Sunteți pe pagina 1din 304

Fragment cap.

16 SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil


Şeicaru în exil) Vol. III, Autor Ovidiu Vuia

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, acum numai cu


manuscrisul original, Rita Vuia]

16. Ziua eroilor, 1985, la Val du Roy


(Soultzmatt)

În memoria lui Pamfil Şeicaru

Sânge fără răspuns


o, de-ar fi linişte cât de bine a'ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

În versurile lui Lucian Blaga, "mister al corolei de


minuni al lumii", Ciuta întrupează Fapta ieşită din
matca obişnuită a zilei, cu măreţia ei calcă prin paşi
de lumină, după pilda grădinarului biblic dintr'un
sfânt Noli me tangere, astfel transfigurat întunerecul
morţii trece în religia naţiunii numită istorie şi
mitologie.

Aşa îşi cântau ele rostul lor în mine, lovindu-mi


inima cu degetele lui Orfeu lira-i de ivoriu, pierdută
pe valurile albastre ale mării. Sufletul îmi era aplecat
sub forma statuii transformate în gestul hieratic
abstract al Rugăciunii lui Brâncuşi, lângă crucile
cimitirului de la Val du Roy, unde îşi dorm somnul de
veci soldaţii români, morţi în prizonieratul german
din primul război mondial, anii 1917-1918. Totul îmi
pare asemenea unei procesiuni din care nu se vedeau
ieşind din pământ decât mâinile împreunate spre
rugăciune la Domnul: Mâinile lui Rodin, întitulate, în
fiinţa lor pură: catedrală gotică. Fiecare cruce
exprima spiritul de fecioară, curat ca mineştergurile şi
simplu în credinţa-i ca bucoavnele Cazaniilor vechi,
ale unei Putne albe, biserica plaiului moldav cu
mormântul voevodului voevozilor Ştefan cel Mare,
străjuit de cădelniţa lui Daniil Sihastru, mereu
aprinsă, din balada lui Dimitrie Bolintineanu.

În liniştile sacre ale mănăstirii se aude cum îşi bate


clopotele Buga cea mare, pentru slava lui cântată, pe
textul cadenţelor Doinei lui Mihai Eminescu:

Ştefane, Măria
Ta
Tu la Putna nu
mai sta ...

În această zi a Eroilor, în jurul crucilor din cimitirul


de la Val du Roy, s'au adunat ca la o chemare din
străfunduri, sobor de patriarhi michelangeleşti, toţi
ceilalţi martiri ai: neamului, Istoria vie a Românilor.
Dintre ei desluşesc: Pe Ion Vodă cel cumplit, despre
el, Haşdeu, "un uvrier şi un artist totodată" când
povesteşte zice - - sé "că inima simţea în adâncul său
ceea ce scrie condeiul; iar când inima simte, condeiul
devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului."

Mihai Viteazul, pprimul domn al ţărilor româneşti


unite, ucis mişeleşte la Turda, a descălecat din
lăcaşurile de sub pădure, Mănăstirea Dealului şi
Târgoviştea, cetatea de scaun al trecutului nostru, în
legătură cu ea şi Suceava, susţinea M. Kogălniceanu
că pentru el însemnau mai mult decât Sparta şi Atena.
La picioarele tronului domnesc, Nicolae Bălcescu îi
oferă lui Mihai-Vodă istoria sa, pe care a scris-o cu
sânge pe lespezile veşniciilor.

Pe Horia îl văd coborând din versurile lui Aron


Cotruş, "ţăran de cremene / cum n'a fost altul să-şi
semene / Horia! ..." Iar pe Cloşca, aşa cum îi ştiam
modelat într'un medalion din ghips de sculptorul R.
Ladea, lucrare aflată pe peretele de de-asupra patului
meu de copil.

Soldaţii Smârdanului din 1877, cum trăiesc în


pânzele lui Nicolae Grigorescu, în poeziile lui
Alecsandri şi Coşbuc.
Cât şi cei morţi la apărarea podului peste Jiu, alături,
de doamna lor şi a noastră, Ecaterina Teodoroiu
împreună cu toţi vitejii primului război mondial. Este
bine să se ştie că în cinstea acestora a ridicat Brâncuşi
monumentul său de la Tărgui-Jiu, triptic pe altarul
poporului român, Masa tăcerii, Poarta Sărutului şi
Coloana infinitului sau fără de sfârşit numită de fapt
de autor, Coloana recunoştiinţei purtată eroilor căzuţi
în războiul dus pentru realizarea României mari. În
acest sens monumental ar reprezenta creşterea
sentimentului de recunoştiinţă cu fiecare nouă
generaţie prin care ne-ar apropia tot mai mult de cer,
aspect uitat chiar de Brâncuşi, atunci când spre
capătul vieţii ducea cu primarul Chicago-ului
tratative să realizeze în oraşul american o unică, în ce
priveşte dimensiunile gigante, nouă Coloană infinită,
care, să admitem, că nu avea ce căuta în metropola
fostă a gangsterilor şi azi a abatoarelor, spre binele
acestei opere româneşti, moartea l-a împiedecat pe
sulbtor să-şi realizeze respectivul proiect.

Şi să ne gândim la toţi cei dispăruţi, fără cruce pe


stepele Rusiei cântaţi de Radu Gyr şi Al. Gregorian,
ca şi în temniţele comuniste, îi strânge la piept,
România, statuie de Oscar Han, reprezentând pe
Mama lui Pamfil Şeicaru. De altfel, aşa cum am
scris-o, marele ziarist a fost el însuşi un erou al
primului război mondial distins cu ordinul Mihai
Viteazul în această calitate pe care niciodată nu a
uitat-o, a făcut pe lângă donaţia statuii Mama pentru
cimitirul de la Val du Roy, tot in memoria eroilor
căzuţi în războiul prim mondial, a ridicat pe
cheltuială proprie monumentul Victoriei de la
Mărăşeşti; şi tot din dania lui personală a ctitorit
Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova, căreia, i s'a dat
numele mamei lui P. Şeicaru, şi a fost înălţată pe
locul unde au pierit mulţi din camarazii săi, surprinşi
de atacul năpraznic al nemţilor, declanşat chiar în
primele zile ale războiului, odată cu intrarea
României în luptă, în August 1916.

Şi din măreţul cor nu poate lipsi Avram Iancu. Tănăr,


"Craiul Munţilor" ne apare astfel din tabloul lui
Barbu Iscovescu până la fotografia ce-o purta bunica
mea între lucrurile sale dragi, moştenită de la mamă-
sa Marta, căsătorită cu notarul Chevereşan din Baia
de Criş, făcută cu puţin înainte de moartea sa
petrecută în acelaşi sat, al Zărandului atât de iubit de
el, căci nu întra în casa omului, ci se aşeza pe o bancă
în vecini, cu fluierul în mâini.

El ne aminteşte de ale versuri populare, adaptate de


L. Blaga, autorul unei piese închinate lui Avram
Iancu:

În pădure
toate păsările dorm,
Numai una n'are somn
Cată să se facă om

Încăodată am siguranţa că acest miracol al păsării


măiastre de pe umărul Dochiei, regina poeziei lui
Eminescu, poate să se împlinească pe aceste locuri, în
cimitirul de la Val du Roy.

Ne aflăm într'o biserică mare a naturii, al cărei plafon


îl constituie cerul senin, coviltirul azur întins peste
pietrele Doamnei de pe Rarău, peretele absidei înălţat
ca la Dragomirna e format din brazii svelţi şi verzi
cum nu sunt decât în Carpaţi, umbrind drumurile pe
care şi azi îl mai poţi întâlni pe Dumnezeu, cu
mirosurile Lui de rai, amintind prospeţimea cetinei
înrourate de lacrimile nopţii. Totul era ca acasă, din
acestă cauză piciorul de plai, gura de rai, spaţiul
mioritic, reconstituite în peisajul nostru autohton, le-
aş fi dat denumirea metaforică nu de Val du Roy, nici
atât de Soultzmatt, cât mai degrabă de Val du Roy
pâtre adică valea păstorului, mai apropiată de vatra
strămoşilor noştri conduşi de Mioriţa, autentică
epopee lirică a poporului romano-dac.

Ca in fiecare an când treci peste pragul porţii de lemn


şi intri în panteonul nemuritorilor, ai impresia că te
ridici de la pământ, te afli mai în vecinătatea cerului,
nu departe de odăile paradisului. Lumina bogotă ca o
ploaie albastră peste creştetul brădetului este cea a
Voroneţului, văzută prin negurile ce o înconjoară pare
diamantină, ca un lăcaş pregătit, tocmai, pentru
ridicarea lui la cer. În timp ce foşnirile vântului
printre crengi murmură doina ciobanului de pe
Ceahlău şi Retezat, cântecul din fluer al lui Vasile
Posteucă.

Slujba religioasă a fost celebrată la masa albă desigur


a tăcerii, ritualul meditaţilor interioare lăudând îngeri
ce coboară sofianic, pentru a sfinţi vinul şi pâinea
euharistiei, la ceasul ceasurilor când pământescul
profan se întrepătrunde cu divinul ceresc, modalitate
de a participa la desăvârşirea tainelor, trăită de
experienţa zilnică a ţăranului român, totul fiind
echilibrat armonic, aşa cum se definesc şi desenele de
pe vasele foarte vechi, după unii, chiar dacice.

De o parte şi alta a mesei principale se află două


mese mai mici de altar, ca în spatele lor să se afle trei
cruci, cea din mijloc albă ca giulgiul, este acea
purtată pe Golgota de Mântuitor, pe când cele mici,
una o reprezintă pe Fecioara Maria, iar cealaltă de la
stânga pe Sf. Ioan Botezătorul, întreg ansamblul
corespunde unui Deisis, Cristos ca Panocrator, se lasă
înduplecat de mama lui Precistă să fie mai îngăduitor
cu oamenii, pe când Ioan ca reprezentant al Vechiului
Testament îşi dă seama că nu are dreptul să se
amestece.

Întregul mister ortodox trece peste Calvarul


Crucificării şi ajunge la taina învierii pe care o trăeşte
cu toată bucuria inimii, pe când atât catolicul cât şi
protestantul se opresc la Răstignire, în primul plan se
află Isus-Omul şi nu Isus-Dumnezeu cum se întâmplă
la biserica ortodox răsăriteană.

La sfârşit a urmat momentul culminant al festivităţii,


pomana, vinul şi grâul, cerul şi pământul, vor fi
împărţite, prin binecuvântarea Sămănătorului biblic,
pentru odihna sufletelor celor ce au murit în
desţărare. Există o îngrijorare a acestoara că ar putea
muri fără să li se facă o pomană după obiceiul cel
străbun şi să nu li se ofere prilejul liturghiei prin care
se permite despărţirea de cel fără viaţă, după cum a
făcut-o şi Fecioara Maria sărutându-şi fiul mort
înainte de definitiva lor despărţire. Acest ritual ţinut
la înmormântarea unui credincios, se numeşte
"Ultima Sărutare".

Dintre toţi vorbitorii, m'au impresionat cuvintele


rostite de un român sud-dunărean, tribal, locuitor al
Bulgariei. El a atras atenţia ascultătorilor săi asupra
drapelului aflat lângă cele arborate, francez şi român,
că cele cinci culori, roşu, galben, albastru galben şi
negru, au fost alese de Kogălniceanu şi Vasile Ion
Cancea, viitorul Vasile Lewski, erou bulgar.
Încăodată ni se atrage atenţia asupra destinului vitreg
al fraţilor noştri de dincolo de Dunăre, pe care avem
datoria să nu-i uită.

Să-mi fie iertat dacă nu pot să amintesc pe niciun alt


vorbitor, fiindcă a luat cuvântul cine a vrut ca de la o
tribună liberă. Lucrul de altfel lăudabil la alte
manifestaţii, a constituit de data acesta o disonanţă a
solemnei adunări, singura însă. Desigur s'au tulburat
ordinea şi armonia de templu necesară a fi respectată
în astfel de momente de reculegere adâncă. Ritualul
colectiv pretinde forma sacerdoţiului.

Seara am petrecut-o la bun român în cadrul unei


agape, adică agapă = iubire creştinească cină ca în
casa Martei şi Mariei, pe vatra sfinţei ospitalităţi şi a
o'emnei omenii româneşti.

A doua zi ne-am reîntâlnit la cimitirul din Hagenau


unde se află alt sute de morminte în care sunt
îngropaţi, soldaţi morţi în prizioneratul german din
primul război mondial. Înainte de a începe slujba
divină, s'au aprins lumânări pe braţele de piatră ale
crucilor astfel că cimitirul s'a transformat într'un uriaş
policandru, arborele lui Jezeu, jertfă şi flăcări mistice,
arzând la Dumnezeu. Şi aici serviciul religios a avut
caracterul solemn al unui Te-Deum, ţinut întru'o
Catedrală a neamului.

Am aflat că Remus Radina se ocupă cu istoricul


cimitirelor, va scrie deci cartea aşteptată de noi toţi,
cerută de memoria ostaşilor înmormântaţi la Val du
Roy şi Hagenau. Îi dorim ca mâna bătătorită de
lanţurile temniţelor comuniste, asemenea celei a
evanghelistului Matei de pictorul Caravaggio, să
cunoască îndrumarea inspiraţiei heruvului, deci îi
urăm din toată inima să reuşească în temerara sa
acţiune. Acest martir al închisorilor comuniste işi va
căuta locul de veci lângă eroii de la Val du Roy.
Litania sa este asemănătoare cu a Dacului din Mai am
un singur dor de Eminescu sau cu cea a Păstorului
Mioriţei, năzuieşte la contopirea cu spaţiul mioritic,
poartă în piept dorul său, de el vorbeam deci nu
tocmai metaforic: Să le spui că la nunta mea / A căzut
o stea./

Am plecat şi de astădată înnoiţi de la Val du Roy


(Soultzmatt) şi Hagenau. Fericiţi că am putut
încăodată să gustăm, ca din potirul Graalului,
sublimul Clipei furate Eternităţii, trăire în eresul
spiritului românesc,
Ciuta călcând prin moarte.

Mai departe, nu se poate continua decât pe limbajul,


Poeziei:

Cimitirul eroilor de la Val du Roy (Soultzmatt)

Natura le zideşte catedrală


Plafonul, cer lăsat peste pădure
Şi poarta la intrare triumfală
Cioplită'n lemn de-a moţului săcure.

Calci iarba cum în sanctuar o dală,


Spre brazii ce-s ai culmilor azure
De pe Carpaţi, formând sub geana pală,
Absidei din altar, coloane pur.

Aliniate, grav, pentru paradă


Stau crucile dând ultimul onor
Că'n ţara unde scris le-a fost să cadă
Tot n'au uitat mioriticul ponor.
- Jertfa eroilor, sânge şi spadă,
Ne-adună azi, la Curţile cu dor.

***

14. Iulie 1985

17. Postfţă (Scurtă recapitulare şi încă ceva


în plus)

Fără îndoială în lucrarea mea "SUB ZODIA CĂRŢII


ŞI A STUDIULUI (cu Pamfil Şeicaru în exil)Vol. I,
II, III" am reuşit să demonstrez, bazat pe
documentele nu puţine ce mi-au stat la dispoziţie, cât
şi pe o corespondenţă asiduă cu dânsul, dusă între
anii 1976 şi 1980, anul morţii maestrului, că Pamfil
Şeicaru n'a fost un ziarist venal şi corupt, nu a scris
pentru bani, a iubit independenţa scrisului, în
consecinţă nu a stat în slujba nimănui. Prin meseria
sa n'a urmărit, înainte de toate decât, ca orice idealist,
sa slujească adevărul şi numai adevărul prin care să
ajungă în domeniul spiritual un fel de medic
vindecător, înscris printre marii binefăcători ai
omenirii.

Butada răutacioasă ce i se atribuie lui N. Iorga,


privind modul cum a realizat P. Şeicaru construcţia
palatului "Curentul" şi anume după formula "un
şantaj, un etaj" nu a putut fi rostită de marele istoric
pentru simplul fapt că între cei doi au existat de
totdeauna relaţii de bună înţelegere, mai mult,
savantul recurgea la experienţa marelui Ziarist ca
participant în calitate de ofiţer al armatei române la
primul război mondial, ori de câte ori vizita locurile
unde s'au desfăşurat eroicele bătalii de pe Jiu, şi în
poiana din vecinătatea satului Raşoviţa. Am citat în
acest sens pasagiile de referinţă ale istoricului,
tipărite în chiar operele sale, unde îşi arată tot
respectul pentru cel ce va ajunge, scrie dânsul, unul
dintre marii noştri ziarişti, şi există clare mărturii, tot
scrise, că nu şi-a schimbat părerea până la moartea sa
avută loc în condiţii, atât de tragice.

De altfel sublinia maestrul, el n'a dat nicio recepţie de


inaugurare a noii clădiri, deci n'a existat nici
banchetul unde N. Iorga ar fi putut face observaţia
respectivă.

În acest mod P. Şeicaru a fost pr departe cea mai


calomniată personalitate a culturii româneşti şi asta
fiindcă nimică nu supără pe român decât adevărurile,
în acest caz scrise de Pamfil Şeicaru. Şi fiindcă cel
vizat nu e în stare să dea un răspuns deschis în
apărarea sa va recurge la diferite subterfugii, lovind
din spate anonim, de-acolo unde nu-l vede şi nu-l ştie
nimeni. Autorul butadei, etajul şi şantajul, va fi fost
vreun stâlp de cafenea, impresionat de invenţia sa
verbală, conştient că tocmai lipsa de substrat, adică
spurcata calomnie va prinde radăcini în masa largă a
publicului. Desigur, Caragiale a descris cu mult talent
o anumită patură de mahalagii români, viciu de care
nu e absolvită nici o parte din intelectualitate gata din
josnică invidie să prindă din aer cate-o ştire,
remarcabilă prin răutatea ei şi şi-o însuşeşte,
popularizând-o fără sa se obosească să mai verifice
dacă ea corespunde realităţii. Prin acest procedeu se
constituie acel lanţ al slăbiciunilor, transmis din om
în om, minciuna şi calomnia fiind întărite tot mai
mult până devin un fapt admis aprioric, indiscutabil.

Totuşi să o recunoaştem autorul dramatic nu a prins


decât un aspect mărginas al societăţii noastre, pe
care-i satirizează peste putinţă, fiindcă sigur
intelectualitatea noastră nici pe-atunci nu vorbea atât
de stâlcit şi pleonastic, cum îl prezintă Caragiale. Aşa
cum limbajul automat, preconizat de A. Breton nu a
rezizstat, se întâmplă şi cu cel al eroilor lui Caragiale,
el este uscat, lipsit de viaţă, construit după o logică
personală fără un corespondent în viaţă de toate
zilele. Lucrul e greu de admis, atâta ne-am obişnuit
cu Farfuridi, Caţavencu, Rică Venturiano şi am
rămâne surprinşi că dacă ne-ar ruga cineva să îi
arătăm, vom constata că nu vom fi în stare să-i
întâlnim, ei reprezintă o stafie scenică şi nu pe omul
viu, în carne şi oase.

Din această cauză, oricât ar avea dreptate Eugen


Ionescu să-l considere maestrul său, premergătorul
teatrului absurd, noi nu-l vom considera pe Caragiale
genial, odată ce în întreaga societate românească nu
vede un personaj pozitiv, chiar dacă îl are lângă el pe
unul ca Mihai Eminescu. Iată o dovadă peremptorie
că pentru Caragiale nu există o elită românească,
pentru ea autorul dramatic nu are ochi să o vadă de
unde eroii lui au un singur dar absolut cusur:
caricaturizarea lor până la exces, îi face să-şi piardă
orice viabilitate de tipuri sociale, cum ar trebuie să
fie, devin păpuşi ce joacă pe sârmă, după tacturi
comandate, aşa dar depăşesc prin generalizare orice
caracter raţional.

Ci fiindcă obiectul nostru de studiu nu este Caragiale


ci Pamfil Şeicaru se cuvine să ne întrebăm cum a
putut să aibe loc o atare unică şi ordinară calomniere
a sa?

Cauzele o să le putem descoperi în natura românilor,


care e nu numai individualistă dar şi contaminată
cum am mai spus-o adeseori de morbul invidiei,
distrugător, prezent până în rândurile elitare ale
naţiei. Se cunosc prea bine acuzaţiile celor de teapa
unui Caion sau Caraion, plini de venin, inventând
plagiate acolo unde nu sunt, ploşniţe saturate de
sângele supt la un festin al nebunilor. N'o să mai
insistăm asupra lor, dar e bine să se reţie, ca în zilele
noastre, la Europa liberă, cum o ştim, s'a dus o
campanie împotriva romanului Groapa de E. Barbu
acuzat de plagiat după N. Crevedia, presupusul său
tată, nesusţinut de niciun document în afara unor
vorbe de clacă emise de Ion Caraion. Se mergea după
principiul ca e destul să calomniezi ca răul să prindă
rădacini. De fapt, Ion Caraion avea de răzbunat faptul
că celălalt coleg de-al lui, E. Barbu a publicat actul
prin care se demonstra că Ion Caraion a acceptat să
intre în slujbe securităţii române, comuniste. De fapt,
total dezechilibrat moral, într'un articol publicat
într'un ziar din exil recunoştea că a ajuns să fie plătit
de comunişti, după ce-a ieşit din temniţa lor, cu 3.000
lei pe zi într'o vreme când eu, de pildă ca cercetător
principal al Academiei RSR din Bucureşti, primeam
2.000 lei salar pe lună. Ori care instituţie putea să
plătească atâţi bani colaboratorilor săi, în afară de
Securitatea română?

Au dreptate cei ce sunt de părere că n'avem de ce să


ne lăudăm cu tracismul nostru, odată ce cum scrie
Herodot tracii după indiene erau cel mai numeros
popor, dar nu au putut să însemne niciodată o putere
politică, deoarace în loc să se unească, se băteau între
ei, au rămas la nivel de trib uşor de stăpânit de greci,
popor mult mai puţin numeros.

Dar lucrurile pot fi explicate mult mai simplu. Cei


mai mulţi români rămân pe tot cursul vieţii rămân la
cunoştiinţele însuşite din liceu şi încă la literatură
unde a luat cea mai mare notă posibilă. Şi dacă e greu
să-l scoţi din lenea lui atavică, aici se mai adaugă şi
influenţa cezarică a unor eminenţe cenuşii ridicate la
rangul de pseudostatui, deci nu numai culturale dar şi
politice, prin goana lor "specialiştii" au ultimul
cuvânt, înoculând cetăţeanului de rând, idei mai mult
decât false. În acest fel se consolidează de sus in jos,
apoi ca un bumerang de jos în sus, o concepţie, ce nu
mai poate fi scoasă din minţile obtuze deci mişcată
din locul nemeritat pe care-l ocupă, fiindu-i
materialul mai tare decât bronzul horaţian. Pot da de
exemplu chiar cazul lui Eminescu. După ce am
studiat zeci de ani boala poetului, pentru a-mi asigura
o bază solidă ştiinţifică, am putut să afirm categoric,
marele nostru Mihai Eminescu, n'a prezentat niciun
simptom caracteristic pentru o paralizie generală
progresivă (pgp) prin urmare a suferit de o psihoză
endogenă maniaco-depresivă, în mod greşit
administrându-i-se mercur, poetul a murit în 1889, 15
Iunie în urma unei sincope cardiace provocată de o
întoxicaţie mercurlală, medicament luat sistematic la
recomandarea medicului curant în fricţiuni, per os
(per gură) şi la ultima internare a doua în sanatoriul
drului Şuţu, din strada Plantelor 9, în injecţii
subcutanate. Poetul mai avea semne cronice de
intoxicaţie cu mercur, ca tremurături zise hidrargirice,
polinevrită, ataxie (tulburări cerebeloase) şi crize de
sincope cardiace. Autopsia a evidenţiat o
degenerescenţă grasoasă a miocardului şi riniche albi
nefrotici, leziuni caracteristice pentru intoxicaţia
cronică mercurială.
E vorba până aici de un diagnostic medical care însă
răstoarnă diagnosticul de până acum bazat pe un
sifilis cerebral quaternar de tipul paraliziei generale
progresive (G. Călinescu) şi existenţa unei mari
întunecimi, necreatoare între 1883-1889
(Perpessicius).

Psihoza maniaco-depresivă nu prezintă leziuni


organice cerebrale şi evoluiază în puseuri când poetul
avea stări de perfectă sănătate psihică şi când era
capabil de creaţie poetică şi intelectuală după cum se
pot evidenţia la Eminescu în ultimii şase ani de viaţă.
Un caz asemanător a prezentat Hoelderlin, timp de 41
ani a suferit de schizofrenie cronică ceace nu l-a
împiedecat de la o frumoasă creativitate poetică,
susţinută şi demonstată de Heidegger (pentru filozof
poetul germane a exprimat sacrul) şi Jaspers (pentru
filozoful psihiatru Hoelerlin prin boala sa psihică a
putut percepe Absolutul şi pe Dumnezeu).

Toate aceste fapte ne aduc în faţă un nou Eminescu,


capabil de activitate intelectuală şi creaţie poetică şi
între 1883-1889 până la moartea survenită iatrogen,
fiind tratat cu mercur pentru o boală pe care nu a
avea.

Şi oricât ar fi demonstraţia de valabilă, literaţii nu iau


la cunoştiinţă adeveărurile referitoare la boala şi
creaţia eminesciană, căci asta ar însemna să revină la
un Eminescu închis definitiv între scoarţele unei cărţi
groase, pecetluite definitiv de generaţia lui G.
Călinescu şi Perspecius.

Dacă mai adăogăm atidudinea iconoclaştilor


bucureşteni de ultimă oră, conduşi de nişte oameni
rătăciţi, din toate punctele de vedere, ca N.
Manolescu şi postmodernistul pornograf Cărtărescu,
vom înţelege mai bine situaţia gravă în care se află,
exilat în propria sa ţară, Luceafărul culturii
româneşti, Mihai Eminescu.

Aceeaşi lene intelectuală strâmtă, amestecată, au


făcut ca nişte minciuni să circule diminuindu-i
valoarea lui P. Şeicaru, când ar fi fost mult mai
recomandabil să se purceadă la un studiu privind
şantajele maestrului nostru, dar probabil nimeni nu
era interesat să afle adevărul că de fapt în viaţa lui
Pamfil Şeicaru nu există nici un şantaj.

Desigur, ca ziarist maestrul nostru se afla angajat în


lupta dusă contra Gorilei politicianismului românesc
(L. Rebreanu) şi aici putea şi el uneori, în mod
exepţional să greşească. O mărturiseşte, chiar el mai
târziu, cu puţin înainte de a urca în avionul ce-l va
duce la Muenchen, că ar fi fost prea ascpru cu
Constantinescu-Porcul, în fond un om cumsecade pe
care l-a atacat mult prea dur, îşi va lua libertatea să
lămurească într'un articol de ziar acest caz. Prins
ulterior cu alte probleme, maestrul n'a mai revenit
asupra acestui subiect. Este de adăogat că de fapt
"Constantin porcul" devenise un anumit tip care
depăşea cu mult pe omul existent, reprezenta tagma
liberalilor corupţi, cum existau destui. I.G.Duca în
memoriile sale, se mira că Ionel Brătianu, cu toata
cinstea lui personală, trecea cu vederea unele afaceri
ale membrilor de partid mai bătrâni.

Dacă şantajul e un mijloc de a stoarce bani de la un


om pentru a nu-i dezvălui public activitatea
necinstită, atunci ar fi greu de presupus că în acei ani
P. Şeicaru îl şantaja pe liberalul "Constantinescu
porcul" pentru a nu-i dezvălui în ziar păcatele sale ca
şi a tagmei lui şi după asta să-şi mai aducă aminte,
mai târziu, în exil, că a fost prea dur cu el, ar fi lipsit
de orice noimă; cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă,
aşa cum s'a întâmplat, maestrul l-a ales ca ţinta
atacurilor sale, depăşind uneori măsura când vedea în
el pe cel mai venal reprezentat al partidului liberal.
Fără îndoială reacţia tardivă a lui Şeicaru dovedeşte
peremptoriu că între ei nu erau raporturi pecuniare ci
doar că ziaristulul şi-a împlinit înclinaţia sa de
pamfletar, cum era la mare modă în acele timpuri,
fără să-şi piardă totala decenţă de limbaj cum în acest
domeniu, Tudor Arghezi şi N.D. Cocea băteau toate
recordurile, cel de al doilea îi numise pe liberali
"şobolanii" noţiune întrebuinţată, nu numai de
duşmanii acestui partid.

Tocmai rezistenţa lui P. Şeicaru la toate ispitele


materiale, ce nu-l puteau îndepărta de la drumul
adevărului, i-au stârnit pe cei gata la toate
compromisurile, în aşa fel încât l-au calomniat atât
democraţii la putere în epoca interbelică, şi în aceeaşi
măsură şi comuniştii, aceştia din urmă, cotropitori ai
ţării, l-au condamnat pentru antirusismul său la
moarte, în contumacie.

De altfel "şantajele" lui Şeicaru n'ar fi putut să


rămână ascunse de opinia publică, doar dacă ele n'ar
fi existat, cum a şi fost cazul. Nici pe departe, P.
Şeicaru n'a fost cum îl prezintă printre alţii servitorii
partidului comunist, Gafiţa şi E. Micu, un Pietro
Aretino în ediţie românească.

Tăcerea acestuia din urmă, compatriotul lui G. Vasari,


i-o cumpărau şi împăraţii şi regii, cum erau vestiţii
Carol Quintul sau Francisc I-ul al Franţei, dar chiar şi
Michelangelo, după ce Aretino i-a criticat concepţia
protestantă a Judecăţii de pa urmă din Capela Sixtină,
înfluenţat în viziunea sa spirituală de Vittoria
Colonna, îi purta de frică. Dar un şantajist bine
cunoscut, de meserie, ca Aretino ajunsese unul din
cei mai bogaţi oameni ai Veneţiei, şi împreună cu
Tiţian şi Sansovino deveniseră adevăraţii patroni ai
serenissimei, n'a fost în niciun caz P. Şeicaru, în
contemporaneitatea sa.

Ziarist de mare taltent, cu sclipiri geniale, P. Şeicaru a


putut să-şi asigure existenţa din vânzarea publicaţilor
sale Curentul, Evenimentul şi Rapid, şi putea să-şi
procure garanţiile împrumuturilor bancare prin care
să-şi construiască, fără prea multe dificultăţi, palatul
Curentului.

Tot ce s'a spus şi scris despre Pamfil Şeicaru sunt


legende, cum le numea chiar ei sau mai realist noi le
socotim minciuni gogonate. E trist că în această
campanie de calomniere s'au înscris, Fanny
Rebreanu, soţia marelui romancier, sau Agata
Grigorescu Bacovia privind referinţele acesteia la
capitolui inventat deci inexistent: "un şantaj, un etaj".
Mai mult, chiar Marin Preda în "Delirul" îi descrie pe
Gr. Patriciu ca pe un şantajist simpatic, ceea ce l-a
durut în mod deosebit pe maestrul nostru. De altfel, i-
a aplicat o corecţie bine meritată, demonstrând că
"Delirul" în comparaţie cu romanele despre
defecţiunea generalului Boulanger de M. Barrès, să
nu mai vorbim de "Război şi pace" de Lev Tolstoi, nu
e roman istoric ci un simplu reportaj, am adăoga noi,
scris la repezeală, cu totul superficial.

Dovada clară a zisei averi posedate de P. Şeicaru o


constituie faptul că la 9 Aprilie 1944, parăseşte
Bucureştiul fără sa ştie dacă se va mai întoarce acasă
vreodată, ca un om sărac, de unde greutăţile pe care
le-a întâmpinat nu numai în primii ani ai exilului dar
pe tot parcursul acestuia, astfel că se poate spune că
Pamfil Şeicaru a fost un martir al desţărării. Se ştie,
casa şi pamântul de la Ciorogârla le-a primit de la
Ţară, ca erou al Patriei, distins cu ordinul Mihai
Viteazu.

În tot acest timp, Stelian Popescu, directorul


Universului, aranjat financiar, trăia tot în Spania, fără
griji, plasându-şi din timp banii într'una din băncile
elveţiene, venit care-i asigura restul vieţii până la
adânci bătrâneţi. Din păcare s'a sfârşit inainte de
vreme, fiind lovit mortal, in centrul Madridului de un
camion.

