, în special
gînditorii conservatori sau reacţionari, afirmau că, dacă vrem să îi împiedicăm pe oameni să
se distrugă unii pe alţii, făcând astfel din viaţa socială o junglă, trebuie instituite bariere mai
sigure pentru a ţine pe fiecare la locul lui; în acest scop, Hobbes susţinea necesitatea lărgirii
ariei controlului centralizat şi restrângerea celui individual. Şi unii şi alţii erau de părere că o
parte a existenţei umane trebuie să ramână în afara controlului social, invadarea acestui
domeniu rezervat, oricât de mic ar fi el, ar fi o manifestare de despotism. Dar oricare ar fi
principiul care justifică existenţa acestui spaţiu de non-ingerinţă, fie că este vorba de legile
121
Rousseau, J. J. apud Berlin Isaiah, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, 1996, pag. 205
122
Ibidem, pag. 206
85
naturii sau de drepturile naturale, de utilitate sau de imperative categorice, de un contract
social inviolabil sau de un alt concept prin care oamenii au căutat să-şi clarifice şi să-şi
justifice convingerile, libertate în acest sens înseamnă libertate faţă de…, înseamnă absenţa
ingerinţei dincolo de o frontieră mişcătoare, dar întotdeauna identificabilă. Singura libertate ce
merită acest nume este aceea de a urmări propriul nostru bine după cum credem de cuviinţă.
Sensul pozitiv al libertăţii ca adevăr politic derivă din dorinţa fiecărui individ de a fi popriul
său stăpân.
Idealul adevăratei libertăţi este puterea maximă, acordată în mod egal tuturor
membrilor societăţii umane pentru a se realiza cât mai bine. În cazul eului liber « în mod
pozitiv » un scop ideal urmărit de el poate fi lărgit până la dimensiunea unei entităţi supra-
individuale – un stat, o clasă, o naţiune sau chiar mersul istoriei – considerată ca un subiect cu
atribute mai « autentice » decât eul empiric. Această concepţie însă, cu sugestiile sale de om
întors împotriva lui însuşi, se pretează mai uşor, din considerente istorice, de doctrină şi de
practică la o despicare a personalităţii în două : pe de o parte instanţa transcendentă, de
control, pe de alta mănunchiul empiric de dorinţe şi pasiuni ce trebuie disciplinate şi puse în
ordine. Realitatea istorică a fost determinantă în acest sens. Aceasta demonstrează că orice
123
Berlin Isaiah, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, 1996, pag. 215
86
concepţie despre libertate derivă direct din concepţiile despre eu, persoană, despre om. E
suficientă o abilă manipulare a definiţiei omului şi libertatea poate să însemne tot ce doreşte
manipulatorul.
Capitolul al II lea din Codul Penal cuprinde infracţiunile contra libertăţii persoanei.
Prima dintre acestea, modificată prin legea nr. 169/2002 este lipsirea de libertate în mod
ilegal, este prevăzută de art. 189 C.penal care prevede că : « Lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani …». 124
De asemenea,
sclavia este o infracţiune pe care Codul Penal o prevede în articolul 190 : « Punerea sau
ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum si traficul de sclavi, se pedepsesc cu
închisoarea de la 3 la 10 ani. Tentativa se pedepseşte »125. Pe plan internaţional s-au luat
măsuri drastice împotriva slcaviei de orice fel ( Convenţia de la Geneva 1956).
Vorbind despre libertate, Hegel spune că: « dreptul este mai ales ceva sfânt, doar
pentru că este existenţa conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine »126
124
Cf. Pr. Dr. Mircea Florin Cricovean, Omul în lumina legii penale şi a dreptului canonic, Editura Emia, 2004,
