„Iona”

Marin Sorescu

1968

Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator și eseist. El aparține perioadei

postbelice, numită și perioada contemporană. Marin Sorescu abordează în operele sale teme
precum: viața, nașterea, moartea, destinul uman, condiția omului, toate acestea fiind tratate
cu un limbaj familiar și ușor ironic.

Opera literară „Iona” a fost publicată în revista „Luceafărul” și face parte din trilogia
dramatică, intitulată „Setea muntelui de sare”, alături de „Paracliserul” și „Matca”. A fost
publicată pentru prima dată în anul 1968, însă a fost jucată pentru prima dată în anul 1969 pe
scena Teatrului Mic din București.

Piesa este un text de tip parabolă și este subintitulată de autor „Tragedie în patru
tablouri”, opera în sine fiind o dramă în care este urmărit destinul personajului.

Drama este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, caracterizată prin
ilustrarea vieții reale prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajelor, cu
întâmplări și situații tipice, în care eroii au un destin nefericit, având un final grav, care
îndeamnă la meditație.

„Iona” este și o parabolă, deoarece, printr-un șir de metafore, printr-o alegorie, Marin
Sorescu oferă o pildă de viață din care omul simplu să învețe că, mereu, puterea, energia și
soluția de a ieși dintr-o situație limită se află numai în sine, în propria capacitate de
supraviețuire.

Eroul lui Marin Sorescu este inspirat din cunoscutul personaj biblic, Iona, fiul lui
Amitai, care a primit în taină de Dumnezeu misiunea de a propovădui în cetatea Ninive
cuvântul Domnului, deoarece păcatele omenești ajunseseră până la cer. După ce acceptă
misiunea, Iona se răzgândește și se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl
pedepsește pentru nesupunere, trimițând un vânt ceresc, care provoacă o furtună pe mare.
Corăbierii, bănuind că Iona este cel care a atras mânia dumnezeiască, îl aruncă în valuri.
1
 Din porunca divină, Iona este înghițit de un monstru marin și, după trei zile și trei
nopți petrecute în burta peștelui în pocăință, Iona este eliberat. Sorescu este de părere că
această poveste semnifică drama omului modern, condamnat la singurătate și aflat în
imposibilitatea de a comunica.

Iona din piesă se deosebește de personajul biblic prin faptul că, acesta din urmă, este
înghițit ca pedeapsă pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu, deși nu
săvârșise niciun păcat, se află încă de la început „în gura peștelui” și nici nu are posibilitatea
eliberării.

Teatrul postmodern reinterpretează miturile, iar numele personajului face referire clară
la mitul biblic al lui Iona din Vechiul Testament, iar personajul devine unul eponim (titlul
este dat de numele personajului principal).

Marin Sorescu desacralizează acest mit și îl adaptează lumii contemporane, oferindu-i

noi semnificații. Iona devine astfel omul contemporan aflat, așa cum spune însuși autorul, „în
fața vieții și în fața morții”.

Iona este un personaj neomodernist care exprimă strigătul tragic al individului

însingurat care face eforturi disperate de a-și găsi identitatea și de a-și asuma propriul destin.
Așa cum însuși autorul menționează în prefața operei, titlul poate face trimitere la ființa
umană care încearcă să se descopere, afirmând că «„io” în vreo limbă veche înseamnă: eu».

Viziunea despre lume pune în centru conflictul omului cu destinul, dar nu în sensul
tragediei antice, ci în contextul societății moderne în care omul se simte „nemaipomenit de
singur”, fiind marcat de neliniște și de spaimă.

Societatea înconjurătoare este un șir de limite, o constrângere continuă, „un șir

nesfârșit de burți”. Adevărata libertate poate fi obținută de om doar prin cunoașterea de sine,
ca formă de libertate interioară.

Tema operei o constituie singurătatea personajului care face eforturi disperate pentru
a-și regăsi identitatea, originile și pe Dumnezeu.

„Iona” se încadrează în neomodernismul din perioada postbelică prin: reinterpretarea

unor mituri consacrate (mitul biblic al lui Iona, din care Marin Sorescu păstrează doar cadrul,

2
respectiv înghițirea unui pescar de un pește uriaș), prezentarea tragediei umane prin ironie și
umor, folosirea monologului dialogat, solilocviu, acesta fiind un monolog rostit în prezența
sau în absența altui personaj de care se face abstracție. În operă, monologul personajului este
cu sine însuși.

Drama este organizată în patru tablouri, concepute simetric, acestea reprezentând

etape ale căutării în care se află personajul. În prefața operei, autorul subliniază în mod
evident felul în care și-a conceput opera: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu
sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde”.

Tabloul întâi cuprinde puține elemente de decor, dar care ilustrează un mediu acvatic:
o gură imensă de pește, un mic acvariu, Iona stând în gura peștelui, nepăsător, cu năvodul
aruncat. Tabloul întâi se deschide cu o meditație asupra vieții, realizată metaforic: „Ce mare
bogată avem!”. Personajul își descoperă, din păcate, pierderea propriei sale identități: „Gata
și cu ecoul meu... nu mai e, s-a isprăvit”. Ecoul este un simbol al înstrăinării de sine.

Iona apare ca un pescar solitar în fața mării, care visează de-o viață să prindă peștele
cel mare, dar, spre ghinionul său, nu prinde decât pești mici, „fâțe”. Apare primul conflict
interior în lupta pentru supraviețuire.