P. Şeicaru a stat până la capăt in slujba mareşalului,


Ion Antonescu, convins fiind că acesta va face un
armistiţiu cu marea Rusia pe măsura dragostei ce o
nutrea pentru ţara şi poporul român.

În exil, P. Şeicaru, îşi va continua pe cât posibil


activitatea sa ziaristică, şi din limitele ce ea i le-a
impus, se va naşte istoricul şi scriitorul, împlinindu-şi
visul avut în ţară între activitatea de-acolo şi cea din
exil există o continuitate, fără nicio fisură
propriuzisă.

În timpul îmbolnăvirii soţiei sale de un cancer le sân


metastazat difuz în oase, reprezentanta română
comunistă de la Madrid i se arată foarte binevoitoare,
fără să fie solicitată intervine la Bucureşti ca sora
maestrului Virginia-Veguţa să primească paşaport
pentru a trăi lângă fratele ei, depăşind mult vizele de
şedere obişnuite.

Nu putem face speculaţii şi să numim intermediarii


între Pamfil Şeicaru şi regimul comunist din ţară,
fiindcă nu-i cunoaştem. Realitatea este că Pamfil
Şeicaru se mută la Muenchen unde va putea fi mai
aproape de România. Va trebui să-i înţelegem noua
orientare spre ţara căreia îi ducea dorul la o vârstă
trecută de 80 de ani. Prin sora lui, cum mi-a scris-o,
află că în România lucrurile s'au mai schimbat şi îi
împresionează lucrările istoricilor tineri, dintre care
citează pe Dan Berindei şi mai ales pe Al. Zub,
apropiindu-l pe acesta de N. Iorga, ceea ce astăzi
poate fi considerată o părere mult exagerată. Totuşi
activitatea entuziastă a respectivilor istorici îl
determină pe maestrul nostru să creadă cu tărie, "în
linia ascendentă a neamului meu".
Intenţia marelui ziarist era aceea de a fi sprijinit în
publicarea operelor sale de cei ce se declarau intersaţi
de viitorul ţării lor, România. Şi în această situaţie
consideră că-şi va păstra independenţa, conducerea
ţării neavând nicio legătură cu acţiunile sale antiruse,
ar fi pentru el o ofensă să se considere că scrie la
sugestia Bucureştiului "când gândesc de la Aprilie
1918 până azi denunţând pericolul rusesc încă din
vremea când actualii conducători nici nu erau
născuţi".

După apariţia cărţii, "La Roumanie dans la grande


guerre" terminată de scris în 1968, fiind în librării în
Decembrie, aceluiaşi an, în 1975 declară că aşteaptă
la Muenchen să apară în limba germană, "Mica
Roma", "Dunărea - fluviu a 5 mări" "Finlandizarea
Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" şi
"Antagonismul ruso-chinez şi Europa" ca în 1976 să
adaoge că în ultimul an (1976) are patru lucrări şi o
piesă de teatru. Despre aceasta din urmă scrie că I.L.
Caragiale proiectase să dea o urmare pieselor sale
după 20 de ani, intitulată "Sotirescu et comp". Dar
după moartea dramaturgului s'a constatat că
manuscrisul piesei nu exista, vâna creatoare a lui
Caragiale era epuizată. Şi-atunci s'a hotărât să
realizaze el acest proect neinceput de Caragiale sub
titlul. "Excelenţa sa, Rică", personajul fiind acum
ajuns ministru. Indicaţiile maestrului sunt aşa de clare
încât ar fi greu de presuspus că şi de data aceasta
piesa ar fi rămas în stadiul de proect.

Dar lucrarea cea mai importantă a sa o considera a fi ,


"Finlandizarea Europei" pe care o aminteşte încă din
prima scrisoarea datată cu 28 August 1974 că-i
aşteată traducerea în germană, deci manuscrisul în
româneşte nu mai încape îndoială că a existat. Cu
toate speranţele maestrului ca prin această lucrare va
ieşi din strâmtorarea sa financiară, ele nu s'au
împlinit, datorită faptului că cei din ţară, comuniştii
au trişat, scopul urmărit de ei era să-l reducă la ţăcere
pe P. Şeicaru, ceea ce să recunoaştem au reuşit.

Unul din factorii principali ai întregului calvar suferit


de marele ziarist, era "fiul său de suflet" Vasile C.
Dumitrescu, acesta în rolul sau de Iago i-a câştigat
într'atât încrederea încat nici n'avea bănuiala că acesta
ar fi putut fi autorul tergiversării editării
manuscriselor lui Pamfil Şeicaru, mai precis îl minţea
ţinând la el manuscrisele respective.

Tot el va fi principalul vinovat ce trebuie pus în


legătură cu dispariţia misterioasă a lucrărilor din
româneşte şi în germanţă, în primul rând a
Finlandizarii Europei şi a piesei de teatru, în trei acte,
"Excelenţa sa Rică" dar mai vin în discuţie şi alte
lucrări aflate în manuscris, probabil toate acestea prin
intermediul lui Vasile cel bun, se odihnesc în cine ştie
ce sertar al Arhivei de stat din Bucureşti.

Este de menţionat că P. Şeicaru şi-a păstrat


demnitatea de ziarist independent şi în cadrul
respectivului raport, a refuzat să viziteze ţara în care
el continua să fie stigmatizat şi ostracizat, Comuniştii
şi-au dat măsura de neoameni, singura, de care de
altfel erau în stare. Era o iluzie că faţa comunismului
poate fi alta decât acea a imposturii şi minciunii
crase.

Prin Vasile Dumitrescu, maestrul va ajunge să-şi vadă


cu ochii reeditatea Curentului, dar vai în ce condiţii,
după ce l-a vândut fiului său de inimă, Vasile, cu
drept de a-l edita în exil, nu şi în ţară. Dar lipsa de
educaţie a acestui individ cu mari simpatii pentru
comunişti, au transformat "Curentul" într'o publicaţie
citită nu mai pentru Şeicaru, în rest bună să fie
aruncată la gunoi. Vasile Dumitrescu era finanţat de-
afară şi când a vrut să-şi şantajeze patronii, a publicat
o circlară în care cerea exilului să-l ajute să-şi achite
datoriile de peste 37.000 de mărci, ziarul urmând să
se adreseze celor din România, mai precis,
dialogurilor duse de acest tovarăş cu preşedintele N.
Ceauşescu, pe care-l ridica in slăvi, pur şi simplu.
Printre datoriile lui de 37.000 mărci, pomenise şi
cheltuieliie avute cu editarea articolelor din anul 1944
ale maestrului, ceea ce însemna o măgărie,
menţionându-se puţinele exemplare vândute.

E de menţionat ca după câteva zile doar, Curentul


dlui Vasile Dumitrescu a reapărut deci ieşirea în
public a avut rezultatul scontat.

Maestrul nu-l întreba niciodată pe ciracul său de unde


lua el atâţia bani pentru apariţia gazetei şi ar fi greu
de admis că nu ar fi ştiut.

În ediţia nouă a Curentului au apărut câteva articole


memorabile ale maestrului cum ar fi acela despre
"I.G. Duca un necunoscut" şi "Un învins: Ion
Mihalache". Tot aici am citit, articolul reeditat al lui
Ion Vinea "Geneza unei gazete" unde e vorba de
naşterea Curentului după conflictul provocat la
Cuvântul de Nae Ionescu. Înteresant, pentru a se
vedea tendenţionismul culturalnicilor români, despre
acest modernist elegiac, Ion Vinea, cum îl numeşte
Bazil Munteanu, în istoria literaturii române apărută
la Paris în limba franceză, specialiştii de literatură
românească din ţară reţin cu lux de amănunte
colaborarea lui Vinea la revistele avangardiste în
frunte cu Contemporanul dar nu suflă nicio vorba că
de fapt Ion Vinea şi-a câştigat măestria de gazetar
lângă marele ziarist Pamfil Şeicaru, o recunoaşte
chiar poetul modernist în articolul mai sus citat.
Oricum acesta a fost scris după ridicarea Palatului
"Curentul", deci cel mai devreme în 1938, de unde
putem deduce că intre cei doi au existat relaţii strânse
ce nu s'au alterat niciodată. Sau poate au existat doi
Ion Vinea?

Dacă vrem să-l cunoaştem pe P. Şeicaru în proporţiile


gigantei sale personalităţi, va fi nevoie să cetim
Gorila de Liviu Rebreanu, cel ni-i redă până şi cu
unele deficienţe fizice, cum ar fi răguşeala care-l
supără după ce a avut ocazia să vorbească ceva mai
mult. Să mai adăogăm portretul său realizat în roman,
puternic colorat ca de un pictor olandez sau la noi de
Corneliu Baba.

Pamfil Şeicaru aşa ca Toma Popescu-Pahonţu avea o


fire deschisă, sinceră, căuta cu patimă în fapte şi
lucruri, adevărul şi dacă simpte că greşeşte o ia de la
început, manifestându-şi furia ca o ploaie zgomotoasă
care trece tot atât de repede cum a şi apărut.

Individualist se lasă furat de visele cele mai


îndrăzneţe, ferm convins că până la urmă tot le va
realiza. Crede mai ales în scrisul său ca şi în misiunea
ce i-a dat-o Dumnezeu, ca pe un talent ce se cere să
dea roadele cele mai de preţ. Cum s'ar spune este
balzacian, şi nu ar tulbura pe nimeni că la fel ca unii
eroi ai săi, piarde mereu, ceea ce ar fi considerat un
mare nenoroc dacă nu ar avea alte iluzii la dispoziţie
să le umple cu alte speranţe tot atât de imposibil de
satisfăcut.

Încă se recunoaşte adeptul lui Nietzsche, apostolul lui


"Wille zur Macht" şi nu-l interesează supraomul
tentaţia omului apusean, străin firii românului,
îndestulat cu ceea ce i-a dat destinul său de diecare zi.
Dar îi fascinează din acea "voinţă la putere", energia
spirituală pusă în slujba creaţiei umane, forme ce
capătă însuşirile voliţionalului, iar ca la Balzac,
autorul unui tratat despre voinţă scris în frageda lui
adolescenţă.

Desigur P. Şeicaru este un lutător ce nu se va deszice


niciodată de la datoria sa, numai că nu urmăreşte
interese politice sau sociale, deci nu îndestulări
materiale ci unele de ordin spiritual. Acestea rezultă
din meseria sa de ziarist care îl apropie de cei ce-l
citesc, simţindu-l inimă lângă inimă şi-l ascultă de
multe ori cu evlavia celui ce le rosteşte o rugăciune.

Totuşi specificul major al caracterului său, îl


formează supremaţia sentimentului asupra raţiunii şi
voinţei, mai bine spus le dirijează pe amândouă, care
din această cauză când are accese de mânie sunt
repede jugulate de luminările venite din zările senine
ale sufletului său optimist.

Ceea ce nu înseamnă superficialitate sau inconştienţă


la cercetătorul istoric, sentimentul dă combustia
interioară de unde se înalţă focul de care vor avea
trebuinţă şi raţiunea şi voinţa. Doar după această
intervenţie, se poate spune că ele funţionează, cu
adevărat, împecabil. Arpegiul este însă mult mai larg,
uneori sentimentul abea mocneşte, în surdină, când în
Gorila, Pahonţu se simte fiatat de admiraţia
studenţilor, fraţii de cruce, şi izbucneşte ca o flacăra
atunci când îl dă afară din biroul său pe Utalea, cel ce
crede că îl poate cumpăra cu bani şi declanşează un
adevărat potop cu grindină în timpul ciocnirii fizice,
dintre el şi camaradul său de arme, în primul război
mondial, Dolinescu.

Dar unde sentimentul se dezvoltă in toată


plenitudinea sa şi declanşează lucrul lui în sine se
înţelege că este iubirea lui Pahonţu, împărtăşită de
altfel, pentru Cristiana Tomşa, soţia fostului şi
actualului ministru de interne, Belcineanu. Prilej
pentru Liviu Rebreanu să-şi descrie concepţia despre
iubirea cerească, al carei complex metafizic l-a
prezentat, dedailat în Adam şi Eva, punându-l în
relaţie cu motivul metempsihozei, interpretat în
versiune românească.
Iubirea cerească reprezentată de Beatrice în paradisul
lui Dante, ne apropie de spiritualitatea italiană, de
care ne desparte de un caracter esenţial. După cum o
descrie în Teologia platonică, M. Ficino, urcarea în
empireu, locul unde stă Dumnezeu, se obţine prin
purificarea sufletului, renunţându-se la necesitaţile
trupului se atinge spiritul pur, situaţia în care omul îl
poate chiar vedea pentru câteva clipe pe Dumnezeu.
Este o înrudire cu experienţa dantescă, tipic italiană,
apropiată de filozofia lui Platon şi mistica lui Plotin.

Iubirea cerească în concepţia românească a lui L.


Rebreanu, urmată de Pahonţu şi virtual de Şeicaru, e
cu totul de altă natură. Cei doi îndrăgostiţi, Toma şi
Cristiana renunţă la împlinirea trupească până se vor
căsători, deci este o simplă amânare nu o veşnică
renunţare ascetică. În viziunea românească ea duce la
adevărata cunoaştere a celor doi, fiindcă ea de la
amorul profan la cel ceresc, pentru taina nunţii e
nevoie de un iubit în carne şi oase. Ori dacă Mircea
Vulcănescu descrie, în concepţia românului, existenţa
unei întrepătrunderii între uman şi divin, este de la
sine înţeles că şi în iubire, se atinge iubirea cerească
trecându-seprin cea pământească.

Tânărul Eminescu în Povestea feciorului de împărat


fără de stea (titlul e după Murăraşu) părăseşte cerul şi
rasa de călugăr pentru a căuta în schimb o iubită in
carne şi oase, plictisit fiind de simpla întâlnire din
vis.

În contrast, fie mânaţi şi de efectul hidromelului


vrăjit, Tristan şi Isolda vor urca împreună spre porţile
Cerului. Luceafărul eminescian frustat de acest drept,
va rămâne nemuritor şi rece, nu va mai simţi căldura
dragostei adevărate. În basmul "Viaţă fără de moarte
şi tinereţe fără bătrâneţe", fiul de împărat se desparte
de veşnice dorind sa moară pe pământul său natal,
unde după moarte dacă are steaua lui va putea trăi
fericit cu iubita lui.

Astfel ni se pare că tristeţea metafizică a Luceafărului


ajuns singur lângă Demiurg e provocată tocmai de
singurătatea sa, îi lipseşte prerechea pierdută pentru
veşnicie, fiindcă el nu are steaua lui.

Pe această cale se infirmă ideile lui Noica privind


modelul săi al fiinţei format din individual,
determinaţiile lui şi generalul, făcându-i reproşuri
Luceafărului că nu şi-a dat osteneala s'o urce pe
Cătălina (individualul), ca pe o Gretchen al lui
Goethe împlinind trinomul fiinţei ceea ce poate fi
respins pe loc, pe cei doi, Luceafărul şi Cătălina îi
despart legile de sus, aceasta nu permit unei fiinţe
muritoare să treacă hotarele lumii pămanteşti spre
tăriile divine. Cu această acazie C. Noica scapă
compromiţătoarele cuvine pentru care altă dată ar fi
fost dat afară din cultura română: "El (Luceafărul) ar
fi gata să se prefacă - întocmai îngerilor acelora
dintr'o altă legenda de-a noastră, ce n'au mai voit să
plece de pe pământ - în simplu licurici, numai să aibă
"o oră de iubire"."

Filozoful român e într'o mare confuzie tocmai fiind


că declarat apodictic că religia nu mai poate fi luată
în discuţie de gânditorii moderni, cum era şi el pus în
slujba comuniştilor. Dar tocmai aici e vina: diferenţa
între Cătălina devenită iubita lui Cătălin era o femeie
ca oricare alta pe când Gretchen mântuită (a urcat la
cer, unde o voce de sus strigă: "E salvată!").

Pe de altă parte e bine să se reţină că în definiţia lui


M. Vulcănescu acea întrepătrundere intre uman şi
divin e o trăire anumită, un raport specific, pe când în
modelul fiinţei între Cătălina şi Luceafăr există o
diferenţă de persoană, ce nu sunt prin nimic
confundabile, Luceafărul ca divinitate e una, omul
muritor e alta, determinaţiile individuale nu se
întălnesc cu generalul Cerului.

Recapitulând formele de iubiri specifice de care ne-


am ocupat la italianul catolic, Beatrice este iubirea
cerească spre care omul puruficat tinde să se ridice,
până la viziunea divinităţii (punct de vedere catolic),
pe când la român iubirea se ridică de la profan la
divin conform întrepătrunderii între cele două stări, în
timp ce la protestant Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la
cer, dar asta nu înseamnă că ajung până la Dumnezeu,
ca la Goethe şi cei doi se vor opri pe insula spiritelor
eroice, deci la intermediarii cereşti dintre Dumnezeu
şi Om. De subliniat, că la nemţi, marii îndrăgostiţi ca
să se inflameze de unica lor patimă, trebuie să beie
dintr'un hidromel vrăjit şi asta fiindcă filozofii
germani nu cred în iubire ca reazem al vieţii căci de
gândul filozofic nici gând s'o apropie. Doar în ultima
fază elupă transfigurase dată, o supra eroilor
îndragostiti hidromelul numai are nici un efect.

Opera lui R. Wagner Tristan şi Isolda a fost cântată pe


scenele germane în timpul vieţii lui Eminescu, astfel
că poetul nostru naţional a putut s'o cunoască şi să-i
inspire un gând de suferinţă aşa cum crede D.
Murăraşu că peste vârfuri i-ar fi fost inspirat poetului
de preludiul din actul II al operei lui R. Wagner,
"Tristan şi Isolda".

Se ştie că după viziunea lui Richard Wagner în final,


Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la cer, aspect evitat
astăzi fiindcă aşaceva nu mai corespunde "sufletului
contemporan modern"? Adică noi să-l învăţăm pe
Wagner când în mod normal ar trebui să admitem că
el ne întrece cu eternitatea lui, soarta atât de
trecătoare şi lipsită de forţa idealurilor sale.

În acelaşi fel se modernizează un Shakespeare, uitând


să ne întrebăm dacă nu cumva am devenit atât de
pigmei încât nu mai putem înţelege rosturile profunde
ale teatrului său.

Belcineanu, sa-l sprijine în campania alegerilor -


scriind un articol în favoarea sa căci ziaristul nu se
lasă plătit cu bani - tocmai împotriva "fraţilor de
cruce" pe care-i parăseşte, conştient ca îşi pune viaţa
în pericol dar se sacrifică pentru a obţine în schimbul
"vânzării" sale libertatea femeii iubite.

Conflictul se desvoltă prin asasinarea lui Pahonţu de


către studentul, frate de cruce Ion A. Ionescu, după
tipicul unei tragedii antice de unde încăodată se vede
înclinarea marelui scriitor transilvănean spre lumea
miturilor inspirate la origini de Homer.

Sfârşitul romanului, după noi, e sublim, lasă sarcina


juraţilor s'o rezolve generaţiile viitoare, fiindcă juraţii
se retrag pentru deliberare dar nu mai revin şi autorul
singur nu poate s'o facă, adică să dea o sentinţă.
Studentul Ion A. Ionescu a săvârşit după dreptul
penal o crimă, dar poate fi el condamnat, în timp ce
Gorila Belcineanu, autorul ei moral, se plimbă liber şi
aşteaptă cât de curând să-şi recapete drepturile sale
ministeriale, provizoriu oierdute din cauza unor
neplăceri familiare, cum le eticheta, simplu şeful său
de partid?

Rebreanu nu este de părerea acelora, înclusiv a dlui


N. Gheran, care consideră ca sentinţa trebuia oricum
dată, o şi interpretează în acest sens. Ori acesta nu e
un final ce ar aparţine lui Rebreanu, el îi consideră
vinovaţi, în aceeaşi măsură de crimă, ca şi pe Ion A.
Ionescu, tânarul student, frate de cruce şi pe Gorilele
politice proţăpite la conducerea ţării. De unde o
condamnare nu poate fi soluţionată, una făsă cealaltă,
crede pe drept marele Rebreanu, cu gandul legitim
indreptat spre tineretul român, răstignit chiar de
ferocii lui duşmani.

Este locul s'o amintesc acum, Pamfil Şeicaru era tare


mândru de originea sa, se trăgea dintr'o familie de
oieri din Şeica mare din Făgăraş, care au emigrat în
Muntenia unde s'au aşezat în regiunea Buzeului. Din
neamul acestora au ieşit şi câţiva preoţi de unde
înaintaşii lui au fost trecuţi în catastife cu numele de
Popescu şi nu de Şeicaru, ceea ce a produs unele
nelămuriri la urmaşi, mai ales că duşmanii lui
considerau pe Popescu adevăratul nume, de unde
ziaristul s'ar fi lepădat de el, adoptând pe cel de
Şeicaru. Lui P. Şeicaru nu avea de ce să-i fie ruşine
de numele Popescu dar a corectat mersul lucrurilor
revenind la numele Şeicaru aşa cum era trecut în
actele mai vechi.

În primul război mondial a luptat ca ofiţer, alături de


soldaţii săi săreni, de unde s'a simţit mai legat de
aceşti bravi lucrători ai pământului decât de alţi
români.

Revenit mai pe urmă în Bucureşti, în 1918 împreună


cu Cezar Petrescu au pus bazele publicaţiei Hiena,
de-aici înainte maestrul se prezenta ca un ţărănist
convins, fără să se înscrie în partidul înfiinţat de
învătătorul Dobrescu, mai târziu condus de Ion
Mihalache, fuzionat ulterior cu partidul naţional al
ardelenilor, şeful lor fiind Iuliu Maniu, format în
majoritate de noii proprietari de pământuri, care şi-au
făcut partea cea mai bună de pe urma reformei agrare,
tocmai realizată după război, după cum le-a promis
regele Ferdinand ţăranilor în plin război (1917),
fiindcă Ionel Brătianu a refuzat să o facă în 1914,
amănând-o, probabil se temea de opoziţia propriilor
săi oameni de partid. La Arad, vestitul Cicio-Pop,
unul din fruntaşii de la 1 Dec. 1918, spun nu numai
gurile rele, că şi-a însuşit pe nedrept pământurile
bune de la Conop, ceea ce i-a cam compromis
carierea de om politic.

Dacă-l socotim şi pe V. Goldiş, printre fripturiştii,


cum îi numea N. Iorga, care l-au părăsit pe Iuliu
Maniu şi au trecut în tabăra generalului Averescu,
vom înţelege de ce Aradul, lipsit de fruntaşii săi,
cultural se asemăna cu o corabie ameninţată să se
scufunde. Aşa se face ca Aron Cotruş activ în acest
oraş şi înainte de război, acuma în România mare o
ducea mult mai rău şi cum am mai scris-o, într-o
poezie a sa se plângea deloc metaforic că e flamând şi
locuia, împreună cu prietenul său, sculptorul Romul
Ladea, într'a pivniţă întunecată.

În 1918, P. Şeicaru a intrat în ziaristica românească,


plin de entuziasm şi încredere în sine ca şi în oameni,
nu avea nimic în comun cu Radu Comşa, eroul lui
Cezar Petrescu din Întunecare, aceasta întors din
război mutilat, fiind respins de societate şi de
logodnica sa Luminiţa, ajunge să se sinucidă. În
schimb, Pamfil Şeicaru a acceptat o bătălie ce i-a
adus multe satisfacţii dar şi, mai ales în exil şi multe
suferinţi, în această parte a vieţii în fiecare lucrare a
sa a trebuit să-şi înmormânteze ceva din sine însuşi,
mai ales după ce şi-a pierdut soţia apoi sora, fiind
nevoit să-şi supravieţuiască, tot mai singur, morţii săi
dragi.

Maestrul susţinea că a moştenit de la strămoşii săi


oieri din Făgăraş, o natură sănătoasă prin ea a trecut
peste grelele obstacole ale vieţii, nicio lovitură a
destinului oricât de grea nu l-a despărţit de masa lui
de scris. Putea fi tare obosit şi lipsit de orice speranţă,
aşezându-se la lucru îşi recăpăta încrederea în sine şi
in misiunea lui de cronicar al timpurilor sale. De la
strămoşii lui ţăranii a primit o deosebită rezistenţă
fizică, n'a fost bolnav serios până la vârsta de peste
80 de ani, când începuse să-l supere inima, din cauza
ei a şi murit. Stătea în maşină, gata de plecare, când
instantaneu, plecându-şi capul pe umăr totul s'a
sfârşit, aşa cum procedează bunul Dumnezeu cu cei
ce îi sunt dragi, ii scuteşte de chinurile grele ale
trupului.

Mulţumirea marelui ziarist o constituia menţinerea


activităţii cerebrale, nu numai lucidă dar şi creatoare,
în acest sens îşi făcuse până în ultima clipă a vieţii
planuri de viitor, cerând Parcelor să-i îngăduie încă
cinci ani de viaţă, pentru a-şi încheia lucrările pe care
le începuse. Când îl vedeai în scris posedând atâta
forţă şi energie spirituală, te întrebai de ce trebuia să
moară încă aşa tânăr un om ca P. Şeicaru, e a
nedreptate a naturii să îngroape atâtea nepreţuite
cunoştinţe, pentru totdeauna. Vorbesc, citeşte bine, de
tinereţile maestrului, păstrate fireşte în spiritul lui,
chiar dacă trupeşte se mai puteau constata unele
ruinări ireversibile. Din partea mea aveam siguranţa
că va depăşi vârstă de 90 de ani, atât îl simţeam al
vieţii şi al fiinţării integrale, dăruindu-se fără nici o
reticenţă, omului pe care îl iubea şi îl respecta în
aceeaşi măsură: cititorul său.

Ca deputat a intervenit în Parlament, în timpul marei


crize economice din 1929, propunând conversiunea
datoriilor ţarăneşti, ceea ce realizându-se, cum s'a
dovedit în continuare a salvat nu numai pe ţărani dar
şi ţara.

Iubea poezia populară, ţăranească şi astfel ştia pe


dinafară cântece şi versuri învăţate de la soldaţii săi
în timpul primului război mondial. (Îmi trimise
într'una din scrisorile sale o poezioară scrisă de un
soldat, gata să treacă Dunărea în războiul de
independenţă din ani 1877 şi-mi atrăsese atenţia
asupra cărţii semnate de Şt. Georgescu-Sergent,
"Carnetul unui veteran, Amintiri din războiul pentru
independenţă" ediţie îngrijită de Şt. Georgescu-
Olenin, în editura "Rigmor" N.S. Govora, 1977).
Jertfa soldaţilor sai nua a maestrul uitat-o niciodată,
în memoria celor căzuţi la datorile Pamfil Şeicaru a
ctitorit Mănăstirea Sf. Ana din Orşova, a înalţat
monumentul Eroilor de la Marăşeşti şi a donat statuia
Mama de Oscar Han, cimitirului-sanctuar de la Val
du Roy (Soultzmatt) unde îşi dorm, somnul de veci
mai multe sute de ostaşi români morţi în prizonieratul
din Alsacia germană, în anii 1917.
Iată sursele ţăranismului său pe care nu l-a trădat
nicicând, aşa cum au făcut-o cei încadraţi în partidul
ţărănist al lui Ion Mihalache, de pildă M. Ralea, dr.
Lupu sau Armand Călinescu şi n'au fost singurii.
Maestrul a condamnat unirea partidului ţărănist cu cel
naţional, devenind naţional-ţărănist, dar noi credem
ca Ion Mihalache se simţea izolat între oamenii săi,
aceştia miroseau a oportunism de la distanţă, prin
gestul său, oricât de disperat, până la urmă l-a întâlnit
pe Iuliu Maniu şi au făurit un tandem unic, ei poate
au greşit dar niciodată n'au uitat să slujească
interesele neamului lor. Carol al II-lea părăsit de
Maniu din cauză că regele şi-a călcat cuvântul de
onoare dat, întruducând pe mme Lupescu în ţară, a
încercat să şi-l alieze pe Mihalache dar n'a izbutit,
spre marea lui dezamăgire. Se poate spune că cei doi
au rămas împreună şi în moarte, comuniştii i-au ucis
pe unul în temniţa de la Rămnicul-Sărat, pe celălalt la
închisoarea de la Sighet, aruncând între ei un enorm
arc de triumf, după care neamul românesc poate fi
îngenunchiat, dar niciodată robit în mod definitiv.

Pamfil Şeicaru, începându-şi drumul cam prin 1913,


ca şi critic literar, nu a părăsit nici ca ziarist domeniul
literaturii, în care se arăta bine pregătit, având un
nivel mult superior zişilor specialişti, de altfel prin
stilul său vulcanic, focul lavei vărsate era prins în
vaduri bine precizate, ceea ce înseamnă că autorul,
conştient de munca sa, îmbina utilul cu frumuseţea,
mai precis adevărul odată formulat urma să îmbrace
haine literare, confirmând pe Hegel că forma şi
fondul, în unitatea lor, sunt feţe ale aceleaşi idei.

Astfel se explică de ce va face în articolele sale, nu


rare referinţe literare, acestea îl ajuta să caracterizeze
mai bine o epocă, să ne amintim, de Gogol cu
"Suflete moarte" sau "Revizorul", aduse în discutie
pentru a înfăţişa mai concret corupţia sistemului
ţarist.

Într'un cuvânt, se poate susţine că Pamfil Şeicaru


reprezintă tipul ziaristului complet, excelent pregătit
în compartimentele culturii fără de care, poţi ajunge
un reporter excelent ca Hemingway sau G. Bogza la
noi, dar niciodată un gazetar de frunte.

P. Şeicaru poseda harul de a-l cuceri pe cititor, în


aceeaşi măsură pe omul simplu cât şi pe cel mai
rafinat intelectual şi în acest mod devenea un
constructor de opinie. Remarcat prin faptul că ştia să
prindă din zbor ceea ce oamenii gândesc şi mai ales
cred, astfel ca în ultimă analiză prin articolele sale îşi
exprima ideile proprii, ca şi pe cele ale cititorilor săi.
Aici stă secretul, inefabil în esenţă a scrisului său,
colegii lui de breaslă, tot atât de instruiţi ca Cezar
Petrescu, de pildă, trebuiau să recunoască deschis că
nu posedă fascinaţia lui Şeicaru de a atrage publicul
cititor, singura sa prezenţă într'o redacţie ridica
simţitor cota de vânzare, lămurind de ce acest ziarist
de mare talent, putea nu numai să trăiască din
gazetărie dar sa-şi ridice din ea şi un palat de
proporţiile celui al Curentului, o adevărată uzină
editorială.

Era P. Şeicaru un vrăjitor îmaginat de E.T.A.


Hoffmann, care prin ridicarea baghetei ca şi la un
semn îşi aduna cititorii? Desigur, că nu. Ca la oricare
geniu era vorba de 99 la sută muncă şi doar un
procent inspiraţie şi de pildă ca în cazul lui
Eminescu, fiindcă nu putem explica totul, rămâne un
rest, numit mai demult contribuţia proniei cereşti, azi
vorbim de inefabilul lor, poetic sau ziaristic.

În materie de poezie, zicea maestrul mai mult decât


modest, el a rămas la Eminescu, din care, prin faptul
că nu avea volumul său de poezii, îmi recita pasagii
întregi, demonstrându-mi că face parte dintr'o
generaţie care a trăit întru Eminescu, el a însemnat
Soarele şi apele şi aerul vieţii lor. Azi regret că nu mi-
a venit în minte să-l înzestrez cu un atare volum dar
bine îmi amintesc nu eram convins că nu are totuşi
unul şi că ar cita numai din memoria lui, oricât de
strălucită.
Nu-i preţuia pe ceilalţi poeţi contemporani români ca
Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, poate şi datorită
faptului că prea venea cu omenescul lor de fiecare zi
în contact, justificând butada lui V. Eftimiu că geniul
e ca porcul, nu poţi să-ţi dai seama că e cu adevărat
bun decât după ce-l tai, în cazul nostru, după moarte.

