CINEMATOGRAFIE

Odată cu începerea Primului Război Mondial, producția de film este concentrată pe

documentare și reportaje de actualități. Au fost mobilizați puținii operatori români din acel moment, iar
în timpul retragerii în Moldova s-au salvat toate camerele de filmat existente în țară. În acea perioadă,
camerele de filmat i-au surprins pe Regele Ferdinand, generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu,
filme ale căror secvențe s-au pierdut cu timpul, dar supraviețuind în alte filme precum ”Ecaterina
Teodoroiu”.

Odată cu terminarea războiului, situația socială se schimbă radical. Filmul românesc se întoarce la artă,
evoluând în același timp cu filmele occidentale, inclusiv producțiile de la Hollywood. Mizând pe interesul
unei noi generații sensibile la romanțe sau aventuri, filmele românești au încercat să exploateze interesul
unui public puțin mai deschis la nou și la distracție ușoară, comparat cu generațiile mai în vârstă care nu
se puteau despărți de teatru.

În anii ’20 apar noi regizori, noi genuri de film, inclusiv primul film de animație românesc. Probabil figura
marcantă a cinematografiei românești în anii ’20 este Jean Mihail. Făcându-se remarcat în timpul
filmărilor la pelicula ”Țigăncușa de la iatac”, acesta reușește să regizeze filme precum ”Lia” (1927),
”Păcat” (1927) și ”Povara”(1928), în urma unor finanțări nesigure venite de la tot felul de oameni de
afaceri care ar fi fost interesați să plătească producția filmului doar dacă li s-ar fi făcut reclamă.

Un alt regizor din aceeași speță a fost și Jean Georgescu, mai degrabă un actor cu valențe de regizor, care
realizează ”Legenda celor două cruci” (1925), ”Vitejii neamului” (1926) și ”Năpasta” (1928). Însă, ce a
marcat profund anii ’20 a fost lipsa fondurilor. Odată cu moartea lui Leon Popescu, s-a făcut imediat
simțită lipsa unui mecena care să finanțeze diferiți regizori, dezinteresat și din dragoste pentru film. De
multe ori, nevoia de bani îi făcea pe regizori să apeleze la metode vulgare de a se finanța sau, pur și
simplu, la niște chete făcute între prieteni, așa cum s-a realizat ”Maiorul Mura” din 1928, în care însuși
Jean Georgescu joacă rolul principal.

Merită menționat în același timp și primul desen animat românesc: Haplea (1927) realizat de
Marin Iorda și realizat cu un aparat de filmat Charles Urban & Co. Acest film este în continuare păstrat în
Arhiva Națională de Filme și ar putea fi cu ușurință considerat o adevărată comoară națională.

Tot important este și faptul că mediul platourilor primelor filme nu era chiar cel mai profesionist
din lume. De fapt, lipsea până și minima rigoare găsită în cinematografia occidentală, totul fiind făcut în
mare parte după ureche. Locațiile erau mereu căutate în principal de regizor, iar personalul tehnic față
de alte cinematografii era de genul „bun la toate”. Operatorul era și laborant la prelucrarea peliculei,
regizorul – machior, producătorul – recuziter, un actor – asistent de regie. Când vine vorba de distribuție
marea majoritate erau fie actori, prieteni ai regizorului care ar fi dorit să joace pe gratis, fie complet
amatori care într-un final ar fi jucat de asemenea gratuit.

Dezvoltarea tehnicii cinematografice este destul de rapidă. Dezvoltarea electronicii duce la

apariția filmului sonor. Astfel, în 1927, apare primul film sonor folosind sistemul Vitaphone, unde
înregistrarea se făcea pe placă de gramofon,
Anii ’30 înseamnă apariția pentru prima oară și la noi în țară a filmului sonor. Din păcate, din cauza
apariției noilor tehnologii și a lipsei mijloacelor materiale care să permită o tranziție a cineaștilor români
la noul standard cinematografic, numărul de filme scade simțitor. Dacă mai înainte regizorii mai reușeau
să încropească un platou de filmare cu fondurile lor limitate, nevoia de a închiria sau cumpăra aparate
care să înregistreze sunetul a distrus visul multor regizori români. În plus, eforturile depuse la filmarea
unei scene acum se dublează. Actorii trebuie să joace cum trebuie, să-și spună replicile complet, iar în
caz că greșesc, apare nevoia de duble, deci de peliculă adițională care costă bani. Așadar lipsa unui buget
adecvat a pus piedici serioase ”industriei” de film românești în anii ’30, nemaiputând să țină același ritm
pe care îl avrea cu zece ani înainte.

