Curs2 5GestiuneFinanciara

POLITICA INVESTIŢIONALĂ
De ce ne interesează acest subiect?
Procesul de investire incepe încă de la constituirea firmei, când acţionarii sau asociaţii acesteia
agreează să pună în comun resurse de tipuri diferite, pe termen lung în scopul obţinerii unor
profituri viitoare. El continua apoi, pe toata durata de viaţă a acesteia, fiind un proces continuu
care stă la baza dezvoltării companiei. Alegerile corecte în materie de politică de investiţii
conturează perspectivele viitoare ale companiei şi fac ca aceasta să poată supravieţui cu
success unui mediu competiţional aflat în permanent schimbare.
Ce ne propunem?
Scopul acestei părţi este să vă familiarizeze cu trăsăturile procesului de investire. Astfel, la
finele parcurgerii acesteia, veţi putea defini şi clasifica corect investiţiile realizate de către
companii, veţi şti care sunt paşii pe care trebuie să îi parcurgeţi pentru a evalua corect un
proiect investiţional precum şi ce metode specifice de analiză puteţi folosi în acest sens.
1. Cum pot fi definite investiţiile şi care sunt principalele tipuri de investiţii pe care le poate
realiza o firmă?
Investiţiile reprezintă un proces de alocare pe termen lung sau/şi mediu a capitalului, în

vederea formării, refacerii şi dezvoltării activelor corporale şi necorporale ale întreprinderii,
precum şi pentru formarea portofoliului de active financiare în scopul obţinerii unui profit viitor.
Pentru a înţelege tipurile de investiţii pe care o firmă le poate realiza putem folosi mai multe
modalitaţi de clasificare:
A.Cea mai simpla modalitate de separare a investiţiilor este in funcţie de modul in care ele
vor participa la obţinerea profitului şi creşterea valorii firmei. Astfel, acestea se pot urmări
specializarea activităţii -investiţiile interne sau diversificarea activităţii - investiţiile externe.
Investiţiile interne constau în alocări de capitaluri băneşti în vederea achiziţionării de active

corporale (echipamente, instalaţii, clădiri, etc) şi necorporale (brevete, licenţe, elemente de know-
how, programe informatice ş.a.) destinate dezvoltării şi modernizării bazei tehnice de producţie şi
de distribuţie a produselor, serviciilor şi lucrărilor ce fac obiectul de activitate al întreprinderii.
Motivaţia realizării investiţiilor de acest gen se bazează pe o posibilă strategie de
specializare a producţiei/activităţii şi de consolidare sau chiar de extindere a poziţiei pe segmentul
de piaţă al produselor, serviciilor sau lucrărilor specifice întreprinderii în cauză. Păstrarea poziţiei
concurenţiale implică eforturi susţinute şi substanţiale din partea întreprinderii pentru investiţii în
activităţi de cercetare-dezvoltare, de modernizare a tehnologiilor de producţie / servicii / lucrări,
vizând extinderea şi modernizarea reţelei de distribuţie, precum şi pentru specializarea personalului
şi creşterea nivelului său de pregătire profesională.
Investiţiile interne presupun niveluri diferite de risc în funcţie de natura substanţializării
investiţiei respective. Astfel, companiile pot opta în principal între următoarele tipuri de investiţii
interne:
 investiţii de înlocuire a echipamentelor uzate care nu determină modificări ale tehnologiei de
fabricaţie şi deci au un risc scăzut;
 investiţii de modernizare a echipamentelor existente care determină corecţii nesemnificative ale

tehnologiei de fabricaţie şi deci au un risc scăzut ;
 investiţii de dezvoltare care determină extinderea capacităţilor de exploatare, necesitând capital
suplimentar financiar şi uman, dar şi extinderea pieţelor de aprovizionare şi desfacere. Riscul
acestora este mare;
 investiţii strategice fie introducerea de noi tehnologii, fie realizarea de noi produse, fie crearea de
subsidiare în străinătate, fie fuziuni, etc., al căror risc este extem de mare.
Investiţiile externe constau în cumpărarea de participaţii la capitalul social al altor

întreprinderi, atunci când rentabilitatea activităţilor interne este mai redusă comparativ cu
rentabilitatea unor investiţii externe ( investiţiile externe poartă şi numele de investiţii financiare).
Motivaţiile care pot sta la baza achiziţiei de astfel de instrumente financiare sunt în principal două:
 într-un prim caz, investiţía poate presupune simpla achiziţie a unui număr de acţiuni care nu
conferă o poziţie de control în firmă, având doar scopul obţinerii unei rentabilităţi mai mari
decat cea care poate fi obţínută intern din firmă;
 într-un al doilea caz, pot exista interese legate de controlul companiei a căror acţiuni sunt
achiziţionate ca şi investiţiei externă. Poate fi vorba de un furnizor de materii prime
importante pentru companie, poate fi vorba de o companie concurentă sau de alte tipuri de
companii unde pot exista interese de control strategice.
B. Cea de-a doua modalitate de disctincţie între diverse tipuri de investiţii utilizează ca şi criteriu de
selecţie nivelul de interdependenţă dintre aceste investiţii. Utilizând acest criteriu, putem distige
între: investiţii care se exclud reciproc, investiţii independente şi investiţii interdependente.
 Investiţiile care se exlud reciproc reprezintă posibilităţile alternative de investiţii, în sensul
că, dacă una dintre posibilităţi este acceptată, cealaltă trebuie respinsă. De exemplu
achiziţionarea unor motostivuitoare pentru un depozit de mărfuri şi instalarea unui sistem de
benzi rulante pentru acelaşi depozit, sunt proiecte care se exclud reciproc, astfel că
acceptarea unuia implică automat respingerea celuilalt;
 Investiţiile independente sunt acele proiecte ale căror cheltuieli impuse de realizarea lor şi
venituri obţinute din exploatarea obiectivelor finalizate nu au legătură cu cheltuielile şi
veniturile altor proiecte. Reluând exemplul anterior, menţionăm că, dacă întreprinderea are
nevoie de un echipament pentru ambalarea mărfurilor sale, achiziţionarea acestui
echipament este absolut independentă faţă de achiziţionarea motostivuitoarelor sau a
sistemului de benzi rulante;
 Investiţii interdependente sunt acele proiecte pentru care alegerea unuia necesită şi
alegerea celuilalt. Astfel, de exemplu, dacă un producător de reactivi de laborator analizează
posibilitatea de a achiziţiona o instalaţie pentru producerea unor noi reactivi, atunci este
necesară şi acceptarea unui sistem special de ambalare şi etichetare a acestor noi produse.
Managerii nu trebuie să aleagă între două proiecte, întrucât aceste proiecte sunt
interdependente şi, deci se impune combinarea şi evaluarea lor ca un singur proiect.
C. Cea de-a treia modalitate de clasificare a investiţiilor ia în calcul numărul de fluxuri de

numerar de ieşire (asociate cheltuielilor investiţionale realizate), respectiv de intrare (asociate
fluxurilor de venituri generate de către investiţia respectivă). Astfel putem distinge între: investiţii
cu o singură intrare de numerar şi o singură ieşire, investiţii cu o singură intrare de numerar
şi multiple ieşiri, investiţii cu multiple intrari de numerar şi o singură ieşire, investiţii cu
multiple intrări şi multiple ieşiri. Importanţa acestei clasificări rezidă din faptul că o evaluare
corectă a proiectelor investiţionale trebuie să ţină seama de specificul acestora, consierând toate
tipurile de fluxuri de intrare şi ieşire implicate.
 Investiţii cu o singură intrare/ ieşire de trezorerie – sunt specifice investiţiilor în care un
activ este achiziţionat şi revândut urmărindu-se doar diferenţa de preţ între momentul
achiziţiei şi momentul vânzării sale, fără ca acesta să genereze alte tipuri de venituri.
Achiziţia unei clădiri care este deţinută în patrimoniu fără a fi utilizată şi care este revândută
apoi cu un preţ mai mare sau achiziţia unor acţiuni care nu generează divdende ci doar
câştiguri de capital rezultate din diferenţa de preţ, pot constitui exemple de investiţii de acest
tip;
 Investiţii cu o singură intrare de numerar şi multiple ieşiri – în acest caz costurile
ocazionate de realizarea investiţiei sunt distribuite pe intreaga durata de viaţă a investiţiei,
spre deosebire de primul caz când ele apăreau doar iniţial. În final obiectul investiţiei este de
obicei vândut cu o sumă care pemite obţinerea unui profit, în afara recuperării cheltuielilor
investiţionale. Un bun exemplu de investiţie de acest tip este realizarea unor construcţii la
cheie care presupun o perioadă de investire, cu mutiple costuri investiţionale şi recuperarea
finală a investiţiei şi obţinerea de profit odată cu vănzarea construcţiei;
 Investiţii cu multiple intrări şi o singură ieşire – acest caz este specific multor tipuri de
investiţii interne care presupun achiziţia de utililaje, cladiri sau alte facilităţi cu plată unică
dar care generează apoi multiple fluxuri de intrare de numerar în timp din cauza folosirii lor.
De asemenea achiziţia de acţiuni care generează dividende de-a lungul timpului poate fi un
alt exemplu;
 Investiţii cu multiple intrări şi multiple ieşiri – apar în condiţiile în care atât plăţile
necesare pentru realizarea investiţiei cât şi încasările determinate de realizarea sa apar in mai
multe momente, pe perioada de viaţă a investiţiei. Spre exemplu un utilaj achiziţionat în
leasing ocazionează atăt plăţi multiple sub forma ratelor de leasing dar si beneficii multiple
prin prisma utilizării acestuia.
2. Care sunt paşii care trebuie parcurşi pentru evaluarea unui proiect investiţional?
În mod evident prima condiţie, intuitivă, de alegere a oricărui proiect investiţional este ca
acesta să fie profitabil. Indiferent de aversiunea la risc a decidenţilor, indiferent de volumul
resurselor angajate sau de perioada investiţiei nimeni nu va alege să investească într-un proiect
neprofitabil. Cum poate fi insa determinată profitabilitatea proiectelor investiţionale având în vedere
multitudinea de fluxuri de intrare şi de ieşire asociate care apar în momente istorice diferite în care
valoarea în timp a banilor este diferită? De unde plecam în analiza noastra şi cum putem aduce
toate aceste fluxuri la acelaşi numitor comun?
In practică răspunsul la aceste întrebări se regăseşte sub forma mai multor paşi care
trebuiesc urmaţi pentru a putea decela în primul rând dacă un proiect investiţional este profitabil iar
apoi, în cazul în care există mai multe opţiuni investiţionale care se exclud reciproc sau care nu pot
fi realizate din lipsă de resurse, care dintre acestea este cea mai bună alternativă:
1) Cuantificarea costului proiectului de investiţii (fluxuri monetare de ieşire) - în această etapă se
determină atât costurile iniţiale precum şi costurile care vor apărea în viitor ca rezultat al
implementării proiectului în cauză.
2) Previzionarea mărimii fluxurilor monetare de intrare (denumite în cele ce urmează cash-flow-
uri şi notate cu CF) ce vor rezulta din realizarea efectivă a proiectului de investiţii. Aceste
fluxuri sunt formate din amortizările capitalului imobilizat şi din profitul anual obţinut din
exploatarea obiectivului de investiţii pus în funcţiune. Totodată, va fi previzionată şi valoarea
activelor la finele duratei de viaţă economică a obiectivului (în cele ce urmează ea va fi
denumită valoare reziduală şi va fi notată cu VR). Aceste cash-flow-uri se distribuie de-a lungul
unei perioade de timp de câţiva ani, astfel că previzionarea mărimii lor în prezent nu este o
operaţiune simplă.
3) Evaluarea gradului de risc al proiectului de investiţii presupune identificarea previzională,
pentru fiecare an de exploatare a obiectivului de investiţii, a diferitelor stări ale cash-flow-urilor
generate de obiectivul vizat, precum şi estimarea probabilităţilor de apariţie a fiecăreia dintre

stările identificate. Simularea unui număr suficient de variante este obligatorie.
4) Determinarea costului adecvat al capitalului sau a ratei de actualizare (notată cu k
incontinuare) ce urmează a fi folosită când se actualizează cash-flow-urile aferente proiectului
de investiţii evaluat. Costul capitalului poate fi asimilat cu rata de rentabilitate minim acceptabilă
şi necesară pentru un proiect de investiţii cu un anumit nivel de risc. Acest cost se bazează pe
informaţii de piaţă şi reflectă mărimea minimă a costului de oportunitate pentru investitori.
5) Actualizarea cash-flow-urilor generate de exploatarea obiectivului de investiţii pus în funcţiune
are în vedere exprimarea acestor fluxuri ca valori prezente (actuale), în scopul obţinerii unei
estimări, la timpul prezent, a valorii fluxurilor de intrare pe care activul le va genera în viitor.
6) Compararea valorii prezente a cash-flow-urilor estimate cu costurile antecalculate ale
proiectului şi determinarea profitabilităţii investiţiei. Dacă valoarea prezentă actualizată a cash-
flow-urilor la care se referă proiectul respectiv depăşeşte costul antecalculat al proiectului acest
fapt înseamnă că proiectul este profitabil şi poate fi luat în considerare. Valoarea profitului
calculat astfel se numeşte valoarea actualizată netă (VAN) iar modul explicit de calcul va fi
descris in paragraful 3.
7) Alegerea între mai multe proiecte profitabile se poate realiza în principal pe baza a două
metode : metoda termenului de recuperare (TR) care analizeză cât de repede se poate recupera
valoarea investiţiei şi metoda ratei interne de rentabilitate (RIR) care permite compararea
proiectelor în termeni de rentabilitate pe care o generează. Cele două metode vor fi descrise şi ele
în pararaful viitor.
3. CARE SUNT METODELE FOLOSITE PENTRU EVALUAREA PROFITABILITĂŢII

PROIECTELOR INVESTIŢIONALE ŞI SELECTAREA ALTERNATIVELOR OPTIME?
Principalul obiectiv al procesului de alocare a capitalului pentru investiţii este acela al

maximizării valorii de piaţă a capitalului adus de acţionari în întreprindere. În acest scop, procesul
de selecţie a proiectelor de investiţii şi de stabilire a bugetelor de capital trebuie să răspundă la
următoarele întrebări:
 Care dintre proiectele investiţionale sunt profitabile şi pot fi luate în considerare?