În legătură cu Lucian Blaga a avut ocazia să publice


articolul lui I.U. Soricu, vechi prieten de arme, în
care acesta demonstra că poetul venerat de la
Lancrăm astăzi, atunci mai puţin cunoscut, plagiase
pe un autor slovac de limbă germană, lucru confirmat
de cel mai ilustru germanist al României Ion
Sângiorgiu, pe care Şeicaru îl consultase.

L-a uimit ulterior, după publicarea articolului lui, I.U.


Soricu în Curentul, atunci când i-a propus să-i
răspundă lui Soricu, dându-i acelaşi spaţiu de ziar,
Blaga a exclamat infatuat: Eu, lui Soricu?

Şi problema nu a fost rezolvată până astăzi. Zadarnic


i-a rugat Blaga pe prietenii săi Chinezu, Breazu, B.
Munteanu, unul din ei să-i dea o replică usturătoare
lui Soricu, niciunul nu s'a ambalat în discutabila
acţiune.

Sub comunişti o doamnă cred Simona Cioculescu


dacă memoria nu mă înşeală, a publicat o notă în
Manuscriptum, asupra plagiatului blagian semnalat
de I.U. Soricu, illo tempore şi ajunge la concluzia ca
între poezia românească a lui Blaga şi cea a
slovacului de limbă germană există asemănări
impresionante dar că ele nu corespund unui plagiat ci
se datorează influenţei comune a expresionismului
german. Răspuns de circumstanţă, total nesatisfăcător
aşa dar până nu se va publica, fără nicio oprelişte, sa
fie văzute de toţi versurile poetului de limbă germană
(aceasta ar putea fi de origine croată în persoana lui
Miroslav Krleza, autorul unui volum Pan, apărut în
1917 sau tot atât de bine ar putea fi Ottokar Brezina,
poet expresionist ceh, nu slovac.) Imprecizia noastră
se datorează faptului că nici-una din părţi, nu ne-a
lăsat precis numele poetului în cauză, dar sigur el
poate fi găsit de cei ce-şi vor lua oboseala să citească
articolul princeps al lui I.U. Soricu şi să alăture cele
două texte, german al poetului străin şi cel românesc
al poetului L. Blaga. Personal, cunosc problema de la
maestrul P. Şeicaru, transmis mie într'o scrisoare
aflată în corespondenţa noastră, deci se presupune că
îmi relatase cazul plagiatului Blaga din memorie, nu
avea articolul înainţea lui, din această cauză nu mi-a
mai amintit nici poetul de limbă germană plagiat,
(fiindcă probabil nu-şi mai amintea de el) problema
plagiatului Blaga nu se poate considera, soluţionată.

Pentru cei ce ar fi gata să susţie că o vorba de un alt


şantaj al ziaristului Şeicaru, pentru a fi şantaj le-aşi
reaminti inseamnă că totul s'a făcut pentru a obţine nu
ştiu ce sume fabuloase de la poetul Lucian Blaga, dar
despre asta nici vorbă nu poate fi, maestrul trebuia sa
publice acest material, nu numai fiindcă I.U. Soricu a
fost eroul anonim al primului război mondial la care a
participat deşi era reformat ca miop, luptând sub
comanda generalului Moşoiu, dar după ce P. Şeicaru
le-a prezentat articolul în cauză celor mai iluştrii
germanişti ai noştri ei au confirmat plagiatul susţinut
de I.U. Soricu, şi el profesor de germană, deci
cunoştea limba lui Goethe, Pamfil Şeicaru era dator
să publice materialul dat, având în vedere gravitatea
cazului.

La urma urmelor, marele ziarist nu căuta din disputa


respectivă decât să iasă la lumină ADEVĂRUL, şi
dacă nu s'a întâmplat aşa, de vină era mefistofelicul
orgoliu, al celui vizat, L. Blaga. Personal, sunt
convins că din toată aceasta afacere L. Blaga nu ar fi
avut ce pierde şi am motive să cred că maestrul îmi
împărtăşea şi el, ideile. Punându-i la dispoziţia lui
Blaga ziarul să dea răspunsul cuvenit, el a refuzat
după cum se ştie. Este un caz unic în lume, şi asta se
datorează pervertirii suferite de conştiinţa
românească sub influenţa comunismului, să ţii sub
lăcăt o atare problemă, şi după mai bine de zece ani
de zisă democaţie să nu-i vină nimănui în minte că ar
trebui să se publice în paralel textul german, tradus
cu totului fidel, alăturându-se poeziile încriminate de
plagiat ale lui Lucian Blaga. În orice caz încă de pe
acuma vor cădea câteva opinii ce nu-şi pot demonstra
valabilitatea. Astfel, Ovidiu Cotruş, intrat în solda
Leviatanului analizând poezia lui Blaga mergea până
acolo incât consideră minoră influenţa
expresionismului asupra lui şi o consideră accentuată
la Aron Cotruş, când tocmai înversul e adevărat.
Influenţa expresionismului asupra poeziei lui Lucian
Blaga e atât de accentuată încât poate fi acuzat chiar
şi de plagiat pe când expresionismul lui Aron Cotruş
e aproape nul, fiindcă evoluţia poeziei cotruşiene se
poate urmări de la originile ei în Eminescu, Iosif,
Goga, Minulescu până îşi va definitiva metrica sa de
marşuri wagneriene urcând la cer, care propriuzis nu
are nimica în comun cu pseudomorfoza lui Lucian
Blaga, nu numai în poezie dar şi în filozofie.

Adevărul este că Ovidiu Cotruş şi-a pierdut


personalitatea în chinurile temniţelor comuniste, la
eliberare printre oameni a trăit o stafie, mereu cu
angoasa în pieptul lui că ar putea oricând să se
întoarcă înapoi. Această stare a celui ce putea ajunge
al doilea Nicolae Iorga, avea toate premisele
necesare, tremura ca varga înaintea unui simplu
funcţionăraş de la ambasada română din Madrid,
când intra în prăvălia lui traian Popescu, încât urma
să fie calmat dar asta nu mergea chiar aşa uşor.
Pentru cel ce a avut ocazia să-i stea faţă în faţă în
acele zile, când el a vizitat Spania - de fapt era trimis
de regimul din ţară să meargă pe urmele unchiului
său - de bună seama era confruntat cu ceea ce G.
Papini numea "Un uome finito".

Din aceast bagaj fac parte şi târnoselile adresate lui


Augustin Doinaş, aranjat încă demult cu comuniştii,
el însemna reazămul, speranţa vieţii sale. De unde şi
articolele în care se elogiază poezia acestui lup de
mare, căzut în picioare în orice regim, din această
cauză el trăieşte înainte, îi dorim o sută de ani, pe
când bietul Cotruş a murit de mult. Ca din prietenie
dar mai mult să-i compromită memoria pierdută in
temniţele roşii, tovarăşul Doinaş i-a publicat diluatele
"Meditaţii critice" (ed. Minerva 1983) nedemne de
ceea ce a fost Ovidiu Cotruş înainte de arestarea sa.
Şi dl. Aug. Doinaş nu putea să nu fi ştiut asta!

Despre T. Arghezi maestrul a scris o cărţulie întitulată


"Tudor Arghezi tejgheua cuvintelor" (ed. Carpaţii,
Madrid 1958). Se cunoşteau bine de tot, P. Şeicaru i-a
publicat "Flori de mucigai" în Hiena iar în lucrarea de
faţă realiza o pararelă între marele poet Tudor
Arghezi, cel de dinainte de era comunistă şi autorul
prozaicului poem lipsit total de inspiraţie, cu părţi
triviale "1907". Iată concluziile maestrului privind
această poezie-poem arghezian: "Când ai terminat
volumul 1907, ai impresia că ai terminat de mers pe
un drum cu gropi, într'o căruţă de ţară şi după ce ai
îndurat inspiraţia argheziană a "realismului socialist"
(plaivazul-obrazul, hârtie - o mie, să iei - doi lei,
cercetare-ma-re, iarnă-povarnă), te scuturi ca de un
vis urât. Că n'a simţit inspiraţia răscoalelor ţărăneşti
nu ne-a surprins, deoarece n'a simţit-o nici acum 50
de ani când era martor - eate adevărat - un martor
indiferent ... Poezii sociale? Nu. Literatură? Nu. O
versificare submediocră care pune în evidenţă
penibila neputinţă de a creia, şi mai grav, pierderea
chiar a meşteşugului arghezian al cuvintelor potrivite
... În volumul "1907" versurile se succed ca
vagoanele goale ale unui tren de marfă care trece prin
Bărăgan. Ca să scap de umilitoarea parodie a paiaţei
"realismului socialist" recitesc poeziile lui Tudor
Arghezi din vremulrile când muza lui nu intrase
servitoare, bine plătită, la clubul partidului comunist
... S'a sfârşit. Prostituarea talentului îşi are sancţiunea:
inspiraţia, căldura, ritmul ideaţiei, totul a dispărut.
Nici fardul meşteşugit pus nu mai poate acoperi
sbârciurile hidoase ale defunctului talent, Tudor
Arghezi, Mihail Sadoveanu şi atâtea alte nume,
odinioară înflorind grădina literaturii româneşti, sunt
folosite spre a amăgi, spre a face să se creadă că
prezenţa lor indică drumul cel bun."
Şi rândurile care fac aluzie la Iuda berbecul durdului
care-şi trădează fraţii ducându-i din abator în abator,
la tăiere, se încheie cu următoarele gânduri profunde:
"Iuda" ... Graşi, bine hrăniţi, ţămâiaţi în presa
reperistă, Sadoveanu, Arghezi şi toţi ceilalţi
îndeplinesc funcţia berbecului Iuda de la abatoarele
de la Villette. Merită, în adevăr, să te agăţi de viaţă cu
disperare, plătind preţul abjecţiei?"

Unul din scriitorii români, sătul de a tot sta în slujba


comuniştilor, minţind la tot pasul, s'a hotărât să iasă
din înfernul marei abjecţii, ceea ce l-a costat,
probabil, viaţa, şi pentru fapta sa eroică a fost
pedepsit grav, aruncându-se tăcerea peste opera sa,
una din cea mai valoroasă a epocii noastre postbelice.

Este vorba de Marin Preda şi "Cel mai iubit dintre


pământeni", roman scris cu lacrimi şi sânge în trei
volume, de fapt descriind istoria românilor de sub
ocupaţia comunistă, fără fard ori retuşuri.

Oare nu e semnificativ că Eugen Simion, în calitatea


sa de critic al fiecărui regim ajuns la putere, a
organizat la televizor, o sărbătorire a lui Marin Preda,
oprindu-se strict la Moromeţii - unde se prezintă
oricum pozitiv fenomenul colectivizării şi se predă şi
astăzi în şcoli - ignorând total, parcă nici nu ar exista
pe Cel mai iubit dintre "pământeni".
Oare nu înseamnă asta că cel puţin o mare parte a
intelectualilor români plătesc în continuare, chiar şi
după ce formal p.c.rul şi-a schimbat denumirea,
preţul abjecţiei?

Dacă am mai adăoga faptul ca la TV 1, Memorialul


durerii, în care se prezintă jertfele poporului român
puse în slujba luptei antibolşevice, se transmite la ore
târzii pentru ca nu cumva mesajul ei să ajungă la
conştiinţa ţineretului mai ales, suntem în posesia încă
a unei dovezi că în România de astăzi se evită
confruntarea cu trecutul comunist, tiranic şi ades
criminal, mai mult, se urmăreşte o "reconciliere" care
nu poate avea loc, nu o lasă cei din morminte
victimele unui regim bazat pe teroare şi ură de clasă.

Am mai insista că mulţi din generaţia lui Pamfil


Şeicaru, să-l citez nu numai pe marele nostru ziarist
dar şi pe Nichifor Crainic, aveau o admiraţie
deosebită pentru poezia lui G. Coşbuc. Directorui
Gândirii îi opunea optimismul sănătos coşbucian,
pesimismului eminescian, aşa dar îi aşeza pe aceeaşi
scară valorică, ori dacă poetul de la Hordou, autorul
unui cutremurător "Noi vrem pământ" printre atâtea
unice poezii, este totuşi astăzi atât de uitat,
fenomelnul se datorează faptului că poeţii
contemporani români numai cunosc eroisumul actelor
supreme, arta lor, mai bine zis pseudoarta, se reduce
la nişte jocuri stupide, gratuite verbigeraţii, mai nou
degradate pornografic, pe care omul tuturor
diversiunilor N. Manolescu se grăbeşte, ca nu
demodat Sainte-Beuve - cel ce l-a întrodus în
literatura franceză pe perversul marchiz de Sade - să-i
apere în numele unei libertăţi prost înţelese de
pedeapsa legii care ar trebui să se aplice insultelor
aduse patriei, România, de nişte descreeraţi.

Aş menţiona că aici intră şi cenzura bunului simţ, de


pildă în satul Locoste unde se află ruinele castelului
lui de Sade - ars în revoluţia franceză -, de altfel
autorităţile fiind sesizate de către soacra lui în
legătură cu orgiile organizate de Sade în castelul său,
l-au arestat, şi astfel se va întâmpla că revoluţionarii
puşi să dărâme Bastilia, l-au găsit în ea pe perversul
marchiz cu încă doi pensionari, de acelaşi calibru, de
unde se poate constata cum se scrie istoria privind
fioroasa temniţă pariziană, Bastilia. cu toate datele
precise istorice, locuitorii din Lacoste nu au auzit de
acest personaj "sadic", astfel dând o ripostă estetului,
lipsit de simţ moral, Sainte-Beuve.

A existat, mai apoi Contele de Lautrèamont (Isidore


Lucien Ducasse) (1846-1870) cu Les Chants de
Maldoror (Cântecele lui Maldoror) pe care mai târziu
suprarealiştii redescoperindu-l, îl citeau în comun, ca
pe o Biblie a răului, ei înşişi copleşiţi de ritualul
executat.

Cartea conţine cele mai ordinare practici, să citez


câteva pasagii lautreamontiene mai accestabile:
Maldoror, eroul răului este atras de "l'odeur seminal"
căci figura lui este "recouverte de trois couches de
sang et de sperme" (acoperită de trei straturi de sânge
şi spermă), mai departe ajungându-se la un adevărat
potop seminal: "le sperme sacre embaume les
montagnes, les lacs, les bruyères, les fôrets, les
promontoires et la vastitude des mers!" ("sperma
sacră înmiresmează munţii, locurile, arbuştii, pădurile
şi vastitatea mărilor!").

Viziunea autorului ne aminteşte de angoasa lui Swift,


de a trăi o apocalipsă în care în loc de limbi de foc,
va ploua cu schibale omeneşti. Freudiştii explică
obsesia scritorului bazată pe simîţul său exagerat de
curăţenie, ameninţat încă din leagăn să fie
nerespectat, pe când în cazul lui Lautreamont
lucrurile ar putea fi transpuse pe alte planuri, sperna
ca semn al bărbăţiei ar deveni o posibilitate de a
inunda lumea, stăpânind-o ca într'un vis interpretat
arhetipal de Jung.

Homofiliei, Maldoror îi închină imnuri păgâne: "O,


pederastes incomprehensibles, ce ne pas moi qui
lancerai des injures a votre grande degradation, ce
n'est pas moi qui viendrai jeter le meprise sur votre
anus infundibuliforme" ("O, pederaşti neînţeleşi, nu
sunt eu cel ce îndrept injurii la adresa marei voastre
degradări, nu sunt eu cel ce voi arunca dispreţul
asupra anusului vostru infundibuliform).

Noaptea nunţii mult visată este descrisă într'o


împreunare pasională, epitalam la miez de noaptea:
"et nous sufrirons tout les deux, moi d'être dechiré,
toi de me dechirer, ma bouche colle a ta bouche". ("şi
vom suferi amândoi, eu de a fi sfâşiat, tu pentru că
mă sfâşii, gura mea se lipeşte de gura ta.")

E posibil că suprarealiştii care-l celebrau pe Maldoror


al lui Lautreamont, să fi suferit de defectul fizic al
homofiliei, de unde ne putem explica următoarea
întâmplare. Într'o zi, Paul Eluard cunoscut pot
francez, adeptul suprarealismului propagat de André
Breton, face o vizită de câteva zile, la Cadaques, lui
Salvador Dali, însoţit de Gala soţia lui. La sfârşitul
scurtei vizite, Gala se hotărăşte să-l părăsească pe
Paul Eluard şi sa rămână cu Dali, căruia îi va deveni
o muză inspiratoare pentru toată viaţa, muzeul de la
Figueras, poartă numele amândurora: Gala şi
Salvador Dali.

Nici acesta din urmă n'a fost scutit de grijile sale,


declanşată de o ascunsă gelozie, cum o arată un desen
al lui expus într'o expoziţie din Stuttgart, în care Gala
face amor oral cu ... Paul Eluard.

E drept să scriem, suprarealiştii au devenit duşmanii


lui Dali, până acolo încât au jurat să-l omoare, ceea
ce desigur nu s'a întâmplat. Oricum postmortem S.
Dali i-a învins fără drept de apel pe suprarealişti,
deoarece în timp ce numele acestora e tot mai rar
pronunţat soarele lui Dali urcă nestingherit spre
zenitul maritatei glorii, după simţirea mea muzeul
Dali din Figueras oferă vizitatorului perspectiva unei
Capele Sixtine, moderne.

Recunosc, având în vedere şi vârsta autorului, lectura


Cântecelor lui Maldoror, nu m'a şocat, cu toate c are
nu puţine părţi în care este umilitor de obsceb şi tot
atât de trivial, convinge însă prin viziunile sale
poetice, dând impresia că tânărul autor descriindu-şi
toate păcatele, îşi caută purificarea, prin trecerea sa
din acest iad al plăcerii cel puţin în purgatoriul
salvării. Desigur Cântecele lui Maldoror insistă
asupra celor mai murdare fapte ale răului, nu au
nimic în comun cu florile răului baudelaireiine ci, ca
să fim lautreamontieni chiar şi dejecţiile prezentate
mai poartă amintirile parfumului de odinioară. După
mine, autorul mort la 23 de ani, de aduce în faţă un
atlas de patologie sexuală, fără să-şi piardă cu totul
limbajul învăţat de la muzele coborâte din Parnas.
După unii exegeţi, Lautreamont avea intenţia să scrie
şi continuarea într'un alb paradis dar sigur moartea
prematură nu i-a mai permis să abordeze subiectul
respectiv. Interesant că Ezra Pound - cum am mai
scris - după ce a zugrăvit partea de infern a vieţii,
dorea să scrie şi paradisul poeticii sale, mergând cel
puţin formal pe urmele lui Dante, dar după ce a fost
închis într'o cuşcă pisană (coincidenţă de nume cu ale
sale Cântece sau Imnuri pisane) trecând pe lângă o
condamnare la moarte iscălită de fraţii sai de neam, a
scăpat doar fiindcă medicii l-au declarat nebun, Ezra
Pound a renunţat să mai scrie Paradisul. Să deducem
de-aici că el nu se află aici pe pământ şi în viaţa
noastră trecătoare ci acolo unde l-a descris şi Dante,
undeva în nemărginirile cerului? Credincioşii catari
din sudul Franţei au susţinut că lumea pământească
este o creaţie a diavolului (el a mai fost numit
Mefisto sau Maldoror) numai împăraţia de sus,
cerească este divină, creată de bunul Dumnezeu. Prin
acest crez, au intrat ţinându-se de mână, cântând
psalmi Domnului, în focul aprins pe eşafoadele
ridicate de duşmanii lor, printre aceştia se afla şi
Inocenţiu al III, papa ce a organizat o cruciată
împotriva acestor buni creştini.

Total diferită e problema marchizului de Sade, oricât


Sainte-Beuve i-a lăudat stilul rafinat, el practica
printre multele sale perversiuni şi una îndreptată
împotriva fetiţelor virgine, ocrotite şi astăzi de lege. A
fost pedepsit nu numai în timpul revoluţiei cu
închisoare închisoare în Bastilia, precum am mai
scris-o, dar pe timpul lui Napoleon a fost închis în
1803 în serviciul de psihiatrie Charenton şi ţinut
internat până la moartea sa petrecută în 1814,
Decembrie, deci la binecuvântata vârstă de 74 de ani..
După unii ar fi trecut printr'un stagiu prealabil şi pe la
Chateau Vincennes, aşezat în partea de est a
Parisului. În orice caz, în timpul detenţiei sale de
Sade se bucura de libertatea pe care i-o satisfăcea
buna lui soţie, nici de treizeci de ani, aducându-i
fetiţe puţin peste zece ani, pe care marchizul de Sade
le trata anal, având plăcerea ca viitoarele domnişoare
de viaţă nobilă, când se vor mărita vor fi virgine dar
pervertite sexual, nemai existând taine pentru ele, în
niciun domeniu.

Dar cum scopul nostru este să demonstrăm că sub


comunişti scriitorii români au descoperit pornografia,
mult după francezi care le vor servi de unic model, şi
cum e obiceiul în atare cazuri se vor trudi să-şi
întreacă maeştrii.

În lucrări anterioare ne-am ocupat cu limbajul plin de


înjurături practicat în filme şi piese de unii regizori
români, considerând că astfel vor fi şi originali, fără
să le pese că împing spre prăpastie teatrul românesc,
interbelic şi chiar sub comunişti el s'a bucurat de un
prestigiu mai mult decât meritat. Dar pe urmele unei
imitări am zice ridicole, dacă nu ar fi
în joc biata noastră cultură, se reprezintă piese clasice
dar atât de rase în cap şi peste tot, încât nu ai de unde
recunoaşte că ai asistat la un spectacol de
Shakespeare sau Racine atât e totul e schimbat, nu e
păstrat decât numele autorului clasici.

Am vorbit în cele anterioare de Paul Goma şi de


nenorocirea lui de a fi întrebuinţat chiar de la
începutul romanului său Ostinato nişte înjurături
prezente în repertoriul de fiecare zi a românului,
absente total în limba germană unde nu există decât
două înjurături, miere de lux printre trufandalele fără
sfârşit ale românului. Aşa se face că romanul fiind
tradus în limba germană de care P. Goma habar nu
are, s'au tălmăcit mot a mot păruielile respective pe
care le redau în traducerea lor teutonă că altfel nu le-
ar răbda cerul, să murdăresc cu ele hârtie mea de
scris. Iată câteva mostre: Herrgottfickihnsein, Cristus
gefickte, zuruckficken, Scheisse (singura cunoscută
de nemţi în limba lor) în rest total neintelegibile în
limba tradusă.

Scriitorul P. Goma uită că pentru a face artă, pentru


realizarea atmosferei într'o celulă de închisoare unde
stau de vorbă deţinuţii de drept comun există alte
metode decât să pui personagiile să înjure birjăreşte,
o demonstrează E. Zola care deşi naturalist, posedă
geniul de-a reda caracterul eroilor săi, punându-i să
acţioneze în aşa fel, că se definesc prin ceea ce fac
mult mai bine decât să înceapă să înjure ca la uşa
cortului. L-aşi mai da drept exemplu pe Tudor
Arghezi, cel care în Testamentul său zice că a iscat
din mucegaiuri, bube şi noroi "frumuseţi şi preţuri
noi" adică s'a priceput prin talentul lui să ridice la
nivelul artei cele mai josnice manifestări ale vieţii,
fără să coboare în gunoiul lor înjositor.

Autorii ce rămân la înjurăturile cele mai crase, fie


cineaşti, fie oameni de teatru, fie romancieri de tipul
lui Paul Goma se postează, automat în afară de ceea
ce se cheamă creaţie artistică, devin fotografi a unei
realităţi amorfe, ori arta e ceva mai mult cine nu
înţelege acest fenomen, devine un iconoclast a
propriei sale personalitaţi dacă a avut-o cândva ori nu
o vor mai obţine niciodată, dacă se află în drum spre
ea.

Abordând pornografia în literatura românească ne


vom referi la un individ, cel mai sigur ascuns sub un
nume de împrumut, deci G. Stanomir, pătruns cu el în
redacţia Curentului nou al lui Vasile Dumitrescu, deci
indirect putem bănui de unde a apărut, în tovărăşia
noului conducător al ziarului.

Acestui domn i s'a încredinţat secţia culturală pe care


formal o dedica exclusiv scriitorilor comunişti din
ţară, deci urma calea politico-socială a lui V.
Dumitrescu, nici din întâmplare nu s'ar fi oprit la
vreunul din exil, probabil că nici nu-i cunoştea. Nu
aveam nici un dubiu, era unul de-al lor din ţară cu
îndrăzneala de a-şi flutura originile reseriste în
Curentul, care mai purta numele lui Pamfil Şeicaru.

Altfel cu o desinvoltură de mare literat, pretenţie cum


numai G. Călinescu o mai avusese, G. Stanomir în
articolele sale bătea propiu zis câmpii, în nişte
propoziţii fără înţeles, o autentică beţie de cuvinte,
după moda ultimă a exegeţilor din ţară, stil cât mai
radical ca sub acest limbaj încâlcit să-şi ascundă
nepregătirea, cititorul nu se alegea mai cu nimic,
norocul lui că nu-l citea până la capăt, îl abandona
după primele rânduri de lectură.

I-am scris maestrului în legătură cu manifestările


acestul domn G. Stanomir, şi fiindcă argumentele îmi
erau atât de bine fundamentate, mi-a promis că-l va
îndepărta de la ziar dar nu s'a întâmplat aşa, semn că
în Curentul cel nou, Pamfil Şeicaru era prizonierul
unor inculţi fără legături cu arta ziaristică în persoana
lui V. Dumitrescu şi G. Stanomir.
N'am să mai insist, nu era ca din cauza unor natărăi
să-mi rup amiciţia cu marele meu prieten de inimă, P.
Şeicaru. Totuşi îmi părea rău că prin acest Stanomir
maestrul dădea apă la moară să-l vorbească de rău
duşmanii săi, sprijiniţi de atare palavre fără niciun
sens. Am redactat şi o scrisoare deschisă, dar n'am
trimis-o nici măcar marelui ziarist, abea astăzi o scot
din sertar şi citez din ea.

Comentam eu atunci: "În articolul său asupra unui


roman al lui Breban (Curentul, Aprilie, 1978) Gh.
Stanomir adoptă un stil atât de futurist încât trebuie
să depui eforturile unui Sisif ca să descoperi un
grăunte de idee cu un oarecare conţinut. Forma
futuristă este o coajă care îmbracă un gol, de el
abuzând o societate prea liberă pusă pe joacă şi
grozăvii a la dada, la noi fiind vorba de viaţa nu
numai a noastră ci şi a unei ţări, el stilul cu care
scriem, trebuie sa fie clar şi luminos ca o statuie
antică, o Venus din Milo de pildă."

În articolulul său "Securitatea estetică a mitului în


destrucţia mitologiei instrumentalizată a Securităţii"
(Curentul, Mai 1978) Gh. Stanomir analizând una din
operele lui Mircea Eliade consideră că în ea autorul a
ratat şansa sintezei dintre mit şi regimul totalitar din
ţară, o temă lipsită de orice noimă. Cu această ocazie
M. Eliade este coborât între scriitorii români, unii
membrii C. Cului, loc pe care l-a visat, dacă a ajuns
până acolo încât a stat la masa tratativelor cu unul ca
Adrian Păunescu, deci total meritat, dar şi de data
aceasta trombonul ziaristului Stanomir sună fals,
parcă rage ca un măgar.

Nu pot să nu mai citez o propoziţie, din acelaşi


articol, nu spune mare lucru dar se citeşte intenţia de
a o face, glorificând pe cei în cauză: "Aceste
consideraţii pot fi încheiate printr'o relaţionare a
spaţiului universal cucerit estetic la situaţia
scriitorului din exil în ansamblul spiritual din ţară (N.
Breban, D.R. Popescu, G. Toiu, A. Buzura etc.).

Nu înţelegem mare lucru, dar chiar şi aşa, putem


afirma că timpul nu i-a confirmat pe niciunul din
scriitorii citaţi mai sus încheiat cu un etc. de Gh.
Stanomir.

Mă voi mai opri asupra articolului "Zodia puterii în


România Socialistă", Curentul, Inuie, 1978 în care ni
se prezintă romanul "Princepele" de Eugen Barbu,
apărut în ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, 1977.

Prezentându-ni-se acţiunea romanului aflăm că


motivul principal îl constituie legătura homofilă
(homosexuală) dintre un principe fanariot, domn al
Bucurescilor cu un messer tot străin, de origine
italiană, Ottaviano. Este descris desmăţul curţii
domneşti, până la urmă legătura dintre cei doi iubiţi
se dizolvă, astfel că G. Stanomir ajunge la concluzia
că romanul numit de E. Barbu un basm liric,
reprezintă o experienţă lăudabilă.

Mai departe pentru a-şi susţine părerile, se opreşte cu


insistenţă asupra unor citate din roman ca "parfumul
mirosind ciudat a bărbat tăvălit în spermă" "să taci, el
e femeia mea" "om de la Dunăre, gros, greu, sişcar,
urduros, puţând a căcat năduşea, beutor cu butea,
meşter în cuvinte va primi pedeapsa exemplară: este
aruncat în haznă", "Căcat ai măncat, pe seama lui,
mai mănâncă, Ottaviano începu să urle simţindu-şi
sfincterele sfâşiate" şi G. Stanomir încheie cu
următoarele cuvinte atot lămuritoare: "Rămâne
documentul încercării, tentativa spargerii unor norme
oricum anchilozate şi-o experienţă lăudabilă
confirmând critic motto-ul romanului-basm liric,
"aedificabo et destruam".

Ca într'un cerc strict închis Gh. Stanomir repetă


cuvintele de experienţă lăudabilă şi acum reese cu
totul clar că se referă la "tentativa spargerii unor
norme oricum anchilozate", care nu pot fi decât
tentativele de a introduce în text, unele expresii tari,
chiar pornografice, reducând Princepele la un fel de
Cântecele lui Maldoror de Lautreamont, ceea ce e cu
totului fals, nu corespunde realităţii. Întâmplător am
citit Princepele, am cartea în biblioteca mea, şi
mărturisesc deschis că după lectura ei am rămas viu
impresionat şi sincer mărturisesc nu am reţinut ca
esenţiale expresiile citate cu atâta ardoare de Gh.
Stanomir. Şi pentru a constata că nu sunt singurul în
această situaţie, aş cita recenzia lui Const. Ciopraga,
Principele-o meditaţie despre tragic, figurând ca
prefaţă la volumul apărut în 1977, ed. Minerva,
Biblioteca pentru toţi, Bucureşti.

Într'o prezentare exepţională a romanului Princepele


de Eugen Barbu, cu valoarea unui studiu nu de toate
zilele, C. Ciopraga, fără să se oprească nici el la
noţiunile sexuale, ce l-au fascinat pe colaboratorul
Curentului (Anul L, 11 Iunie, 1978), în schimb arată
pe rând, marile calităţi literare ale lucrării, şi
personal, îi împărtăşesc întru totul părerea că alături
de Groapa, romanul Princepele este una dintre marile
opere contemporane.

În concluzie, Gh. Stanomir ori nu ştie să facă o


analiză literară, ori urmăreşte tendenţios să ne pună
faţă în faţă cu orientarea mai nouă a literaturii
române, pornografia.

Ar fi să mai adăogăm, că noi nu împărtăşim părerea


lui Eugen Barbu, când scrie: "Istoria este o
întâmplare cu târfe. Să fim târfele acestei întâmplări".

Noi credem în eroii Istoriei!

Şi cum această tendinţă la pornografie spurcată a


devenit boala literaturii noastre de ultimă oră, ne-o
demonstrează următoarele inepţii, prezentate la
cenacele bucureştene cu pretenţia de a fi poezie
"nouă":

1. La concursul Nicolae Labiş s'a prezentat "O


noapte cu patria" de Mihai Gălăţanu, text din care
redăm câteva versuri edificatoare:

"Ce bani buni ai făcut tu la Stambul, fă, patrie


Cu turcaleţi, arabi, libanezi şi curzi
În boscheţi sau direct în picioare.
O noapte cu tine, fă, patrie,
E o noapte cu brijidbardo şi claudiaşifăr la un loc
Băga-mi-aş capu'gagico, pe sub zonele tale geo-
termale
Căca-m'aş în ponele tale, patrie ...
Pişa-m'aş pe toate cuvintele mari
Pe care lumea le păstrează doar pentru tine".