Totuși, filme se fac și noi personalități încep să apară pe scena filmului românesc al anilor ’30. Primul film
sonor românesc este ”Ciuleandra” după romanul lui Liviu Rebreanu. Acesta este regizat de germanul
Martin Berger în 1930 în urma succesului pe care l-a avut anul anterior cu „Venea o moară pe Siret”. Din
păcate, filmul era dublat prost în limba română de actori germani și a ajuns un fiasco de casă.

Primul film sonor regizat de un român a fost ”Visul lui Tănase”, realizat chiar de faimosul actor Constantin
Tănase la Berlin. Partea artistică a fost garantată de o o echipă de actori români, germanii ocupându-se
de partea tehnică.

Cel mai mare succes ajunge să îl aibă duetul de comici români Stroe și Vasilache, care împreună cu un
inginer român, Argani, care a reușit să construiască un aparat propriu de înregistrare audio, au filamt o
producție integral în România, numită ”Bing-Bang” (1934). În afară de această inițiativă locală plină de
succes, restul regizorilor trebuiau să plece în afară, de exemplu în Franța, unde în studiourile ”Gaumont”
din Paris s-a putut filma ”State la București” de Jean Georgescu.

Totuși, influența filmului în lume pare de neoprit, iar autoritățile române nu mai par să ignore acest
trend. În 1934 se înființează Fondul Național al Cinematografiei. Legea acestui fond stipulează o serie de
taxe percepute cinematografelor și importatorilor de film, 1 leu/bilet și 10 lei/metru de film importat. În
ciuda protestelor inițiale, fondurile nu sunt căpușate (ca în zilele noastre) de comisia care-l administra și-i
includea pe înșiși Tudor Vianu și Alexandru Rosetti, iar treptat banii s-au adunat pentru aducerea în țară a
unor aparate performante audio și de filmare.

În momentul în care un om de afaceri aduce un aparat de filmare Bell-Howell, se înființează și

„Industria Română de filme sonore”, începând istoria jurnalelor de actualități la noi în țară. Printre
primele secții cinematografice care vor folosi tehnica modernă garantată de Fondul Cinematografiei vor
fi departamentele de ”propagandă turistică”. Aparatele de filmat erau de tipul pentru reportaj, instalația
de sunet portabilă fiind montată într-un autovehicul. Apoi se începe construcția unei săli de înregistrări
sonore pentru documentare, împreună cu înzestrarea minimă cu reflectoare.
 ARTA
Pictura interbelică poate fi considerată perioada de aur a artei româneşti. Exprimându-se în
forme ale curentelor artistice europene contemporane, precum post-impresionismul sau nuanţe ale
mişcării avangardiste, artiştii din interbelic creează capodopere, adevărate repere ale artei românești.

Nume celebre ale artei româneşti din perioada interbelica sunt: Octav Băncilă, Ştefan Dimitrescu,
Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Theodor Pallady, Camil Ressu, Iosif Iser, Gheorghe
Anghel, Dimitrie Paciurea, Corneliu Medrea, Ştefan Popescu, Samuel Müntzer, Otto Briese, Rodica
Maniu, Nutzi Acontz, Marius Bunescu, Cecilia Cuţescu-Stork, Nicolae Dărăscu, Lucia Demetriade-
Bălăcescu, Micaela Eleutheriade, Dumitru Ghiaţă, Lucian Grigorescu, Elena Popea, Sabin Popp, Jean Al.
Steriadi, Ion Teodorescu-Sion etc.

Sculptura romaneasca din aceasta perioada a fost marcata de doi mari sculptori: Dimitrie
Paciurea și Constantin Brâncuși.

Literatura romaneasca din aceasta perioada a fost marcata de: Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu,
Tudor Vianu.