 Care dintre proiecte trebuie ales, dacă acestea se exclud reciproc sau dacă resursele existente
nu sunt suficiente pentru finanţarea tuturor proiectelor rentabile?
După cum s-a putut observa anterior, pentru a răspunde la prima întrebare metoda folosită
este cea a calculului profitului generat de către investitie, profit care îmbracă forma valorii
actualizate nete (VAN). Pentru cea de-a doua întrebare metodele utilizate sunt metoda termenului
de recuperare al investitiei (TR) precum şi metoda ratei interne de rentabilitate a investiţiei
(RIR).
A. Valoarea actualizate netă
Metoda valorii actualizate nete a fost concepută pe fondul recunoaşterii faptului că banii
încasaţi imediat sunt preferabili faţă de cei ce urmează a fi primiţi (încasaţi) în viitor, deoarece
valoarea în timp a acestora scade din cauza existenţei inflaţiei.
Valoarea actualizată netă se determină ca şi diferenţă între suma valorilor actualizate ale
fluxurilor de intrare viitoare şi valoarea investiţiei iniţiale, pe baza formulei:
în care:
Io = costul iniţial al investiţiei;
CFt = cash-flow-urile pozitive ale perioadei de viaţă economică
k=rata de actualizare utilizată care poate fi rata dobânzii, costul capitalului propriu sau
costul mediu ponderat al capitalului
VRn – valoarea reziduală obtenabilă în ultimul an, la sfârşitul duratei de funcţionare a
activului fix
t = 1, 2, 3, …, n = anii duratei (vieţii) economice a investiţiei.
Toate proiectele care au o valoarea actualizată pozitivă sunt proiecte profitabile preferabile
unui plasament monetar care generează o rată de randament egală cu costul capitalului k.
Deşi metoda VAN este folosită ca metodă de preselecţie iniţială în sensul în care permite
eliminarea proiectelor neprofitabile (cu VAN negativă) folosirea sa în exclusivitate ridică cateva
probeme.
Dacă spre exemplu luăm în considerare două proiecte A si B, A cu un VAN de 10.000 lei şi
B cu un VAN de 100.000, nu putem spune neapărat ca proiectul B este mai bun decat proiectul A.
Ne interesează şi cât de mare a fost investiţia în fiecare dintre ele astfel încât să se poată calcula
randametul investiţiei. Spre exemplu daca în cazul A valoarea investiţiei a fost de 100.000,
randamentul obţinut ar fi de 10%. (10.000x100/100.000). Daca în cazul B valoarea investiţiei ar fi
fost de 2.000.000, radamentul obţinut ar fi doar de 5% (100.000x100/2.000.000) şi în concluzie
investiţia ar fi mai puţin rentabilă decât in varianta A, cum am fi putut crede comparând VAN-urile
proiectelor.
De asemenea este important în cât timp au fost capabile cele două proiecte să genereze acel
profit fiindcă sunt greu de comparat profiturile obţinute de două proiecte investiţionale pe perioade
de timp diferite. Riscul este diferit, crescând odată cu extinderea perioadei investiţionale şi în plus
dacă spre exemplu, pornind de la cazul anterior, primul proiect s-ar derula pe o perioadă de 2 ani şi
cel de-al doilea pe o perioadă de 5 ani, banii rezultat din proiectul A ar putea fi reinvestiţi după doi
ani, urmând a genera profituri suplimentare incerte în momentul realizării analizei.
Toate acestea ne fac să credem că în fapt compararea a două sau mai multe proiecte
investiţionale şi selecţia lor pe baza crieriului maximizării profitului generat (alegând proiectul cu
cea mai mare VAN) este preferabilă pentru proiecte cu costuri şi durate similare. Insă, în ciuda
acestui fapt, VAN poate fi folosită cu succes pentru excluderea proiectelor neprofitabile al caror
VAN este negativă.
B.Termenul sau perioada de recuperare a investiţiei
Termenul sau perioada de recuperare a investiţiei (TR) se defineşte prin numărul de ani şi
fracţiuni ale unui an în care întreprinderea îşi recuperează investiţia iniţială prin cash-flow-urile nete
înregistrate.
Cea mai simplă modalitate de a calcula termenul (perioada) de recuperare a investiţiei, este
cea a însumării algebrice a cash-flow-urilor nete a proiectului considerat, până când totalul devine
pozitiv.
Într-o manieră simplificată, pentru cazul in care fluxurile de intrare au valori apropiate,
termenul de recuperare poate fi calculat utilizând următoarele formule:
TR = I0/CFact/an
unde :
TR=termenul de recuperare
I0 = investiţia iniţială
CFact/an = valoarea medie a cash-flow-urilor anuale determinată după următoarea formulă, considerând
aceleaşi notaţii ca şi cele folosite în cazul VAN:
Metoda termenului de recuperare asigură alegerea proiectelor de investiţii în funcţie de

rapiditatea recuperării capitalului investit. Prin utilizarea sa se aleg variantele în care capitalul se
recuperează mai repede (au termenul de recuperare mai mic) şi se elimină proiectele care au o
perioadă mai mare de timp de recuperare a capitalului, pornind de la realitatea că riscul
nerecuperării unei părţi din capital creşte o dată cu creşterea duratei acestei perioade.
Metoda are inconvenientul că nu ia în considerare cash-flow-urile ulterioare termenului de
recuperare a capitalului investit. În acest sens, dacă între proiectele evaluate se află şi unele a căror
maturizare în timp se realizează mai târziu, atunci prin folosirea metodei termenului de recuperare a
investiţiei se pot selecţiona unele proiecte mai puţin profitabile. Ori, este posibil ca tocmai aceste
proiecte, care nu ajung la câştigurile maxime în primii ani de la realizare, să aibă o importanţă
strategică pentru succesul pe termen lung al întreprinderii.
C.Metoda ratei interne de rentabilitate
Metoda ratei interne de rentabilitate (RIR) reprezintă o transpunere a metodei VAN în

termeni de rate ale rentabilităţilor specifice fiecăruia dintre proiectele de investiţii evaluate.
Pentru dimensionarea ratei interne de rentabilitate a fiecărui proiect de investiţii, se porneşte
de la ipoteza că cash-flow-urile viitoare generate de valorificarea investiţiei pot fi reinvestite în
condiţiile menţinerii constante a acestei rate de rentabilitate (în cazul în care acest fapt este nerealist
şi rata de reinvestire este mai mică se vor face corecţiile de rigoare şi va rezulta rata de rentabilitate
modificată). În acest sens, suma cash-flow-urilor de intrare (pozitive) este egală cu mărimea cash-
flow-urilor de ieşire (negative), corespunzător relaţiei:
CF1 CF2 CF3 CFn VRn

       I0
(1  RIR)1 (1  RIR ) 2 (1  RIR)3 (1  RIR) n (1  RIR ) n
În ecuaţia de mai sus se cunosc mărimile cash-flow-urilor (fluxurilor de trezorerie), valoarea

reziduală, numarul de ani pe care s derulează investiţia şi valoarea investiţiei iniţiale iar
necunoscuta este rata internă de rentabilitate (RIR) - care se determină prin rezolvarea respectivelor
ecuaţii de gradul n. Ecuaţia se poate rezolva cu uşurinţă în Excel utilizând funcţia IRR (Internal
Rate of Return).
Ca şi modalitate de preselecţie iniţială se compară RIR cu k şi se acceptă doar acele proiecte
care aduc o rata mai mare de rentabilitate în raport cu costul capitalului implicat. Rata internă de
rentabilitate poate fi folosită şi ca metodă de selecţie, permiţănd realizarea de comparaţii între
priectele investiţionale. Astfel, între mai multe proiecte a căror rată internă de rentabilitate
depăşeşte costul capitalului, se vor alege acele proiecte care oferă o rata internă de rentabilitate mai
mare.
FINANŢAREA PE TERMEN LUNG DIN RESURSE PROPRII EXTERNE
Creearea firmei şi finanţarea dezvoltării sale ulterioare nu se poate face în lipsa unor resurse
financiare pe termen lung. Acţionarii sau asociaţii firmei reprezintă actori importanţi a căror
participare cu resurse pune bazele companiei şi creează premisele investiţíilor ulterioare. În
acest context cunoaşterea modului în care aceştia pot contribui cu resurse dar şi a aşteptărilor
pe care aceştia le au de la companie apare ca un deziderat important al politicii de finanţare al
firmei.
Ce ne propunem?
Scopul acestei părţi este să vă familiarizeze cu modalităţile în care se poate realiza atragerea de
resurse suplimentare de la acţionari, tipurile de intrumente financiare emise si drepturile
atasate. Atenţia se concentrează apoi asupra aşteptărilor pe care acţionarii le au de la compania
în care au investit. Se va discuta echilibrul dintre dividend şi caştigurile de capital pe care
acţionarii le pot obţine din reinvestirea profitului, factorii care influenteaza politica de dividend
si nu in ultimul rand tipurile de politică de dividend şi modalităţile de plată ale acestuia.
1. CUM POT FI ATRASE RESURSE SUPLIMENTARE DE LA ACŢIONARI?
În afară de capitalul iniţial, necesar în momentul constituirii, companiile au nevoie de

capital nou pentru a-şi finanţa activităţile desfăşurate. Atunci când selectează sursele de finanţare
managerii sunt obligaţi să ţină seama de structura de finanţare existentă pentru a asigura resursele
necesare dezvoltării fără a se îndatora excesiv, promovând o politică de finanţare care să se
potrivească nivelului de risc pe care acţionarii sunt dispuşi să îl accepte.
Ce sunt acţiunile şi care este tipologia acestora?
Acţiunile sunt titluri de proprietate care conferă deţinătorului calitatea de coproprietar,

dându-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub formă de dividende şi la adoptarea de decizii legate
de politica promovată de către firmă (prin intermediul dreptului de vot). Acest tip de titluri sunt
emise de către o companie sau o societate comercială în scopul constituirii, măririi sau
restructurării capitalului propriu.
Acţiunile pot avea o serie de caracteristici prin intermediul cărora se realizează clarificarea
relaţiilor dintre societate şi acţionari. Aceste trăsături se pot grupa în funcţie de mai multe criterii
cum ar fi: apartenenţă, valoare scriptică, drepturi pe care le conferă acţionarilor, natura aportului.
A. În funcţie de apartenenţă acţiunile pot fi împărţite în acţiuni nominative şi acţiuni la

purtător. Cele din prima categorie se caracterizează în principiu prin faptul că poartă înscrise
numele proprietarului pe partea din faţă şi nu pot fi transmise decât cu reînscrierea lor în registrul
acţionarilor. Titlurile la purtător pot fi transmise din mână în mână deoarece nu au inscripţionat
numele posesorului. Odată cu conturarea tendinţei de dematerializare a titlurilor, ambele forme şi-
au modificat parţial trăsăturile. Astfel, atât în cazul titlurilor nominative cât şi a celor la purtător
drepturile titularilor rezultă din înscrierea într-un cont ( ţinut de emitent – în cazul acţiunilor
nominative şi de unul sau mai mulţi intermediari abilitaţi – în cazul acţiunilor la purtător) iar
cedarea titlurilor se realizează printr-un ordin de transfer dat de titularul cedent (acţiuni
nominative) sau de organismul care ţine contul (acţiuni la purtător).
B. Sub aspectul valorii scriptice, acţiunile pot fi de două feluri: acţiuni cu valoarea
nominală înscrisă pe formular şi acţiuni fără valoare nominală. Cele din prima categorie poartă
înscrise valoarea nominală obţinută ca raport între valoarea capitalului social şi numărul
acţionarilor. Acţiunile din cea de-a doua categorie nu au înscrisă pe titlu nici un fel de valoare,
aceasta urmând a fi stabilită cu prilejul negocierii dintre părţi.
C. Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă acţionarilor, acestea pot fi:
acţiuni ordinare, privilegiate, gratuite, noi şi certificate de investiţii.
Acţiunile ordinare dau deţinătorului:

 dreptul de vot
 dreptul de a fi despăgubit în caz de lichidare judiciară în limita valorii reziduale
rămase după plata datoriilor
 dreptul la o parte din profitul realizat şi repartizat la sfârşitul exerciţiului financiar
sub formă de dividend, proporţional cu cota din acţiunile deţinute.
Acţiunile privilegiate au ataşate drepturilor de bază aşa-numite privilegii în funcţie de a

căror natură se delimitează acţiuni cu privilegiu de: dividend, dividend cumulativ, dividend şi
participaţie, conversiune, răscumpărare.
Acţiunile cu privilegiu de dividend se deosebesc de cele ordinare prin faptul că acţionarii au
certitudinea primirii dividendelor chiar şi în cazul în care profitul total afectat distribuirii de
dividende nu ajunge pentru toate acţiunile existente. De asemenea acţionarii care le deţin pot primi
avansuri în contul dividendelor. Dezavantajul pe care-l angrenează acest tip de acţiuni apare în
momentul în care se obţine un randament al acţiunilor peste cel prevăzut pentru acţiunile
preferenţiale, caz în care acestea din urmă vor participa la repartizarea profitului doar în limita
procentajului stabilit, în timp ce acţiunile fără acest privilegiu pot primi mai mult, egal sau mai
puţin în raport cu randamentul acţiunilor privilegiate. Deci un acţionar care va trebui să aleagă între
aceste două categorii de acţiuni, va trebui de fapt să se decidă între a opta pentru un profit sigur,
într-o anumită limită sau un profit incert dar care să poată depăşi plafonul valoric al celui dintâi.
Acţiunile cu privilegiu de dividend cumulativ sunt preferate în cazul în care societatea
comercială nu distribuie dividende într-un an sau altul caz în care dividendele nedistribuite sunt
pierdute pentru acţiunile fără privilegiu de dividend cumulativ. Pentru această din urmă categorie
dividendele neplătite se cumulează pe toată perioada şi alcătuiesc dividendul reţinut, urmând ca în
momentul în care vor avea loc distribuiri de dividende, acesta să se plătească cu prioritate.
Acţiunile cu privilegiu de dividend şi participaţie se obţin de fapt prin ataşarea la o acţiune
cu privilegiu de dividend a privilegiului de participaţie. Aceasta va elimina dezavantajul prezentat
în cazul acţiunilor cu privilegiu de dividend, în sensul că acţionarul va putea să obţină un dividend
mai mare decât cel stabilit în cazul în care profitul repartizat este mai mare, beneficiind astfel în
mod direct de creşterea de rentabilitate a firmei.
Acţiunile cu privilegiu de conversiune creează posibilitatea schimbării unei acţiuni deţinute
contra unei alte acţiuni, cu alte caracteristici sau cu alt titlu emis de aceeaşi societate.
Acţiunile cu privilegiu de răscumpărare dau dreptul societăţii emitente de a răscumpăra
unele acţiuni, eliminându-i pe deţinătorii lor din cadrul proprietarilor firmei. În momentul emisiunii
unor astfel de acţiuni trebuie expres precizate o serie de elemente precum: perioada în care se poate
efectua răscumpărarea, preţul de răscumpărare, iniţiatorul operaţiei de răscumpărare (acţionarul sau
emitentul).
În afara privilegiilor mai sus menţionate în practica financiară internaţională mai apar şi alte
posibilităţi cum ar fi de exemplu privilegiul restituirii cu prioritate a capitalului depus în caz de
lichidare judiciară, privilegiu care determină formarea unei alte categorii de acţiuni privilegiate. De
asemenea prin cumularea a două sau mai multe privilegii o acţiune va dobândi particularităţi noi
care o vor deosebi de cele ordinare.
Acţiunile gratuite intervin în viaţa societăţii comerciale în cazul în care aceasta hotărăşte să-
şi majoreze capitalul social prin incorporarea rezervelor. În acest caz acţiunile nou create vor fi
repartizate acţionarilor în funcţie de procentul din capitalul social iniţial pe care aceştia îl deţin. În
momentul creşterii capitalului social ia naştere deci pentru acţionari aşa numitul drept de atribuire,
în virtutea căruia pot primi acţiunile gratuite ce le revin, drept ce poate fi exercitat sau cedat .
Acţiunile noi sunt emise în cazul în care o societate decide să-şi majoreze capitalul social
prin atragerea de noi capitaluri. În acest caz, prin lege, acţionarii vechi au dreptul de a cumpăra ei
primii aceste acţiuni, cu alte cuvinte să-şi exercite dreptul de subscriere. La fel ca şi în cazul
dreptului de atribuire, şi acest drept poate fi atât exercitat cât şi vândut, în cazul în care acţionarul
nu doreşte să-şi majoreze participarea la acea firmă.
Certificatele de investiţii sunt titluri rezultate prin fracţionarea unei acţiuni în două titluri:
certificatul de investire care beneficiază de drepturi băneşti legate de acţiuni (dividend) şi care este
liber negociabil ca orice acţiune şi certificatul de investire cu drept de vot, care este nominativ şi nu
poate fi cedat. În general aceste titluri sunt emise în cazul în care se doreşte diminuarea riscului
diluării capitalului firmei.
D. După natura aportului de capital acţiunile pot fi acţiuni în numerar când participarea
acţionarilor se materializează în numerar pe care îl pun la dispoziţia societăţii şi acţiuni prin aport
în natură dacă acţionarii oferă în contul acţiunilor primite clădiri, instalaţii, mijloace de transport,
licenţe, mărci, etc.
Cum se poate face emisiunea de noi acţiuni?
Emisiunea de noi acţiuni fie comune, fie preferenţiale (în condiţiile respectării proporţiei
stabilite legal) creşte capacitatea viitoare de îndatorare la un cost mai redus. Emisiunea de noi
acţiuni se poate realiza prin:
 plasament privat, adresat acţionarilor întreprinderii;

 ofertă publică de vânzare, în scopul atragerii economiilor existente de la alţi investitori
interesaţi existenţi pe piaţă.
Decizia de a emite noi acţiuni necesită stabilirea: preţului de emisiune (Pe) şi primei de
emisiune (pe).
În cazul companiilor ale căror acţiuni nu sunt tranzacţionate pe pieţele bursiere , preţul de
emisiune (Pe) poate fi egal cu valoarea nominală (Vn) a acţiunilor deja emise. În cazul societăţilor
de capital deschise (companii ale căror acţiuni sunt listate pe o piaţă reglementată), preţul de
emisiune (Pe) se alege într-un interval limitat, pe de o parte de valoarea nominală (Vn) a acţiunilor
deja emise şi pe de alta de preţul (cursul) pe piaţă (Cv) ale acestora.
Prima de emisiune (pe) constituie abaterea dintre preţul de emisiune a noilor acţiuni şi
valoarea nominală a acţiunilor întreprinderii, constituind preţul rezervelor acumulate pe seama
capitalului existent.
În cazul în care compania este cotată şi noua emisiune se realizează cu un preţ de emisiune
inferior preţului de piaţă vechii acţionari ai companiei vor suferi o diluare a valorii acţiunilor lor
egală cu diferenţa dintre preţul pe piaţă anterior emisiunii şi valoarea de piaţă nouă, post emisiune:
Diluarea valorii = cursul vechi pe piaţă anterior emisiunii (Cv)- cursul teoretic nou post
emisiune (Ct)
unde utilizăm următoarele notaţii:
 preţul de emisiune a acţiunilor noi: Pe

 numărul de acţiuni noi: Nn
 numărul de acţiuni vechi: Nv
 preţul (cursului) acţiunii vechi: Cv
 cursul teoretic nou post emisiune
Pentru a compensa această pierdere potenţială de valoare acţionarii vechi pot beneficia de un
drept preferenţial de subscriere a cărui valoare teoretică egalează exacat diluarea valorii acţiunilor
pe care ar suferi-o in lipsa sa.
Vs = Cv – Ct unde Vs este valoarea dreptului preferenţial de subscriere
În baza acestui drept, acţionarii vechi pot:
 subscrie un număr de acţiuni noi, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le deţin până la
data emisiunii;
 achiziţiona acţiunile noi la preţul de emisiune, care este inferior preţului (cursului) pe piaţă
al acţiunilor deja emise.
Acţionarii vechi pot utiliza sau vinde drepturile de preferinţă în timpul perioadei cât durează
subscrierea. Preţul pe piaţă al acestora depinde de fluctuaţia cererii şi ofertei. După emisiune,
valoarea reală a acţiunilor şi drepturilor de preferinţă depinde de reacţia pieţei. Ceea ce rămâne
important este faptul că indiferent dacă acţionarii decid să îşi exercite aceste drepturi sau să le vândă
averea lor continuă să fie protejată.
2. CARE SUNT AŞTEPTĂRILE ACŢIONARILOR LEGATE DE COMPANIA ÎN CARE

AU INVESTIT?
O acţiune, ca şi orice alt activ economic este evaluat pe baza fluxurilor viitoare de venit pe
care acesta se aşteaptă să le producă. În afara apariţiei cazului lichidării firmei, preluării,
răscumpărării sau vânzării acţiunilor, singurele fluxuri de venit pe care le poate genera deţinerea de
acţiuni sunt dividendele. De aici s-ar putea trage concluzia că valoarea dividendelor anticipate este
în general elementul determinant al preţului acţiunilor şi deci al costului capitalului propriu.
În acest caz s-ar putea spune că cel mai bun mod în care managerul ar promova interesele
acţionarilor ar fi acordarea unor dividende cât mai mari, cu respectarea legislaţiei în vigoare în ţara
în cauză.
Această supoziţie ridică însă o serie de întrebări. Ce se întâmplă dacă firma identifică
alternative deosebit de avantajoase de investire; este mai bine pentru acţionari să nu îşi primească
dividendele pentru a se păstra resursele în idea realizării unor investiţii profitabile? Sau, dimpotrivă
ar trebui firma să distribuie profitul acţionarilor iar apoi să încerce să obţină fondurile necesare
îndatorându-se? Chiar în cazul în care nu se întrezăreşte nici o oportunitate de investire, ar trebui
repartizat tot profitul acţionarilor fără a se păstra nici o rezervă? În mod evident acţionarii şi-ar dori
să beneficieze atât de dividende mari căt şi de câştiguri mari viitoare generate de reinvestirea
capitalului dar cele două obiective sunt greu de atins împreună fiindcă un volum ridicat al
dividendelor limitează procesul investiţional care stă la baza creşterii valorii companiei.
În acest context în cele ce urmează vom discuta pe de o parte factorii care contribuie la
conturarea politicilor de dividend iar pe de altă parte alternativele de astfel de politici. În final vom
încheia această secţiune abordând modalităţile efective de plată a dividendului disponibile.
1. Factorii care concură la stabilirea volumului dividendelor
Politica de dividend este influenţată de foarte mulţi factori, dintre care, cei mai importanţi
factori sunt:
A. Efectul de clientelă
Preferinţa investitorilor pentru un anume tip de dividend depinde în bună măsură de
înclinaţia către risc a fiecăruia dintre aceştia. Există clienţi tradiţionali pentru acţiuni care oferă
dividende înalte şi clienţi pentru acţiuni care au distribuiri de dividende mult mai reduse. De
exemplu pensionarii, pentru care investiţiile sunt o sursă complementară de trai, vor prefera
dividende înalte şi stabile şi de aceea vor achiziţiona astfel de acţiuni. O altă alternativă pentru
obţinerea unor fluxuri stabile de venituri ar fi vânzarea constantă a unei părţi din titluri ca
alternativă la achiziţia de acţiuni ce aduc dividende înalte. Dar această alternativă implică costuri
de tranzacţionare, este consumatoare de timp şi are neajunsul că nu se pot tranzacţiona decât blocuri
de acţiuni ceea ce face ca pentru această categorie de investitori acţiunile cu dividend mare să
rămână cele preferate.
Alt tip de clienţi sunt cei care nu sunt interesaţi să obţină venituri înalte pe termen scurt.
Aceştia preferă să investească în companii cu un potenţial mare de creştere care plătesc dividende
reduse dar folosesc resursele obţinute pentru realizarea unor investiţii profitabile pe termen lung. Un
exemplu de grup care preferă să opteze pentru astfel de acţiuni ar fi cel al populaţiei de vârstă
medie cu resurse financiare mai mult decât suficiente pentru a face faţă nevoilor de consum
obişnuite, şi care preferă o astfel de investiţie. În cazul în care aceştia ar obţine o sumă mare de
bani sub formă de dividende este foarte probabil că ar reinvesti-o pe piaţa de capital, operaţie
extrem de ineficientă.
În concluzie, un segment al clientelei cumpără anumite acţiuni, parţial fiindcă politica de
dividend promovată de către firma emitentă răspunde propriilor dorinţe. Acest fapt va reprezenta o
presiune asupra managementului companiei în stabilirea nivelului dividendelor, astfel încât să
poată produce dividende stabile şi consistente. Investitorii trebuie să ştie în permanenţă că un
anumit tip de investiţie va continua să le satisfacă preferinţele.
B. Dividendele ca şi convectori ai informaţiei (teoria semnalului)