2. La Cenaclul Litere, moderat de Mircea Cărtărescu,


s'a prezentat "România" de Marius Ianuş. Redăm un
fragment:
"Tu nici nu ştii în ce raporturi o să fim, România,
O să-ţi spun să borăşti şi o să borăşti!
Sunt atent cu tine, România,
Îţi introduc penisul meu lung şi negru
În gură, România.
La sfârşit o să ştii să gâştigi, România.
Ai învaţat să faci bani? Mai poţi să răzpunzi,
România?"

***

Pentru a-i ruşina pe aceşti bolnavi la minte,


cronicarul ar zice că s'ar cuveni să li se taie
scârbavnicul mădular, adică mâna cu care au scris
asemenea abjecţii, le voi cita dintr'o adevărata Poezie,
scrisă cu literă mare ca numele lui Dumnezeu, e
vorba de poemul "All'Italia" - Italiei de Giacomo
Leopardi din care voi reproduce câteva versuri
celebre:

De tine cine-ar scrie,


fără să-şi zică, gloria cunoscându-ţi:
A fost; azi lumii nu-i mai e podoabă?
De ce, dece? Unde-i puterea-antică,
unde curajul, armele, constanţa?
Cine ţi-a smuls hangerul
Şi te-a trădat? Ce vicleşug, ce clică
avut-a cutezanţa
hlamida-ţi a lua, ce'n purpuri te'nfăşoară?
Erai mai sus ca cerul;
au când şi cum te-ai prăbuşit în glie?
Nu-i nimeni să te apare, să-ţi sară
în ajutor? Daţi armele: eu singur
lupta-voi biruind ori mă voi frânge.
Îngăduiţi, o, ceruri, foc să fie
italicelor vine al meu sânge.

Excelenta traducătoare Eta Boeriu adaogă următoarea


notă: Versuri celebre, despre care memorialistul Luigi
Settembrini scrie, referindu-se la patrioţii italieni care
au luptat, ca şi el, pentru independenţa Italiei în
revoluţia de la 1848: "aceste cuvinte erau foc
adevărat: le repetăm noi, şi le repetau, murind, cei
care au căzut pentru sumpa şi sfânta noastră patrie."

Aţi ascultat bine, cioclii zişi poeţi, cu chiupuri de


tradători care aţi început să săpaţi mormântul de
mâine la Patriei noastre?

Românii pentru care cuvintele de Patrie şi Ţară sunt


sfinte, în numele lor şi a morţilor ce-şi dorm somnul
de veci în pământul strămoşesc sacrificându-se
pentru binele ei, vă blestemă pe voi şi pe cei ce vă
sprijină, să n'aveţi linişte sufletească până nu urcaţi
drumul Canosei pe Golgotha durerilor Patriei,
cerându-vă iertare neamului, fiindcă mai jos nu
puteaţi să cădeţi: aţi făcut din România obiectul celei
mai spurcate pornografii.

Desigur, nu pot să împărtăşesc părerile dlui N.


Manolescu, cel ce vorbeşte în numele unei libertăţi
nocive, justificând nişte ordinare injurii, fără nicio
valoare estetică, s'a înfăptuit o acţiune, sub masca
poeziei, egală cu un grav delict ce se impune neapărat
să fie pedepsit de lege şi Justiţia română.

Nu numai o persoană dar şi o instituţie cum e


România are dreptul la apărare publică şi când, ca în
cazul de faţă, apelul este justificat, el trebuie urmărit
penal, nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de
sentimentul demnităţii naţionale întrupat de România
şi dacă o va face recurgând la insulte şi practici sută a
sută pornografice, acela va trebuie să suporte
greutatea unor ani de inchisoare pe umerii lui.

Dacă regretabil, nu există un atare articol de lege


pentru a apăra România de acţiunea devastatoare a
unor nemernici, atunci e de nevoie, cât mai repede
prevăzut în legislaţia ţării.

Desigur atare manifestări huligane, n'ar fi primit


asentimentul de exprimare din partea lui Pamfil
Şeicaru, cel ce şi-a iubit mai mult, ca pe orice pe
pământ, Neamul şi Patria. Atare manifestări verbale
le-ar fi considerat adevărate sacrilegii.

În acest context, cum am mai amintit-o, maestrul mi-


a scris despre articolul lui Dobrogeanu-Gherea,
privind poezia lui G. Coşbuc şi îi lăuda modul cum a
ştiut să caracterizeze pe "Noi vrem pământ". Aici se
afla elementul în care P. Şeicaru se simţea bine, era
cum se zice acasă la el.

După cum mi-am putut da seama când i-am vizitat


fosta locuinţă de pe Avenida Reina Victoria - unde era
mutat colaboratorul său drag, N.Şt. Govora -, marele
ziarist avea un cult deosebit pentru arta românească,
pe pereţii camerei de primire, din faţă, atârnau
tablouri de cei mai buni pictori contemporani,
dominau cu mai multe lucrări Dărăscu între ele şi o
visătoare marină, un Şirato, Şt. Dimitrescu, un
Tonitza şi un Teodorescu Sion dacă-mi aduc bine
aminte. I-am citat pe rând şi am regretat întotdeauna
că nu am ştiu de aceasă mică dar valoroasă colecţie,
eventual achiziţionam şi eu o lucrare şi aflam în ce
mod a ajuns maestrul în proprietatea ei.

Când a plecat în 9 Aprilie 1944, nu putea să poarte cu


el o atare încărcătură, fie şi redusă la prezenţa unei
singure lucrări. Puţin probabil ca sora lui să le fi adus
din ţară, ştiindu-se câtă vigilenţă depuneau vameşii
români pentru ca să nu le scape la control vreo
lucrare din patrimoniul statului.

Deci rămâne cea mai plauzibilă posibilitate cea de a


le fi căpătat de la cineva din exil şi cum avea în
permanenţă dificultăţi financiare, mai sigur că le-a
primit drept moştenire sau cadou, să nu se uite că a
fost la Madrid în relaţii amicale cu Alex.
Busuioceanu, fost conferenţiar la catedra de istoria
artelor din Bucureşti.

Ceea ce se cere încă menţionat, picturile artiştilor


români erau vândute mult sub preţul lor adevărat,
negustorii de artă, tot dirijat, fiindcă cei de sus nu
puteau să uite că artiştii români în majoritatea lor nu
au preţuit arta modernistă, ori samsarii de artă erau
înteresaţi doar de lucrări ce li se recomandau, prin
această metodă obligau indirect şi pe pictori, mai ales
pe cei ce trăiau din munca lor, să se orienteze după
direcţia spre care bătea vântul.

Fără îndoială, nu ne este teamă că greşim, atunci când


considerăm că Pamfil Şeicaru îşi găsea colţul de
Românie în respectivele tablouri, la fel şi odihna
meditaţiilor albe, privindu-le. Marele ziarist nu
accepta nici dânsul elucubraţiile artei moderne, am
văzut ce păreri avea chiar şi de arta abstractă a lui
Brâncuşi, în acelaşi timp îi plângea pe americanii
Guggenheim, pentru sutele de milioana investite în
muzeul artei moderne din New York, purtându-le
numele. Pentru informarea cititorului: Solomon R.
Guggenheim, fiul bogătaşului C. Meyer Guggenheim
(1831-1940) pune bazele în 1937 a muzeului de artă
modernă din New York, numit la început "muzeul de
pictură neobiectivă". Actuala clădire rotundă, în
interior cu suprafaţa galeriei urcând spiraliform, a
fost ridicată între 1956 şi 1959 de arhitectul american
F.L. Wright.

Aşa zisa revoluţie a artei moderne avută loc la


începutul sec. XX-lea, s'a desvoltat nu în mod paralel
cu cea zisă clasică, ci printr'o ruptură ce nu putea
duce decât la o intransingenţă de fiinţare, total
neconcordantă cu regimul democratic al societaţii.
Prin urmare nu se admiteau decât propriile principii,
în toate asemanându-se cu zisul realism socialist, ca
mod de a se împune şi politic. Pe această cale arta se
dezvolta sau mai degrabă involua (după Heidegger
arta modernă nu ştie decât să distrugă) după modul de
afirmare antroponcentric, omul artist hotăra singur ce
e obiect sau nu de artă, conform vestitei formulări
judecătoreşti provocate de procesul intentat de
Brâncuşi autorităţilor vamale americane pentru că au
contestat bucăţile de metal a fi opere de artă şi vroiau
să le impună taxe de întrare în SUA.
Tratamentul antropocentric e caracteristic şi criticilor
piloni, comisari al noii arte, pe aceştia dacă îi întrebi
de ce o placă simplă de piatră (nici nu de marmură)
tăiată de-a curmezişului, la mijloc, este operă de artă,
în loc să-ţi dea o explicaţie cât de cât verosimilă, te
declară un cras neştiutor, ca şi când te-ar înjura, şi
pleacă mai departe.

În acest spirit, în epoca interbelică, data construcţiei


muzeului Guggenheim "din întâmplare misiţii artei
moderne devin de totului puternici şi după ce marele
Derain - întemeietorul fauvismului împreună cu
Mattise -, declarănd cubismul lui Picasso drept o
prostie, se reîntoarce la arte zică clasică, drept urmare
a avut loc desfiinţarea lui definitivă, a fost scos, pur
şi simplu, din domeniul picturii unde avea ceva de
spus. Şi exemplele s'ar putea înmulţi.

Astfel Pamfil Şeicaru nu e singurul o contestatar al


artei moderne, ba am putea spune că se află într'un
cerc destul de select. Am vorbit de definiţia dată de
Heidegger artei moderne, cultura apuseană se află în
plină decadenţă încă de pe timpul lui Nietzsche,
acesta vedea în filozofia sa un mijloc de redresare a
ei.

Îi revine meritul artei române de a fi rezistat


inovaţiilor mult prea şubrede ale moderniştilor,
ramânând strânşi legaţi de adevăratul meşteşug
artistic: în prima generaţie, Grigorescu, Andreescu,
Luchian, apoi într'a doua Petraşcu, Pallady, Toniţa,
Şirato, Şt. Dimitrescu, Dărăscu şi alţii, drumul lor de
aur încheindu-se la ultimul, senator de vârstă, C.
Baba.

De altfel, în prima generaţie de artişti apuseni


modernişti, nu puţini s'au ferit de înecul general şi să-
i cităm pe Mattise, Marc Chagal, Salvador Dali şi
chiar Picasso care mai crea câte o operă în stil
figurativ pentru a nu-l condamna cei ce vor urma, că
n'a ştiut să picta.

La sfârşitul secolului al XIX-lea a existat un dor de


clasici, reprezentat de Bruckner, organist ca Bach ori
Brahms un adevărat ctitor al neoclasicismului în
muzică şi în bună parte aici ar putea fi încadrat şi G.
Mahler.

E de la sine înţeles că noua artă modernă, a respins de


la început concurenţa clasicismului fiindcă decă ar fi
existat ar fi copleşit-o pe de-'ntregul, astfel că şi-a
asigurat drumul singură, naufragiind la începutut
secolului al XXI-lea în nimicul destrămării definitive.

A susţine că această degenerare cu despărţirea


treptată de artă, ar corespunde spiritului vremii e un
basm de adormit copiii, ce face parte dintr'un fel de
existenţă umană de care vom vorbi la sfârşitul
dizertaţiei noastre.

Acum să revenim la unul din apogeele ziaristice ale


lui Pamfil Şeicaru, despre care am vorbit şi nu doresc
să mă mai repet, este vorba de activitatea sa de la
Curentul anilor 1943-1944, din ele şi-a publicat în
exil articolele de fond din anul 1944, lipsind cele din
luna Martie.

În analiza sa maestrul e genial şi profetic, de bună


seamă. Pe baza informaţiilor avute arată că aliaţii
anglo-americani pentru a nu pierde cumva forţa
armată a Uniunii Sovietice i-au cedat, rând pe rând,
întâi Jugoslavia, apoi Polonia, din cauză căreia
Anglia a intrat în război, ultima la Londra îşi
instalase guvernul polonez în exil, pe care în cele din
urmă, churchill l-a trădat, la fel ţările Baltice şi
însfârşit mica dar viteaza Finlanda condusă după
deviza: "murim dar nu ne predăm Ruşilor". Pentru P.
Şeicaru era evident că singura noastră scăpare o
reprezenta mareşalul Ion Antonescu, numai el putea
să încheie o pace onorabilă cu Stalin, în acest sens
acesta a trimis-o la Stockholm pe bătrâna tovarăşă
Kolontay, oferind unele condiţii de pace despre care
îi mărturisea la 7 August 1944 mareşalul, maestrului.
Să nu uităm sa Ruşii se grăbeau la Berlin, odată ce
nemţii erau gata să fabrice bomba atomică, românii
puteau să obţină unele condiţii de pace mai bune.
Orice altă orientare ar fi dus la dezastrul ţării, cum de
altfel s'a şi întâmplat.

În zilele noastre preşedintele actual al României, Ion


Iliescu, susţine că fără intervenţia regelui la 23
August 1944, ţara noastră s'ar fi prăpădit, pur şi
simplu. Vechiul şi noul comunist nu putea nici atunci,
nici acum, să-şi imagineze o Românie cu adevărat
liberă. Cum bine se ştie arestarea lui Ion Antonescu şi
încheierea la 23 August a unei păci fără condiţii, prin
faptul necugerat al regelui, până la 12 Septembrie
1944, România a rămas deschisă ca ţara nimănui,
timp în care ruşii au tratat pe soldaţii români ca pe
nişte armate beligerante, i-au capturat trimiţându-i în
Siberia cu zecile de mii, unde o bună parte din ei şi-
au dat viaţa. Necugetat, actul săvârşit de rege, a
predat ţara fără nicio rezistenţă trupelor sovietice care
s'au instalat pe timp de 45 de ani, stăpâne absolute ale
ţării noastre. În preajma zilei de 23 August, cum arată
documentele, regele l-a trimis pe generalul Aldea la
ruşi pentru a-i ruga să-şi intensifice ofensiva
împotrisca armatei române, deci contra propriilor săi
soldaţi. Regele la 23 August şi-a făurit propriul
Waterloo, învins de propria sa trădare de neam şi ţară.
Desigur dl. Ilieascu nu poate decât să-l felicite pentru
fapta sa pe exregele Mihai I, căci în caz contrar
instalarea celor nici 1.000 de comunişti, printre care
se enumera şi domnia sa, n'ar fi ajuns la conducerea
ţării.

Dreptate are P. Şeicaru: "Regimurile comuniste din


ţările satelite Rusiei - atât de credincios slujit în
România de I. Ilescu - are un singur păcat originar, au
fost instalate la putere de armatele sovietice!"

Elogiul adus de preşedintele în funcţie al României,


Ion Iliescu, exregelui Mihai, credem, că este cu
cântec. Ani de zile i-a interzis să intre în ţară, de nu
ştiu câte ori la întors din sala de aşteptate a
aeroportului Otopeni, obligându-l să facă drumul
retur spre Elveţia unde locuieşte, ca astăzi spre
surprinderea românilor, peste noapte, opozantul de
ieri se prezintă total împlânzit, pus pe reconciliere cu
fostul rege. Ceea ce înseamnă că cercurile care-l
conduc, apusene, i-au dat sfatul dlui Iliescu, să fie
mai mărinimos cu trădătorul de ieri, altfel ar putea să
fie răsturnat de la domnie, în mai puţin de 24 de ore.
În atare condiţii s'a născut ideea reconcilierii iar
regelui neruşinat se înapoiază trei castele, arătând cel
puţin cinism la situaţia mizeră, economică a
românilor, de care încăodată ne demonstrează că nu-i
pasă.
Ne întrebăm de ce ţin, dl. Iliescu şi toţi oamenii lui,
să conducă România, pe care în primii şase ani de
guvernare au dus-o pur şi simplu la râpă?

În orice caz, noua reconsiliere între comunişti şi


exregele Mihai, trebue să ne amintească zilele când
Mihăiţă s'a simţit bine între cotropitorii ţării, medaliat
fiind, în numele tatucului Stalin, de fiorosul comisar
al poporului Vâşinski.

Daca ţinem seama că tovul. Ion Iliescu şi-a trădat


peste noapte convingerile sale comuniste cu care s'a
nutrit începând cu laptele supt de la ţâta mamei sale,
reconcilierea între el şi fostul rege e una de înţeles,
cei de o seamă trag la fraţii lor.

Tot în acele zile a revenit primul minitru Năstase


dintr'un lung voiaj europeo-american, aducând la
cunoştiinţa poporului său că în România, cei de peste
hotare consideră că e cazul să se termine cu
preamărirea şi ridicarea de statui unui fost criminal
de război şi desigur acesta nu poate fi decât Ion
Antonescu. Tot din considerentul rămânerii la putere,
adică la ciolan, primul ministru nu poate decât să
accepte ordinul de sus, aşa că me vom lua noi
libertatea de a răspunde celor în drept, care nu cunosc
istoria Românilor, atunci când iau, şi astăzi, în
considerare condamnarea samavolnică a mareşalului
Ion Antonescu de către Ruşi, după un proces
simulacru, fără nicio legalitate.

În primul rând mareşalul Ion Antonescu n'a fost


criminal de război, cum n'a fost nici fascist, singura
sa ideologie a fost acea de a ocroti pe evrei de urgia
naziştilor, astfel că în România n'au fost lagăre de
exterminare, majoritatea evreilor dacă au scăpat de
bombele aruncate asupra ţării, cu o violenţă rară, de
către anglo-americani, n'au avut de ce să moară,
mareşalul nu i-a predat nemţilor, cum s'a întâmplat în
Ungaria lui Horty. Am trăit acele zile şi depun aici
mărturie că sunt mândru de a fi român, tocmai fiindcă
deşi eram aliaţii nemţilor, datorită omeniei lui Ion
Antonescu, evreii au fost ocrotiţi de la început până
la sfârşit, pe teritoriul României nu a existat niciun
holocaust evreiesc.

Dar în acest sens să redau testamentul lui Wilhelm


Filderman, mărturie mult mai valoroasă decât a mea,
legalizat la New York în 1956, W. Filderman (1882-
1963) fiind liederul comunităţii evreeşti din România
în timpul perioadei 1940-1945. Se ştie că în calitate
de Preşedinte al Federaţiei Comunităţilor din
România era un luptător ardent pentru drepturile
poporului evreu în perioada celui de-al doilea război
mondial şi după, astfel că nu avea niciun interes să
deformeze realitatea privindu-l pe Ion Antonescu, pe
de altă parte convingerile sale democrate l-au obligat
să spună tot adevărul şi numai adevărul. Nemulţumiţi
de prestaţia depusă, cei de la putere l-au expluzat din
România împreună cu venerabilul rabin Şafran, şi i-
au înlocuit cu o conducere sponzorizată de comunişti,
care şi "după prăbuşirea comunismului" adaogă
editorul Kurt W. Treptow "continuă să susţină o
propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind
prigonirea evreilor români în timpul celui de al doilea
război mondial pentru propriile interese".

Textul luat din "The Jewish Population in Romania


during World War II" (Populaţia evreiască din
România în timpul celui de-al doilea război mondial)
de Sabin Manuilă şi Wilhelm Filderman, cu o
întroducere de Larry Watts, ed. de Kurt W. Treptow,
în Fundaţia Culturală Română Iaşi, 1994, pg. 8-12, se
impune să fie cunoscut în primul rând de cei ce-l
declară pe Ion Antonescu, drept criminal de război,
fie autoritate străină, fie primul ministru sau
preşedintele României de astăzi:

"A fost mult acuzat regimul mareşalului Ion


Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi mareşalul
însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist.
Adevărul este că mareşalul Antonescu este cel care a
pus capăt mişcării fasciste în România, oprind
activităţile politice teroriste ale Gărzii de fier din
1941 şi suprimând toate activităţile politice ale
acestei organizaţii. Eu însumi răspunzând unei
întrebări a lui Antonescu la procesul său - montat de
comunişti - am confirmat că teroarea fascistă de
stradă a fost oprită în România la 21 Ianuarie 1941, zi
în care mareşalul a luat măsuri draconice pentru a
face să înceteze anarhia fascistă provocată de această
organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul
perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am
fost în contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu
care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei
evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste ... Eu am
fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate
şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele
încercări din timpurile imperiului nazist din Europa.
Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor
naziste care cereau măsuri dure contra evreilor ...

El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru


salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a
caror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale au
fost puse sub un regim de administraţie transzitorie
care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat
conservarea în scopul restituirii lor la momentul
oportun.

Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia că


poporul român, chiar când a avut într'o măsura
limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente
umanitare şi de moderaţie politică."

Reese clar din mărturia drului W. Filderman că Ion


Antonescu a ocrotit populaţia evreiască de pe
teritoriul României, unde n'au existat lagăre de
concentrare, nici de exterminare a evreilor. Mai mult,
după declaraţiile liederului comunităţii evreieşti din
România între anii 1940-1945, a existat o adevărată
colaborare între el şi conducătorul României, mareşal
Ion Antonescu, acesta i-a dat paşapoarte în alb pentru
a scăpa, pe cât posibil, de teroarea nazistă pe evreii
din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Lucru
explicabil odată ce Ion Antonescu n'a fost fascist, nici
nazist ci soldat cu deosebit respect pentru om şi
destinul fiecărei naţiuni, în cazul de faţă, evreeşti.

Despre soarta celor două personalităţi, adepţi ai


adevărului despre situaţia evreilor în România
condusă de Ion Antonescu, rabinul Alexandru Şafran
ne dă următoarele informaţii, extrase dintr'un scurt
fragment al memoriilor sale: "Odată cu creşterea
numărului atacurilor comuniştilor români împotriva
liderilor "istorici" ai ţării au crescut şi atacurile
evreilor comunişti împotriva liderilor "istorici" evrei.
Conducătorii Federaţiei Uniunilor Comunităţilor
evreeşti - reprezentând organizaţiile generale şi
sioniste evreeşti şi comitetete lor de conducere - au
fost intimidaţi, şantajaţi şi în final, înlăturaţi din
funcţiile lor. Filderman nu mai era stăpân pe situaţie.
După o serie de atacuri şi ameninţări, el şi-a dat
demisia din funcţia de Preşedintele Uniunii
Comunităţilor evreeşti ... În acelaşi timp, campania
defăimătoare împotriva mea s'a intensificat. Toate
metodele "clasice" comuniste au fost folosite.
Insultele la adresa mea au fost făcute publice şi au
fost fabricate tot felul de calomnii, intensificate de
zvonuri ... Mi-am dat seama foarte bine ce se va
întâmpla după ce voi fi înlăturat din funcţie.
Filderman îmi spusese că aflase de la o sursă de
încredere că Moses Rosen va fi noul rabin şef."
(Resisting the Storm: Romania, 1940-1947. Memoirs,
ed. Jean Ancel, Jerusalem, Yad Vashem, 1987, pp.
274-277).

Şi după înlăturarea rabinului şef Al. Şafran, W.


Filderman a fost informat just, a fost numit dr. Moses
Rosen şef rabin, singur într'o conducere
"sponzorizată de comunişti" regim slujit cu multă
fervoare de noul rabin şef. Bazat pe puterile sale de
credinsios fiu al regimului, Moses Rosen şi-a permis
să ceară şefilor săi reprezentaţi de soţii Ceauşească,
să interzică apariţia ziaristicei poetului naţional Mihai
Eminescu, pe motiv că ar fi antisemită, doctorul
probabil în ştiinţe teologice, cu această ocazie a arătat
cel puţin o lipsă de tact şocantă, făcându-se vinovat
de imixtiune în cultura unei alte naţiuni, care singură
era în drept să-şi rezolve problemele de suflet.
Interveniţia a provocat o reacţie a mai multor
eminescologi, conflict incheiat uneori nu prea plăcut,
dar mai bine să nu vorbesc de această afacere
tenebroasă a culturii româneşti. Atâta aş mai adaoga,
ziaristica eminesciană tot a apărut până la urmă.

În cartea sa Povestea vieţii şef rabinului dr. Moses


Rosen, apărută în ed. Hasefer, Bucureşti 1991, la un
moment dat eminenţa sa se plânge că nu mai i se
permite să intre în Israel, după ce a contribuit prin
activitatea sa la întemeierea şi consolidarea
respectivului stat evreesc. Probabil că autorităţile din
Ţara sfântă şi-au dat seama că lupta rabinului şef din
România e mult prea roşie decât s'ar cuveni.

De-altfel, putem răspunde dnei Ezra Mendelson care


ocupându-se de situaţia evreilor în România
interbelică îşi arată mirarea că deşi conduşi de un
regim naţionalist românesc şi stalinist, în România
evreii trăiesc mai bine decât în celealte state
comuniste, ori fenomenul transpus în anii războiului
şi cei anteriori 1938-1945, arată faptul arau că tocmai
românii, care au oprit emanciparea evreilor până la
primul război mondial şi după aceea socotiţi
antisemiţi, prin mareşalul Ion Antonescu au ocrotit pe
evrei de urgia nazismului, se explică foarte uşor. Cum
se poate demonstra, fără teamă de a greşi,
antisemitismul românesc a fost unul economic,
problemele lui se puteau rezolva paşnic, în parlament
unde să se voteze nişte legi drepte care sa-l
ocrotească pe ţăran de exploatatorii în şirul cărora
evreii era o simplă verigă de oameni ce se pricepeau
la mânuirea banului şi afacerilor, ei nu făceau decât
să respecte legea mult prea liberală, slujind în primul
rând clasa superpusă cum o numea Mihai Eminescu,
desavantajând pe ţăran. De altfel întregul secol al
XIX-lea stătea sub înfluenţa ideilor lui Friedrich List
(1789-1846) după acesta pentru consolidarea unei
economii naţionale e nevoie de protecţionismul
vamal privind comerţul exterior, şi desvoltarea unei
înstărite clase mijlocii, la noi cum arăta tânărul
Eminescu într'un articol rămas nepublicat din timpul
studenţiai sale la Viena, e de nevoie ca şi clasa
ţărănească să intre sub legile protecţionismului.
Starea acesteia din urmă a constituit rana profundă a
naţiei româneşti, spiritul ei tolerant n'a cunoscut
războaie sau prigoane pe bază de credinţe sau alte
convingeri naţionale.

Într'un studiu înteresant asupra antisemitismului A.C.


Cuza, Pamfil Şeicaru făcând un scurt istoric al acestui
fenomen ajunge la concluzia că el a apărut odată cu
studiile de economie politică realizate de Dionisie
Pop Marţian (1829-1865) deci cu o generaţie înainte
de Eminescu. Economistul respectiv analizând unele
anale statistice, atrage atenţia asupra pericolului de a
fi aooperiţi de elementul evreesc. Drept urmare
propune un protecţionism nu numai în comerţul
extern, cum procedează ale naţiuni dar şi pe plan
intern să se interzică dreptul străinilor, preponderenţi
evrei, de a cumpăra pământ, dacă se va continua
toleranţa existentă se va ajunge ca ţara românească să
nu mai fie a Românilor.

Din păcate în România de atunci se aplica un


liberalism exagerat şi să recunoaştem că nu evreii au
fost vinovaţi ci pătura condicătoare nu vroia să
introducă legi protecţioniste pentru ţărănime,
necesare pentru buna dezvoltare a ţării. Ca şi astăzi,
cei de la putere nu se gândeau decât la interesele lor
proprii, ori liberalismul deşănţat le asigura bunul
mers al afacerilor. Aşa se întâmplă că unii evrei, puţin
înainte de revoluţia ţărănească din 1907 deveniseră
cu adevărat latifundiari, de unde moşia unuia
stăpânită în Moldova, subliniază C. Stere, se numea
Fisherland. După înabuşirea rascoalei din 1907,
ţăranii din Iaşi au cerut expulzarea a 2 evrei, lucru
avut loc fără mari dificultăţi, pe amânaoi primindu-i
Canada. Dar nici atunci, imbunătăţiri privind starea
ţăranului nu s'au adus, mai mult reforma agrară
însfârşit urma să se realizeze în 1914, dar Ionel
Brătianu a amânat-o, probabil mai mult din
considerente pentru liberalii săi, decât din cauza
izbucnirii războiului.

Abea în 1917, când clasa conducătoare a ajuns să fie


ameninţată în existenţa ei, pentru a-i câştiga pe ţăranii
soldaţi, rezistenţi comunismului izbucnit în tranşeele
de lângă ei, regele Ferdinand le-a promis că îi va
împroprietări, imediat după terminarea războiului.

Şi Eminescu şi Hasdeu cultivau un antisemitism


economic ce privea o anumită situaţie socială,
remedeabilă prin conducătorii politici şi fiindcă ei
refuză să o facă, marele poet Eminescu, îşi varsă
veninul supărării asupra lor, fie in versuri, fie în
articole, de mare tensiune interioară. Limitat la un
sector important dar nu general valabil, ziaristul
nostru nu avea niciun resentiment faţă de un
colaborator numai fiindcă ar fi fost evreu, cum l-aş
cita pe Moses Gaster, împreună au alcătuit
Crestomaţia română, şi nu era singurul.

Conflictul din 1878 provocat de obligaţia ce ne-o


impuneau nemţii, după ce am câştigat un război, să
ne recunoască independenţa naţională nu mai după ce
schimbăm articolul 7 al Constituţiei, dând cetăţenie
tuturor evreilor aflaţi în România, a însemnat un
accident în care mânia lui V. Conta sau a ziaristului
Eminescu s'a îndreptat împotriva organizaţiilor
evreeşti de peste hotare, înţelegându-se un amestec în
treburile din lăuntrul ţării, ceea ce pe-atunci era de
neconceput.

Neîndoios, în toate manifestaţiile ideative de până


acuma, nu se pot pune în evidenţă elemente de
antisemitism rasial, ce chiar şi de la distanţă să se
refere la un îndemn la progromuri sau alte modalităţi
de exercitări violente, caractere ce ne-ar pemnite să
scoatem aşazisul antisemitism economic din sfera
respectivă, şi am vorbi de simple cerinţe social-
economice, probleme ce ţin de o justă rezolvare
parlamentară.

În acest sens vom putea demonstra că ceea ce până


astăzi se numeşte antisemitismul lui M. Eminescu,
are un conţinut precis istoric, fără legături cu vreunul
genetic legat de rasa ariană sau neariană, semită a
omului.

Ne dăm seama de concepţia nerasistă a lui Eminescu,


din ideea pe care o anunţă, susţinând că în Moldova o
problemă pentru români sunt evreii, aşa cum în
Muntenia rolul acestora îl au grecii. Cu această
ocazie să recurgem la anumite date istorice. Pe baza
unor inscripţii, se poate admite că odată cu trupele
romane au pus piciorul pe pământul Daciei, şi evrei,
Palestina fiind o provincie romană, cetăţenii ei aveau
liberă circulaţie în tot imperiul. Dar acum e vorba de
un alt fenomen şi nu ne va fi greu să ne explicăm
înmnulţirea populaţiei evreeşti în această parte a
principatelor, aparţinând Moldovei. Cauza o
constituiesc progromurile dese din Polonia când
locuitorii evrei puteau trece cu uşurinţă în Moldova,
dar acest fenomen a avut loc sub domnia lui Mihail
Sturza, domnitor care le-a prilejuit câteva uşurinţe de
impozite, care au atras mase evreeşti în regiune,
ajunse repede la înflorire economică, fiind negustori,
speculanţi şi nu rar vânzători de cereale de unde
cultivau agricultura şi, în general, erau aşezaţi, la
sate.

Exista o deosebire esenţială între evreii apuseni de


origine spaniolă şi evreii ce-au invadat Moldova, cu
predominenţă în secolul al XIX-lea. Cei dintâi, au
contribuit substanţial la înflorirea ţării adoptată ca
nouă Patrie ca de pildă în Olanda, Germania, Anglia
şi fără îndoială au contribuit la zidirea a ceea ce se
cheamă spirit modern, european. Pe când cei din
Moldova se trăgeau din neamul kazarilor, populaţie
mongolă trecută la religia mozaică, descrisă la noi în
lucrarea Marea Neagră de G. Brătianu, şi mai recent
de Koester, scriitor american de origine izraelitean.
Aceşti kazari sunt bigoţi, le-am văzut mai sus
îndeletnicirile şi cu tendinţă de a se izola de locuitorii
autohtoni, în ghetouri. N. Iorga, cel ce a bătut cu
piciorul ţara României de la un colţ la altul, ajungând
la Târgul Frumos nu mică i-a fost surpriza să constate
că populaţia evreiască, mare în număr, trăia în
ghetouri, dar ridicate nu de români ci de ei inşişi,
pentru a se izola de ceilalţi pe care-i considerau
străini. În aceste condiţii sigur au existat probleme de
acomodare şi de vieţuire în comun, atunci când nu se
putea altfel.