Hunedoara, pag. 79
125
Ibidem, pag. 80
126
Hegel apud Ibidem
87
IV. Concluzii: Până unde este libertatea mântuitoare ?
Harul conlucrează şi nu anulează. Cuvântul conlucrare exprimă, în cele din urmă cel
mai bine, raportul dintre har şi libertate. Amândouă lucrează, în acelaşi timp, mergând până la
comuniune, la confundarea voii divine cu voia omului. Acesta este sensul cuvintelor : « Însă
nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti »(Mt. 26, 39). Atât cât poate înţelege raţiunea,
libertatea de fapt nu este libertate, dacă ajunge să fie « dominată » de Duhul. Aici vedem
strânsa legătură între har, credinţă şi fapte bune. Pentru că deşi avem libertatea în potenţă,
trebuie să lucrăm pentru a o obţine. Lucrăm, săvârşind faptele bune. Dar nu am deveni totuşi
liberi, dacă nu am avea credinţă. Pentru că libertatea nu este ceva vizibil ; şi cum am putea
lucra cu sârg pentru a obţine ceva ce nu vedem. De aceea spunem că avem nevoie şi de
credinţă, deoarece « credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor
nevăzute » (Evrei, 11, 1). Harul se odihneşte în noi, dar numai atunci când lucrăm faptele
bune. În caz contrar, harul nu pleacă, ci ramâne, dar nu se mai odihneşte în noi ci se chinuie şi
nu mai colaborează cu noi. Menirea lui este de a conlucra spre mântuire, iar nu spre pierzare :
« Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui
Dumnezeu » (Ef. 2, 8).
Libertatea pe care o doreşte omul azi, este una trunchiată de sensul ei propriu. Căci
până la urmă, ceea ce nu înţelege el, este exact libertatea pe care atât de mult o invocă şi o
doreşte. El vrea decizii proprii, dar fără responsabilitate. Vrea să fie lăsat în pace de cei care
atentează la libertatea lui. Vrea să-i fie cât mai simplu şi mai comod să trăiască într-o societate
care îi oferă o falsă libertate. O libertate fizică, dacă o putem numi aşa, şi-o creeză omul,
achiziţionându-şi o maşină nouă, care să-i faciliteze deplasarea la serviciu. Şi nu doar atât.
Căci o anumită libertate are şi datorită aparatelor electrocasnice care îl scutesc de unele
eforturi fizice. Deci un om care are toate aceste mijloace de-a se simţi liber, cum s-ar simţi
oare, dacă pentru o oră, nu ar mai fi curent electric? Toată lumea lui aşezată şi bine pusă la
88
punct, s-ar dărâma într-o clipă. Nu cred că are rost sa mai enumerăm aici toate utilităţile care
nu ar mai funcţiona, iar lumea ordonată s-ar transforma în haos.. Dar de unde acest haos?
Din sufletul omului care până atunci era “liber”. Dar libertatea lui nu era decât o iluzie, o
robie ascunsă sub masca unei societăţi libere. Fiind atât de legat de lumea din jurul său, omul
avea senzaţia că se mişca în largul lui. Că nu ar putea nimic să-l facă să se simtă robit. Dar
vedem că o simplă pană de curent poate « fura » această linişte şi ordine de la suprafaţă.
Dacă omul de azi, ar fi cu adevărat liber, dacă liniştea lui sufletească nu ar depinde cu
nimic de exterior, lipsa curentului ar putea fi pentru el un moment potrivit pentru a se regăsi
puţin cu el însuşi şi cu ceialalţi. S-ar putea ruga, sau pur şi simplu, ar găsi metode să-şi
continue activităţile. Pentru că un om liber, nu este branşat la aparate care « să-l menţină în
viaţă ». El este « conectat » la Dumnezeu, izvorul vieţii, după cum El Însuşi spune : « Eu sunt
Calea, Adevărul şi viaţa »(In. 14, 6). Pericolul îndepărtării alunecă în inima omului atunci
când, remarcând că toate erau în posesia lui, ca fructul din grădina Raiului, bune, frumoase şi
dătătoare de înţelepciune, el aude vocea ispititoare: Toate astea vă aparţin. Luaţi mâncaţi….
Atunci, în loc să se folosească de această lume mare ca de un mijloc de comuniune cu
Dumnezeu şi cu ceilalti, el şi le însuşeşte ca şi cum ar fi singurul stăpân : « Toată lumea se
face dumnezeu judecând: asta este bine sau rău, întristându-se sau bucurându-se prea mult de
evenimente » (Pascal). Este tentaţia universală, aceea pe care a simţit-o şi Adam. Cedându-i,
omul se închide în el, neacceptând nimic care îl depăşeşte: el devine regula fericirii sale.
Rezistându-i, el eliberează împreună cu Hristos toată creaţia şi o face capabilă să redea
frumuseţea Creatorului său. Orice libertate care creşte, trebuie să găsească cheia care deschide
Împărăţia. Luând drept călăuza propriul eu, omul şi-l transformă în duşman. El începe să se
închine lui şi lumii. El vrea să ia, fara să cunoasca pe Cel ce dă. În aceasta suntem, fiecare
din noi, un Adam contemporan.
Libertatea este deci mântuitoare. Dar nu oricum, ci săvârşind cele ale firii, nealterând
firea, chemând pe Duhul să Se sălăşluiască în noi. Libertatea este mântuitoare, de acolo de
unde începe să se deschidă conlucrării, comuniunii.