Dividendele apar ca şi convectori ai informaţiilor despre firma emitentă a acţiunilor. O
modificare neaşteptată în nivelul acestora este privită de către investitori ca un semnal, un semn
asupra previziunilor realizate de către managerii companiei pentru perioada următoare. În general o
creştere a volumului dividendelor este privită ca o reflectare a unei poziţii optimiste a conducerii
firmei cu privire la viitorul acesteia, în timp ce o reducere a acestora constituie un semnal conform
căreia viitorul nu va aduce o profitabilitate sporită a firmei.
Acesta este motivul pentru care, în stabilirea nivelului dividendelor, managerii pornesc de la
estimările cu privire la trendul câştigurilor viitoare. Este deosebit de riscant pentru aceştia să
stabilească dividende sporite în cazul în care estimările cu privire la fluxurile viitoare de venituri nu
indică o creştere similară, deoarece majorarea dividendelor ar trimite un semnal greşit investitorilor
cu efecte dezastruoase asupra valorii de piaţă a întreprinderii.
O reducere a profiturilor nu generează neapărat o reducere a dividendelor. Aceasta se
produce doar în cazul în care această reducere este previzionată a se extinde şi asupra perioadei
care urmează. Cercetătorii, au arătat că managerii sunt conştienţi de reacţiile negative ale pieţei la
semnalarea unui declin în valoarea dividendelor şi de aceea sunt reticenţi în reducerea valorii
acesteia, la oscilaţii temporare ale profitului.
Nici în cazul unor estimări optimiste legate de profiturile viitoare managerii nu se grăbesc să
majoreze valoarea dividendelor plătite. O dublare sau o triplare a dividendelor creşte riscul ca
acestea să trebuiască a fi reduse la un moment dat, deoarece previziunile cu privire la profituri nu s-
au realizat întru-totul, fapt care ar conduce la scăderea cursului acţiunilor într-o proporţie mult mai
mare decât a crescut aceasta iniţial.
C. Controlul acţionarilor ( teoria de agent)

Multe firme sunt în poziţia de plătitori ai unor dividende mari urmate apoi de noi emisiuni
prin care se realizează procurarea resurselor necesare investiţiilor. Acest tip de comportament este
paradoxal deoarece în general costul implicat de o nouă emisiune este foarte mare şi el diminuează
profiturile viitoare ale acţionarilor, profituri deja micşorate prin plata impozitelor aferente
dividendelor primite. Una dintre motivaţiile acestui tip de politică de dividend poate fi caracterul
informaţional pe care îl are valoarea dividendelor (teoria semnalului), dar acesta nu poate fi unicul
motiv. O altă potenţială explicaţie poate fi cea legată de teoria de agent.
Managerii nu acţionează întotdeauna în interesul acţionarilor. Una dintre alternativele de
dobândire a controlului asupra utilizării propriilor bani, de care dispun acţionarii, este cea de
solicitare a unor dividende mari. În acest caz dacă managerii au nevoie de fonduri pentru investiţii
ei trebuie să le solicite. O firmă care doreşte să îşi procure fonduri externe trebuie să supună
proiectele sale de investiţii unui număr de experţi, incluzând:
 experţi ai băncilor de investiţii care oferă consultanţă cu privire la emisiune;
 intermediari ai plasamentului care vor dori să examineze firma şi proiectele sale înainte de
a participa ca şi garanţi la emisiunea de titluri;
 analişti de la agenţiile de rating;
 analişti de la societăţile de valori mobiliare care îşi sfătuiesc clienţii cu privire la titlurile pe
care ar trebui să le achiziţioneze;
 acţionari.
În condiţii normale investitorii firmei pot să influenţeze politica promovată de către
manageri prin votul exercitat în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor sau prin vinderea
acţiunilor deţinute. În cazul în care însă firma îşi propune să apeleze la fonduri noi, investitorii pot
solicita informaţii mai ample şi pot examina în amănunţime acţiunile şi proiectele managerilor. Ei
pot exercita un oarecare control asupra propriilor economii prin refuzul de a achiziţiona titluri
emise de către firmă în cazul în care au suspiciuni legate de comportamentul managerului (în
special în cazul în care sunt propuse proiecte de investiţii cu o valoare netă prezentă negativă).
D. Costul capitalului (teoria ordinii alegerii capitalurilor)

O serie de specialişti au sugerat că există o legătură între politica de dividend şi gradul de
îndatorare. Plata dividendelor reduce capitalurile aflate la dispoziţia firmei şi o obligă pe aceasta să
se îndatoreze pentru a putea să-şi pună în aplicare proiectele investiţionale.
Teoria ordinii alegerii capitalurilor este axată pe costul obţinerii capitalului şi
disponibilitatea fondurilor pentru investiţii. Aceasta se poate sintetiza astfel:
 profitul nerepartizat în formă de dividende nu implică costuri de emisiune;
 fondurile externe sunt procurate cu costuri mari;

 fondurile împrumutate sunt relativ ieftin de procurat, în special dacă sunt sub forma
împrumuturilor de la bancă sau de la o altă instituţie similară;
 capitalurile de la acţionari implică costuri de emisiune ridicate, mai ales atunci când
plasarea titlurilor se realizează prin emisiune publică
Aceste afirmaţii conduc la ideea conform căreia în cazul în care o firmă are o activitate
profitabilă, care degajă fluxuri pozitive de fonduri, ea le va utiliza în activitatea investiţională. În
cazul în care aceste fluxuri sunt insuficiente pentru acoperirea proiectelor investiţionale, următoarea
sursă vor fi fondurile împrumutate. Emisiunea de noi acţiuni va fi ultima în ordinea preferinţelor.
Aceasta va conduce la reducerea gradului de îndatorare al firmei şi concomitent la reducerea
nivelului profitului deoarece acesta este folosit pentru investiţii.
Această teorie nu este respectată în mod rigid deoarece este temperată de alţi factori. Nu se
poate trage concluzia că nu se vor plăti de loc dividende ci că nivelul acestora va fi redus faţă de
cazul în care gradul de îndatorare nu ar fi luat în calcul.
II. Alternative de politici de dividend
În funcţie de aşteptările investitorilor şi de aversiunea acestora către risc, aceştia pot opta
între mai multe alternative de politică de dividend : politica dividendului stabil, politica de
participare directă, politica dividendului rezidual şi politica primului dividend şi a
supradividendului. Cele patru politici vor fi abordate pe rand în cele ce urmează:
Politica dividendului stabil presupune menţinerea dividendelor la nivelul anterior sau

asigurarea unei creşteri anuale constante a acestuia, cu o rată “g” indiferent de variaţiile mărimii
profitului. Menţinerea unei creşteri constante se întemeiază pe prudenţa managerilor, care se
străduiesc să evite schimbările mari sau fluctuaţiile în politica dividendelor de la o perioadă la alta.
De asemenea, se are în vedere evitarea reducerii dividendelor, întrucât investitorii pot interpreta
această reducere ca un semnal al faptului că societatea comercială se confruntă cu unele probleme
dificile serioase, având un efect nefavorabil asupra preţului acţiunilor. În cadrul acestei politici,
mărimea dividendului, pentru anul curent “t”, este în funcţie de dividendul distribuit în anul anterior
“t-1”:
Luând în considerare rata creşterii anuale “g” a dividendelor, modelul creşterii constante a
dividendelor este următorul:
Politica de participare directă se întemeiază pe asigurarea unei rate “d”, relativ constante,
de distribuire a dividendelor din profitul net per acţiune (PPA), astfel că dividendul per acţiune
(DPA) este dat de relaţia:
Întrucât mărimea dividendului distribuit este dependentă de mărimea profitului net obţinut,
prin rata “d”, acţionarii au o cotă de participare directă la profitul societăţii comerciale.
Politica dividendului rezidual vizează plata de dividende numai dacă profitul net
disponibil este mai mare decât necesarul de capital pentru finanţarea investiţiilor considerate
oportune de managerii societăţii comerciale. În acest caz, se porneşte de la ideea că noile proiecte
de investiţii vor conduce la creşterea valorii acţiunilor şi că acţionarii vor fi remuneraţi, în primul
rând, prin câştigurile rezultate din creşterea valorii acţiunilor şi numai în al doilea rând, prin
dividendele distribuite.
Aşa cum a rezultat din consideraţiile anterioare, politica dividendului rezidual este viabilă
doar în cazul în care rentabilitatea scontată a proiectelor de investiţii (r) este mai mare decât costul
capitalului societăţii comerciale (k). În acest caz, nivelul maximal al preţului acţiunilor se obţine în
cazul reinvestirii integrale a profitului net, însă, datorită preferinţei acţionarilor riscofobi pentru
dividendele curente sunt şi societăţi comerciale cu oportunităţi importante de investiţii care nu
practică această politică de dividend.
Politica primului dividend şi a supradividendului reprezintă un compromis între politica

dividendului stabil şi politica de participare directă (cu o rată constantă de plată a dividendelor),
avându-se în vedere dezideratul unei flexibilizări a politicii financiare a societăţii comerciale,
precum şi asigurarea investitorilor că pot conta în fiecare an pe un dividend minim. Potrivit acestei
politici, mărimea dividendului este fixată prin statutul societăţii comerciale la un nivel minim
garantat, care este numit “primul dividend” (sau dividendul statutar) şi se distribuie regulat, chiar şi
în anii mai puţin prosperi, în funcţie de numărul acţiunilor emise şi vândute. În anii cu profituri
corespunzătoare, “primul dividend” este suplimentat prin plata unui “supradividend” (sau
extradividend), cu implicaţii favorabile viitoare asupra preţului acţiunilor societăţii comerciale şi
asupra interesului acţionarilor.
III. Pata dividendelor
Mărimea dividendelor ce urmează a fi distribuite se stabileşte de către Adunarea generală a

acţionarilor, iar distribuirea efectivă se realizează după încheierea exerciţiului financiar.
Procedura de plată începe cu declaraţia dividendelor la o anumită dată, când se anunţă
mărimea dividendelor, persoanele îndreptăţite să primească dividende, formele sub care se plătesc
dividendele şi perioada de plată.
Dividendele cuvenite se pot plăti în natură, în acţiuni şi în bani sau în formă mixtă, prin
combinarea posibilă a celor trei forme anterioare.
Plata în natură a dividendelor se efectuează în cazul în care societatea comercială realizează
unele produse care îi interesează în mod expres pe acţionari.
Plata dividendelor în acţiuni reprezintă o formă de plată prin care societatea comercială îşi
cruţă lichidităţile, ca şi în cazul plăţii dividendelor în natură. În acest scop, societatea comercială
emite acţiuni adiţionale, pe care le distribuie acţionarilor săi, în funcţie de cota de dividend per
acţiune şi de numărul acţiunilor deţinute de fiecare dintre aceştia. Prin această plată de dividende în
acţiuni are loc o creştere a numărului acţiunilor societăţii comerciale, care conduce la majorarea
capitalului propriu ce va fi avansat în cursul exerciţiului următor pentru finanţarea activităţii de
exploatare şi/sau a procesului investiţional.
Plata în bani a dividendelor este forma cea mai uzuală de remunerare a investitorilor, iar
mărimea efectivă a dividendelor ce urmează să fie plătite depinde de politica adoptată.
FINANŢAREA PE TERMEN LUNG DIN RESURSE PROPRII INTERNE
Din totalitatea de resurse financiare pe termen lung pe care o companie le poate folosi,
resursele proprii interne reprezintă o parte semnificativă care poate fi folosită cu costuri relativ
reduse de către companie. Este perfect adevărat faptul că resursele proprii au şi ele asociate
costuri, chiar mai mari decât resursele împumutate din cauza riscurilor mai mari pe care şi le
asumă asociaţii/acţionarii companiei în raport cu creditorii acesteia dar, faţă de sursele proprii
externe procurate prin emisiune de acţiuni, sursele proprii interne pot fi considerate atât mai
facil de procurat cât şi mai puţin costisitoare deoarece nu presupun existenţa unor costuri legate
de emisiune.
Ce ne propunem?
Scopul acestei părţi este să vă familiarizeze cu structura autofinanţării, cu politicile financiare