Aşa dar, în sfera noţiunii de antisemitism economic,


greutăţile ivite în calea celor două naţiuni se puteau
rezolva, şi ar fi să amintesc articolul lui Eminescu,
puţin luat în seamă, în care ziaristul se declară
mulţumit că în chestiunea articolului 4 din
Constituţie, el s'a împăcat cu evreii.

De altfel şi A.C. Cuza, junimistul antisemit, cum îl


numeşte Pamfil Şeicaru, cel ce se zice că după fiecare
discurs parlamentar evea legătură sau nu, puţin îi
păsa, la urmă încheia cu: "Şi-acum, jos zidanii!"

Cu toată aparenta sa intransigenţă, a adoptat punctul


de vedere al economistului, era profesor de economie
politică, nu a pus niciodată problema diferenţierii
rasiale, deşi teoria marilor rasişti exista în timpurile
sale, bine consolidată, el credea în mod statornic în
rolul parlamentului, cu tot antisemitismului său nu
propaga un regim totalitar, de unde avea credinţa că
toate chestinuile ridicate de problema evreească, se
pot rezolva prin raţiunea oamenilor care ocupă într'un
stat democrat parlamentar fotoliile de deputaţi.

Iată din ce cauze originare Ion Antonescu, om al


neamului său, n'a putut decât să ocrotească pe evrei
atunci când erau ameninţaţi cu exterminarea de către
nazişti. Dr. Wilhelm Filderman a subliniat că
mareşalul Ion Antonescu a oprit teroarea fascistă de
stradă în România la 21 Ianuarie 1941 şi "a luat
măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia
fascistă provocată de această organizaţie şi
restabilirea ordinii în ţară". Acest mare evreu cinstit şi
iubitor al adevărului, îi înfrunta pe comunişti, ca
martor al procesului-teatru aranjat de ei, le demonstra
că nu au dreptate, mareşalul Ion Antonescu nu a fost
fascist, chiar a combătut această organizaţie deci se
poate susţine că tocmai din contră a fost un duşman
al fascismului. Dar cine să-l creadă, odată ce
judecătorii mareşalului erau nişte simple figuri de
călţi dirijate din umbră, de nişte monştrii ai minciunii
şi delaţiunii.

Ar fi bine când vorbim de antisemitismul lui


Eminescu să se specifice că el era de natură
economică, produs de anomaliile ce caracterizau o
societate liberală cum era a noastră, născută din
principiile revoluţiei din 1848 ca să ajungă la
desvoltare mai târziu odată cu Unirea Principatelor
urmată de abdicarea "domnitorului ţăranilor" A.I.
Cuza detronat de către ceea ce s'a numit, pe drept
"monstruoasa coaliţie", politicienii liberali adepţii
schimbului liber, ei au fost de altfel duşmanii
principali ai marelui poet M. Eminescu.

Antisemitismul economic agrar nu poate fi, în niciun


caz, confundat cu antisemitismul rasist, exterminator
îndreptat împotriva poporului iudeu, odată că nua re
nicio legătură cu noţiunea de holocaust, el nu se
rezolvă prin violenţă şi crimă ci prin legile votate în
Parlament.

Cu această ocazie, cu aproximaţia dată de studiile


statistice ale lui Sabin Manuilă şi Wilhelm Filderman
în România ar fi pierit cca. 15.000 de evrei, săcotiţi şi
cei din persecuţiile germane de la Iaşi, cu morţii din
trenul mânat spre interiorul ţării, unde sutele de evrei
stăteau înghesuţi, unii lângă altii, sufocaţi de nişte
condiţii inumane ce-i duceau pe cei mai mulţi la
moarte sigură. Dacă am mai ţine cont de evreii ucişi
de bombardamentele aliaţilor, vom înţelege de ce, cei
doi autori distinşi prin obiectivitatea lor au ajuns la
concluzia că în România au murit cei mai puţini
evrei, dintre toate ţările din răsăritul Europei şi nu
numai.
Rămâne problema lagărului din Transnistria, deci
aşezat în afara teritoriului românesc. Pe vreme de
război nu exista ţară în lume să nu interneze pe
duşmanii regimului beligerant şi cu atât mai mult pe
elementele trimise de Moscova să spioneze sau chiar
să producă dezordini locale.

Nu există niciun studiu ştiinţific asupra activităţii


acestui lagăr, încât cu greutate am putea să ne facem
o idee despre funcţionarea lui. S'ar putea să fi fost
bântuit, ca orice lagăr, de diferite epidemii, de boli
carenţiale şi digestive, posibili ca cei internaţi să fi
incercat să evadeze de unde ciocnirile cu păzitorii
lagărului, deci existau şi alte cauze ale morţii în
lagărul din Transnistria, decăt cea a executărilor
comandate de comandanţii acestuia, în orice caz
guvernatorul acestei regiuni generalul Alexianu a fost
executat, fără o judecată dreaptă, de către ruşi imediat
după capitularea fără condiţii en rase campagne,
vorba maestrului P. Şeicaru.

Nu vream să apărăm ceea ce nu se poate apăra, cu


siguranţă, ca în orice război mai ales modern, armata
română ar fi putut să şi greşească dar oare cine ar
putea susţine despre armata lui că e absolut corectă,
în atare împrejurări total neobişnuite.
În războiul recent din Yugoslavia, reprezentanţii
armatei americane au promis că vor ataca numai
dispozitive militare, dar şi-au recunoscut greşala când
au bombardat ambasada chineză şi multe ale puncte
ocupate exclusiv de populaţia civilă, ori ar fi absurd
ca pe baza unor erori săvârşite de soldaţii americani
să declarăm întreaga armată ca şi criminală de război,
cum s'a procedat în cazul mareşalului Ion Antonescu
şi în consecinţă şi armatei pe care el a condus-o.

Cu aceste rezerve să ne continuăm drumul


considerând ca dovedit, cum am mai scris-o, că în
prima parte a războiului soldaţii ruşi, niciodată prea
buni luptători s'au predat cu miile, astfel că Stalin a
fost nevoit, sfătuit de diavol, să organizeze lupta de
partizani, bazată pe elementele credincioase ale
partidului şi între acestea puteau figura mulţi evrei,
înrolaţi în armata sovietică deci morţii ce i-au dat ca
partizani aparţin forţei sovieto-ruseşti pusă în luptă
împotriva duşmanului de moarte, nazismul.
Desvoltarea rezistenţei partizanilor, care recurgeau la
mijloace şi metode considerate astăzi teroriste, a
ajuns să îngrijoreze pe militarii români, pentru aceştia
erau mai periculoase atacurile prin surprindere din
spate cât şi minele de pe drumurile lor decât
confruntarea directă a duşmanului.

Deci nici în această chestiune dl. Ion Iliescu nu are


dreptate: Dânsul susţine total necontrolat când e de
părerea falsă că Ion Antonescu la începutul războiului
a persecutat pe evrei ca să se domolească într'a doua
parte şi chiar să colaboreze cu ei după ce nu mai
exista nicio îndoială că războiul antisovietic era
pierdut. Documentele şi declaraţiile dlui W.
Filderman nu confirmă acest punct de vedere
tendenţios al dlui Ion Iliescu, de la începutul
războiului până la capăt Ion Antonescu i-a ocrotit pe
evrei, în prima jumătate a războiului victimile ruseşti
şi evreeşti au fost mai numeroase, deoarece în acest
stadiu luptele de partizani prezentau o deosebită
eficacitate, intervenţie de care nu mai era nevoie, în
retragarea din partea doua.

Pot depune următoarea mărturie, aflată de la soldaţii,


răniţi pe front, internaţi în spitalul judeţean din Arad,
pe care, ca elev de nenumărate ori i-am vizitat.
Fiecare confirma faptul că lupta de partizani era din
cale afară de periculoasă, fiindcă nu ştiai de unde şi
cu ce atacă. Mai obişnuit când românii ocupau un sat
rusesc, prima lor misiune era să caute partizanii
ascunşi prin diferitele case. Odată ne povestea un
ofiţer, se afla în exerciţiul funcţiunii, umblând din
casă în casă, este reţinut de o cunoştiinţă pe stradă în
timp ce soldatul i-o ia înainte intrând într'o casă ce
sare instantaneu în aer, luând foc puternic. În acest
mod, ofiţerul nostru scăpase cu viaţa de respectivul
atac mişelesc al partizanilor dar îl aşteptau mereu tot
alte primejdii, ceea ce să recunoaştem îi scădea lui şi
soldaţilor puterea de luptă, pe unii situaţia de-a baba
oarba, pur şi simplu îi exaspera.

Marea catastrofă a avut loc la Odesa când după


ocuparea respectivului bastion bolşevic, cu mare
jertfe omeneşti din partea armatei române, s'a hotărât
ca întregul comandament de stat major cu toţi ofiţerii
aflaţi în luptă să se adune în sala festivă a primăriei
oraşului, capacitatea ei stătea la dispoziţia unui
număr impresionant de oameni, mai multe sute până
la o mie. A fost o greşală nemaipomenită! După ce
s'au adunat toţi ofiţerii în aulă unuia dintre ei i-a venit
ideea să dea jos portretul lui Stalin expus pe peretele
din faţă, de-asupra tribunei vorbitorilor. Îndată s'a
produs o explozie puternică, în lanţ, după care a fost
înmormântată sub ruinele clădirii floarea armatei
române, învingătoare după luni de asediu, de una
singură, a Odesei.

Desigur Ion Antonescu avea dreptul să declanşeze o


represiune împotriva acţiunii mişeleşti teroriste,
legile războiului îi permitea ca pentru fiecare ofiţer
ucis, în caz că autorii criminali nu se vor preda, cum
n'au făcut-o niciodată, să execute câte zece ostateci
luaţi din rândurile populaţiei adverse şi e locul s'o
spun că după război americanii au mărit numărul la
30 de persoane.

Mă repet pentru ca problema să fie reţinută ca scrisă


cu focul în inimile urmaşilor. La Roma, în timpul
celui de al doilea război mondial, au fost ucişi de
partizani printr'o bombă 30 de soldaţi germani ceea
ce le dădea dreptul, deoarece făptaşii nu s'au
prezentat, să împuşte 300 de oameni nevinovaţi din
rândurile populaţiei italiene. Ulterior comandantul
german a fost condamnat, de către un tribunal militar,
american, la închisoare pe viaţă deoarece a depăşit cu
trei victime numărul de 300. Cazul a fost discutat
public în presa germană şi la televizor, prin anii lui
1970 când comandantul bătrân şi bolnav de cancer
aparţinătorii au încercat să-l răpească, dar n'au reuşit,
totuşi, dacă nu mă înşel, sub presiunea publicului,
autorităţile americane l-au eliberat şi astfel că omul a
putut să-şi sfârşească zilele în sănul familiei sale.

Actul mişelesc de la Odesa, se înţelege că n'a fost


prea amintit de istorici pentru a nu-i jigni pe stăpânii
roşii ai ţării româneşti iar după Dec. 1989, se pare că
în noua democraţie românii sunt interesaţi de interese
comune şi nu de sacrificiile înaintaşilor.

Însăşi autorităţile din vremea războiului, s'au referit


la respectivul atentat terorist cu deosebită jenă, având
în vedere că victoria le-a întunecat oamenilor mintea
şi au procedat mai mult decât proteşte, să se adune în
fieful duşmanului, periculos ca un leu rănit, bucuros
că i se dă prilejul să-şi muşte vânătorii.

Dar poporul aflase totul, informat de cei ce se


întorceau acasă pentru o scurtă permisie, deci nu
numai că ştiam de tragicul eveniment chiar şi noi
copiii, dar personal îmi amintesc bine că atunci s'a
prăpădit prim procurolul Aradului Gh. Tăutu. Îl
cunoscusem personal cu ocazia unei acţiuni de
ajutorare a sinistraţilor din Basarabia, în acest mod
participam şi noi copii-elevi cu o muncă zisă de folos
obştesc, la zidirea frontului ajuns prin
bombardementele anglo-americane, până în pragul
caselor noastre.

Domnul procuror era tânăr plin de viaţă, impunea


prin statura sa înaltă şi câldura ce-o emanau ochii lui
verzi, îmbrăţişând cu oamenie pe cei din jurul său.
Nu-l vedeam în postura de a manevra o armă, în
schimb îl simţeam o victimă sigură a războiului, era
prea blând, prea curat pentru a fi cruţat de loviturile
inamicului.

Mă refer şi astăzi la titlul său de prim procuror


fiindcă obţinerea lui pe merit ca fiu de ţăran, protejat
doar de pregătirea sa profesională era nu numai
mândria lui ci şi a celor ce-l cunoşteau, şi poate, mai
mult, al întregului Arad.

Trebuie să adaog, că în timpul războiului şi puţin mai


înainte, când începusem liceul la "Moise Nicoară" din
Arad se făcea carte, profesorii câţi au rămas
neconcentraţi la armată, ne inspirau respect prin
dăruirea lor, ne îndemau şi pe noi să participăm cu ce
aveam mai bun, la emulaţia pe care o percepeam în
jurul nostru. Astăzi când ne confruntăm cu jalnica
decadenţă a învăţământului românesc, îmi dau seama
că în acele timpuri avându-l ministru al
învăţământului pe venerabilul filozof Ioan Petrovici -
pentru meritele sale obsteşti duse României a suferit
sub comunişti o detenţie de 17 ani, după eliberarea
din temniţă aplicându-i-se metoda spălării creerului a
devenit penibilul cirac satelit a lui M. Ralea - noi ca
elevi trăiam lângă aşa o eminenţă absolută, cu toată
fiinţa noastră, zidirea în spirit a neamului.

Supuşi unei discipline liber consimiţite, n'am fi putut


concepe să vieţuim în imoralitatea învăţământului
nostru de astăzi când abia ieşiţi din copilărie, tinerii
elevi îşi caută între colege căte-o amantă,
concubinajul fiind starea lor cea mai obişnuită, de-
altfel susţinuţi de nişte părinţi alcoolizaţi, care prin
asta recunosc că n'au fost în stare să le inoculeze
copiilor lor, un ideal de viaţă, de unde prostituarea tot
mai adâncă a tineretului nostru, cu scuza că aşa fac şi
cei din paradisul apusean.

În anii războiului şi înainte, neamul românesc se


trudea să se autodepăşească, să se înalţe pe scara
idealului şi aş zice că nu era departe să realizeze
printr'o unică solidaritate naţională, acel stat ţărănesc
pe care-l visa şi Eminescu, ţărănimea, în concepţia lui
fiind singura clasă productivă, ceea ce legitima
dreptul ei de a conduce ţara.

În acest sens, profesorii noştri erau tare bucuroşi


atunci când puteau să promoveze, pe merit, în
rândurile cele dintâi ale clasei, un fiu de ţăran, îmi
amintesc de colegul meu Sava Buţiu sau de unul mai
mare în ani, coleg cu Ovidiu Cotruş, Mălăeş. Chiar
faptul că îmi aduc foarte bine aminte de numele lor,
înseamnă că noi ceilalţi le confeream o distincţie
specială, bineînţeles înfluenţaţi şi de atenţia ce le-o
dădeau profesorii noştri. În mod simbolic amândoi
s'au pierdut odată cu venirea comuniştilor la putere,
Buţiu din elev eminent s'a întors la coarnele plugului,
iar Mălăeş a rămas la Arad, angajat ca bacalaureat pe
un post de mic funcţionar, fără nicio perspectivă de
desvoltare.

Pe scurt spus, pe timpul guvernării lui Ion Antonescu


(1940-1944) am simţit că acest mare militar ne
împrumuta ceva din caracterul său dârz dar drept, de
la acesta învăţam să cultivăm şi să respectăm marile
valori umane, inclusiv dragostea faţă de un popor
prigonit cum era cel evreu pe care l-am salutat ca pe
un frate, atunci când colegii s'au întors nevătămaţi la
locurile lor din bancă, acasă având o familie intactă.

Sunt şi rămân mândru că sunt român, fiindcă sub


comanda lui Ion Antonescu noi n'am avut lagăre de
concentrare, noi nu am omorât evrei, holocaustul se
opreşte la hotarele României!

Ce spun hulind duşmanii noştri, nu mă înterezează


odată ce am văzut cu ochii mei realitatea care nu
poate fi deformată şi răsucită după cuvinte
mincinoase, tendenţioase în esenţa lor.

Prin urmare, în Transnistria I. Antonescu n'a


organizat progromuri antievreeşti nu numai fiindcă
astfel şi-ar fi călcat sfintele principii, dar în fapt
populaţia de origine izraeliteană s'a retras demult
înapoia frontului, din acest punct de vedere Odesa era
pustie, nimeni nu ar fi putut să ucidă evrei şi fiindcă
raporturile între popoare s'au schimbat radical. Şi
anume, evreii nu se mai lăsau sacrificaţi ca mielul
biblic, ci după cum le dădea dreptul s'au încadrat în
armata sovietică, unde au luptat împotriva nazismului
ce-i ameninţa cu exterminarea. În ce priveşte cealaltă
parte a evreimii neluptătoare, au fost împrăştiaţi de
autorităţile bolşevice în toată Rusia, mare parte din ei
au ajuns în Siberia. Prin urmare ideea holocaustului
popularizată de oamenii lui Stalin că ar aparţine
acţiunilor româneşti era o minciună, dacă cineva ar fi
putut fi învinuită de holocaust apoi asta era în primul
rând Rusia, pentru toţi cei morţi în Siberia, alături de
evrei şi zeci de mii de soldaţi români, capturaţi
imediat după declararea păcii de către Mihai Viteză -
cum îl numeşte P. Şeicaru, fiindcă oficial ar fi fost
născut la 6 luni -, fiindcă ruşii nu au respectat
hotărârea regelui decât la 12 Sept. când de fapt, a fost
semnat armistiţiu la Moscova. În tot acest interval,
între 23 August şi 12 Septembrie, ruşii îi considera pe
soldaţii şi ofiţerii români ca trupe aflate în război, de
unde i-au făcut prizonieri şi i-au trimis în Siberia. Cei
ce au încheiat armistiţul fără condiţii cu Ruşii în
frunte cu regele, rămân responsabili înaintea istoriei
şi a poporului român pentru cele întâmplate între
datele menţionate, cât şi pentru toţi soldaţii români
morţi, din cauza trădării lor, în Siberia.

Prin urmare represiunea din Transnistria câtă a fost


n'a avut un caracter antievreesc, de altfel obiectul nu
era de faţă decât ca partizani sau soldaţi sovietici,
eventuala lor moarte nu poate fi pusă pe seama
holocaustului, când inclusiv evreii, în zilele
războiului încadraţi în armatele sovietice se numără
în jertfele acestor formaţiuni şi nu pot face parte
dintr'un holocaust pe care nu l-au suferit ca ostaşi ai
trupelor ruseşti.

Şi mai e de nevoie să subliniez un aspect mai mult


decât neplăcut: dacă se admite că Ion Antonescu în
calitatea sa de comandant al armatei române a fost
criminal de război, atunci ipso facto această sentinţă
încumbă după ea şi încriminarea armatei române ca şi
criminală de război, ceea ce oamenii de astăzi ar fi
gata să accepte numai buzunarele să le fie pline.

Dar iată, nemţii dându-şi seama de gravitatea unei


atare acuzaţii, deşi fără niciun protest au admis ca
neam să poarte vina naziştilor în continuare faţă de
poporul evreu, poate şi dintr'un sfânt patriotism, s'au
opus catgoric, atunci când s'a încercat să i se atribuie
armatei germane crimele săvârşite de naţional-
socialişti. Sa propus de multe ori acest lucru, dar
riposta a venit prompt: armata germană şi generalii ei
şi-au făcut datoria faţă de patrie luptând pe front, fără
să aibe vreo legătură cu activitatea Gestapoului şi a
organizaţilor naziste. Aşa se face că nemţii cu toate
protestele de rigoare l-au dus la mormântul soldatului
necunoscut şi a cimitirul anexat lui, ca să pună capăt
definitiv oricărei discuţii chiar şi pe un preşedinte
american în persoana lui R. Reagan.

În timp ce Ion Antonescu a săvârşit "crima" să lupte


împotriva Uniunii Sovietice care au cotropit teritorii
româneşti ca Basarabia, Bucovina şi o parte din Herţa
moldoveană, consfiinţind pactul încheiat de Molotov-
Ribbentrop, deci de sovietici cu prietenii lor nazişti.

Cine ar putea, dacă are inima curată, să conteste


dreptul sfânt al românilor de a-şi recuceri pământurile
răpite de Ruşi din trupul strămoşesc al României?

Şi ar mai fi de spus că evenimentele din Transnistria


au fost provocate şi declanşate de partizanii ruşi, care
până la urmă au ucis floarea ofiţerimii româneşti prin
atacul mişelesc prin care s'a aruncat în aer sala festivă
a primăriei din Odesa, unde erau adunate mai toate
gradele româneşti, active în cucerirea respectivului
port la Marea Neagră.

Deci vina cea mare a aparţinut ruşilor, aceştia şi-au


concentrat toate forţele malefice în această regiune
dovadă că nu s'au mai înfiinţat alte lagăre aşa ca în
Transnistria, unde puteau fi prinşi şi arestaţi toţi
agenţii strecuraţi spre România, aşa dar era vorba de
o regiune de cumpănă, posibil să fie întrebuinţată de
autorităţile române ca mijloc de apărare, filtru de
oprire al spionilor şi duşmanilor ţării, încă de la
graniţă. Dispozitivul n'a prea funcţionat, dovadă că în
timpul războiul antisovietic, România era înţesată de
spioni ruşi, dintre aceştia cel mai celebru a fost
Bodnăraş, prins după ce l-a recunoscut în tren un fost
coleg de-al său, la şcoala militară. Ca medic de
circumscripţie în comuna Corlăţeni lângă Dorohoi,
trimis pentru un stagiu de şase luni, am avut gazdă pe
un plutonier, activ pe-atunci la Cernăuţi, aflat sub
comanda acestui Bodnăraş, încât mi-a relatat de-
aproape cazul acestui om. Fiindcă postul de
comandant era mereu periclitat, de fuga ofiţerilor
peste graniţă la ruşi, momiţi de recompense grase în
fruntea cărora se afla şi o rusoaică ispititoare visată
de către Gyb Mihăescu, din această cauză superiorii
militari s'au hotărât să trimită la Cernăuţi pe ofiţerul
Bodnăraş, şeful promoţiei sale, cu siguranţa că el va
rezista tuturor tentaţiilor ce i s'ar oferi. Dar lucrurile
nu s'au întâmplat aşa. Îndrăgostit de o spioană
sovietică, se pare ca-i va deveni soţie deci
sentimentele între cei doi erau mult prea puternice
decât s'ar fi părut la prima vedere, Bodnăraş, socotit
ca unul din cei mai bine pregătiţi ofiţeri români, trece
la ruşi, deci din punct de vedere militar era un
dezertor din armată, urma să i se aplice pedeapsa cea
mai mare, condamnarea la moarte, în cazul că va mai
cădea vreodată în mâna românilor. Gazda mea mi-a
povestit în amănunte, întreaga situaţia urmată după
dezertarea elementului de încredere Bodnăraş, dar
asta nu mai interesează istoria, faptul s'a consumat şi
probabil ca au fost trimişi la plimbare câteva grade
superioare, care nu au analizat prea bine cazul căci
dacă ar fi făcut-o şi-ar fi dat seama că respectivul
ofiţer român are înaintaşi cu numele de Bodnarenko,
de origine ruteană, de unde s'ar fi putut prevedea
oribila sa defecţiune.

Iată deci că în timpul războiului Bodnăraş ofiţer,


dezertor din armata română, ajunge prizonierul
foştilor săi comandanţi şi aceştia în loc să-i aplice
legea, să-l împuşte, îl întrebuinţează ca schimb cu
spioni români aflaţi la ruşi, profitând de faptul că
sovieticii ţineau foarte mult la cel capturat, probabil
încă de pe atunci Stalin vedea în el pe omul ce va
bolşevica România, ori i-ar fi fost de sigur de mare
ajutor în această acţiune.

Încăodată se poate constata de ce oameni mici, fără


niciun ideal, era înconjurat Ion Antonescu, atunci
când li se cerea să-l lichideze pe un fost dezertor, dar
cum războiul era pierdut, cei laşi căutau să se pună
bine cu un eventual stăpân al României comuniste.

În acest sens mă opresc la o întâmplare, în aparenţă,


lipsită de importanţa dar din care se poate deduce că
mulţi slujbaşi a unui regim au sânge în ei de fanarioţi,
minţindu-şi conducătorul, plasă în care a fost prins şi
naivul Ceauşescu. Se ştia că mareşalul nu agrea
patima alcoolului, boala multor românaşi verzi ca
brazii, şi în consecinţă a ordonat ca la sate să se
închidă cârciumele, locuri de pierzanie pentru ţăranii
români. Sigur, avea dreptate. Şi aşa se face că la
câteva timp, ca din întâmplare, ajunge într'un sat
fruntaş bănăţean în care nu exista nici o cârciumă.
Entuziasmat, de aşa o situaţie, Ion Antonescu citează
pe oridin de zi, satul respectiv şi îl dă ca model de
urmat pentru toate satele româneşti. De fapt, aşa cum
se va întâmpla la 23 August 1944, Ion Antonescu
fusese amăgit fiindcă în aşezarea bănăţeană fiecare
ţăran avea un cazan de preparat ţuică, deci cârciumele
nu-şi aveau rostul, s'au închis de la sine fără nicio altă
intervenţie.

Întâmplarea vorbeşte, prin ea însăşi, nu mai are


nevoie de niciun comentar.

Reîntorcându-ne la E. Bodnăraş se cunoaşte rolul său


în organizarea loviturii de la 23 August, fiind mai
apoi sub comunişti onorat cu cele mai înalte titluri,
dar el a preferat să ramâie în umbra evenimentelor fie
şi ca eminenţă cenuşie, nu suferea de viciul
arivismului. Prea plinul şi l-a dat ca ministrul Forţelor
armate (1947-1956) când au ajuns să-l laude tocmai
cei ce ar fi trebuit să-l duşmanească. Astfel am stat de
vorbă cu o serie de ofiţeri superiori români puşi pe
liber, aproape muritori de foame din cauză că cei de
la putere nu vroiau să le recunoască participarea la
războiul antisovietic. Din contră, noul ministru i-a
repus în drepturi, considerând că ei şi-au făcut numai
datoria, nu erau vinovaţi de greşelile celor de la
conducerea ţării. Mai mult, s'a purtat loial cu
denunţătorul său, sub comunişti a fost arestat de
autorităţile româneşti, dar nu s'a răzbunat pentru fapta
lui, din contră a considerat că şi el nu şi-a făcut decât
datoria faţă de patria pe care a slujit-o ca demn ofiţer.
Convingerea noastră astăzi este că de câte ori se uita
în oglindă, Bodnăraş nu putea scăpa de spectrul
dezertorului din armata română pe care-l reprezenta,
într'un moment când superiorii săi i-au arătat deplină
încredere, el a călcat pe demnitatea lor care era şi a
ţării. Păcat, că un atare om nu şi-a scris memoriile
pentru a afla unele adevăruri de necrezut, titlul ar fi
putut să fie: "Din dezertor al armatei, la conducerea
României".

Reluându-ne firul povestirii, ar fi de spus, că lagărul


din Transnistria a trebuit să fie înfiinţat pentru a sluji
anumite necesităţi locale, în niciun caz în el nu s'au
exterminat oameni aşa cum numai în fantezia
duşmanilor noştri a avut loc, ori la urma urmelor
însuşi faptul că faci parte din tabăra învinşilor este
motiv de a-ţi fi atribuite cele mai mari crime, chiar
dacă nu le-ai săvârşit, şi acuzatorii ştiu prea bine că
acesta e adevărul.

Recent s'a discutat în mass-media germană despre


lagărele americane în care au fost internaţi, imediat
după război, zeci de mii de soldaţi, germani luaţi
prizonieri, datorită condiţiilor neigienice majoritatea
eu murit, şi tragicul acestor evenimente reese din
bănuiala că cineva i-a omorât intenţionat. Dar fiindcă
e vorba de o acţiune condamnabilă a învingătorilor
nimeni nu are interesul să vorbească de ea, inclusiv
urmaşii celor învinşi, şi astfel memoria omenească se
toceşte cu timpul, în virtutea acelui "Vae victis".

În Italia nici astăzi nu s'au încheiat anchetele privitor


la cei vinovaţi de asasinarea unor familii evreeşti,
nepersecutate sub Mussolini, ucise în timpul
retragerii trupelor germane socotite principalele
răspunzătoare de dispariţia acestora. Dar după analize
atente, în multe cazuri s'a constatat că nu soldaţii
nemţi au fost autorii crimelor ci localnicii, care nu
cunoşteau sentimentul antisemitismului dar urmăreau
să se răzbune din cauze greu de stabilit, şi după
părerea unor partizani, amestecaţi şi ei în toată
afacerea, nimeni nu avea interesul să se afle adevărul,
exceptând pe evreii ce conduc anchetele, nedându-le
ragaz de odihnă mormintele avute în cimitir!

Este de ştiut, că soldaţii români în Rusia nu au avut


niciun resentiment faţă de populaţia băştinaşă, fie şi
de origine evreească, dacă întâmplător nu s'a retras cu
armata rusă, în orice caz, mergându-le vestea că ar fi
omenoşi, soldaţii români erau căutaţi pentru ca sub
ocrotirea lor să scape de ocupaţia nemţească.

În încheiere, credem că misiunea unui preşedinte ca


şi a primului ministru al României indiferent de
culoare politică, este aceea de a susţine adevărul
împotriva celor ce nu vor să-l accepte: Ion
Antonescu, a fost un bun român, el nu poate fi socotit
un criminal de război, când n'a făcut decât să lupte
pentru eliberarea pământurilor româneşti, deci
războiul dus de ei a fost drept, de unde poporul
român preţuindu-i activitatea, îi ridică tot mai multe
statui şi dacă ele vor fi distruse de o mână haină, să se
ştie ca nimeni nu va fi în stare sa doboare
monumentele ridicate în inimile românilor care-l
cinstesc pentru caracterul său demn şi după faptele
sale eroice.

În întervenţia de la televizor, în care preşedintele


României se referea la oportunismul antievreesc,
înexistent la Ion Antonescu, cum că el ar fi început să
sprijine pe evrei când şi-a dat seama că războiul e
pierdut e o însinuare cel puţin compromiţătoare,
neverificată de niciun document, de la început până la
sfârşit, o atestă W. Filderman, mareşalul a ocrotit pe
evrei, am trăit-o personal şi eu, de unde intervenţia a
doi cetţeni din New York, soţ şi soţie, evrei, care l-au
apostrofat pe dl. Iliescu întrebându-l de ce il declară
el pe Antonescu antisemit când, de pildă ei ca evrei, îi
datorează viaţa şi se înţelege că nu sunt singurii. Nu
are importanţă ce a murmurat în barbă dl. Iliescu, îmi
pare susţinea că nu e părerea lui ci a celor ce conduc
lumea pe care-i slujeşte azi ca ieri nomenclatura de la
Moscova, a văzut o ţară întreagă ce păţesc, indiferent
de rangul social politic, acei ce arată exces de zel
întru a-i cita pe duşmanii sau ignoranţii - apartenenţa
e la alegere - istoriei neamului nostru şi a luptei
aceluia ce a fost Ion Antonescu, ucis şi el mişeleşte
de gloanţele bolşevice. Chiar moartea mareşalului
aparţine ca şi viaţa lui, unui nobil erou al
contemporaneităţii sale româneşti, în Valea piersicilor
de la Jilava a stat drept în faţa plutonului de execuţie,
precum Horia n'a scos niciun ţipăt de durere, atunci
când mişeii întraţi ca slugi ruşilor, nu l-au nimerit
mortal. Căzut în genunchi, aşa cum va fi România
mulţi ani de atunci înainte, le ordonă sa tragă în el
fără să mai greşească ţinta, după cum i-a învaţat el pe
soldaţii săi. Scena execuţiei a fost filmată, astfel că va
putea fi odată vazută de toată suflarea românească,
felul cum moare în zilele noastre un adevărat erou al
Patriei.