89
Bibliografie
Izvoare :
Cărţi:
90
3. Băbuţ Gheorghe, Diac., Despre purcederea Duhului Sfânt, Editura Pelerinul Român,
Oradea, 1993
4. Berdiaev Nicolas, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée De
Brouwer, 1990
5. Idem, Esprit et liberté, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1991
6. Idem, Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului, traducere şi note de Ilie Gyurcsik,
Editura Amarcord, Timişoara, 1994
7. Bobrinskoy, Boris, Preot Profesor, Împărtăşirea Sfântului Duh, E. I. B. M. B. O. R.,
Bucureşti, 1999
8. Botezatu Petre, Preludiul ideii de libertate morală, Editura Junimea, Iaşi 1976
9. Boulgakof Serge, Le Paraclet, Aubier, Editions Montaigne, Paris, 1946
10. Buchanan James M., Limitele libertăţii, Între anarhie şi Leviathan, traducere de Liviu
Papuc, Institutul european, 1997
11. Brown David, The divine Trinity, Duckworth, London, 1985
12. Chevallier Max-Alain, Esprit de Dieu, paroles d’hommes, Le rôle de l’Esprit dans les
ministères de la parole selon l’apôtre Paul, Editions Delachaux et Niestle, Neuchatel
(Suisse), 1966 ;
13. Ciobotea Daniel, P. F., Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi,
2007
14. Clement Olivier, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de
Saint Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression, 1996
15. Idem, La revolte de l’Esprit, Repères pour la situation spirituelle d’aujourd’hui,
Editions Salvator, 1978 ;
16. Idem, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul
Ecumenic Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997
17. Constant Benjamin, Despre libertate la antici şi la moderni, Institutul European, 1996
18. Cricovean Mircea Florin Preot Dr. Omul în lumina legii penale şi a dreptului canonic,
Editura Emia, Hunedoara, 2004
19. Cristescu Vasile, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart
Pannenberg şi Dumitru Stăniloae,, Editura Trinitas, Iaşi, 2006
20. Cusanus Nicolaus, De docta ingnorantia, Ediţie bilingvă, îngrijită, traducere, tabel
cronologic, note şi postfaţă de Andrei Bereschi, Polirom, Iaşi, 2008
91
21. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2003
22. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis,
Sibiu, 1991
23. Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt ,Editura Sophia, Bucureşti, 2001, Dinu
Manoilescu Natalia, Sfântul Duh în Spiritualitatea Ortodoxă, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2005
24. Evdokimov, Paul, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgovişte 1997
25. Frunză Sandu, O antropologie mistică – Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae,
Editura Omniscop, Craiova
26. Ioan de la Rarău, Pr., Duhul lumesc, Editura Panaghia, 2008
27. Iorga Nicolae, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987
28. Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, 1996
29. Küng Hans, Liberté du chretien, traduit de l’allemand par Jean Evrard et Henri
Rochais, Desclée de Brouwer, Paris, 1967
30. Kuraev Andrei, Diac. Moştenirea lui Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2009
31. Laplace Jean, La liberté dans L’Esprit, Chalet, France, 1995
32. Lossky Vladimir, Théologie mystique de l’Eglise d’Orient, Aubier, Editions
Montaigne, 1992 ;
33. Idem, După Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traducere din franceză de Anca
Manolache, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
34. Matta El-Maskîne, Père, Prière, Esprit Saint et unité chrétienne, Abbaye de
Bellefontaine, 1990
35. Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumeniţa, Galaţi,
2008
36. Idem, Invitaţii la libertate, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008
37. Plămădeală Antonie, Mitropolitul, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă
Editura Pronostic SRL. 1995
38. Rădulescu Motru Constantin , În vremurile noastre de anarhie, Editura Anima, 1992
39. Rose Seraphim, Nihilismul, Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă & Revelaţia
dumnezeiască în inima omului, Traducere de Irina Dogaru, Editura Anastasia, 1997
40. Schnackenburg Rudolf, La verité qui libère, Paroles de vie, Maison Mame, France,
1966
92
41. Schlegel Jean- Louis, Legea Domnului contra libertăţii oamenilor, integrisme şi
fundamentalisme, Traducere : Gheorghe Ţiţeica, Grupul Editorial Corint, Bucureşti,
2005