Pentru a rezolva pe moment neputința impusă de destin, Iona își ia de fiecare dată cu
el un acvariu, jucându-se de-a pescuitul cu peștii deja prinși: „Trebuie să trăiesc și eu”.
Acvariul reprezintă simbolul central al piesei, care va fi reluat pe tot parcursul operei, acesta
fiind o metaforă a societății în care trăiește Iona, ilustrând în fapt o lume limitată, artificială.
Peștii reprezintă un simbol al muțeniei, al tăcerii, al lipsei de comunicare, în plan metaforic
aceștia simbolizând oamenii care nu-și pot depăși limitele și care mor dacă își părăsesc
mediul: „Toate lucrurile sunt pești”.

Marea reprezintă un simbol al existenței, fiind plină de capcane, de tentații,

simbolizate de nadele de frumos colorate.

Din cauza neputinței de a prinde peștele cel mare, Iona se simte un damnat. Tabloul
întâi se încheie cu strigătul de ajutor al lui Iona în momentul în care gura peștelui uriaș se
închide.

3
 Tabloul al doilea aduce și el puține elemente de decor, dar sunt elemente care
sugerează interiorul chitului: alge, oscioare, semiobscuritate. Acțiunea se petrece în întuneric,
în interiorul Peștelui I. Tabloul se deschide cu meditația asupra timpului: „Mi se pare mie,
sau e târziu? Cum a trecut timpul!”. Este prezentă și tema morții, simbolizată prin metafora
somnului: „De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?”

Iona găsește un cuțit, acesta devenind pentru câteva momente un semn al libertății de
acțiune, personajul gândindu-se în primul rând la sinucidere, pentru Iona aceasta ilustrând o
cale de ieșire din această situație anormală. Personajul încearcă să găsească o fereastră, o cale
de ieșire, dar ieșirea este de fapt intrarea în burta Peștelui II, simbolizând o lume închisă.

În finalul tabloului, Iona devine un visător, visând să construiască în mijlocul mării o

barcă uriașă de lemn pe care să se odihnească pescărușii mai lași, ei simbolizând oamenii
care nu au curajul să înfrunte greutățile vieții, și vântul.

Tabloul al treilea prezintă o acțiune care se desfășoară în interiorul Peștelui II care

înghițise, la rândul său, Peștele I și în care se află „o mică moară de vânt”, Iona ferindu-se tot
timpul „să nu nimerească între dinții ei de lemn”. Moara de vânt devine un simbol și
ilustrează zădărnicia, deșertăciunea, inutilitatea eforturilor pe care le face Iona în ideea de a
se salva.

Pentru prima dată în operă își face apariția Pescarul I și Pescarul II, fiecare cu câte o
bârnă în spate pe care o cară fără oprire, surzi și muți, cei doi simbolizând oamenii supuși
destinului care își duc resemnați povara dată de soartă. Ei sunt lipsiți de frământările marilor
probleme existențiale, fiindcă ei nu încearcă să se salveze sau măcar să-și caute niște
motivații. Aceștia rămân muți la întrebările lui Iona, fapt care ilustrează absența comunicării.
Cu toate acestea, Iona rămâne încrezător, gândindu-se că o să o scoată cumva la capăt.
Reușește să taie cu ajutorul unghiilor o fereastră, dar constată că nu a reușit să pătrundă decât
într-un alt pește și mai mare. În astfel de momente, negăsind nicio cale de ieșire, Iona se
întoarce spre trecut și se gândește să-i scrie mamei sale un bilet prin care îi cere să-l mai
nască o dată, personajul văzându-și viața ca un eșec: „Prima viață nu prea mi-a ieșit. De
aceea, mamă, te rog mai naște-mă o dată!”.

4
 În cele din urmă, scrie biletul cu propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul
palmei stângi și, într-un gest disperat, trimite scrisoarea asemenea naufragiaților, punând-o
într-o bășică de pește. Faptul că tot el regăsește biletul îi accentuează sentimentul singurătății.
Iona își dă seama că în viață i-a scăpat esențialul și că lumea în care trăiește este pustie,
lipsită de Dumnezeu, fiind de mult uitat.

Tabloul al patrulea are drept decor gura ultimului pește spintecat ce seamănă cu
intrarea într-o grotă. Iona apare asemenea unui pustnic, având o barbă lungă și ascuțită, semn
al trecerii timpului, dar și al înțelepciunii. Iona se bucură de frumusețea mării, dar își dă
seama că nu este deloc fericit pentru că „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”. Este
singur în pustietate și își strigă semenii închipuiți. După un timp, vede la orizont o burtă de
pește, după care urmează „un șir nesfârșit de burți”. În cele din urmă, își amintește trecutul,
pomenindu-și părinții, casa, școala.

Așa cum spune Marin Sorescu, Iona, „iluminat”, își descoperă identitatea: „Mi-am
adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!”.

În final, eroul își dă seama că a ales cu un drum greșit care ducea în afară, în timp ce
calea cea adevărată, singura de altfel, se află „înăuntrul nostru”. Această descoperire îi
fixează adevăratul drum pe care trebuia să îl parcurgă și ultimul gest al personajului este de
a-și despica propria burtă. Gestul este făcut în speranța că va răzbi la lumină și semnifică
evadarea din propriul destin, din propria captivitate. Gestul nu trebuie înțeles ca o sinucidere,
ci ca o victorie a omului care a dobândit o libertate spirituală, este de fapt o salvare a sinelui.

Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea în propriile forțe, simbolizând

astfel un nou început: „Răzbim noi cumva la lumină”.

Marin Sorescu, prin drama „Iona”, aduce dramaturgia românească la nivelul

dramaturgiei mondiale, piesa fiind unică atât prin construcție, solilocviu, cât și prin drama
omului singur, foarte singur.