Tot crezul său ar putea fi exprimat prin cuvintele lui


Mircea cel bătrân din Scrisoarea III-a de Luceafărul
simţirii româneşti, Mihai Eminescu, adresate lui
Baiazid:
"Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s'a pus ...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acest Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul ...
Şi de-aceea tot ce mişcă'n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr'a prinde chiar de veste;
N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se'nfiorează: de-a ta faimă, Baiazid!"

Criza epocii noastre constă tocmai în lipsa oricărui


eroism.

În legătură cu acest fenomen, este încă de spus, că


setea de câştiguri uşoare, chiar ilicite au păstruns
până în sânul celor ce conduc astăzi, România şi în
acest sens m'aş referi la parcul de distracţii Dracula
de lângă Sighişoara, pe care ministrul turismului -
n'are importanţă cum îl cheamă - vrea să-l ridice
împreună cu nişte afacerişti germani, fiecare împins
de interesul de a câştiga cât mai mult şi e cel puţin
curios că partidul liberal din opoziţie nu vede niciun
rău în toată chestiunea, din contră propune să-l
preaslăvească şi membrii lui pe Dracula, într'un parc
aşezat însă, lângă Braşov.
Domnilor politicieni, consider că a venit timpul să vă
atrag atenţia că din punct de vedere moral, voi cu
democraţia voastră sui gerieris, practicată după
lozinca bine curioscută că aşa ca la noi la nimenea,
aţi coborât ţara mult sub nivelul avut pe timpul lui
Ceauşescu şi vă asigur că n'am fost deloc adeptul
dictatorului şi al dictaturii sale, dar, pur şi simplu mă
miră totala Dvoastră amnezie, de parcă aţi descoperit
un mijloc mai eficace şi mai rapid de spălare a
creerului.

Deci să vă reamintesc, pe baza "unor studii"


executate de nişte profesoraşi totali anonimi români
şi americani s'a ajuns la concluzia că prin Vlad Ţepeş
şi Dracula, România ar putea să intre în atenţia
publicului apusean, în primul rând american. Nu avea
împortanţă cum intram, dar în principiu oricum, doar
să se vorbească de noi.

Astfel, sub comunişti au fost convinşi cei din ţară,


între ei şi istoricul Giurescu, desigur sub patronatul
partidului, să se ieie în considerare cât se putea de
serios posibilitatea, de a îmbogăţi România, dacă se
va atrage publicul american în special, spre ţara lui
Dracula vampirul, erou născocit de Bram Stoker în
romanul cu acelaşi nume, autor de altfel
submediocru. Va fi necesar să se localizeze şi câteva
castele ale lui în Transilvania, ţara sa de origine şi în
cele din urmă să se facă legătura între acest personaj
imaginar cu domnul român Vlad Ţepeş, existent real
în paginile Istoriei românilor, coborâtor din neamul
Drăculea, punându-se accentul pe acest nume, se va
realiza sigur un pas decisiv ca primul să fie confundat
cu Dracula, vampirul.

Au început să apară articole în legătură cu Dracula,


chiar şi în Magazinul istoric deci totul se pregătea de
lansare, decă nu ar fi protestat ceilalţi istorici, aceştia
l-au convins şi pe Giurescu că ar fi cazul să se retragă
din afacere şi cum probabil nu putea să o facă atât de
uşor, a declarat că el, pur şi simplu se va limita doar
la prezentarea istorică a lui Vlad Ţepeş. Era o primă
victorie, dar una ca a lui Pirus, au fost depuse prea
multe sacrificii fără un rezultat clar pozitiv şi atunci a
intervenit Academia, publicând în editura sa cartea
"Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, anul 1976. În
cele din urmă s'a împlicat şi N. Ceauşescu punând pe
drumul cel bun, cazul Vlad Ţepeş-Dracula.

Piatra de hotar în problema ce ne înteresează o


constituie cartea semnată de Raymond Mc Nally şi
Radu Florescu, întitulată: In search of Dracula a true
history of Dracula and vampire legends, ed. Galahad
Books. New York City, 1972, şi considerăm ca
semnificativă şi dedicaţia lucrării, "memoriei lui
Bram Stoker la cea de a 75-a aniversare a
capodoperei sale - Dracula. am spus şi o repet, cartea
Dracula e lipsită de orice valoare literară şi istorică,
autorul mai mult decât mediocru, probabil cei doi
exegeţi se referă la capodopera sa din domeniul artei
oculte, contribuind la descrierea vampirului Dracula
pe urmele căruia ei au ajuns la un real Dracula în
persoana domnului român, Vlad Ţepeş, deci
descrierea lui Bram Stoker se verifică în lumea din
jur, de unde calificarea, după cei doi, de capodoperă a
romanului Dracula încă se justifică.

De altfel, într'un scurt cuvânt înainte îi mulţumesc


geniului lui Bram Stoker, cel ce a creat pe Dracula
imaginarul, realizat ca portretul unui vampir de Bela
Lugosi în film; şi dragostea Americii pentru Dracula
imaginar i-a determinat în parte, să-l urmarească pe
cel real.

Declaraţie justă, probabil ca să amăgească pe colegii


istorici, în primul rând români, deoarece pe tot
parcursul carţii ei caută să demonstreze că vampirul
descris de Bram Stoker există, fapt notat pe ultima
filă, ceea ce noi, şi nu suntem singurii, desigur de la
prima pagină ne-am dat seama de intenţia autorilor.

De altfel, pe întâia pagină deja, descoperim portretul


al lui Vlad Ţepeş şi sub el se citează un document
german în care voivodul Dracula e descris ca un
sălbatec însetat de sânge, introducând torturi
necreştine ca tragerea în ţeapă se împunge omul până
îşi dă duhul. Se aminteşte că pamfletul a fost publicat
în 1491 la Bamberg, o copie există şi la British
Museum deci a putut fi consultat şi de Bram Stoker.
Autorii revin cu un alt pamflet german publicat de
Mathias Hupnuff la Strasbourg, în 1500. În ultimul
desen Voevodul Dracula stă la masă la dreapta lui se
văd cei traşi în ţeapă iar înaintea lui soldaţii lui lovesc
cu iataganele pe cei învinşi. Având înaintea lui pe
masă două pocale se poate presupune că însetatul de
sânge îşi potoleşte poftele, fără să fie numit vampir.

Toate menţiunile de mai sus aparţin surselor germane,


care-l urau pe Vlad Ţepeş pentru incursiunile sale
făcute în Ardeal, lovind straşnic în negustorii nemţi ai
regiunii din sudul Transilvaniei. Dacă am citi în
acelaşi timp, laudele aduse lui Vlad Ţepeş de către
cronicarii de limbă slavă, vom percepe fără greutate
subiectivismul pamfletarilor germani, mult prea
exageraţi în descrierile lor.

Cei doi autori, Mc Nally şi Radu Florescu prezintă în


continuare, presupusele castele ale lui Dracula
insistând asupra casteluluii Bran, Făgăraş numit fieful
lui Dracula, şi nu uită mănăstirea Snagov unde ar fi
fost îngropat Vlad Ţepeş, fără exepţie fiecare e
învăluit cu o aură de mister, la Snagov întrăm chiar
într'o misterioasă atmosferă ocultă, fără îndoială prin
locurile vizitate cei doi autori vor să ne sugereze,
dacă nu pot pe cale raţională ştiinţifică, s'o facă cu
ajutorul simţirii uşor înfluenţabilă că de fapt Vlad
Ţepeş e una şi aceeaşi persoană cu Dracula lui Bram
Stoker, promisiunile făcute, la început, au fost uitate
de mult, au luat-o pe un drum greşit, de fapt asta le-a
fost intenţia şi nu alta.

Deşi e o carte scrisă cu oarecare talent, are pasagii


chiar captivante până la urmă ideile pe care le servesc
aruncă o umbră groasă asupra metodei lor de a înşela
pe cititor, de a-i prezenta o lume mult mai rea decât
ea este în realitate.

Într'o epocă în care sentimentul religios scade până la


dispariţie, revin la modă toate credinţele magice,
oculte, tentante pentru un tineret lipsit de orice ideal
să se hrănească numai cu surogate, corespondentele
drogurilor, mai inocente însă, ele încită imaginaţia
deocamdată, creind acel efect de "horror"
caracteristic unor filme americane tot atât de
mediocre ca şi romanul lui Bram Stoker, Dracula.

În cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, autorul,


un istoric bine documentat, ce urmăreşte nu mai
adevărul răspunde celor doi americani, aventurieri în
înterpretarea lui Dracula -, ne vom referi la câteva din
concluziile lui cele mai importante.

În primul rând arată că în folclorul român "dracul =


Dracula" şi strigoiul sunt două noţiuni complet
diferite una de alta şi Vlad Ţepeş nu este prezent în
memoria poporului român ca şi strigoi ci cum tocmai
cum a arătat ca un sever dar drept conducător; în ce
priveşte noţiunea de "vampir" ea este complet străină
folclorului român.

Cu aceasta ocazie, istoricul N. Stoioescu aruncă în


aer, descrierile, în bună parte tendenţioase ale celor
doi comentatori, Mc. Nally şi Florescu, aceştia
confundă noţiunea de strigoi cu cea de vampir, când
bine se ştie că între cele două denumiri există o
diferenţiere totală, deci vor trebui înterpretate ca nule
şi celelalte consideraţii după care poporul român ar fi
o adunătură de vampiri. N. Stoicescu are dreptate - o
repetăm - noţiunea de "vampir" este complet străină
folclorului român.

Autorul nostru trece în revistă modul cum a intrat


Vlad Ţepeş în literatura noastră cultă, şi vom cita
câteva figuri mai importante, începând cu I. Budai-
Deleanu cel ce în epopeea sa eroic-comică
"Tiganiada" îl prezintă ca pe un personaj pozitiv,
după el Vlad Ţepeş, nu este un tiran, ci un legislator
şi un educator. Politica sa drastică nu izvorăşte din
motive arbitrare, nu e un abuz de putere; oricât de
aspre, sancţiunile domnitorului sunt drepte şi ele
urmăresc sa întăptuiască un program necesar de
raţionalizare a unei societăţi haotice, anarhice. Deci
pentru I. Budai-Deleanu: "Vlad se apropie de
imaginea principelui luminat".

În secolul al XIX-lea s'au mai ocupat literar cu Vlad


Ţepeş Alexandru Odobescu, D. Bolintineanu, Vasile
Alecsandri peste tot planând invocaţia marelui
Eminescu din finalul Scrisorii a treia:

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,


Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Apropiat de vremurile noastre în volumul Cuvinte


potrivite, Tudor Arghezi îi dedică lui Vlad Ţepeş
câteva versuri în care laudă setea de dreptate a
marelui domn, întronând pacea în ţară cu aceleaşi
pedepse aplicate tuturor.

Şi nu putem încheia acest capitol al poeziei şi artei


fără să nu ne referim la lucrarea pictorului istoric - şi
e păcat că am avut atât de puţini - Vlad Ţepeş
primind solii turci de clasicul nostru, Teodor Aman.
Din istoriografia românească îl vom cita pe A.D.
Xenopol, acesta fiind de părere că deosebita cruzime
a lui Ţepeş a avut o ţintă politică, aceea de a pune
capăt anarhiei din ţară şi mai adaogă: "Atât cruzimile
lui Vlad Ţepeş, cât şi apropierea de unguri ţinteau
către un singur scop: mântuirea ţării din robia
păgânului."

Cât priveşte pe Nicolae Iorga dacă la început în 1904


considera că parcă Dracul de la care - şi luase numele
părintele său, îi întorcea spre rău însuşirile de vitejie,
de agerime şi îndrăzneală care împodobeau pe Vlad
... ca pe puţini alţii din vremea sa, peste câteva
decenii îşi va schimba părerile, scriind despre acelaşi
Vlad Ţepeş: "unul din cei mai energici apărători ai
"românimii", un cumplit viteaz, căruia pentru truda şi
pofta lui spre apărarea ţării i se poate ierta aşa de
mult ... mai ales că de atâta timp şi în creştinătate ...
acestea erau moravurile".

Însfârşit vom mai reproduce pasajul din Istoria


poporului român, apărută sub redacţia lui Andrei
Oţetea: "În Vlad Ţepeş poporul român a avut un
remarcabil om de stat şi un conducător devotat al
apărării independenţei ţării sale." Şi adaogă istoricul
nostru N. Stoicescu, exprimându-ne propriul gând,
"opinie cu care suntem întru totul de acord".
Şi istoricul îşi continnua ideile, pe care le-am preluat
din rezumatul lucrării sale in limba engleză: "Cum s'a
subliniat de anumiţi critici, Stoker era preocupat de
subiecte supranaturale, el însuşi fiind membrul unei
societăţi oculte. Scriind romanul său, el a fost
influenţat de evenimentele întâmplate la Londra
acelui timp: teroarea răspândită de Jack spintecătorul
în August-Noembrie 1888, pe care Stoker le compara
cu cele înfăptuite de Vlad Ţepeş cât şi scandalul
provocat de purtarea lui Oscar Wilde. Desigur, acele
trăsături caracteriale şi mai ales evenimentele, nu pot
fi puse în legătură cu Vlad Ţepeş, prin urmare putem
susţine cu toată dreptatea, ceea ce I.S. Iurie a enunţat
"că adevăratul Dracula (n.n. voevodul Vlad Ţepeş) nu
are nimic în comun cu Dracula descris în literatură
(n.n. se înţelege de fantezia lui Bram Stoker)".

Continuându-şi expunerea N. Stoicescu menţionează


că la mijlocul secolui al XIX-lea, personalitatea lui
Vlad intră în literatura universală prin până unuia din
cei mai mari scriitori şi poeţi ai vremii Victor Hugo,
care i-a evocat figura în câteva trăsături, sub forma a
patru versuri din La legende des siècles:

Vlad, boier de Tarvis, numit Belzelbuth,


Refuză să plătească sultanului, tributul său
Pune mână pe trimişii turci şi pe toţi îi omoară
Pe treizeci de ţepe, înfipte de-o parte şi alta a
drumului.

Şi astfel ne prezintă următorul comentar, fundamental


pentru întreaga relaţie Dracula - Vlad Ţepeş: "Cu
toate acestea faima lui Vlad Ţepeş nu rămâne la
contururile descrise de Victor Hugo: ci la cele
datorate de marea popularitate a romanului Dracula,
scris de un modest scriitor englez (de fapt irlandez
n.n.). Romanul respectiv a fost publicat în 1897,
urmat fiind de tipărirea mai multor ediţii. În acest
roman, prinţul Valahiei nu are niciuna din faimoasele
sale trăsături ci e transformat într'un vampir, ucigător
de sânge."

Prin urmare, ipoteza vreunei legături dintre domnul


Ţării româneşti şi vampirul Dracula este respinsă
categoric şi e normal să se întâmple aşa, când
Dracula este invenţia unui autor irlandez, destul de
mediocru, cartea sa nu are niciuna din calităţile ce se
cer unei capodopere, părerea lui Mc Nally şi Radu
Florescu, desigur cade, în derizoriu, caută să nu
tulbure gusturile, sigur şi ele puerile, a unei pături
destul de numeroase de americani.

Mai este de spus că tragerea în ţeapă nu a fost


invenţia lui Vlad, ci o metodă de execuţie orientală,
se aplica des în Turcia, Persia şi alte ţări. Se ştie, că
între 1442 şi 1447, Vlad Ţepeş ca fiu al lui Vlad
Dracu a stat la Istanbul ca ostatec al imperiului
otoman, răstimp în care putea să asiste la unele
condamnări ca tragerea în ţeapă, ori tocmai fiindcă
era la o vârstă fragedă, între 11 şi 17 ani, memoria
copilului nu le-a uitat şi mai târziu le-a aplicat drept
pedeapsă contra celora care îi erau duşmani, în
campania de a introduce ordinea şi pacea în ţara sa.

Una din ideile dragi ale lui N. Iorga urmată şi de


istoricul nostru N. Stoicescu, a fost aceea că în ce
priveşte cruzimea lui Vlad Ţepeş nu a fost diferită de
pedepsele aplicate şi de alţi despoţi ai vremii, şi aş
adăoga, pentru cercetătorul vestitului quattrocento
rămâne o enigmă cum a putut să nască o artă atât de
cerească într'o epocă atât de crudă, oamenii se
omorau ca de la sine înţeles, de pildă se aminteşte un
fapt petrecut în Perugia pe vremea lui Perugino şi a
lui Rafael, putem trece în Cinquecento fiindcă
lucrurile nu s'au schimbat cu nimic, de pildă după
luptele între partide ce-a durat o noapte, a doua zi
străzile erau ticsite de cadavre încât locuitorii paşnici
nu puteau să-şi vadă de lucrul lor zilnic. E citat Cezar
Borgia ca un tip crud, crima pentru el însemna pâinea
sa de fiecare zi, totuşi dormea sub cap cu Divina
Comedie a lui Dante, iar N. Machiavelli care i-a
dedicat cartea sa, Principele, vedea în acest personaj
pe cel ce ar fi putut să asigure unitatea Italiei.
Iată ce scrie în legătură cu acest aspect N. Stoicescu:
Cu figura lui Vlad Ţepeş s'a petrecut în secolul trecut
un proces asemănator aceluia prin care a trecut
amintirea lui Ludovic al XI-lea, regele Franţei,
contemporan cu Dracula: diverşi romancieri şi
dramaturgi din această vreme "îşi dau silinţa să
zugrăvească cele mai sinistre torturi imaginate de
Louis XI, dar descrierile lor nu corespund întru nimic
realităţii".

În ce-l priveşte pe Louis XI (1423-1483) este descris


de istoricii francezi ca un despot crud dar îl consideră
prin toată activitatea sa un rege care figurează printre
primii fondatori ai unitaţii naţionale. Despre Louis
XI, Istoricul Aug. Thierry spunea: "Condamnarea
rămâne şi de ea va rămâne încărcat, este oprobiul pe
care conştiinţa umană îl aplică memoriei celor ce au
crezut că toate mijloacele sunt bune pentru a impune
faptelor jugul ideilor". (Aug. Thierry 1795-1856)
Frumoasă frază nu mai că ea aparţine unui om al
secolul al XIX-lea, cu o atare concepţie de viaţă el nu
va reuşi să înţeleagă pulsul epocii, ceea ce se cheamă
spiritul vremii lui Ludovic al XI-lea, doar aşa se
poate explica fenomenul că oamenii lumii moderne
sunt atât de obsedaţi de eul lor propriu, încât
descoperă vampiri şi acolo unde nu-s, îl confundă pe
un domn bun român şi creştin, cu un asociat al
diavolului. Totuşi vom fi nevoiţi să facem o
diferenţiere între părtaşii noştri la discuţii.
Intelectualitatea franceză îşi respectă trecutul, nu va
face niciodată din Louis al XI-lea, un erou de epopee
a groazei aşa cum sunt românii gata să-şi facă din
Vlad Ţepeş, o marfă de câştig, punându-i pe cap o
coroană ponosită, recompensă că şi-a găsit un loc în
imperiul răului, cum ne stă model Dracula-vampirul.

Acum vreo douăzeci de ani, Monica Lovinescu ne-a


uimit înterpretând pe Oana din Pe strada Mântuleasa
de Mircea Eliade ca reprezentând România, noastră
dragă. Am protestat şi nu am admis aşa o înterpretare
şi faptul că autorul nu a intervenit, ne convinge astăzi
că dna lătrătoare de la Europa liberă, a aflat poanta
chiar de la marele autor. Astăzi, consider că
înfăţişarea României ca pe o nimfomană pe care n'o
satisface o turmă de păstori, vestiţi pentru mădularul
lor scârbavnic, Oana uriasă, s'a dat taurului săvârşind
păcatul sodomiei ca mitica Pasifae, referinţă ce nu-mi
mai pare atât de nelalocul ei. Mai ales de când sub
egida dlor N. Manolescu şi Cărtărescu, o serie de
indivizi au început să facă amor oral cu biata
România - nu e nici o posibilitate de a fi o greşală
titlul scârnăviei ce-şi zice poezie, are titlu clar
ROMÂNIA - încât cu gura plină nu mai poate da
niciun răspuns întrebărilor patriotice ce i se pun. Şi
acum vin şi dnii politicieni, şi nu din oricare fel când
ei nu numai că sunt la putere dar şi în guvern, încât
graba lor e justificată, ar fi păcat să mai rămână şi
pentru cei nevoiaşi o parte neterfelită. La modă însă
rămân, aviz codanelor, cei cu penisul lung şi negru.
Dă fiori, mai dihai ca sărutul pus cu dinţii răsturnaţi
ai lui Dracula, dar toţi ştiu că are proteză, bietul
vampir, azi mâine rămâne ştirb şi scos la pensie.

Fără glume, sunt singur şi mă simt de parcă aş fi râs


într'un butoi cu doagele sparte, cum mi-este şi capul.
Ecoul său arată mai mult ca un plâns, ale cărui
lacrimi se solidifică nu altfel ca picurii de seu dintr'o
lumânare.

Mă trezesc ca dintr'un vis urât, în cursul căruia


urmănd o reţetă secretă a lui Freud, mi-am dat seama
că România noastră, arată ca toţi regii nebuni ai lui
Corneliu Baba, puşi unul lângă altul pregătiţi ca
pentru marşul celor mai trişti cerşetori din întreaga
lume.

Să reviu de unde am plecat şi era vorba de Iudele


care-şi vând ţara ca odinioară soldaţii români sfânta
cămaşă a lui Cristos, răstignit.

Cunoaştem cu toţii intervenţia lui Pilat să-l salveze pe


Isus, mai ales că soţia lui se zice era bună creştină.
Când a văzut că nu are nicio influenţă asupra marilor
Iudei, care-l ameninţau să se plângă împăratului
pentru sprijinui ce-l dă unui eretic periculos, Pilat s'a
spălat pe mâini rostind cuvintele, "sângele lui să cadă
peste voi, toţi". După secole scriitorul rafinat Anatole
France într'o scurtă povestire ne poartă în Roma
antică, la casa unde stătea Pilat, după ce trecuse ani
buni de la întâlnirea lui cu Isus Nazarineanul, regele
Iudeilor. Primeşte în vizită o mână de prieteni, unul
întrebându-l dacă ar putea să-i mai povestească
amănunte despre procesul lui Isus, la care ştia că a
participat. Spre surprinderea tuturor, Pilat i-a
mărturisit ca nu-şi aminteşte de niciun proces, e drept
că în perioada lui din Palestina a avut multe, dar în
mod special nu-şi aduce aminte de niciunul. Fără
îndoială, autorul vrea să arate că relatarea biblică nu
are un suport real şi să recunoaştem că îşi pune la
contribuţie întreg geniul pentru a-i fi reuşit
demonstraţia.

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare


Editura ALMAROM), acum cu manuscrisul original şi pagini de
corectura, Rita Vuia]

Şi fiindcă mintea omului nu are astâmpăr, creştinii ar


fi gata să susţie că lui Pilat îi era teamă să mai
pomenească de respectiva întâmplare. Avusese de
suferit din cauza convertirii soţiei sale la noua religie,
au încercat să-l forţeze să o părăsească, dar nu au
izbutit să-i despartă. În schimb, a fost purtat prin cele
mai mizere colţuri ale imperiului, şi nu mai cu
ajutorul unor prieteni a fost eliberat din postul de
funcţionar superior, de rang judecătoresc, şi nu mai
odată cu această retragere s'a întors la Roma, unde
trăia din veniturile unei moşii lăsate de tatăl său, mort
nu de mult. Astfel că se poate explica cu temei,
tăcerea lui Pilat privind Judecata lui Isus. Şi astfel pot
exista două feluri de adevăruri, unul al lui Pilat,
descris de Anatole France şi celălalt al creştinilor.

Şi dacă ne vom întoarce la perechea Louis XI şi Vlad


Ţepeş, vom putea desluşi o altă diferenţiere de data
aceasta de partea domnului român. Căci, dacă regele
francez în ultimii ani ai vieţii a trăit în chinurile şi
remuşcările care îi ardeau inima, mai rău ca pe un rug
încins de flăcări, Vlad Ţepeş, sălbatecul băutor de
sânge ar fi murit liniştit, împăcat cu sine că şi-a făcut
datoria, dacă n'ar fi fost omorât mişeleşte de turci
ajutaţi de oamenii lui Laiotă Basarab. În timp ce
regele Franţei avea viziunea Judecăţii de apoi, unde
trebuia să dea socoteală de toate păcatele sale,
conform religiei catolice omul înfruntă flăcările
iadului de unul singur, domnitorului român conştiinţa
îi era netulburată fiindcă supus lui Dumnezeu i-a
înălţat câteva biserici dintre toate cea mai
strălucitoare se arăta a fi mănăstirea Snagov, dar mai
avea şi alte ctitorii, după religia ortodoxă cel ce ridică
o Biserică va dobândi un loc în împărăţia cerurilor,
alături de îngeri, deci din partea veşniciei sufletului
nu îi venea nici un fel de griji.

Moartea lui Vlad Ţepeş la sfârşitul anului 1476 sau


începutul lui 1477 a fost o mare pierdere pentru
Ştefan cel mare, fratele bun, dar şi pentru Matei
Corvin ca şi pentru papa de la Roma, Sixtus al IV-lea.
Toţi îi preţuiau vitejia pusă în slujba apărării
creştinităţii, N. Iorga consideră că moartea lui, a
însemnat un gol ce a avut efecte nebănuite, în primul
rând asupra celor ce erau înscrişi în primele rânduri
ale acestei lupte, dacă în acest sens N. Iorga scrie:
"dacă această nenorocire (moartea lui Ţepeş) n'ar fi
luat creştinătăţii şi neamului nostru pe straşnicul
domn al vitejiei sângeroase, Ştefan s'ar fi simţit altfel
faţă de turci ... încercările turcilor împotriva lui n'ar fi
izbutit şi niciodată cetăţile de la Dunărea de Jos n'ar
fi ajuns în mâna sultanului ...".

Un mai ales elogiu adus lui Vlad Ţepeş nici că se mai


putea, şi cum el a ieşit de sub pana inspirată a
marelui istoric, el îi lăsa nemuritoarea expresie de
"straşnicul domn al vitejiei sângeroase" ca definitorie
pentru activitatea lui, pavază a neamului şi a
creştinătăţii.

În timpul primei domnii Vlad Ţepeş avea legături cu


vestitul papă Pius al doilea (Enea Silvio Piccolomini)
(1458-1464) cel ce i-a salutat victoria asupra lui
Mahomed II, şi a asistat cu îngrijorare la arestarea
voevodului român, prizonierat care a durat 12 ani. A
încercat, prin secretarii săi să-l convingă pe Matei
Corvinul să-l elibereze din temniţă.

Acelaşi papă Pius al doilea a ţinut mult să organizeze


o cruciadă împotriva păgânilor dar sosind la Ancona,
nu s'a prezentat niciunul din marii săi aliaţi, ceea ce a
însemnat o înfrângere atât de mare încât nu peste
mult de la acest eşec marele Papă a încetat din viaţă.

Important pentru noi, era faptul că întâmplarea Papei


Pius al II-lea ne demonstrează că în acei ani, puterile
apusene se aranjaseră cu turcii deci nu vedeau nevoia
unei cruciate, crezul vieţii lui Pius al doilea.
Propriuzis, noi românii reprezentaţi de "straşnicul
domn al vitejiei sângeroase", Vlad Ţepeş, şi alături de
el Ştefan cel mare şi sfânt, au ţinut piept urgiei
otomane şi au apărat Apusul să nu cadă sub puterea
Turcilor.

Aceasta e o realitate fără nicio înfloritură poetică.

După succinta noastră prezentare, putem deduce că


de prin 1976, zarva pusă în slujba lui Dracula
vampirul, în România a amuţit ca prin minune, până
în zilele noastre când un ministru al turismului,
rătăcit la putere şi nu e singurul, a redeschis procesul
lui Dracula, cu ajutorul lui visând să dea marea
lovitură, sub motivaţia că prin parcul de distracţii
Dracula, va strânge bani pentru restaurarea
Sighişoarei - cartierul medieval - care altfel va
dispare de pe suprafaţa pamântului.

Dar cine oare îl crede?

Cu această ocazie doresc să completez unele date pe


care N. Stoicescu nu le-a abordat în excepţionala sa
lucrare dedicată lui Vlad Ţepeş, explicabil, odată ce
nu se ocupa propriuzis cu problema lui Dracula de
Bram Stoker decât marginal, dar ceea ce a scris şi a
citat, are în parte caracterul esenţialului căruia eu îmi
permit să-i aduc unele modeste completări.

Desigur, N. Stoicescu are dreptate că e vorba de un


modest scriitor irlandez, cu predilecţie pentru
evenimente supranaturale, în acei ani Bram Stoker
(1847-1912) era tocmai în căutarea unui astfel de
subiect. Stând de vorbă cu colegul său de lojă
masonă, profesorul ungur, Arminius Vambery (şi nu
van Bery fiindcă nu e olandez, cum îl scriu unii în
ţară) acesta din urmă îi îndreaptă atenţia asupra
voevodului român Vlad Ţepeş, Drăculea, Dracula pe
limba engleză. Despre domnul român cronicele
germane, contrar celor de limbă slavonă, au scris cele
mai mari grozăvii după ce Vlad făcuse câteva
incursiuni în sudul Transilvaniei, jefuindu-i pe
negustorii saşi, din jurul Braşovului. Să reţinem
momentul; profesorul ungur nu avea de ce să-i
vorbească de bine pe români, aceştia tocmai
terminaseră procesul Memorandului, şi fiecare dintre
fruntaşii mişcării primiseră partea lui de condamnare
la închisoare. Drept urmare Bram Stoker n'a vizitat
niciodată Transilvania, descrie însă o călătorie la Cluj
şi în alte localitaţi unde se vorbea numai ungureşte,
probabil cum le-ar fi vrut să fie colegul său lojă
masonă. (Apartenenţa celor doi a fost consemnată în
presa germană când s'a ocupat şi ea de fenomenul
actual "Dracula", deci nu există niciun dubiu că cei
doi erau membrii unei societăţi oculte. Ţinută în
secret pre vremea celor doi, astăzi, francmasoneria a
devenit o societate deschisă, nu-şi mai tăinuieşte
membrii, deci noţiunea de ocultă nu i se mai
potriveşte, aşa cum îmi scria într'o scrisoare maestrul
Pamfil Şeicaru).

Fără îndoială Bram Stoker, cum scrie pe drept N.


Stoicescu, nu s'a trudit să studieze Istoria românilor
sau să citească măcar dările de seamă din limba
slavonă, favorabile domnitorului, citate astfel de N.
Stoicescu: "În timp ce povestirile slavone răspândeau
în răsăritul Europei faima unui Dracula luat ca model
de suveran autoritar, care folosea măsurile cele mai
aspre pentru stârpirea abuzurilor, pentru întărirea
autorităţii centrale, întronarea ordinei, dreptăţii şi
cinstei, naraţiunile germane şi producţiile literare
inspirate din acestea sau din mediul ostil lui Vlad
Ţepeş făceau să circule în apus imaginea unui alt
Dracula, tiran crud şi sângeros."

Cine îşi mai amintea că Adam Mickiewich,


revoluţionar polonez, în cursul său de literatură slavă
ţinut la Paris în anii 1841-1842 a elogiat pe Vlad
Ţepeş, după cum l-a găsit citat într'o povestire
slavonă, cunoscută doar în Rusia?

Sigur că aceste surse nu-l înteresau pe Bram Stoker


vânător de senzaţional ieftin, o scrie şi N. Stoicescu,
pe el îl interesau crimele lui Jack spintecătorul, activ
la Londra între August-Noembrie 1888, influenţat de
faptele acestuia îl transformă pe Dracula în vampir
însetat de sânge, fără nicio trăsătură a domnitorului
român Vlad Ţepeş.