42. Scrima André, Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii « Jurnal » de Conciliu, Cuvânt
înainte de Olivier Clement, Texte traduse de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu,
Larisa şi Gabriel Cercel, Bogdan Tătaru- Cazaban, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004
43. Sfântul Ambrozie, Despre Duhul Sfânt, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997
44. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, traducere din greacă de
Preot Gh. Tilea şi Nicolae Barbu, după ediţia din 1947, Editura Herald, Bucureşti,
2008
45. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008
46. Spidlik Tomas, Îl cunoşti pe Spiritul Sfânt?, Editura Galaxia Gutenberg, 2002
47. Stăniloae Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, în româneşte de
Maria-Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003
48. Sfântul Vasile cel Mare, Sur le Saint Esprit, Les éditions du Cerf, Paris, 2002
49. Idem, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al BOR, Bucureşti, 2004
50. Idem , Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, Bucureşti, 2002
51. Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
52. Idem, Prière de Jesus et expèrience du Saint Esprit, Paris : Desclée de Brouwer, Paris,
1981
53. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2003
54. Stendahl Krister, La force de vie Réflexions sur la thème « Vient, Esprit Saint,
renouvelle toute la création », WCC Publications, Genève
55. Suenens, Cardinal L. J., Une nouvelle Pentecôte ?, Desclée de Brouwer, Paris, 1974
56. Trousson Raymond, Histoire de la libre pensée, des origines à 1789, Espace de
libertés, Bruxelles, 1993
57. Ţuţea Petre, Anarhia şi disciplina forţei, Editura Elion, Bucureşti, 2002
58. Vincenti Luc, Education et liberté Kant et Fichté, Presses universitaires de France,
Paris, 1992
93
59. ***Persoană şi comuniune, prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician
Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, din iniţiativa Pr. Prof. Decan Dr.
Mircea Păcurariu, sub îngrijirea Diac. asist. Ioan I. Ică jr., Editura şi tiparul
Arhiepiscopiei ortodoxe Sibiu, 1993
60. *** Sfântul Ioan Casian, viaţa şi învăţătura lui, Editura Trinitas, Iaşi, 2002
Studii şi articole
1. Banu Emanuel Drd. « Lucrarea Sfântului Duh în opera Sfântului Simeon Noul
Teolog », în Studii Teologice, Seria a II-a, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1980, pp. 81-
94;
2. Cosma Sorin, Pr. Prof., « Cuvânt de învăţătură despre natura şi lucrările Harului
divin » în Mitropolia Ardealului, Mai-Iunie, Nr. 3, 1987, pp. 59-63 ;
3. Chauvin André , « Suivi de la présentation morale de l’enfant » în Jeunesse et liberté,
Desclée de Brouwer, Bruges, Belgique, 1933 ;
4. Gheorghe Constantin, Pr., « Harismele după Epistolele Sfântului Apostol Pavel », în
Studii Teologice, Anul XXV, Nr. 1-2, Ian. Februarie, 1973, Bucureşti ;
5. Mladin, Nicolae, Arhim. Prof., « Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină »,
în Mitropolia Ardealului, 4-6, Anul XVI, 1966, Editua Mitropoliei Banatului ;
6. Papadopoulos Stylianos, Prof. Dr., « Sfântul Duh continuă lucrarea lui Hristos şi o
descoperă », în Studii Teologice, Seria a III-a, Anul III, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2007,
Bucureşti, pp. 173-197 ;
7. Popa Irineu Ioan, Ierom. Drd. « Învăţătura despre Har şi libertate în Pateric », Studii
Teologice Nr. 5, Septembrie, 1987, pp. 44-57;
8. Sârbu Corneliu, “Învăţătura creştină despre libertate şi responsabilitate” în Ortodoxia,
Nr. 4, 1974, pp. 666-680;
9. Welker Michael, « Persoana şi relaţiile inter-personale. Criza antropologiei în secolul
XX” în Altarul Banatului, Nr. 10-12, 1997, Editura Mitropolia Banatului, pp. 46-52 ;
10. Zăgrean Ioan, « Creştinismul şi drepturile fundamentale ale omului » în Studii
Teologice, Nr. 3-4, Seria a II-a, Martie- Aprilie, Anul IV, 1952 pp. 135-141 ;
94
Resurse web
2. http://dragos-delalumeadunate.blogspot.com/2009/02/iubestesi-fa-ce-vrei.html,
Consultat la data 03. 05. 2009 ora 16:29
4. http://www.libertatea.ro/stire/cele-7-pacate-biblice-vor-fi-modernizate-103285.html,
Consultat la data 27/05/09, ora 21:29
5. http://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=192331 Consultat la data de
27/05/09 ora 21:50
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Anarhie Consultat la data: 26/05/09; ora 09:00
95