legate de amortizarea mijlocelor fixe ale companiei, politici cu multiple implicaţii nivel fiscal
cât şi la nivelul strategiilor de finanţare şi investiţii. De asemenea este abordat modul în care
poate fi determinată pe trepte de acumulare valoarea profiturilor disponibile (după distribuirea
dividendelor către acţionari) valoare care poate fi folosită ulterior pentru finanţarea companiei.
1. CARE ESTE UTILITATEA SI STRUCTURA AUTOFINANŢĂRII?
Finanţarea internă sau autofinanţarea constituie totalitatea resurselor generate de activitatea de

exploatare curentă a firmei ce pot fi folosite pentru dezvoltarea viitoare a firmei.
Finanţarea internă sau autofinanţarea constituie cel mai vechi mijloc de finanţare, prin care se
asigură:
reînnoirea potenţialului productiv, prin intermediul investiţiilor de înlocuire şi modernizare în
vederea menţinerii nivelului patrimoniului;
creşterea economică, prin intermediul investiţiilor de dezvoltare şi strategice în scopul creşterii
valorii patrimoniului.
Importanţa finanţării interne creşte atunci când firma nu are acces sau are acces limitat la
capitalurile disponibile pe piaţa monetară şi/sau pe pieţele de capital sau atunci când costul
îndatorării este foarte mare.
Sub aspect structural, finanţarea internă se realizează pe seama amortizării şi profiturilor
nedistribuite. Refacerea capitalului investit în scopul menţinerii nivelului patrimoniului
utilizează amortizarea ca resursă internă de finanţare. Creşterea capitalului investit în scopul
creşterii patrimoniului utilizează profiturile nedistribuite ca resursă internă de finanţare.
Structura autofinanţării, sub aspect financiar-contabil, este următoarea:
AMORTIZĂRI PROFITURI
NEDISTRIBUITE
AMORTIZĂRI PRIVIND
IMOBILIZĂRILE REZERVE LEGALE
necorporale
corporale
ALTE REZERVE
- rezerve statutare (contractuale)
AJUSTĂRI PENTRU PIERDEREA
- facilităţi fiscale
DE VALOARE A
- rezerve din profitul net
IMOBILIZĂRILOR
necorporale
corporale PRIME DE CAPITAL
în curs - prime din emisiuni, fuziuni,
aporturi
PROVIZIOANE REGLEMENTATE
- pentru amortizări derogatorii REZERVE DIN REEVALUĂRI
DIFERENŢE DIN REEVALUAREA REZULTATUL REPORTAT

IMOBILIZĂRILOR CORPORALE
- până în momentul distribuţiei
potrivit destinaţiilor legale şi
statutare
AUTOFINANŢAREA PENTRU AUTOFINANŢAREA PENTRU

MENŢINEREA NIVELULUI CREŞTEREA PATRIMONIULUI
PATRIMONIULUI
2. DE CE SUNT CONSIDERATE AMORTIZARILE SI AJUSTĂRILE DE VALOARE

SURSE DE FINANŢARE?
Amortizarea şi ajustările de valoare pentru deprecierea activelor imobilizate constituie

elemente nemonetare care influenţează rezultatul net (surplusul monetar) al întreprinderii. Aceste
elemente nemonetare corectează rezultatul impozabil, influenţând indirect impozitul pe profit,
participarea salariaţilor la profit, dividendele (care sunt elemente monetare). Amortizarea şi
ajustările nu generează schimburi de monedă, constituind operaţiuni interne prin care se corectează
evaluarea patrimoniului la închiderea exerciţiului financiar contabil.
Pierderea de valoare a capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, datorată
utilizării sau deţinerii de către întreprindere, pierdere recuperată prin includerea în costurile de
exploatare, constituie amortizarea acumulată, care rămâne la dispoziţia întreprinderii. Dacă
deprecierea fizică este generată de utilizare, în schimb deprecierea morală este generată de
progresul tehnic.
3.CARE ESTE IMPORTANŢA ALEGERII CELEI MAI BUNE ALTERNATIVE DE

AMORTIZARE A MIJLOACELOR FIXE ?
Orice companie îşi doreşte maximizarea profitului şi averii acţionarilor. În acest context
recuperarea cât mai rapidă a valorii investiţiilor realizate şi posibilitatea obţinerii de resurse pentru
înlocuirea echipamentelor uzate este un deziderat uşor de înţeles.
În prima etapă trebuie să facem diferenţierea dintre amortizarea contabila (care rezultă din
aplicarea politicilor contabile ale firmei) şi amortizarea fiscală (care reprezintă partea din amortizare
care poate fi considerată cheltuială deductibilă fiscală). Considerand logica anterioară, devine
important ca (dacă nu există politici contabile de grup care să statuteze un alt tip de politică)
compania sa aleagă o modalitate de amortizare cât mai buna pentru mijloacele sale fixe, care să îi
permită pe de o parte să recupereze o cât mai mare parte a valorii mijlocului fix dar pe de altă parte
această recuperare să fie şi deductibilă fiscal.
In cele ce urmează discuţia se va focusa asupra amortizării fiscale, asupra regimurilor
existente, modului de calcul şi posibilităţilor de alegere între acestea.
Conform Codului fiscal actualizat 2020, art 28 mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare
corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
 este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi
închiriat terţilor sau în scopuri administrative,
 are o valoare fiscală egală sau mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la
data intrării în patrimoniul firmei
 şi are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform următoarelor
reguli:
 în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;
 în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor de
lucru, precum şi pentru computere şi echipamente periferice ale acestora, contribuabilul
poate opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată;
 în cazul oricărui altui mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru metoda de
amortizare liniară sau degresivă.
Regimul de amortizare liniară
Amortizarea liniară anuală se recuperează prin includerea în cheltuielile de exploatare a

cheltuielilor cu amortizarea, calculate sub forma unor anuităţi fixe. Cota de amortizare liniară (C L)
se determină pe baza duratei normale de utilizare (DNU):
Amortizarea liniară anuală AL se calculează prin aplicarea cotei de amortizare liniare la

valoarea de intrare a mijlocului fix (Vi)
Regimul de amortizare degresivă
Pentru calculul amortizării degresive se utilizează următorii coeficienţi de multiplicare,

stabiliţi în funcţie de durata normală de utilizare a mijlocului fix:
Coeficient Durata normală
1,5 între 2 şi 5 ani inclusiv

2 între 5 şi 10 ani inclusiv
2,5 mai mare de 10 ani
Pe baza duratei normale de utilizare (DNU) şi a coeficienţilor de multiplicare (k), se

determină cota de amortizare degresivă (CD):
sau
Amortizarea degresivă anuală, se realizează prin includerea în cheltuielile de exploatare a

cheltuielilor cu amortizarea, calculate conform următoarelor reguli:
 în primul an de funcţionare se aplică asupra valorii de intrare a mijlocului fix (Vi) sau asupra
valorii rămase actualizate a mijlocului fix (Vra) cota de amortizare degresivă (C D). Amortizarea
obţinută se include în cheltuieli şi se scade din valoarea de intrare (sau din valoarea rămasă
actualizată, după caz), obţinându-se valoarea rămasă de recuperat (VR);
 în anii următori se aplică asupra valorii rămase de recuperat (la sfârşitul fiecărui an) Vri aceeaşi
cotă de amortizare degresivă (CD), până în anul de funcţionare în care, amortizarea anuală
rezultată este egală sau mai mică cu/decât amortizarea anuală determinată prin raportul dintre
valoarea rămasă de recuperat VR şi numărul de ani de utilizare rămaşi (Nr);
 din acel an de funcţionare şi până la expirarea duratei normale de utilizare, se trece la
amortizarea liniară (AL). Aceasta se obţine prin raportarea valorii rămase de recuperat (VR) la
numărul anilor rămaşi (Nr).
Deci:
A1 = Vi x CD, VR1 = Vi – A1
A2 = VR1 x CD, VR2 = VR1 – A2
.
.
.
Ai = VRi-1 x CD, VRi = VRi-1 – Ai
Se verifică la sfârşitul fiecărui an (anul 2,3,…i) dacă:
Răspuns negativ: se continuă aplicarea cotei de amortizare degresivă la valoarea rămasă de

recuperat.
Răspuns afirmativ: se trece la amortizarea liniară.
Regimul de amortizare accelerată
Amortizarea accelerată anuală (AA) se realizează prin includerea, în cheltuielile de

exploatare, a cheltuielilor cu amortizarea, reprezentând:
 în primul an, 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix;
 în anii următori, amortizarea anuală se calculează conform principiului liniar, raportând valoarea
rămasă de recuperat (VR) la numărul de ani de utilizare rămaşi (Nr).
Deci:
A1 = Vi x 50% VR1 = Vi – A1
A2 = Ai = An este
Alegerea între cele trei regimuri (evident nu în cazul clădirilor a căror amortizare se realizează
obligatoriu liniar) se realizează în funcţie de obiectivele firmei, cel mai frecvent întâlnit fiind
dorinţa de a reuşi să recupereze cât mai repede atât contabil cât şi fiscal valoarea mijloacelor fixe. În
acest context se pot face simulări a valorii amortizărilor calculate considerând nu doar durata
normală de utilizare a mijloacelor fixe care stă la baza calculării amortizărilor ci şi durata de viaţă
reală previzionată care ia în calcul şi uzura morală previzionată a acestuia.
Astfel deşi spre exemplu mijlocul fix trebuie amortizat fiscal pe o durată de 9 ani se poate ca
în realitate durata sa de viaţă în cadrul companiei să fie de 4 ani. În acest context simularea
cheltuielilor cu amortizarea pe cele 3 variante va lua în considerare şi aceasta durată de viaţă
calculând suma totală a amortizărilor cumulate până la finele perioadei active a mijlocului fix şi
alegând acea varianţă care permite recuperarea unei valori cât mai mari a acestuia în cadrul duratei
de viaţă reale.
4. CARE ESTE MODALITATEA DE DETERMINARE A PROFITULUI DISPONIBIL

PENTRU INVESTIŢII FOLOSIND TREPTELE DE ACUMULARE A ACESTUIA?
In unele cazuri nu este suficientă cunoaşterea valorii totale al profiturilor nedistribuite ci se

doreşte şi o analiză a surselor de provenienţă ale acestuia pentru a se realiza diagnosticul diferitelor
trepte de acumulare a profitului. Astfel per total activităţi, profitul disponibil ar putea fi semnificativ
şi în creştere dar ar putea exista o problemă în ciclul de acumulare a acestor resurse care ar putea
genera probleme.
În acest context, schema de mai jos oferă o alternativă de analiză a modului în care profitul
este format în etape:
+Venituri din vanzarea mărfurilor

-Cheltuieli privind mărfurile
= MARJA COMERCIALĂ
+Venituri din producţia exerciţiului (producţia vândută, producţia imobilizată, variatia
stocurilor)
-Consumuri intermediare (cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, apă)
=VALOAREA ADAUGATA
+Subvenţii de exploatare
-Cheltuieli salariale totale
-Cheltuieli cu impozite şi taxe exceptând impozitul pe profit
=EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli de exploatare: despăgubiri, donaţii şi active cedate
+ Venituri din ajustări pentru deprecierea activelor circulante
- Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea activelor circulante
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
- Cheltuieli financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile
financiare deţinute ca active circulante
+ Venituri financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile
= CASH-FLOW BRUT
+ Venituri din subvenţii pentru evenimente extraordinare şi altele similare
- Cheltuieli privind calamităţile şi alte evenimente extraordinare
- prime reprezentând participarea personalului la profit
- Impozitul pe profit
=MARJA BRUTA DE AUTOFINANTARE
+ Cheltuieli de exploatare privind ajustări pentru deprecierea activelor circulante
- Venituri din ajustări pentru deprecierea activelor circulante
+ Cheltuieli financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile
- Venituri financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile
=CAPACITATEA DE AUTOFINANTARE
-Dividende
=PROFIT DISPONIBIL PENTRU INVESTIŢII
Analiza constituirii surplusului monetar (profitului nedistribuit), care reprezintă resursă

internă de finanţare, permite următoarele consideraţii:
 marja brută de autofinanţare (MBA) diferă de surplusul monetar. Aceasta cuprinde fluxuri reale
(producţia pentru consumul propriu şi creşterea stocurilor de produse finite), care nu generează
fluxuri monetare. Se poate însă considera că sunt autofinanţate prin activitatea întreprinderii.
Întrucât variaţia stocurilor şi producţia realizată au fost integrate în calculul EBE, atunci, ajustările
pentru deprecierea activelor circulante, trebuie avute în vedere pentru corecţia EBE;
 marja brută de autofinanţare (MBA) poate fi considerată un surplus monetar permanent;
 marja brută de autofinanţare (MBA) diferă de cash-flow-ul brut, care reprezintă diferenţa dintre
încasările şi plăţile aferente operaţiunilor economice desfăşurate. Soldul rezultatelor extraordinare,
primele reprezentând participarea personalului la profit şi impozitul pe profit corectează cash-flow-
ul pentru a obţine marja brută de autofinanţare (MBA);
 între marja brută de autofinanţare (MBA) şi capacitatea de autofinanţare (CAF) există diferenţe.
Capacitatea de autofinanţare nu ia în considerare ajustările pentru deprecierea activelor circulante şi
corecţiile aduse posturilor de clienţi şi furnizori (legate de pierderile din schimburile valutare);
 capacitatea de autofinanţare (CAF) estimează mai exact surplusul monetar eliberat de
întreprindere decât marja brută de autofinanţare (MBA);
 dacă surplusul monetar, înainte de distribuţia dividendelor, este reprezentat de capacitatea de