A rămas pentru mine sarcina de a rezolva originea


acestui Dracula descris de mediocrul Bram Stoker,
total străin folclorului şi simţirii româneşti.

În acest sens, am făcut o descoperire, pe drumurile


mele italiene, care merită cel puţin să fie reţinută, şi
sincer mă miră că nimeni nu s'a ocupat de acest
aspect, pe care o să-l prezint în cele următoare. Adică,
e mai mult ca sigur, cronicarii saşi calomniindu-l pe
Vlad Ţepeş l-au făcut vampir sugător de sânge, având
grijă ca totodată să fie înţeleşi de cei cărora li se
adresau, astfel că figura vampirului trebuia să fie deja
cunoscută în Apus pentru a fi adecvat recepţionată.

Iată dovada: în Palazzo Publico, Salla della Pace din


Siena, Ambroggio Lorenzetti, un pictor din Trecento,
mult elogiat de Vasari, în fresca celor două
guvernământe, l-a reprezentat pe cel rău, sub forma
unui vampir, cu cei doi canini inferiori desvoltaţi în
aşa fel încât ies proeminenţi din gură, exact ca la
Dracula din filmele americane cu Cristoph Lee, chiar
dacă acolo e vorba de caninii superiori, schimbarea
nu trebuie să tulbure, fiindcă esenţa rămâne aceeaşi.
Şi să reţinem că acest vampir, sugător al sângelui
poporului a fost realizat în 1337-1339, cu un secol şi
jumătate înainte de existenţa lui Vlad Ţepeş, iar
artistul nu a părăsit Italia de mijloc, a pictat câteva
fresce memorabile în lăcaşul de jos al Bisericii San
Francesco din Assisi. Faptul că vampirul a ajuns să
simbolizeze pe conducătorul rău înseamnă că mitul
său în Apus era de o vechime mult mai mare, fiindu-i
caracteristic şi activismul său specific.

De-altfel, sângele era considerat în tradiţia popoarelor


din Apus ca un material ce-i împrumută
consumatorului său o recăpătare a tinereţii pierdute,
visul realizat şi a lui Faust de Goethe dar să
recunoaştem cu alte procedee magice, în care
vrăjitoarele îi dau eroului să bea o simplă licoare, dar
cu aceleaşi efecte mirifice de întinerire.

În plină Renaştere, celebrul Pico della Mirandola, cel


ce susţinea că el cunoaşte tot din lumea asta şi încă
vreo câteva probleme mai mult, arată că există două
feluri de magie. Cea dintâi şi cea mai veche este cea
pe care o cunoşteau Grecii, ea se întemeia pe
utilizarea puterilor oculte ale unor fiinţe misterioase,
care întrucât puteau să facă şi rău, nu puteau fi bune.
Cei de astăzi o numesc "magie neagră" sau
"demonică". E magia vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, ele
îşi iau puterea din contactul cu diavolul şi merită să li
se aplice pedepse grele. Mai există şi un alt fel de
magie, zisă "naturală" ea nu foloseşte decât forţele
naturii adică pe cele puse de Dumnezeu în lucruri
atunci când le-a creat.

Deşi condamna magia neagră ea se practica mai


departe, astfel că la sfârşitul secolului al XVIII şi
începutul secolului al XIX-lea, Goethe recunoştea că
prin Fust a practicat toată viaţa magia, şi nu ne lasă
nicio îndoială că era vorba de cea neagră, odată ce
tutorele său devenise diavolul, prin contractul
încheiat cu Divinitatea, în persoană.
Dar în anul 1791 ca unul din cei mulţi, Carl von
Knoblauch zu Hatzbach scrie o carte "Cartea de
buzunar pentru cel luminat şi neluminat" în care
caută să explice din punct de vedere raţional credinţa
popoarelor europene în vampiri şi astfel să o
combată. Ori, bine înţeles, că nu era o înfluenţă de
dată recentă, de unde scriitorul german face legătura
vampirismului european apusean cu lamiile şi
harpiile culturii elene, deci datează din antichitate.

R.T. Mc Nally şi Radu Florescu repetă credinţa după


care sângele ar fi sursa vieţii şi vitalităţii. Ideea de a
bea sânge pentru a transmite puterea de a trăi
renăscut de la cel viu la cel mort, este principiul
vampirului prin care el întră în istorie. Sângele este
viaţa, aşa citează Dracula din Deuteronom 12:33, în
romanul lui Bram Stoker. Şi autorii ar fi trebuit să
arate că litera biblică e luată în deşert, deoarece acolo
se recomandă chiar contrariul: "12:15. Totuşi, când îţi
va pofti sufletul, vei putea să junghii şi să mănânci
carne, oriunde vei trăi, după binecuvântarea pe care
ţi-a dat-o Domnul, Dumnezeul tău; cel ce va fi
necurat şi cel ce va fi curat vor putea să mănânce
carne, cum se mănâcă cea de căprioară şi cea de cerb.
16. Numai sânge să nu mâncaţi, ci să-l vărsaţi jos, ca
apa."

Deci Dracula ca întrupare a diavolului, nu poate să se


supuie legilor divine, deviza lui este să bei sânge,
fiindcă "sângele e viaţă".

Aceiaşi autori ne prezintă câţiva mari artişti europeni


preocupaţi de motivul vampirismului, încă o dovadă
peremptorie că originea acestui mit se află în Apusul
Europei şi nu cum fals încearcă să ne demonstreze
Bram Stoker că el provine din Transilvania,
transformându-l pe viteazul nostru Vlad Ţepeş într'un
monstru, sugător de sânge.

Astfel, putem admira cu înfiorare desenul din ciclu


"Dezastrele războiului" de Goya întitulat
"Consecinţele" în care o fiinţă pe jumătate vultur, pe
jumătate vampir suge sângele din pieptul unui mort.
Pentru a face şi mai terifiantă întreaga scenă,
vampiriul e înconjurat de o serie de lilieci, gata de
atac, iar lângă cadavru distingem un şobolan. Este o
demnă creaţie a unui geniu prins în plasa disperării,
pe care nu o poate compara decât cu un act de
vampirism pe care îl vede în totală linişte de mormânt
datorită surdităţii sale.

A doua imagine face parte din ilustraţiile lui Gustave


Doré pentru Divina Comedie de Dante. Eroii
principali s'au transformat în doi vampiri care se
devoră unul pe altul, aflaţi de-asupra unui rău al
infernului, din care o figură neagră îi încită,
înspăimântându-i. Sus pe malul înalt, Dante însoţit de
Vergiliu priveşte la ei cu milă. Sunte perechea
nefericiţilor îndrăgosţiţi Francesca da Rimini şi Paolo
di Malatesta.

Şi ca să încheiem acest şir de aleşi artişti ne vom


referi la Max Klinger (1857-1920) acesta în lucrarea
"Vampirul coşmar" înfăţişează un animal neprecizat,
pregătit să sugă sângele din trupul unei tinere care
doarme. Scena e parcă scoasă din filmele "horror" ale
Hollywoodu-lui.

De subliniat că această creaţie a văzut lumina zilei


între anul 1897-1919, când Stoker a publicat romanul
Dracula şi anul 1919 când Murnau a început să
ecranizeze filmul Nosferatu.

În cadrul spiritului faustic european, german


desvoltat în felul lui Faust de Goethe, prezent de
altfel până astăzi, inclusiv în Anglia, numai că el se
îmbogăţeşte prin empirismul specific britanic devenit
pragmatism în ediţie americană, şi printr'un
puritanism din ce în se mai formal, în acest context
biserica anglicană nu mai înseamnă mare lucru.

Ca o reacţie la această orientare, fără să-şi trădeze


matricea creatoare specifică, s'a recurs la un fantastic,
desigur terestru dar influenţat şi de ceţurile nordice,
pline de mistere, ce totuşi sunt de rezolvat de mintea
omului, chiar dacă par uneori greu de înţeles. Să ne
gândim la scena când Hamlet se întâlneşte cu stafia
tatălui său, şi nu vom putea nega fiorul amestecat cu
un sentiment de groază care ne stăpâneşte nu numai
în această piesă shakesperiană, sigur unul din pilonii
unicului teatru englez.

Dar dacă putem evidenţia chiar la cel mai mare autor


dramatic al tuturor timpurilor anumite calităţi
diriguitoare, nu va mai uimi pe nime că din atare
surse s'au născut povestirile şi romanele de groază
numite şi gotice, atât de proprii spiritului anglo-
saxon. Cum s'ar spune nu se contestă empirismul
vieţii dar va trebui să se admită că există probleme ce
se adresează minţii şi sufletului, depăşind obişnuitul
zilnic, fără să treacă într'o altă lume, fiindcă în final,
faţa lucrurilor se va defini tot în noţiunile limbajului
nostru, nu altundeva. Aici vom descoperi şi
satanismul lui Byron şi celebra apărare a Poeziei al
lui Shelley.

Dar cu această ocazie am dori să aducem în discuţie o


altă întâmplare cu efecte nebănuite de nimeni, atunci
când ea a avut loc.

În vara anului 1817 poetul Percy Bisshe Shelley


împreună cu soţia sa Shelley Mary Wollstonecraft
(1797-1851) au fost învitaţi la o întâlnire literară,
între prieteni, în vila lui Byron de pa malul lacului
Geneva. Când marele poet, amfitrionul a propus
pentru a trece peste plictiseala zilelor ploioase să
povestească fiecare dintre invitaţi câte-o întâmplare
cu stafii, cât mai de groază, Mary Shelley s'a
prezentat cu macabra relatare despre Frankenstein
prin aceasta i-a impresionat pe cei prezenţi, fără să
bănuiască niciunul câţi imitatori va avea în viitor,
odată ce nicicând nu va putea fi învinsă bucuria cu
care omul gustă groaza când o citeşte, bineînţeles.

Merită să ne oprim asupra subiectului tratat de Mary


Sheley Wollstonecraft, cartea purtând titlul complet
Frankenstein sau modernul Prometeu, roman de
groază.

În scrisori şi însemnări zilnice un explorator al


polului nord numit Robert Walton, povesteşte viaţă
unui talentat om de ştiinţă, Victor Frankenstein,
născut în Elveţia, la universitatea din Ingolstadt asistă
la o experienţă prin care se atinge secretul vieţii.
Fascinat de găsirea "elixirului vieţii umane",
depăşeşte limitele ştiinţelor exacte şi reuşeşte să
alcătuiască chiar un corp omenesc, căruia îi dă viaţă.
Făptura monstruoasă, creată de un modern Prometeu,
e lăsată să circule în lume dar pe unde ajunge,
oamenii îi arată ură şi scârbă iar din cauză că nu
poate fi iubit începe să omoare pe cei din jur, primele
victime fiind tatăl şi fratele mai mic ai lui
Frankenstein. Savantul se gândeşte să-i construiască
o partneră dar gândul că monstrul respectiv ar putea
să aibe moştenitori îl opreşte de la respectivul act de
creaţie. În continuare monstrul plănuieşte să-l omoare
pe cel ce l-a făcut. După ce-i ucide şi tânăra nevasta
şi pe cel mai bun prieten al său, Frankenstein se
hotărăşte să plece în călătorie în mai multe ţări. Când
ajunge în Arctica se urcă pe bordul vasului condus de
Walton. Curând însă în pustia arctică monstrul îşi
răneşte grav tutorele care moare în braţele
căpitanului, pe când monstrul dispare pe o bucată de
ghiaţă în întunerecul nopţii polare.

Cu siguranţă autorarea a impresionat prin tehnica


povestirii şi imaginaţie poetică aşa cum se cultiva în
cercul lui Shelley şi Byron dar astăzi monstrul lui
Frankenstein a devenit actual prin faptul că
mijloacele cercetătorilor ştiinţifici au ajuns atât de
perfecţionate încât ar putea să construiască un nou
exemplar cu aceleaşi capacităţi de distrugere, aspecte
ce scot romanul lui Mary Shelley din cadrul celui
simplu de groază şi îi conferă o importanţă şi mai
mare în contemporaneitatea secolului nostru.

Parcă ar fi posedat intuiţia profeţiei, însuşirea pe care


o au poeţii după Percy Bysshe Shelley, Mary nu-l
omoară pe monstrul lui Frankenstein, îl lasă să
dispară plutind pe o bucată de ghiaţă în noaptea
pustiului polar, parcă lăsând în urmă ameninţarea, că
se va întoarce odată înapoi când nu va fi o victimă a
imaginaţiei unui scriitor ci un om în carne şi oase.

Mary Wollstonecraft Shelley când a scris romanul


Frankenstein sau un modern Prometeu, nu avea decât
18 ani.

În literatură figurile de vampiri au apărut mai des,


chiar dacă mai discret, nu purtau tot echipajul
prevăzut de autorul romanului Dracula. Astfel
Coleridge în poemul neterminat Christobal, curioasa
doamnă Geraldine ar putea fi un atare vampir mascat,
sau în povestirea lui Byron protagonistul Augustus
Darvell. Incitat de Byron în 1819 medicul Polidori
publică "Vampirul" urmat de o serie de romane cu
vampiri şi piese cu acelaşi subiect. În 1872, Sheridan
Le Fanu îşi editează cartea Carmilla, eroina fiind o
vampiră lesbiană.

Iată, câţiva antecesori ai lui Bram Stoker, cu lucrări


ce exemplifică romanul de groază englez ca gen
specific spiritualităţii autohtone, anglo-saxone, la
care se adaogă şi romanele cu detectivi unul mai
celebru ca celălalt, poate cel mai înzestrat cu geniu ar
fi Shelok Holmes eroul lui Conan Doyle.
Înainte de a ne ocupa de Dracula lui Bram Stoker, ne
vom opri la un alt personaj de vampirism femenin de
data aceasta real, e vorba de Elisabeta Bathory, o
contesă autentică din secolul al 17-lea, contesa
sângeroasă.

S'a născut în 1560 în partea de Ungarie unde se


termină munţii Carpaţi. Familia Bathori era una din
cele mai vechi familii de nobili din Transilvania,
printre ei a figurat un cardinal, mai mulţi principi de
Transilvania iar vărul Elisabetei contele Gyorgy
Thurzo, era chiar primul ministru al Ungariei, totuşi
cel mai vestit din toţi a fost regele Poloniei, Stephan
al IV-lea Bathory, din 1575 până la moarte, în 1586.
Respectiva familie s'a stins în cursul secolului al 17-
lea.

Elisabeta Bathori era copilă de 15 ani când s'a


căsătorit cu contele Ferencz Nadasdy, în Mai 1575, el
având 26 de ani. Soţii au trăit apoi în Castelul Csejte
în Nyitra, regiunea localizată în nord-vestul Ungariei.
Dar cum Ferencz era mai tot timpul plecat, Elisabeta
a putut fi introdusă de o servantă, Turko, în practicile
oculte ca mai târziu, şi pe încetul, începuse să chinuie
pe unele fete, servante ale castelului. Desigur, în
această aventură periculoasă avea complici pe
maiordomul-major şi câteva servitoare, pe care
evităm să le mai numim. În 1600 Ferencz muri, şi
fiindcă după naşterea a trei copii, cum îi era teamă că
va îmbătrâni, Elisabeta ca să nu-şi piardă cumva
frumuseţea, este epoca în care începe să se dedea la
nişte atrocităţi incredibile. Înainte de toate îşi alungă
din castel soacra cu care se ura, în acest mod putea să
facă tot ce doreşte în vastele sale apartemente, asupra
cărora devenise singura stăpână.

Totul decurgea după un tipic bine stabilit. Contesa


Elisabeta apuca dur cu mâna pe o fată şi insista până
simţea că sângele ei lăsa urme şi pe mâna sa. Pentru
ea, sângele era elixirul vieţii, prin el va reuşi, sigur
să-şi menţină frumuseţea care deja începea să se
vestejească. Un tablou, azi dispărut, o arăta pe
Contesa Bathori tânară şi plină de nurii pe care sigur i
le împărtăşise, la naştere zeiţa Venus, ceea pururi
frumoasă. La un semn al Elisabetei întrau pe scenă
Johannes Ujvary şi Thurko. Ei desbrăcau fata, tăiau
adânc acolo unde era în prealabil însemnat şi recoltau
sângele într'un vas mai mare şi când acesta era bine
umplut Elisabeta lua o baie pentru a-şi înfrumuseţa
întregul trup.

Astfel în următorii zece ani Elisabetei, oamenii ei îi


procurară tot fete noi, pentru a se executa ritualul
drenării sângelui în care contesa pur şi simplu se
scălda. Totuşi într'o zi o fată a reuşit să evadeze şi să
aducă la cunoştiinţa autorităţilor grozăviile
întâmplate la Castelul contesei Elisabeta Bathori.

Înştiinţat, regele Mateiaş al doilea, dă ordin de a se


interveni, trupele de soldaţi şi de gardă au asaltat
castelul Csejthe sub comanda vărului Elisabetei,
Contele Gyorgy Thurzo, primul ministrul al Ungariei.

Aspectul interior al castelului arăta jalnic: mai în


fiecare încăpere se găsea câte o fată moartă prin
exsanguinare şi altele vii al căror corp era străpuns de
mici cavităţi; în închisoare se aflau alte fete în viaţă,
dintre acestea unele cu corpurile străpunse. De
desubtul castelului, s'au deshumat corpurile a 50 de
fete.

S'a ţinut proces la Bitcse, fără ca Elisabeta să fi


apărut înaintea curţii, ea de altfel se afla cu domiciliul
forţat în castelul ei. Majordomul Ujvary a mărturisit
că el însuşi a momit şase fete cu promisiunea că li se
va da la castel un serviciu de servitoare.

Toţi au fost executaţi înafară de Contesa Elisabeta:


ajutoarele sale au fost decapitate şi apoi arse şi
majordomul, care a mărturisit că 37 de fete au fost
omorâte.

Mai întâi regele Mateiaş al doilea, a cerut pedeapsa


cu moartea a Contesei Elisabeta Bathori, dar cum era
vara prim ministrului său a amânat la infinit
executarea sentinţei, aşa că până la urmă a fost
singura supravieţuitoare a masacrului din castelul
Csejthe. Faptul că Elisabeta a refuzat să se considere
nevinovată dar nici vinovată, participând cu
indiferenţă la tot ce se întâmpla în jurul ei, ne
determină să bănuim la ea o suferinţă nervoasă de
tipul schizofreniei, de unde se explică dedublarea
eului, simptom caracteristic pentru bolnavul psihotic
care trăieşte într'o lume a lui, înterpretează toate
simptomele după logica sa proprie care nu aparţine
celorlalţi semeni de-ai săi. Dar cum ajutoarele sale
erau perfect normale, poate cu anumite înclinări
psihopatice de tip sadic, am putea să ne gândim la
zicala ungurească ce zice "că un nebun face alţi o
sută"!.

În schimb, Elisabeta B. a fost închisă într'o cameră


căreia îi fuseseră zidite uşi şi ferestre, lăsăndu-i-se o
comunicare strâmtă prin care i se introducea
mâncarea. Astfel că Elisabeta trăia ca un cadavru viu,
total despărţită de lumea de afară. Cam la patru ani de
la zidirea ei între cei patru pereţi se spune că unul din
gardienii postat să o păzească, ar fi dorit să o vadă pe
femeia despre a cărei frumuseţe se vorbeşte în lung şi
în lat. A privit deci în cameră luminând-o cu torţa sa:
Contesa murise zăcând cu faţa spre podea.
Fără îndoială Elisabeta îşi dăduse seama că băile ei în
sânge nu i-au putut reda tinereţea, totul a fost o
simplă şi amarnică amăgire. Şi ca nu cumva să-i vadă
cineva că poartă un chip de femeie bătrână, cu un
ultim efort, singură pe patul morţii s'a căznit să moară
cu faţa în jos, să n'o vadă nimeni.

Din punct de vedere ştiinţific desigur Elisabeta a


săvârşit acte de vampirism feminin de neiertat, va
rămâne condamnată pe toţi vecii şi cercul
pervertiţilor din Infernul lui Dante se va completa cu
un caz unic, toate grozăviile petrecute în Castelul
Csejthe se vor preface într'un râu întunecat ce o va
îneca în murdările lui, ca lupta să reînceapă prin
reînvierea duhului blestemat, astfel că suferinţele
femeii, ca şi muncile inutile ale lui Sisif, vor fi
reluate mereu, nu vor cunoaşte oprirea fiindcă ea nu
există în sânul veşniciei.

La urma urmelor marea eroare a contesei sângeroase


a fost aceea că a încercat să schimbe legea marei
treceri, care bine se ştie, face parte din rânduiala
bunului Dumnezeu, cine o urmează este fiul lui bun,
cine vrea să i se opună trebuie să se întovărăşească
de-acuma cu diavolul după exemplul rătăcit, chiar
dement, al Elisabetei Bathori, contesa sângeroasă.
Există pilde nobile când eroii aventurilor vieţii
procedează chiar în mod invers. În basmul Tinereţe
fără bătrâneţe, viaţă fără moarte, fiul de împărat
părăseşte veşnicia pentru a se întoarce pe meleagurile
sale natale. Exemplul l-am mai dat, important e să-l
reţinem, ca modalitate de fiinţare a sufletului nostru,
element de bază a ceea ce numim spiritualitate
românească. Dacă românul crede, cum susţine M.
Vulcănescu, că lumea aparţine unei rânduieli divine
atunci şi marea trecere îşi are rostul ei, chiar dacă noi
nu-l înţelegem.

Şi fiindcă am ajuns la un punct decisiv al prezentării


noastre, credem că am demonstrat, nu numai că
noţiunea de vampir e străină folclorului şi culturii
poporului nostru, dar încă înainte de a analiza
romanul lui Bram Stoker, Dracula, ne putem da
seama că acest mit-superstiţie a bântuit secole de-
arândul la popoarele apusene europene, nu am să mai
repeta convingătoarele noastre argumente.

Am schiţat originea romanelor gotice de groază, ca


esenţiale pentru spiritul empiric englez care pe
această cale încearcă să-şi mai completeze destinul,
cu producţii imaginare, fără să depăşească lumea de
aici, când nu crede în nicio alta de dincolo.

Azi, după O. Spengler, spiritual Apusul se cuvine


definit ca fuastic şi asta fiindcă opera Faust de
Goethe a prevăzut întocmai concepţia teoretică şi mai
ales practică a omului modern, aşa cum s'a desvoltat
el până în vremurile noastre. Fără îndoială Faust al
lui Goethe este o carte profetică, lumea noastră se
conduce după percepetele lui Mefisto, inclusiv îi
adoptă morala peste adevăr şi bine.

Dar şi în acest caz, englezii s'au ocupat de problema


lui Faust, mult înainte, încă de pe vremea când
legenda drului Faust a apărut într'o ediţie protestant
moralizatoare, tradusă din germană, şi anume încă
din 1592 a fost scrisă The tragical history of dr.
Faustus (Tragica istorie a doctorului Faust) de
Christopher Marlowe (1564-1593). Eroul se străduie
după putere, are o nemărginită voinţă de a cunoaşte şi
un dor nestins după frumuseţe, deci prezintă
caracterele omului din Renaştere. Îşi vinde sufletul
diavolului pronunţând cuvintele "Consumatum est",
şi repetă pe cele ale Mântuitorului pe cruce, săvârşind
o blasfemie.

În curând Mefisto nu-l mulţumeşte, dar nici nu caută


salvarea graţiei divine, încât plin de pocăinţă e
cutremurat de viziunea infernului care i se arată.

Piesa este una din marile realizări ale teatrului


elisabetan, contemporan cu genialul Shakespeare. Tot
în literatura engleză irlandezul Ch. Robert Maturine
(1782-1824) scrie o carte "Melmoth pelerinul" de,
aventuri, unele macabre, eroul îşi vinde şi el sufletul
diavolului ca să nu găsească pe nimeni să-i preieie
locul, în cele din urmă intră în iad, după unice
peripeţii. Deşi, cunoştea Faustul lui Goethe Maturine
respectă finalul lui Marlowe şi am mai menţiona că
Balzac scrie o scurtă povestire întitulată "Melmoth
reconcilié" în care Melmoth se reîntoarce pe pământ
de oarece, acolo stăpânesc noile forme diavoleşti
adică instituţiile bancare.

Iată cum Goethe a avut terenul pregătit să scrie


capodopera sa Faust, încât Lenau nu a reuşit, nici pe
departe, să-l concureze pe magul de la Weimar,
redactând şi el un Faust, cu totul subiectiv şi cu
preocupări de sinucigaş, ceea ce l-ar apropia mai mult
de Suferinţele tânărului Werther, dar nu are unitatea
acestuia.

De-acuma putem să susţinem că predilecţia pentru


sânge ca vampir, este o însuşire a spiritului apusean,
de care aparţine de altfel însuşi Bram Stoker şi
întreaga galerie de romane de groază, gotice.

Cu câţiva ani în urmă, vreo cinci, s'a scos la şcoala de


Arte frumoase un concurs, la Frankfurt, de profesor
la catedra de pictură. S'a prezentat un individ, zicea el
cu pregătire solidă în domeniu, şi ca subiect de
admitere şi-a ales o temă proprie, aşa cum era de fapt
prevăzut în planul examenului. Zis şi făcut. La ora
dată, domnul respectiv, adună într'un cerc mare pe
studenţi, lămurindu-i că vor participa la un ritual,
ececutat numai de el. Astfel că în mijlocul sălii avea o
masă şi nişte cuţite tăioase cu o găleată destul de
mare, mai la o parte. În timpul următor, "profesorul"
aduce pe masă o oaie, cred că-mi amintesc bine şi nu
peste mult începe să dreneze sânge din bietul animal,
după procedeul aplicat de contesa Elisabeta Bathori
împreună cu ajutoarele sale, tinerelor fete angajate ca
servitoare la castel. Am omis să spun că lovitura era
mortală, maestrul ştia unde să lovească pentru a
ajunge stăpân pe tot sângele animalului, în aşa fel că
odată cu ultima picătură de sânge să moară şi oaia.

Deci, după ce-a umplut vadra, presupusul pictor îşi


spală mâinile în masa de sânge, cu plăcerea pe care a
simţit-o aceeaşi Contesă, când intra cu tot trupul în
baie.

Dar ceremonialul nu se temninase, din anumite


puncte de vedere abea începea. Adică, dl. artist şi-a
amintit la ce-i putea sluji sângele, încât a scos ca un
scamator din buzunar o pânză mare de tot, pe care
picta cu degetul, sângele slujindu-i drept culoare,
parcă mai muiase şi penelul în găleata cu sânge dar
nu sunt sigur, oricum acest instrument era unul
secundar fără nicio importanţă. Ieşiră nişte
mâzgălituri lipsite de formă, aşa că împreună cu toată
reprezentaţia de gală, iritase atât de mult asistenţa,
încât după ce întreg ritualul a fost dat şi la televizor,
în majoritatea lor, locuitorii oraşului, au propus ca
individul să nu fie în niciun caz acceptat la catedră şi
conducerea institutului şi-a dat consimţământul fără
să stea pe gânduri. Dar cine a crezut că afacerea s'a
terminat cu bine s'a înşelat fiindcă omul nostru avea
sfinţii lui, astfel că peste câteva zile s'a revenit asupra
primei decizii cu un alt mare scandal, după care "noul
dascăl" şi-a putut lua în primire catedra şi să-şi
continue exhibiţiile sangvine.

Iată un exemplu de a iubi sângele fără să fi vampir pe


faţă, poate înclinaţiile se sublimau în jocul de-a arta,
reînviată prin elixirul vieţii, sângele.

Individul respectiv şi-a însuşit două axiome ale artei


moderne de ultimă oră. În cele dintâi, se cere să fi
original, indiferent ce anume prezinţi, importantă e
originalitatea. Oare nu adevăraţi mari artişti au fost
neînţeleşi şi respinşi pentru ca doar mai târziu sau
după moarte să cunoască gloria şi recunoaşterea
totală? Nu mai că se pune întrebarea prin ce se
deosebeşte o ploscă pe care o pui sub un pacient
nevoiaş, cu plosca expusă nu ştiu la ce expoziţie
internaţională ca operă de artă, probabil din această
cauză Brâncuşi se pozează lângă Duchamp Marcel -
aşa îl cheamă pe omul cu ploşca - şi Tristan Tzara cel
ce a desfiinţat şi ultimele şiruri de poezie.

Şi în al doilea rând să te ţii tare în şea, să te lauzi


peste tot că eşti un mare artist, altul ca tine nu-i, chiar
dacă nimeni nu va înţelege la ce lucrezi, doar la
procesul din Statele Unite s'a dat sentinţa că operă de
artă e ceea ce artistul zice că este. Poate cea mai
nedreaptă judecată căci se pune problema cine va
hotărâ dacă un om e sau nu artist. Răspunsul vine ca
de la sine: "Cine altcineva, dacă nu eu" ripostează cel
cu ritualul sângelui, şi astfel arta cade tot mai mult în
mâini de amatori, şi obiectul se deteriorează vâzând
cu ochii, până pur şi simplu dispare!A fost şi s'a
terminat: ARTA!

După cum Cântecul Nibelungilor, motiv preluat în


tetralogia muzicală a compoziturului R. Wagner,
exprimă eroismul unor fii de zei, tot aşa, legenda
căutării Graalului, până la Parcival este un mit
creştin, amândouă operele poetice rezumă credinţele
omului apusean din Evul Mediu până în pragul
Renaşterii, în aceeaşi perspectivă tragedia Faust de
Goethe, câştigând o viziune profetică, descrie cu
uimitoare fidelitate modul de a fi şi a gândi ale
omului modern, ajuns contemporan cu noi (spirit
faustic după O. Spengler şi Nae Ionescu).

În cele următoare voi insista asupra unor pasagii din


lectura cărora cititorul îşi va da seama nu numai de
amatorismul romanului Dracula de Bram Stoker dar
şi de perniciozitatea unor idei pe care le
popularizează într'o epocă în care violenţa şi ura
înlocuieşte pacea şi iubirea dintre oameni.

Vampirismul, de-acum bine se ştie, s'a răspândit în


toată Europa inclusiv Sârbia lucru de care noi ne
îndoim puternic, dar oricum nu e vorba de România,
străină de cultul vampirismului. În acest sens tradiţia
popoarelor europene ne învaţă că sunt cazuri, că unii
oameni nu mor cu adevărat, şi după un timp, fie şi
secole, se scoală din groapă şi noaptea îşi muşcă
victimele sugându-le sângele din gât condamnându-le
ca după moarte să fie şi ele vampiri. Şi mai ştim,
după reprezentările din filmele americane, că aceşti
vampiri au o deformaţie fizică le sunt ieşiţi puternic
din gură cei doi canini superiori, malformaţie ce îi
ajută să sugă mai cu spor sângele, după vorbele
naturalistului Lamarck, funcţia crează organul, numai
că aici există o adaptare la exercitarea unei
perversiuni ceea ce nu-i conform cu dumnezeiasca
facere, de unde o putem socoti creaţia diavolului.

Dar Stoker nu numai că îşi imaginează un vampir,


sugător de sânge, dar ţine să-i dea realitate istorică,
după el vampirul monstru descris nu-i altul decât,
domnitorul român nemortul sculat din sicriul său,
Vlad Ţepeş. Să reţinem, că afirmaţia este clară, sursa
de informaţie fiind, după cum am mai scris-o -
profesorul ungor, coleg de lojă masonă, Arminius
Vambery.

În acest sens, contele Dracula de patru sute de ani e


un nemort, care-şi poate părăşi sicriul între apusul
soarelui şi răsăritul lui, deci noaptea, nu are imagine
în oglindă şi nici umbră. Să ne amintim, că cei cu
legături diavoleşti, adică s'au vândut Necuratului
prezintă atare proprietăţi ca de pildă în povestirile lui
E.T.A. Hoffmann sau Chamisso, pe când Mihai
Eminescu în Umbra mea nu prezintă asemenea
legături, el îşi lasă umbra unui domn care a luat viaţă,
coborând dintr'un portret. Prin acest schimb poetul
vrea să-şi petreacă o vreme în lună împreună cu
iubita lui, unde vor găsi grădini paradisiace şi "o
eternă repetiţiune a fericirii de ieri". Dracii sunt
fiinţe îndependente de om şi proaste cum ni-i
prezintă humuleşteanul Ion Creangă în unele
povestiri de-ale lui şi totul e posibil fiindcă la român
nu există mitul lui Faust, nici vânzarea sufletului cu
demonizarea fiinţei umane. Omul rău are anumite
trăsături influenţate de diavol, dar individual nu
devine robul său legat prin contract, se poate elibera
de la ocnă, atunci când e pregătit sufleteşte.