INDUSTRIE

            Războiul a provocat distrugeri enorme în industrie şi a dezorganizat aproape totalmente producţia,

dar, cu toate acestea, refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se datorează în mare măsură
liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care şi-au pus considerabila
putere politică şi economică în slujba industrializării. Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi a
Banatului, a sporit semnificativ capacitatea productivă a Vechiului Regat, cea dintâi provincie în domeniul
ceramicii, industriei lemnului, energiei electrice şi metalurgiei, cea de-a doua provincie în industriile
metalurgică şi textilă.

In ianuarie 1919 a luat fiinţă Direcţia Refacerii în cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului, prin care
guvernul s-a implicat în achiziţionarea şi transportul mărfurilor din străinătate, acordând prioritate
produselor absolut necesare economiei naţionale (utilaje, materii prime etc.) Un rol important a avut
Societatea Naţională de Credit Industrial constituită în 1923, care prin politica de credite a sprijinit
dezvoltarea industriei. Cu ajutorul statului au fost înfiinţate mari întreprinderi metalurgice cu procese
tehnologice complexe, între care Fabrica de Sârmă de la Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-
Călan (1924), Copşa Mică-Cugir (1925), precum şi întreprinderi constructoare de maşini din rândul cărora
se remarcă: Malaxa-Bucureşti (1926), IAR-Braşov (1926). Potrivit datelor statistice, aproape 60% din
totalul întreprinderilor industriale existente în 1930 fuseseră înfiinţate după 1918.

În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul
dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa locul doi în Europa şi
locul şapte din lume la producţia de petrol; locul al doilea În Europa la extracţia de aur (5.355 kg În
1937), după Suedia; acelaşi loc (după Uniunea sovietică) la extracţia de gaze (256 491 042 m3 În 1937).
România dispunea de o industrie petrolieră la nivel mondial, În ceea ce priveşte extracţia, prelucrarea,
transportul; În rafinăriile din ţară se prelucra 95% din ţiţeiul extras. România producea negru de fum,
cauciuc sintetic, precum şi opt tipuri de locomotive, vagoane de toate categoriile (călători, mărfuri,
cisterne), autobuze, motoare electrice, aparate de radio, cazane cu aburi de variate tipuri, elice şi piese
speciale pentru construcţii navale, instalaţii petroliere la nivelul tehnicii mondiale. Dintre realizările de
vârf ale perioadei de după Marea Unire se remarcă avioanele româneşti, construite la IAR-Braşov, cu
performanţe similare celor produse de statele foarte dezvoltate din punct de vedere economic.

Criza economică de la începutul anilor ’30 a stopat temporar această creştere promiţătoare a
industriei. În anii 1929-1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului investit în
aceste şi numărul muncitorilor pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în aproape fiecare ramură
industrială a suferit o scădere drastică.

Odată ce industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate între
1934-1938. Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat, ajungând de la 34.900 milioane
lei 64.600 milioane lei. Industria metalurgică s-a extins, întrucât a sporit constant cantitatea de minereu
de fier extras şi cea de oţel produs. A crescut, de asemenea, producţia de cărbune, ca răspuns la cererile
industriei grele şi ale căilor ferate, dar ea nu a reuşit să pună în valoare întregul său potenţial, deoarece
mari sume de bani erau îndreptate spre industria petrolieră, ce oferea beneficii mai mari. Producţia
petrolieră a înregistrat un record în 1936 – 8,7 milioane tone – înainte de a scădea la 6,6 milioane tone în
1938. Descreşterea a fost determinată de treptata epuizare a rezervelor cunoscute şi, între 1934-1937, şi
de o diminuare a consumului intern.

            În ciuda dezvoltării impresionante din toate sectoarele industriale, structura economică de bază a
ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78 % din populaţia activă continua să-şi găsească în
agricultură principala sursă de venit, în timp ce doar 10 % era angajată în industrie. România era încă
dependentă de importuri pentru a-şi echipa industria şi a asigura consumatorilor o gamă largă de bunuri.
O altă problemă era aceea a persistenţei unei incapacităţi a pieţei interne de a absoarbe produsele
industriale; ţărănimea avea o putere scăzută de cumpărare a bunurilor manufacturate.