autofinanţare (CAF), în schimb, surplusul monetar acumulat la nivelul întreprinderii după
distribuţia dividendelor este reprezentat de profiturile nedistribuite la sfârşitul fiecărui exerciţiu
financiar-contabil. Deci şi între capacitatea de autofinanţare şi autofinanţare, există o diferenţă.
Prima exprimă finanţarea potenţială, în timp ce ultima exprimă finanţarea reală.
Factorii care influenţează asupra asupra surplusului monetar nedistribuit (profit nedistribuit)
sunt:
 politica de dividende, care reflectă conflictele de interes dintre acţionarii şi managerii
întreprinderii. Adunarea generală a acţionarilor stabileşte partea din profitul net, realizat în cursul
unei perioade de gestiune, care se distribuie acţionarilor. În schimb, managerii sunt interesaţi să
asigure o mai mare autonomie financiară a întreprinderii şi să dea prioritate autofinanţării.
Armonizarea intereselor divergente impune analiza constrângerilor financiare, a oportunităţilor şi a
costurilor generate de finanţarea activităţilor în diferite proporţii pe seama capitalurilor proprii şi
împrumutate;
 caracteristicile acţiunilor emise după drepturile acordate acţionarilor. Acţiunile ordinare
generează fluxuri de dividende care nu sunt identice cu cele generate de acţiunile preferenţiale.
Aceste fluxuri influenţează asupra profitului net nedistribuit şi disponibilităţilor trezoreriei:
politica de amortizare. Amortizarea diminuează în mod direct profitul impozabil şi indirect pe cel
nedistribuit şi distribuit;
 reglementările legale privind constituirea rezervelor legale, fondului de participare a personalului
la profit, cota managerului;
 constrângerile statutare cu privire la constituirea rezervelor statutare;
 incidenţa fiscalităţii asupra profitului nedistribuit, faţă de cel distribuit. Numai dacă presiunea
fiscală ar fi identică asupra ambelor, ar exista „neutralitate” fiscală. Evoluţia în timp a
reglementărilor fiscale face ca această dublă „neutralitate” să fie o raritate, în practică;
 accesul pe pieţele financiare. Acesta este reglementat, iar obţinerea de capital din surse externe
impune un cost al recompensării, fie sub forma dividendelor de plată, fie a dobânzilor aferente
împrumuturilor obligatare. În plus, numai societăţile de capital au acces pe piaţa capitalului.
Capitalul împrumutat de pe piaţa monetară a creditului implică, la rândul său, un cost financiar.
Aceste costuri şi reglementarea accesului pe diverse pieţe fac imposibilă o substituire exactă a
sumei totale a dividendelor distribuite prin alte capitaluri externe. În consecinţă, costul accesului la
capitalul existent pe pieţele financiare (pieţele de capital şi piaţa monetară a creditului) influenţează
asupra profitului nedistribuit.
FINANŢAREA PE TERMEN LUNG DE PE PIATA OBLIGATARA

Pe lângă resursele proprii, societăţile de capital pot emite obligaţiuni pentru a îşi procura
fondurile necesare dezvoltării. Emisiunea de obligaţiuni apare ca o sursă de finanţare
importantă mai ales pentru societăţile de capital de mari dimensiuni care doresc sa atragă
fonduri care de multe ori exced ca şi mărime cele pe care o singură bancă ar fi dispusă să le
împrumute. Un alt argument pentru recursul la piaţa obligatară ar putea fi costurile de finanţare
deoarece din cauza accesului la un număr mare de investitori şi la resursele acestora, costul
capitalului împrumutat ar putea fi mai avantajos.
Ce ne propunem?
La finele acestei părţi veţi putea să definiţi obligaţiunile, să le analizaţi în comparaţie cu
acţiunile şi să cunoaşteţi caracteristicile financiare principale ale obligaţiunilor corporative. De
asemenea se va discuta recursul la pieţele de capital internaţionale prin emisiunea de
obligaţiuni specifice acestora precum şi modul în care sunt constituite holdingurile de finanţare
internaţionale.
1. CE SUNT OBLIGAŢIUNILE ŞI CARE SUNT PRINCIPALELE DISTINCŢII ÎNTRE

ACŢIUNI ŞI ONLIGAŢIUNI?
Obligaţinile sunt instrumente de credit care conferă deţinătorului dreptul de a primi o

dobândă stabilită iniţial în prospectul de emisiune (în principal fixă sau variabilă dar există şi
obligaţiuni cu dobândă zero în care investitorul câştigă din diferenţa dintre preţul de
răscumpărare al obligaţiunii şi preţul de achiziţie) şi de a-şi recupera sumele împrumutate iniţial.
Procedura emiterii obligatiunilor in cadrul societăţilor de capital este reglementata de legea
cadru in domeniul societatilor, si anume Legea nr. 31/1990, care stabileşte faptul ca obligatiunile
pot fi emise fie in forma materiala, pe suport hartie, fie in forma dematerializata, prin inscriere in
cont, iar valoarea nominala a acestora nu poate fi mai mica de 2,5 lei. Mai mult, obligatiunile din
cadrul aceleasi emisiuni trebuie sa aiba aceeasi valoare si sa confere titularilor drepturi egale.
Procedura emiterii obligatiunilor se realizeaza prin intocmirea proiectului de emisiune si prin

subscrierea obligatiunilor. Potrivit dispozitiilor Legii societatilor, adunarea generala extraordinara
se va intruni ori de cate ori va fi necesar sa se hotarasca in privinta emiterii de obligatii.
Principalele deosebiri între acţiuni şi obligaţiuni (ambele instrumente de finanţare accesibile

doar societăţilor de capital) sunt sintetizate în următorul tabel:
ACTIUNI OBLIGATIUNI
Pentru investitor Instrumente financiare care conferă Instrumente financiare care oferă
deţinătorului un drept de proprietate deţinătorului un drept de creanţă
asupra emitentului: asupra emitentului:
- drept de vot - drept la încasarea
dobânzilor aferente
- drept de a participa la distribuirea
profitului (drept de dividend) - drept la restituirea sumelor
- drept de a-şi recupera valoarea împrumutate

reziduală a investiţiei care rămâne
după plata datoriilor în caz de
faliment
Din cauza incertitudinii legate de Dobânzile nu sunt legate de
existenta profitului si a unor dividende profitabilitatea firmei emitente
vitoare precum si a recuperării investiţiei deci au un caracter mai putin
iniţiale riscul asumat la achiziţia acestor incert fata de dividende iar
instrumente este mai mare calitatea de creditor este
preferabil celei de acţionar în
cazul falimentului – riscul asumat
este mai mic
Pentru emitent Emisiunea de acţiuni este o cale Emisiunea de obligaţiuni aduce
costisitoare de procurare a resurselor atât resurse mai ieftine din cauza
din cauza costurilor mai ridicate ale faptului ca sunt împrumutate iar
capitalului (acţionarii solicită rate de creditorii îşi asumă riscuri mai
randament mai înalte pentru capitalurile mici iar costurile legate de
puse la disploziţia firmei din cauza emisiune sunt si ele mai reduse
riscului mai mare asumat) cât şi a
costurilor legate de emisiunea propriu-
zisă
Emisiunea de noi acţiuni poate dilua Emisiunea de obligaţiuni nu
drepturile de decizie ale vechilor afectează drepturile de decizie ale
acţionari sau pretul/acţiune daca nu există acţionarilor. Pretul/acţiune poate
drepturi preferenţiale de emisiune pentru scădea dacă investitorii privesc
aceştia această îndatorare ca un semnal
negativ dar poate şi creşte dacă
îndatorarea suplimentară este
destinată finanţării unor noi
investiţii pe care aceştia le văd ca
fiind profitabile
Emisiunea de noi acţiuni determină Emisiunea de obligaţiuni duce la
creşterea capitalurilor proprii şi deci creşterea capitalurilor
îmbunătăţirea structurii financiare şi împrumutate care diminuează
reducerea riscului de faliment prin stabilitatea financiară şi creşte
reducerea gradului de îndatorare riscul de faliment prin creşterea
gradului de îndatorare.
2. CARE SUNT CARACTERISTICILE FINANCIARE ALE ÎMPRUMUTULUI

OBLIGATAR?
Decizia de a emite obligaţiuni necesită stabilirea caracteristicilor financiare ale emisiunii.

Acestea sunt:
 valoarea sau suma totală a împrumutului obligatar. Aceasta nu poate depăşi trei pătrimi
din capitalul social vărsat, conform ultimului bilanţ contabil aprobat;
 valoarea nominală, care reprezintă valoarea unei obligaţiuni. Pe baza valorii nominale şi a
ratei dobânzii se calculează valoarea dobânzii, care este plătită de societate pentru o
obligaţiune deţinătorului acesteia;
 rata dobânzii, care reprezintă venitul plătit de societate deţinătorilor de obligaţiuni. Trebuie
să se precizeze, dacă rata dobânzii este fixă sau are un caracter variabil. În ultimul caz, se
precizează variabilele financiare pe baza cărora se realizează actualizarea ratei dobânzii;
 preţul de emisiune, care reprezintă suma plătită de investitori pentru o obligaţiune

cumpărată în momentul emisiunii, respectiv venitul încasat de societatea emitentă pentru o
obligaţiune;
 prima de emisiune, care reprezintă abaterea dintre valoarea nominală şi preţul de emisiune.
Emisiunea se poate face cu primă sau fără primă de emisiune;
 preţul de rambursat, care reprezintă suma încasată de investitori pentru o obligaţiune

deţinută, în momentul amortizării împrumutului, respectiv venitul plătit de societatea
emitentă pentru o obligaţiune amortizată;
 prima de rambursat, care reprezintă abaterea dintre preţul de rambursat şi valoarea

nominală. Emisiunea se poate face cu primă sau fără primă de rambursat;
 clauze de răscumpărare anticipată - în conţinutul prospectului de emisiune poate fi

cuprinsă o clauză în care emitentul sau investitorul pot solicita rambursarea anticipată a
împrumutului obligatar. Printre cauzele care pot conduce la solicitarea rabursării anticipate
amintim:
 preţul (cursul) de vânzare pe piaţa bursieră este inferior preţului de rambursat, iar
societatea decide să răscumpere o parte din titluri, în funcţie de disponibilităţile
monetare de care dispune;
 costul unui împrumut de substituţie este mai avantajos decât împrumutul contractat de
emitent. La nivelul societăţii, alături de fluxul capitalului rambursat, apare un flux
generat de plata unei prime cu caracter penalizator, în favoarea investitorului;
 investitorul solicită rambursarea anticipată, fie pentru a se proteja împotriva scăderii
venitului, generată de reducerea randamentului plasamentului, comparativ cu alte
oportunităţi existente pe piaţă, fie pentru a obţine lichidităţi. La nivelul societăţii
emitente, alături de fluxul capitalului rambursat, apare un flux diminuat al dobânzii
plătite, întrucât investitorul este obligat să plătească o penalizare, care se calculează
asupra valorii acestora
 amortizarea împrumutului, care reprezintă rambursarea acestuia conform tabloului de

amortizare. Se precizează procedurile de rambursare (prin tragere la sorţi, prin
răscumpărare, prin rambursare anticipată) şi metodele de amortizare (anuităţi constante,
amortizari în tranşe egale, amortizare la sfârşit);
Metodele de amortizare vor fi descrise în detaliu în cele ce urmează:
A. În cazul amortizării cu anuităţi constante, suma dintre valoarea restituită, dobânzile şi

eventualele prime de rambursare este aproape constantă (deoarece rambursarea nu poate fi facuta cu
fractiuni rotunjirile fac ca valorile anuitatii sa nu fie chiar constante dar in apropierea aceleiasi
valori). Pentru fiecare an, anuitatea se determina dupa urmatoarea formula generala:
Ai= ai+ci+pri
unde Ai = anuitatea tranşei i (aceasta reprezintă de fapt suma totală plătită investitorului la fiecare
tranşă)
ai = amortismentul (valoarea restituită din împrumutul obligatar) tranşei i
ci= cuponul de dobândă (valoarea dobânzii) plătit la fiecare tranşă i
pri = prima de rambursare plătită la tranşa i
Pentru determinarea anuităţilor constante se foloseşte următorul algoritm de calcul:
1. determinarea numărului de obligaţiuni care vor fi restituite la fiecare tranşă:

-pentru prima transa:
unde:
Nr1 = numărul de obligaţiuni răscumpărate la prima tranşă
N = număr de obligaţiuni total emise
rd = rata dobânzii aferentă perioadei de calcul (dacă plata cupoanelor de dobândă se
realizează semestrial, trimestrial sau lunar se va folosi dobânda aferentă acestui interval de timp)
n= numărul de tranşe în care va avea loc restituirea împrumutului obligator şi
răscumpărarea obligaţiunilor
pentru transele 2…n se vor folosi următoarele formule:

Nr2=Nr1 (1+rd)
Nr3=Nr2 (1+rd)
Nr4=Nr3 (1+rd)
……………….
Nrn=Nrn-1 (1+rd)
2. determinarea valorii restituite din împrumut (amortizărilor)
Ai=Nri x VN
unde ai= valoarea amortizării aferente tranşei i

Nri=numărul de obligaţiuni răscumpărate la tranşa i
VN=valoarea nominală
3. determinarea valorii cuponului de dobândă (valoarea dobânzii plătite) aferentă fiecărei tranşe
Ci= Vi x rd
unde ci = cuponul de dobândă plătit la tranşa i
Vi = valoarea datoriei existente la începutul perioadei i
4. determinarea eventualelor prime de răscumpărare ce vor fi plătite la fiecare tranşă conform

formulelor:
pr/oblig= PR –VN
pri = Pr/oblig x Nri
unde pr/oblig = prima de rambursare per obligaţiune
PR= preţ de rambursare
Pri = prima de rambursare aferentă tranşei i
5. determinarea anuităţilor tranşelor prin însumarea amortizărilor, cupoanelor de dobândă şi a

primelor de răscumpărare conform formulei iniţiale
B. În cazul amortizării în tranşe egale paşii care se parcurg sunt aceeaşi dar diferenţele care apar
sunt la nivelul formulelor utilizate în cazul primului pas ai algoritmului de calcul. Astfel :
1. determinarea numărului de obligaţiuni care vor fi restituite la fiecare tranşă:
Nr1 =Nr2=....=Nrn =N/n
Toţi restul paşilor care se parcurg sunt identici cu cei prezentaţi la metoda anterioară
C. Şi în cazul amortizării la sfărşit ( în fine ) putem folosi aceiaşi paşi cu menţiunea că, în acest
caz, numărul obligaţiunilor răscumpărate la tranşele 1...n-1 este 0, la fel ca si amortismentele
aferente acelor tranşe. Restituirea întregii sume împrumutate şi deci răscumpărarea în integralitate a
tuturor obligaţiunilor emise se realizează la final, la ultima tranşa n. Până atunci la fiecare tranşă se
vor plăti doar dobânzi într-o sumă egală cu valoarea iniţială a împrumutului înmulţită cu rata
dobânzii.
3. CARE SUNT AVANTAJELE RECURSULUI LA PIAŢA INTERNAŢIONALĂ DE

CAPITAL PENTRU EMISIUNEA DE OBLIGAŢIUNI ŞI CARE SUNT PRINCIPALELE
TIPURI DE OBLIGAŢIUNI CE SE POT EMITE ?
Societăţile de capital de mari dimensiuni au acces la capitalurile existente pe piaţa de

capital internaţională. Această opţiune de finanţare constituie expresia financiară a unei strategii de
dezvoltare şi de internaţionalizare a afacerilor.
Pentru societatea emitentă motivaţiile care stau la baza emisiunii de obligaţiuni pe piaţa
internaţională sunt legate de:
 posibilitatea obţinerii de resurse financiare mai mari în condiţiile în care poate piaţa locală
de capital este redusă ca şi dimensiune
 posibilitatea obţinerii unui cost mai bun al capitalului în condiţiile în care se adresează unui
număr mare de investitori individuali şi investiţionali
 posibilitatea realizării unui management al cursului valutar în condiţiile în care există deja
anterior o expunere valutară de sens contrar pe aceeaşi valută
Tipurile de obligaţiuni pe care o companie le poate emite pe piaţa internaţională sunt:

 euro-obligaţiuni – obigaţiuni libelate într- o altă monedă decât cea a investitorului. Spre
exemplu euro-obligaţiunile în dolari emise pe piaţa din Anglia sau Romania pot fi
considerate a fi parte a acestei categorii. (a se retine ca particula euro din nume nu se referă
nici la spaţiul euro nici la moneda euro ci doar indică libelarea într-o altă valută decât cea a
investitorului)
 obligaţiuni străine – obligaţiuni libelate în moneda investitorului emise de către o
companie nerezidentă. Spre exemplu obligaţiunile emise de către o companie japoneză pe
piaţa americană, libelate în dolari şi denumite generic yankee bonds. In alte ţări numele sunt
de asemenea legate de un element specific ţării, spre exemplu Kangaroo bonds in Australia,
Samurai bonds in Japonia sau Panda bonds in China.
4. CUM FUNCŢIONEAZĂ UN HOLDING DE FINANŢARE INTERNAŢIONAL?

Fluxurile generate de euro-instrumentele financiare internaţionale, la nivelul societăţilor

naţionale, multinaţionale, societăţilor grup, sunt de aceeaşi natură şi produc efecte similare ca şi
instrumentele existente pe pieţele naţionale. Uneori, poate, totuşi, să apară o circulaţie specifică a
capitalurilor împrumutate. Este cazul holdingului de finanţare, al cărui portofoliu este constituit din
capitalul adus de o societate-mamă în holding.
PIAŢA DE CAPITAL INTERNAŢIONALĂ
flux de 3: flux de capital

euro-obligaţiuni împrumutat
emise :2
HOLDING DE
FINANŢARE
5: fluxuri de
capital
flux de acţiuni : 1 4: subscrierea la împrumutat
creşterea
capitalului social
SOCIETATEA- FILIALE ALE SOCIETĂŢII-MAMĂ

MAMĂ
unde:
1. capital adus de societatea-mamă pentru constituirea portofoliului
holdingului de finanţare;
2. euro-obligaţiuni emise de holdingul de finanţare;
3. împrumutul acordat holdingului de finanţare de către deţinătorii
de capital existenţi pe piaţă;
4. holdingul de finanţare participă la creşterea capitalului social al
societăţii-mamă, utilizând capitalul împrumutat;
5. holdingul de finanţare acordă împrumuturi filialelor societăţii -
mamă (redistribuie capitalul împrumutat)
Holdingul împrumută capital de pe piaţa de capital internaţională, pe baza căruia acordă
împrumuturi filialelor unei societăţi-mamă sau finanţează chiar societatea-mamă care participă la
holding. Dacă societatea-mamă decide o creştere de capital, atunci holdingul poate participa la
această operaţiune. Pe baza dividendelor distribuite de societatea-mamă şi/sau a dobânzilor plătite
de filiale se va realiza de către holding plata serviciului financiar al împrumutului contractat. Astfel,
fluxul de capital împrumutat de pe piaţă contribuie la creşterea capitalului propriu, fără să crească
riscurile pierderii independenţei financiare sau ale diluării capitalului deţinut de acţionari
(capitalul holdingului de finanţare este subscris de societatea - mamă).
FINANŢAREA PE TERMEN LUNG PRIN INTERMEDIUL LEASINGULUI

Pe lângă resursele împrumutate procurate prin intermediul pieţei obligatare, una dintre
resursele împrumutate disponibile şi firmelor care nu au forma juridică de societate pe acţiuni,
este leasingul. Finanţarea dezvoltării activelor imobilizate existente sau a înlocuirii celor uzate
se poate face cu uşurinţă prin intermediul acestui instrument, cu avantajele şi dezavantajele
implicate de utilizarea sa.
Ce ne propunem?
La finele acestei părţi veţi putea să definiţi corect leasingul, să înţelegeţi mecanismul
operaţiunii de leasing, deosebirile dintre cele două tipuri de leasing practicabile în Romania şi
trăsăturile financiare ale contractului.
1. CE ESTE LEASINGUL?
Prin operaţiunea de leasing o parte denumită locator (finanţator), transmite pentru o

perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun (activ), al cărui proprietar este, altei
părţi, denumită locatar (utilizator), la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing
Leasingul are ca obiect bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinaţie,
precum şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu unele excepţii prevăzute legal ( a se vedea
Ordonanta 51/1997 cu modificările ulterioare).
Mecanismul operaţiunii de leasing este următorul:
Leasingul generează apariţia unor relaţii între trei societăţi: finanţator (locator), utilizator
(locatar) şi furnizorul activelor. Acesta cuprinde următoarele etape:
Etapa 1: NEGOCIEREA ŞI ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE LEASING

2 4
3 Societatea
finanţatoare
LOCATOR
1
Societatea Societatea
utilizatoare 5 furnizoare a
LOCATAR activului
Semnificaţiile fluxurilor:
1. Societatea utilizatoare alege activul specific de care are nevoie
2. Societatea utilizatoare depune o cerere, împreună cu dosarul
privind caracteristicile şi preţul activului, la societatea de leasing
(locator)
3. Societatea de leasing analizează cererea şi încheie un contract cu
societatea solicitantă (locatară)

4. Societatea de leasing plăteşte activul destinat societăţii
utilizatoare (locatare)
5. Societatea furnizoare livrează activul către societatea utilizatoare
(locatară)
Societăţile de leasing finanţatoare, cumpără sau preiau de la furnizori, la solicitarea

întreprinderilor utilizatoare, active specifice (bunuri) pe care le închiriază acestora, pentru a fi
utilizate o perioadă determinată de timp (dar nu mai mică de un an). Activele sunt specifice, întrucât
corespund nevoilor utilizatorilor. Acestea le pot utiliza, sau pot încheia un contract de leasing cu un
alt locatar (utilizator) pentru aceleaşi active, numai cu acordul prealabil al locatorului
(finanţatorului) iniţial.
Întreprinderile care doresc să efectueze o operaţiune de leasing prezintă unei societăţi de
leasing o ofertă fermă, însoţită de lista activelor specifice care vor constitui obiectul contractului şi
de documente care să reflecte situaţia lor financiară. Întreprinderile utilizatoare au dreptul să-şi
aleagă furnizorul, precum şi societatea care va asigura bunul, cu acordul societăţii de leasing.
Etapa 2: DERULAREA CONTRACTULUI DE LEASING:
Societatea 1 Societatea
finanţatoare utilizatoare
LOCATOR LOCATAR
2
Semnificaţia fluxului:
1. Societatea utilizatoare (locatară) plăteşte ratele de leasing
societăţii finanţatoare (locatoare) conform contractului încheiat
2. Societatea finanțatoare transmite dreptul de folosinta al activului către utilizator
Etapa 3: EXPIRAREA CONTRACTULUI DE LEASING:

2b 4b
Societatea
utilizatoare
LOCATAR
2a 4a
Drept
de
opţiun
e
Societatea finanţatoare LOCATOR
1. Societatea utilizatoare (locatar) îşi exercită dreptul de opţiune şi

decide fie cumpărarea sau restituirea activului, fie prelungirea

contractului;
2 a. Societatea utilizatoare decide cumpărarea activului specific şi
plăteşte valoarea reziduală a acestuia;
2 b. Societatea finanţatoare (locator) transferă dreptul de proprietate
asupra activului către societatea locatară;
3. Societatea utilizatoare (locatar) decide restituirea activului către
societatea finanţatoare (locator);
4 a. Societatea utilizatoare (locatar) decide prelungirea contractului de
leasing cu societatea finanţatoare (locator);
4 b. Societatea finanţatoare (locator) acceptă prelungirea contractului
de leasing cu societatea utilizatoare (locatar) şi garantează
acesteia dreptul de utilizare asupra activului în schimbul ratei de
leasing.
După cum se poate observa, la sfîrşitul perioadei de leasing locatorul (finanţatorul) se obligă
să respecte dreptul de opţiune al locatarului (utilizatorului):
 de a cumpăra bunul. Dacă întreprinderea utilizatoare formulează o ofertă fermă şi irevocabilă de
cumpărare, aceasta poate să-şi exercite dreptul de opţiune, constând în cumpărarea bunului
(activului specific) până la expirarea contractului, dar numai dacă are toate obligaţiile asumate
achitate, iar finanţatorul este de acord. Locatarul (utilizatorul) poate opta pentru cumpărarea bunului
înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel.
 de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura
leasingului;
 de a înceta raporturile contractuale.
2. CARE SUNT TIPURILE DE LEASING EXISTENTE IN ROMANIA?
Accesibilitatea acestei forme de finanţare pentru întreprinderile de dimensiuni mici şi mijlocii,

dublată de avantajele oferite, au contribuit la extinderea operaţiunilor de leasing în practică. În
România, contractul de leasing se prezintă sub două forme: leasingul financiar şi leasingul
operaţional.
Variantele de leasing reglementate şi utilizate în România se diferenţiază în măsura în care
riscurile şi avantajele aferente dreptului de proprietate asupra activelor specifice revin
finanţatorului (locatorului) sau utilizatorului (locatarului).
Riscurile sunt reprezentate de posibilitatea de a se înregistra pierderi datorită:
■ gradului scăzut de utilizare a activului specific (bunului);
■ efectului uzurii morale;
■ variaţiilor de venit generate de modificarea condiţiilor economice.
Avantajele sunt reprezentate de:

■ realizarea unei activităţi profitabile pe durata de viaţă economică a activului. Aceasta
reprezintă perioada în care activul este utilizabil economic şi produce unităţi de producţie în
favoarea întreprinderii utilizatoare;
■ câştigurile rezultate din creşterea valorii sau din realizarea valorii reziduale.
LEASINGUL FINANCIAR reprezintă un contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una
din următoarele condiţii:
 riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului
sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
 prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului
către utilizator la momentul expirării contractului;
 utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar

valoarea reziduală VR exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata
normală de funcţionare maximă DNFmax şi durata contractului de leasing DCL, raportată la durata
normală de funcţionare maximă, exprimată în procente:
VR% ≤ (DNFmax - DCL)/DNFmax%;
 perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului
care face obiectul leasingului; perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de
leasing poate fi prelungit;
 valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală
cu valoarea de intrare a bunului.
Compania utilizatoare (locatară) selectează activul specific, negociază preţul acestuia şi
termenul de livrare cu furnizorul. Ulterior încheie contractul de leasing financiar cu finanţatorul
(locatorul) care cumpără activul negociat prevăzut în contract. Această variantă de leasing are
următoarele caracteristici:
■ nu asigură servicii de întreţinere şi service;
■ nu poate fi reziliat (decât dacă utilizatorul nu-şi respectă obligaţiile asumate);
■ este complet amortizat, adică valoarea totală a ratelor de leasing încasate de finanţator, acoperă
valoarea de intrare a activului închiriat, plus dobânda care recompensează investiţia acestuia.
Perioada de timp irevocabilă pentru care utilizatorul (locatarul) a contractat activul specific,
sau orice alte termene suplimentare pentru care acesta îşi manifestă opţiunea de a continua utilizarea
bunului, au un caracter cert de la începutul contractului. Aceasta acoperă durata de viaţă
economică a activului, chiar dacă titlul (dreptul) de proprietate nu este transferat.
LEASINGUL OPERAŢIONAL este un contract de leasing încheiat între locator

(finanţator) şi locatar (utilizator), prin care se transferă utilizatorului riscurile şi beneficiile dreptului
de proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului, la valoarea reziduală, şi care nu
îndeplineşte restul condiţiilor specifice leasingului financiar. Riscul de valorificare a bunului la
valoarea reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul
contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării
contractului.
Contractul de leasing operaţional asigură întreprinderii utilizatoare (locatare) finanţarea
activelor specifice de care aceasta are nevoie, pe seama resurselor societăţii finanţatoare (locator).
De regulă, această variantă de leasing asigură utilizatorului servicii de întreţinere şi de service,
ale căror costuri influenţează asupra ratei leasingului operaţional. Finanţatorul (locatorul)
calculează şi evidenţiază amortizarea activului specific pe care l-a închiriat.
Perioada de timp, pentru care întreprinderea utilizatoare (locatară) a încheiat contractul,
poate fi mai mică decât durata de viaţă economică a activului închiriat. Contractul poate să
cuprindă o clauză de anulare, în baza căreia utilizatorul (locatarul) poate să renunţe la activul
închiriat înainte de expirarea contractului încheiat. Finanţatorul (locatorul) îşi recuperează costurile
investiţiei prin închirierea activului, al cărui proprietar este, prin reînnoirea contractului de
închiriere sau prin vânzarea activului. Aceste operaţiuni se fac în baza contractului încheiat, a
dreptului de opţiune acordat utilizatorului şi a deciziei acestuia din urmă.
3. CARE SUNT ELEMENTELE FINANCIARE ALE CONTRACTULUI DE LEASING?
Contractul de leasing constituie un contract de închiriere-cumpărare, finanţat de o societate

de leasing care cuprinde următoarele elemente:
■ clauza privind definirea contractului: financiar sau operaţional (element comun ambelor tipuri
de leasing);
■ denumirea şi caracteristicile bunului care face obiectul contractului (element comun);
■ valoarea de intrare (leasing financiar): valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către
finanţator, respectiv costul de achiziţie;
■ rata leasingului operaţional, reprezentată de cota de amortizare calculată în conformitate cu
actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de părţile contractante. Pentru stabilirea
amortizării incluse în rata de leasing se au în vedere valoarea de intrare a activului imobilizat,
durata normală, regimul de amortizare convenit, conform dispoziţiilor legale privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;
■ rata leasingului financiar: cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing,
care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor;
■ valoarea reziduală (leasing financiar): valoarea la care, după achitarea de către utilizator a
tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum şi a tuturor celorlalte sume datorate conform
contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator;
■ valoarea avansului (leasing financiar);
■ valoarea totală (element comun): reprezintă valoarea totală a ratelor
de leasing, la care se adaugă valoarea reziduală;
■ clauza privind obligaţia asigurării bunului (element comun): cheltuielile de asigurare a
bunului sunt deductibile fiscal de către partea obligată prin contract să plătească primele de
asigurare;
În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către una din părţi atunci este necesar a se
determina:
■ valoarea daunelor-interese plătite de finanţatorul care nu respectă dreptul de opţiune al
utilizatorului prevăzut în contract: valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulaţie,
calculată la data expirării contractului de leasing;
■ valoarea daunelor-interese plătite de utilizatorul care nu plăteşte timp de două luni rata de
leasing: se calculează asupra ratelor scadente la data rezilierii contractului de către finanţator.
Utilizatorul este obligat să plătească ratele scadente, daunele-interese şi să restituie bunul.
Contractul de leasing asigură întreprinderilor utilizatoare dreptul de a utiliza activele specifice

(de natură mobiliară sau imobiliară) de care au nevoie, fără să efectueze o cheltuială egală cu preţul
de cumpărare a acestora. Lipsa acestor cheltuieli se poate asimila cu un flux de încasări, în
condiţiile în care, întreprinderea utilizatoare plăteşte fluxuri periodice, reprezentate de valoarea
ratelor de leasing. Deci, întreprinderea utilizatoare plăteşte costul finanţării activului, care rămâne
în proprietatea finanţatorului (societăţii de leasing), dar asupra căruia poate dobândi un drept de
proprietate, în baza dreptului de opţiune contractual.
4.CARE SUNT EFECTELE LEASINGULUI?
Contractul de leasing produce un ansamblu de efecte asupra societăţilor utilizatoare

(locatare). Acestea sunt:
 supleţea finanţării, întrucât asigură realizarea unor investiţii în funcţie de necesităţi şi
repartizarea plăţilor pe perioada utilizării activului închiriat;
 finanţarea integrală a investiţiilor, spre deosebire de creditul bancar care finanţează o
parte din cheltuielile necesare realizării acestora, restul necesitând utilizarea capitalurilor proprii. În
consecinţă, capitalurile proprii pot fi utilizate, pentru a finanţa alte necesităţi;
 asigură activele specifice (bunurile) necesare activităţii de exploatare, fără ca societatea
utilizatoare să aloce iniţial o sumă egală cu preţul de cumpărare a acestora. Pentru a deveni
proprietara activelor, societatea utilizatoare plăteşte valoarea reziduală a activului conform

contractului încheiat;
 costul finanţării este ridicat;
 nu necesită, acordarea de garanţii din partea societăţii utilizatoare, întrucât activul
este proprietatea finanţatorului. Acesta poate mai uşor să-l recupereze, dacă utilizatorul nu respectă
contractul de leasing, comparativ cu recuperarea creditelor restante;
 permite analiza rentabilităţii unui proiect de investiţii izolat în raport cu alte moduri de
finanţare.

Curs2 5GestiuneFinanciara

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs2 5GestiuneFinanciara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POLITICA INVESTIŢIONALĂ

De ce ne interesează acest subiect?

Investiţiile reprezintă un proces de alocare pe termen lung sau/şi mediu a capitalului, în

Investiţiile interne constau în alocări de capitaluri băneşti în vederea achiziţionării de active

 investiţii de modernizare a echipamentelor existente care determină corecţii nesemnificative ale

Investiţiile externe constau în cumpărarea de participaţii la capitalul social al altor

C. Cea de-a treia modalitate de clasificare a investiţiilor ia în calcul numărul de fluxuri de

generate de obiectivul vizat, precum şi estimarea probabilităţilor de apariţie a fiecăreia dintre

3. CARE SUNT METODELE FOLOSITE PENTRU EVALUAREA PROFITABILITĂŢII

Principalul obiectiv al procesului de alocare a capitalului pentru investiţii este acela al

 Care dintre proiectele investiţionale sunt profitabile şi pot fi luate în considerare?

A. Valoarea actualizate netă

B.Termenul sau perioada de recuperare a investiţiei

Metoda termenului de recuperare asigură alegerea proiectelor de investiţii în funcţie de

C.Metoda ratei interne de rentabilitate

Metoda ratei interne de rentabilitate (RIR) reprezintă o transpunere a metodei VAN în

CF1 CF2 CF3 CFn VRn

În ecuaţia de mai sus se cunosc mărimile cash-flow-urilor (fluxurilor de trezorerie), valoarea

De ce ne interesează acest subiect?

1. CUM POT FI ATRASE RESURSE SUPLIMENTARE DE LA ACŢIONARI?

În afară de capitalul iniţial, necesar în momentul constituirii, companiile au nevoie de

Ce sunt acţiunile şi care este tipologia acestora?

Acţiunile sunt titluri de proprietate care conferă deţinătorului calitatea de coproprietar,

A. În funcţie de apartenenţă acţiunile pot fi împărţite în acţiuni nominative şi acţiuni la

Acţiunile ordinare dau deţinătorului:

Acţiunile privilegiate au ataşate drepturilor de bază aşa-numite privilegii în funcţie de a

Cum se poate face emisiunea de noi acţiuni?

 plasament privat, adresat acţionarilor întreprinderii;

unde utilizăm următoarele notaţii:

 preţul de emisiune a acţiunilor noi: Pe

Vs = Cv – Ct unde Vs este valoarea dreptului preferenţial de subscriere

În baza acestui drept, acţionarii vechi pot:

2. CARE SUNT AŞTEPTĂRILE ACŢIONARILOR LEGATE DE COMPANIA ÎN CARE

1. Factorii care concură la stabilirea volumului dividendelor

B. Dividendele ca şi convectori ai informaţiei (teoria semnalului)

C. Controlul acţionarilor ( teoria de agent)

D. Costul capitalului (teoria ordinii alegerii capitalurilor)

 fondurile externe sunt procurate cu costuri mari;

II. Alternative de politici de dividend

Politica dividendului stabil presupune menţinerea dividendelor la nivelul anterior sau

Politica primului dividend şi a supradividendului reprezintă un compromis între politica

III. Pata dividendelor

Mărimea dividendelor ce urmează a fi distribuite se stabileşte de către Adunarea generală a

De ce ne interesează acest subiect?

Scopul acestei părţi este să vă familiarizeze cu structura autofinanţării, cu politicile financiare

1. CARE ESTE UTILITATEA SI STRUCTURA AUTOFINANŢĂRII?

Finanţarea internă sau autofinanţarea constituie totalitatea resurselor generate de activitatea de

DIFERENŢE DIN REEVALUAREA REZULTATUL REPORTAT

AUTOFINANŢAREA PENTRU AUTOFINANŢAREA PENTRU

2. DE CE SUNT CONSIDERATE AMORTIZARILE SI AJUSTĂRILE DE VALOARE

Amortizarea şi ajustările de valoare pentru deprecierea activelor imobilizate constituie

3.CARE ESTE IMPORTANŢA ALEGERII CELEI MAI BUNE ALTERNATIVE DE

Regimul de amortizare liniară

Amortizarea liniară anuală se recuperează prin includerea în cheltuielile de exploatare a

Amortizarea liniară anuală AL se calculează prin aplicarea cotei de amortizare liniare la

Regimul de amortizare degresivă

Pentru calculul amortizării degresive se utilizează următorii coeficienţi de multiplicare,

Coeficient Durata normală

1,5 între 2 şi 5 ani inclusiv

Pe baza duratei normale de utilizare (DNU) şi a coeficienţilor de multiplicare (k), se

Amortizarea degresivă anuală, se realizează prin includerea în cheltuielile de exploatare a

Se verifică la sfârşitul fiecărui an (anul 2,3,…i) dacă:

Răspuns negativ: se continuă aplicarea cotei de amortizare degresivă la valoarea rămasă de