Tânărul avocat din Londra Jonathan Harker soseşte în


Transilvania pentru a trata cu contele Dracula
cumpărea unor pământuri în Anglia. Îl vizitează în
castelul său mohorât din Carpaţi unde la scurt timp îşi
dă seama că, de fapt e prizonierul monstruosului
personaj. În acelaşi timp asistă la scene groaznice:
Dracula părăseşte castelul, luând forma unei vipere
sau a unui liliac, coboară vertical de-alungul
zidurilor. Avea legături cu fenomenele naturale pe
care le ţinea în puterile sale şi era stăpân pe o turmă
de lupi. La vederea sângleui prezenta crize de furie,
în timp ce curajosul Harker atacat de trei femei
vampire aflat în pragul nebuniei totuşi până la urmă
reuşeşte să se elibereze, nevătămat. Ajungând, în
Anglia, este înştiinţat că Dracula e la Londra şi el,
hotărât să-şi exercite şi aici acţinuea de satanizare.
Dar nu suntem în "întunecata" Transilvanie ci într'o
ţară civilizată, în aşa fel că dr. Seward a făcut apel la
mai mulţi savanţi, între aceştia supersavantul olandez
van Helsing. Adăogându-li-se americanul Quincey
Morris încep să-i facă zile grele lui Dracula, care a
putut să satanizeze pe Lucy Westenraa, o recoltă
extrem de săracă dacă mai socotim şi pe fata muşcată
superficial la gât pentru a o face vampiră.

Totuşi nici respectivii oameni cultivaţi nu vor


demonstra indulgenţă atunci când vor avea cadavrul
lui Lucy Westenraa îi vor împunge inima cu o
săgeată, decapitând-o, îi umplu gura cu usturoi,
manoperă necesară pentru ca fata să nu ajungă după
moarte vampiră.

În faţa unei realităţi atât de potrivnice Dracula se


hotărăşte să se întoarcă acasă în Transilvania, dar are
greutate să-şi găsească un scriu pe măsură,
majoritatea dintre cele cercetate având hostie în ele.

Am face două remarci: în descrierea lui Dracula,


văduvit total de cel mai elementar bun simţ, Bram
Stoker caută efectele ce ingrozesc, poate să-şi
închipuie oricine, cum va impresiona publicul scena
decapitării, cât şi transformările monstrului în viperă
sau liliac. Dacă am compara romanul Dracula de
Bram Stoker cu Frankenstein de Mary Shelley vom
constata că primul se aşează din toate punctele de
vedere la cel mai inferior nivel al celebrelor romane
de groază, gotice, iar referitor la Frankenstein,
romanul Dracula nu are niciun mesaj, refuză să stea
la masa ideilor, adică practică groaza şi teroarea
spiritului pentru dragul ei de a se manifesta şi nimic
mai mult pe când la Mary Shelley, deşi efectele
groazei nu lipsesc din contră abundă, ele sunt
descrise pentru a ne face să gândim asupra viitorului
nostru ca oameni. Este deci o diferenţă ca de la cer la
pământ, şi popularitatea lui Dracula de Bram Stoker
denotă percepţie maladivă a cititorului de astăzi,
histerizat de existenţa posibilă a monstrului vampir,
cum îl electrizează şi îl pun în extaz, ritmurile unei
muzici ce-şi dovedesc doar îmboldul spre cea mai de
jos voluptate, a fi tu însuşi inferior chiar animalului.

A doua observaţie priveşte prezenţa sicriului ca un


obiect obligatoriu în repertoriul lui Dracula ori în
această situaţie remediul vampirismului ar fi uşor de
recomandat, ca nemorţii să fie înmormântaţi direct pe
pământul gol, cum se spune că i s'a întâmplat
Sfântului Francisc - bineînţeles i s'a împlinit ultima
dorinţă, fiindcă vroia să fie apropiat de fratele
pământ, pe care-l iubea ca pe oricare lucru creat de
mâinile bunului Dumnezeu - şi mai în timpurile
noastre lui Maupassant, acesta atât de chinuit în
timpul vieţii, spera ca prin contactul direct cu
pământul, să dispară cât mai curând, în elementele de
bază ale naturii.

Continuând naraţiunea mai mult decât a modestului


roman "Dracula" de Bram Stoker, monstrul întors
acasă în Transilvania, va fi atacat de întreaga lume
civilizată sub castelul său şi va fi învins,
împungându-i-se inima cu o săgeată îşi va încheia
cariera de vampir şi ne întrebăm de ce a fost nevoie
ca Lucy să fie decapitată dacă nu pentru singurul
efect de a înspăimânta, nu numai pe cei ce au asistat
la oribilul ritual.

Dintre toţi combatanţii, moare americanul Quincey


Morris în luptă cu ţiganul ce păzea sicriul în care se
afla închis Dracula.

Prin respectivul final, romanul Dracula primeşte


felicitări unanime, chiar şi cei mai înverşunaţi
duşmani ai săi au trebuit să recunoască faptul că
Bram Stoker a ajuns pe drumul cel bun, închizând din
nou încăperile subterane.

Putem face o reflecţie, în legătură cu sfârşitul lui


Vlad Ţepeş, ucis de o mână de turci şi români la
comanda lui Laiotă Basarab. A fost omorât de paloşul
unui trădător, cum au pierit un Miron Costin,
Constantin Brâncoveanu până la N. Iorga şi Ion
Antonescu, tocmai atunci când în lupta contra puterii
otomane era cea mai mare nevoie de ei. Era un
moment greu pentru creştinătate de oarece ţările
apusene s'au aranjat cu turcul, şi aşa se face că nu au
răspuns la chemarea la cruciată, în zadar papa Pius al
II-lea (humanistul Enea Silvio Piccolomini) i-a
aşteptat la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din mari
săi aliaţi.

Din toate aceste motive consider că identificarea


monstrului Dracula cu Vlad Ţepeş constituie un
sacrilegiu, şi asta e valabil şi pentru cei ce fac
reclamă castelului Bran cu titulatura "vizitaţi castelul
lui Dracula", deşi ştiu bine că ultimul nu a existat
niciodată.

În concluzia expunerii noastre am dori să arătăm de


ce înfiinţarea unui Park Dracula la Sighişoara ca
oriunde în ţară, va da probleme grele, de parcă nu ar
avea destule, organizatorilor. Să le punctez, după cum
urmează:

1. În primul rând e vorba de un fals şi înşelătorie


istorică, odată ce nu există nicio legătură între
Dracula lui Bram Stoker şi personajul real,
domnitorul Vlad Ţepeş, Drăculea era numele tatălui
său. Drept urmare tineretul apusean, mai ales partea
nu prea îndrăgostită de cărţile de orice fel, nu numai
de istoria românilor, vor fi amăgiţi şi mulţi vor jura că
au văzut locurile pe care a trăit Dracula, eroul
inventat al lui Bram Stoker. Lucrul e uşor de realizat,
fiindcă lipsa de cultură a viitorilor vizitatori va fi
strigătoare la cer, ei până nu au venit în România, nu
au ştiut nimic de ea. Ori de-acum înainte o vor
cunoaşte ca ţara lui Dracula. Drept e asta? Nu, ci o
mare minciună, pe care o lansează un guvern gata să
scoată şi din pietre, un câştig bănesc.
Acum câţiva ani, un tânăr din generaţia întâia de
români americani, îl chema Todor dar nu mai ştia
româneşte, a venit în România şi singura lui
preocupare era aceea să ştie unde e castelul Dracula,
bietul om nu mau cunoştea nimica din trecutul
strămoşilor săi, creerul său era spălat într'atâta încât
nu era scris pe el decât cuvântul magic: Dracula.

2. Nu e destul de corupt tineretul român de astăzi, se


va îngădui să ajungă în contact cu sataniştii, cu
aceştia pe lângă schimbări de experienţe în domeniul
sexului şi implicit a drogurilor vor mai învăţa ce
înseamnă să fii fiul Satanei şi cum pot participa la
sacrificarea de vieţi omeneşti, dacă gurul sectei
porunceşte să aibe loc atare ritualuri.

Oraşe ca Amsterdamul ca şi alte localităţi europene,


dar şi insula Mallorca sunt invadate de drogaţi şi
satanişti încât nu ştiu cum să scape de ei, pe când
politicienii români la putere le dau prilejul să se
adune şi să-şi găsească un fief din care să fie daţi
afară, vor trebui să pună în joc sume mai mari decât e
costul întreg al unui Parc Dracula.

3. Adică toate părţile vor avea de suferit şi nimic de


învăţat. La ce va servi muzeul de vampirism, fala dlui
ministru al turismului, Agathon Dan Matei, fără să se
gândească nicio clipă că ar putea să aibe conflicte cu
pedagogii, cu oamenii bisericii, cu părinţii şi alte
personalităţi apusene imputându-i că în România se
corupt vlăstarele lor introducându-i în arta
vampirismului, ori dl. ministru şi colegii săi, ar trebui
să ştie că astfel de probleme nu pot fi luate chiar uşor.
De ce nu se deschid parcuri de distracţii, unde tânărul
după ce trece prin ele să-şi dea seama că şi-a
imbogăţit cunoştiinţele, organizatorii au ştiut să
combine frumosul cu utilul, vorba lui Horaţiu.

Dar sincer mă îndoiesc tare mult că vampirul şi


monstruosul Dracula ar avea ceva frumos şi tot atât
util în întreaga sa desfăşurare, aşa zisa groază poate
deveni o scârbă nemaipomenită de starea la care se
coboară unii semeni ai noştri, de respins în planurile
lor mai ales când poartă titlul de ministru.

4. Fără îndoială cei ce au iniţiat proectul Parcului


Dracula, consideră că prin şmecherlâcuri ieftine speră
să ajungă la un câştig real, aşa ca să fie toţi mulţumiţi
şi în primul rând se înţelege ei.

Dar le atrag atenţia că există o regulă de trei simple,


ca o lege a Providenţei, banii câştigaţi prin
înşelăciune, bătându-ţi joc de trecutul sfânt al Istoriei
poporului român, cum vor veni aşa se vor şi duce, nu
au în sine nicio valoare. Va avea de suferit
Sighişoara, ea va înfrunta toate năvălirile vecinilor,
ne e teamă că va pieri datorită miasmelor rele,
otrăvitoare, venite de la celebrul Parc Dracula.

5. Trecând peste posibilităţile de contaminare cu boli


venerice şi mai nou cu infecţia mortală dată de
virusul Sidei (Aids) asupra cărora nu există în
România nicio urmă de supraveghere, în parcul de
distracţie Dracula se va întâmpla ceea ce a avut loc
sub comunişti la Festivalul mondial al tineretului,
ţinut prin 1953 la Bucureşti, oricum dl. Iliescu, leat
vechi sigur îşi aminteşte de el!

Cu săptămâni înainte nu se mai găseau prăjituri la


nicio cofetărie din ţară, dar asta n'avea nicio
importanţă, aşa-i românul ospitalier îşi trage de la
gură şi dă străinului.

Dar mai înteresant, toate curvele ţării, mânate ca de


un resort nevăzut, au luat-o spre Bucureşti să fie
acolo pentru zilele sărbătoririi, parcă ar fi vrut să
protesteze pentru drepturile pe care nu le aveau. Dar
nu de asta e vorba, când spre lauda lor şi-au pus la
bătaie toate cunoştiinţele în materie de Ars amandi,
încât a patra zi de activitate n'au mai fost în stare să-şi
schimbe poziţia picioarelor, să le pună unul peste
altul. Au uitat să mai umble. Lăsând la o parte gluma,
Bucureştiul a devenit un paradis al amorului ilicit, iar
Cişmigiul un bordel în aer liber. Îmi povestea un
bucureştean că rătăcise ca din întâmplare pe-acolo şi
nu era prea târziu, când mai fiecare arbust tremura de
parcă era gata să sară din rădăcini, însoţit de nişte
geamăte cu adevărat voluptuoase, şi dacă nu s'ar fi
grăbit să plece s'ar fi lipit de el o jună grasă, cu fesele
cât zilele de ieri şi aşişderea sânii, aruncaţi pe umeri
că altfel ar fi tras-o în jos, ar fi căzut în bot.

Se adunaseră toate scursorile Europei dar şi de pe alte


continente, să vezi şi să nu crezi, pentru cine am
postit noi, de n'am mâncat prăjituri la cofetărie mai
multe săptămâni.

Şi în tot acest timp de Apocalipsă sexuată dr. Ion


Golea şi ortacii săi, legionari aruncaţi din avioanele
americane, vroiau s'aducă la cunoştiinţa tineretului
mondial stările de teroare ce domnesc în România
comunistă, dar oare cine avea urechi să-i audă şi ochi
să le citească manifestele. Erau copleşiţi până în
măduva oaselor de prima orgie în masă la care asistau
şi când li se dădea semn să se adune ca să asculte pe
un ştab vorbindu-le, el tot cu mâna sub fustă sau ea în
pantalonul lui, erau.
Admirabil acest festival mondial al tineretului!

Fiindcă Românii atinseră un apogeu de organizare,


greu de realizat după câţiva ani împovăraţi de dulci
amintiri, el şi-a sistat superbele şedinţe.

Bineînţeles, că politrucii comunişti nu dormeau, ei şi-


au făcut datoria prinzându-i pe cei ce căutau să
tulbure festivitatea cu fleacuri, de-altfel cei paraşutaţi
erau atât de neprevăzători încât nu le-a fost greu să
pună mână pe dr. Golea şi camarazii lui. Se înţelege
că după o scurtă şi formală judecată au fost executaţi,
nemernicii scuipând pe cadavrul lor cum se cuvin
trataţi nişte idealişti iremediabili.

Mi-a spus o cunoştiinţă, că în ajunul plecării Ion


Golea era mulţumit, până nu exista posibilitatea de a
fi lansat în ţară, era tare necăjit, îl mistuia dorul de
patrie, nu admitea să trăiască în Apusul lipsit de griji,
pe când Ţara lui se afla sub jugul bolşevicilor.
Oricum, chiar dacă nu interveneau americanii, tot s'ar
fi întors în România, să lupte măcar cu partizanii
dacă altă posibilitate nu avea. Totuşi era plin de
speranţe, nu se gândea la moarte mai ales prin
sinucidere la comandă. Nu a mai stat cu nimeni de
vorbă, dar sigur că atitudinea celor din România, l-a
desamăgit profund. El îşi făcea planul de a organiza
rezistenţa anticomunistă, dar la faţa locului nu-l
aştepta nimeni, în orice caz nu s'ar fi gândit că în
zilele festivalului mondial al tineretului, va da de o
atare atmosferă demnă de o Sodomă şi Gomoră,
modern românească.

Confruntaţi şi el şi camarazii săi cu o situaţie


imprevizibilă, au simîţit probabil că în ei se surpă o
ţară, pe care au iubit-o ca pe niciuna în lumea asta -
sentiment ce-l exprimă şi poetul Vasile Posteucă în
cutremurătorul său Testament - şi a fost destul un
moment de derută de pierdere a busolei ca să ajungă
o pradă uşoară în mâinile comuniştilor. Vina lui Ion
Golea a fost aceea că a înfruntat duşmanul chiar pe
terenul unde acesta se simţea puternic, avea contact
cu pământul de unde-şi lua tăria ca miticul Anteu.

A fost conştient dr. Ion Golea că înconjurat de


figurile de carnaval al participanţilor la festival, el se
sacrifica în zadar, un zid îl despărţea de neamul său
cel adevărat?

Au murit degeaba, dr. Ion Golea şi oamenii săi, ca şi


cei din a doua echipă condusă de Tănase cine ar putea
să ştie. În orice caz, cei ce au condus ieri România
sunt şi zi dacă mai sunt în viaţă, la putere. Ergo ...

6. Noi ne-am obişnuit datorită normei generale, să


credem că e destul să spună cineva că e neamţ pentru
a-şi primi certificat de cinste şi bună purtare. Ori,
recent statul german socotindu-şi veniturile nu i-a
fost greu să constate că mai mult decât jumătate din
ele, cu valoarea în mărci se află în străinătate,
păgubindu-l grav.

N'am dori ca asociaţii de peste hotare ai dlui ministru


al turismului să-l pună să treacă pe sub furcile
caudine ale unei încercări falimentare ce i-ar provoca
desigur cheltuieli suplimentare scoase nu din
buzunarul propriu ci din banii contribuabulilor
publici.

Deie Domnul să nu am dreptate şi fără să le urez


succes în afacerea Dracula, aş recomanda şi părţii
româneşti şi cele germane, (există aşa o bună
traducere), pentru a vedea de ce vorbim ca să ne
înţelegem, să citească cu toţii cartea Dracula de Bram
Stoker, eu m'am trudit să le dau un rezumat esenţial,
dar nu-i suficient atunci când vrei să-ţi dai seama de
marea prăpastie în care, cu ochii închişi te bagi.

Şi pe această cale le recomand să ştie şi unora şi


altora că faptele şi evenimentele aşa cum sunt ale
admise istoric, de cei ce consultă şi se lasă conduşi de
documentele în cauză, demonstrează că între Dracula
din literatura fantezistă a submediocrului Bram
Stoker şi domnul Vlad Ţepeş, cu o existenţă reală în
Istoria Românilor, nu se pot face niciun fel de
legături. Locul pasionaţiilor întru Dracula nu e în
România ci undeva în Anglia sau în Irlanda.
Vampirismul e străin tradiţiei româneşti, tendenţios şi
nedemonstrabil îl susţin Mc Nally şi R. Florescu, cei
ce nu înţeleg acest lucru nu au ce căuta la conducerea
ţării, fiind ei înşişi, ca cei doi autori citaţi mai sus,
străini de interesele neamului nostru. Locul lor e
lângă nobila maghiară Elisabeta Bathori, care se
scălda în sângele fetelor ucise pentru ca ea să-şi
menţină tinereţea, în timp ce poporul român şi
domnitorul Vlad Ţepeş au alte rădăcini mitologice şi
istorice, pe care nu le pătrund nici fantezia
bolnăvicioasă a lui Bram Stoker, nici admiraţia
pentru un roman ca Dracula, total lipsit de valoare
literară. Absint otrăvitor pentru conştiinţa tinerilor de
astăzi...

Pentru soarta lor va fi făcut răspunzător dl. ministru


al turismului, fiindcă s'ar cuveni să admită, există în
lumea asta ceva mai mult decât banii: demnitatea
unui neam sau cum o spune marele nostru Mihai
Eminescu, Luceafărul veşniciei culturii româneşti, şi
anume e vorba de "mândria de a fi român".

7. Pamfil Şeicaru îmi scria de inteligenţa poporului


român, aceasta se răzbună pe cei ce îi fac rău, atunci
când nu ai crede. Se ştie că în greceşte "aghios"
înseamnă sfânt, dar cum feţele bisericeşti strămutaţe
din depărtata Eladă nu prea aveau milă de ţăranul
român când să-i ieie dijmă, unul din ei a tradus
cuvântul de mai sus cu "aghiuţă".

Îl avertizăm pe dl. ministru al turismului, Agathon


Dan Matei, că are un nume frumos primul purtat de
un tragedian activ în 447 a. Chr. la Atena, s'a mutat
apoi la Pella, capitala Macedoniei condusă de
Archelaos, aici se va naşte Alexandru cel mare (336
a. Chr.). Agathon s'a nu mit şi mănăstirea de lângă
Botoşani unde a slujit ca stareţă Olimpiada, sora
mamei lui Eminescu, Raluca, şi încă alt două surori
ale ei au fost călugăriţe dar asta altă poveşte.

Vă rog să nu daţi cumva faliment cu Parcul de


distracţii Dracula, să nu se întâmple ca poporul
român să simtă răul ce i-l faceţi neamului şi să vă
traducă cine ştie cum timabilul dvoastră nume!

După atâtea lucruri neplăcute se impune ca


reîntrcându-ne, la maestrul Pamfil Şeicaru, deşi
consider că ar fi fost alături de mine în problema
afacerii Dracula, acum ar urma să mă ocup de
originile de care se simţea atât de mult, legat. De
nenumărate ori mi-a scris că el trăieşte prin strămoşii
săi, oieri din comuna Şeica, de lângă Făgăraş, ei i-au
dăruit o constituţie atât de puternică, astfel că a reuşit
să reziste obstacolelor fizice ale vieţii dar şi celor pe
care i le procurau oamenii prin răutăţile lor. Dela ei a
moştenit energia psihică ce i-a permis să creeze până
la o vârstă atât de înaintată şi l-au înzestrat cu un
optimism mereu prezent, acesta îi dă sensul
destinului, binefăcător, mai ales atunci când e gata să
cadă sub povara grijilor.

În acest mod, am putea susţine că Pamfil Şeicaru


trăia în origini, noţiuni cu ajutorul cărora el reuşea să
reînvie ca pasărea Phoenix din proprie cenuşă,
acestea îi confereau o solidaritate pe care nimeni nu
era în stare s'o distrugă, dar îl unea, pe calea sângelui,
cu morţii săi dragi.

Ci, acest fenomen e mult mai generalizat, tot în


origini se află reîntorşi eroii povestirilor lui Mihail
Sadoveanu, Vasile Voiculescu sau cum arătat se poate
susţine că viaţa marelui poet M. Eminescu era cu
împărţită în două, stare bine rezumată în poezia
postumă Codru şi Salon. A doua, Salonul îi oferea
oraşul cu durerile şi pustietăţile lui, pe când
mulţumirea sufletească şi-o regăsea revenind la
Codru şi elementele sale, încât se poate spune că îşi
împlinea fericirea trăind în arhetipurile lui originare
cum sunt apele, luna, cerul senin dar şi cu stelele,
florile de nufăr galbene pe faţa lacului albastru şi nu
în cele din urmă toate tainele codrului, citite în
murmurul izvoarelor ca mai apoi să fie exprimate
prin haina de aur a unui basm ori prin profunzimile
străvezii de mătase lunară a vreunei meditaţii lirice.
Fără îndoială, în codru Mihai Eminescu îşi găseşte
originile, acestea la rândul lor îl ajută să se cunoască
pe el însuşi, ca suflet nemuritor.

În acest cadru am putea completa două înterpretări


mai vechi ale noastre.

În primul rând, dacă treptele Colonei fără de sfârşit al


lui Brâncuşi, cu cât se apropie de cer, cu atât au
memoria celor dispăruţi mai vie, rădăcinile ei sunt
adânc legate de pământul originii lor, unde se naşte,
se plămădeşte şi se crează, totul ce-i sfântă facere.
De-acolo îşi ia seva binefăcătoare prin care în vârf ca
o cupolă de catedrală se înalţă pocalul Recunoştiinţei.
(Maupassant şi M. Barrés, străluciţi scriitori francezi
au vorbit de rădăcinile fiecărui suflet omonesc înfipte
în pământul lor natal, dar oberservaţia nu depăşeşte
domeniul sentimentului, încărcat cu oarecare
nostalgie, nu posedă caracterul ontologic deci
existenţial ca la român, unde putem să ne referim la
noţiunea de origine şi originar ca structuri
primordiale, săpate cu sânge străbun, în conştiinţa
omului carpato-dunărean).
Al doilea e acelaşi fiu de împărat din basmul popular
Viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe, de care
am zice că el a trebuit să părăsească veşnicia, pentru
a se întoarce la pământul său natal, unde îşi dormeau
somnul de veci părinţii şi strămoşii săi, la ei, peste
vreme, îl trăgeau înapoi ca printr'un fir nevăzut al
Parcelor. Filozoful C. Noica pentru fapta sa pe care o
condamnă îi dă celui coborât din veşnicie pentru
neghiobia de a se fi întors acasă o palmă, justificată
prin faptul că distinsul gânditor a încetat demult să
mai creadă în existenţa unei alte lumi decât cea
pământească. Pe când ţăranul român, trăind într'o
continuă întrepătrundere a două lumi, cea umană
pământească şi cealaltă cerască, divină, el crede în
rânduiala lăsată de Dumnezeu chiar şi în lucrurile
pământului, ori aşa cum a arătat tot Mihai Eminescu
în Povestea fiului de împărat fără de stea (Povestea
magului călător prin stele) după respectiva rânduială
fiecare om are o stea a lui, în viaţa viitoare împreună
cu perechea sai, iubita sub forma unuii înger blond,
vor ajunge pe ea, unde îi va aştepta insula fericirii, se
înţelege veşnice.

Aşa dar originea împlinirii destinului uman, în


concepţia românului, nu se află pe pământ ci în
lumea cea de dincolo în stelele cosmosului divin,
acolo îi este prima origine a vieţii lui. Vom fi obligaţi
să subliniem că am ajuns la un liman comun ai
acestei credinţe cu a păstorului din poemul popular
Mioriţa, cel ce cântă moartea ca pe o nuntă cosmică,
de unde ritualul cuprinde şi venerarea stelelor ca şi a
altor elemente cosmice şi asta încă ne demonstrează
că am ajuns pe un teren în care toate sunt Una,
reamintindu-ne deviza tinerilor Hegel, Schelling şi
Hoelderlin, studenţi la Tuebingen, "Unul şi Totul"
prin aceste cuvinte nu numai că îşi defineau
panteismul, moştenit încă de la Spinoza, dar formulau
existenţa unui Dumnezeu care e Unul şi le cuprinde
pe toate câte sunt în univers, principiu urmat întocmai
de marele filosof Hegel în Fenomenologia Spiritului.

În lumina acestor date prin origine primară, am putea


să acceptăm că omul cu simţirea şi raţiunea sa,
ajunge până la Ideea de Dumnezeu.

Am spune că prezenţa originilor şi a originei prime,


care nici nu se cer căutate fiindcă trăiesc în noi şi noi
în ele, constituiesc un alt specific al spiritualităţii
noastre, pe lângă spaţiul mioritic, sofianismul
ortodox, întrepătrunderea a două lumi între uman şi
divin, moartea ca un pod de trecere spre dincolo,
românul fiinţează mereu în două teritorii sufleteşti,
limbul de dincolo ceresc este şi al visului etern,
străbătut de Sărmanul Dionis până la Domurile lui
Dumnezeu, de unde călugărul Dan va cădea în
genunile păcătosului fiindcă a luat numele Dumnului
în deşert, considerându-se el însuşi Dumnezeu.

De-aici primesc valabilitate şi alte gânduri autohtone


cum că noi trăim cu morţii nu numai ai noştri, dar pe
calea cărţilor şi cu cei dispăruţi de mult şi sfera se
poate întinde şi la cei străini cărora le-am învăţat
graiul, şi am ajuns să-i cinstim, uneori mai mult decât
pe cei din neamul nostru. S'ar putea susţine şi în mod
invers, că noi îi ţinem în viaţă, lângă inimă pe cei
morţi, mai ales atunci când singurătăţile reci
copleşesc asemeni unei plase a lui Nessus, câte-un
suflet solitar.

Mai departe vatra casei este sacră, un altar în jurul


căruia se adună viii şi morţi unui neam, răsărind sub
aurori depărtate, întrebarea plină de fiori: Unde sunt
cei ce nu mai sfânt?

În pământul ţării noastre se înalţă catedrale subterane


cu orgi cântătoare la cea mai uşoară atingere de vânt.
Ele, preamăritele şi preasfintele, sunt făurite din
oasele celor dispăruţi şi de câte ori călcăm pe
drumurile de altădată o facem sfioşi, cu mare grijă,
nu cumva să sufere cel îngropat sub iarba proaspătă şi
flori ale câmpului în mireasma cărora te scalzi ca
într'o baie trandafirie, oglindind un crepuscul senin
de Septembre, dureros de nostalgic. Totul se petrece
în gratuitul poeziei, prezent de la început până la
sfârşit, ca un leitmotiv al inimii. Acesta e miracolul
fiindcă Frumuseţea care însoţeşte minunatele,
imaculate forme, aşteaptă să fie recompensată cu o
monedă bătută în aur stelar, fără nicio legătură cu
lăcomia regelui Midas ori a urmaşilor săi moderni,
robii banului.

Nimic nu se schimbă în mod esenţial, tot ce-i ales a


trecut prin sitele minîţii, cu ajutorul originilor intră în
veşnicie punându-li-se în mâini cheia raiului unde în
pridvorul bisericii cântă din lire, îngerii cântăreţi ai
lui Melozzo da Forli. Omul, în sine, este în acele
momente întreg al Fiinţei nemuritoare.

Am comparat odată poezia lui Ienăchiţă Văcărescu


într'o grădină cu Gefunden (Găsită) a lui Goethe, şi
fiindcă le-am publicat, odată, nu o vom mai face, mai
ales că mobilul urmărit de noi acuma poate fi explicat
foarte uşor.

Înainte de toate, am să mai reamintesc faptul că


despre creaţia poetului român Ienăchiţă Văcărescu, se
susţinea c'a fost inspirată din poezia magului de la
Weimar, ceea ce nu e adevărat deoarece Goethe a
scris-o după I. Văcărescu, şi fiind singura poezie
dedicată soţiei sale Christiane Vulpius Goethe, e
precis datată cu August 1813, deci la 16 ani de la
moartea Văcărescului!

Originea în amândouă poeziile ar fi floarea iubită de


om, ajunsă în pericol de a se pierde prin intervenţia
unei a treia persoane, care ar ridica-o de pe ramura ei
şi în cele din urmă ar prăpădi-o. Poezia lui I.
Văcărescu rămâne la actul poetic în sine, acesta
exprimă o grijă până la frică, pe care o gustă, în mod
gratuit, cu simţurile sufletului deci se opreşte la
motivul pur liric, fără să rezolve, bineînţeles, datele
practice care urmau să fie luate.

Goethe cu spiritul neamţului practic, priveşte şi


princepe că va trebui să ia anumite măsuri şi le va
aplica, se înţelege cu destoinicia unui grădinar-
maestru, fie şi din Erfurt, cum l-a numit cineva, nu
tocmai deplasat pe marele Goethe: aşa dar scoate
planta din rădăcini şi-o răsădeşte în grădina lui unde
mlădiţele cultivate vor prinde şi floarea va reînflori
pe mai departe. Fără îndoială poezia, în cazul de faţă,
e în cea mai mare parte, depăşită, prin descrierea
manoperii respective ea aparţine unei meserii, aceasta
fie oricât de cinstiă, nu are nici cel mai minim raport
cu poezia. Fără să-şi dea sema Goethe dă un exemplu
de non poezie, şi ne permitem să credem că în acest
fel prevesteşte moartea Poeziei scrisă cu literă mare
ca numele celui ce a creat-o, Dumnezeu, înfăptuită
deja în Faust, partea doua în actul III când fiul
frumoasei Elene făcut cu un cvaler medieval neamţ
numit dr. Faust, celebrul Euphorion hazardându-se
într'un zbor mult prea îndrăzneţ va cunoaşte un sfârşit
eroic, asemenea unui Icar modern, va muri spre
marea durere a părinţilor lui, întrupând însă pe Lord
Byron, rivalul de salon, căruia îi dă cinstea să anunţe
odată cu dispariţia lui şi moartea marei Poezii.
Goethe s'a plâns de nenumărate ori că poetul englez îi
fură ideile, şi desigur că avea dreptate când vom pune
unul lângă altul satanismul byronian de povestea lui
Mefisto, dar până la urmă îl ierta, probabil trebuia să
admită că tânărul englez e mai talentat decât el în
compunerea poeziilor dacă el îi este superior prin
concepţie, şi barocul imaginaţiei sale, acestea îi dau
dreptul să facă în lumea creaţiei saltul cu un Faust pe
care Byron poate l-a întrecut în frumuseţea unor
comparaţii, dar întregul rămâne de-acuma de-apururi
de neîntrecut: Goethe e mai mult decât Byron, poate
şi fiindcă al doilea n'a ajuns vârsta maturităţii şi a
înţelepciunii, bătrâneţea. Unde Byron rămân fără
rival e satira lui usturătoare nu rar personală, şi
distrugătoare. În schimb, Goethe a păstrat până la
moarte cultul curtoaziei germane, care de pildă n'ar
da ca profesor o notă slabă ucenicului, decât ţinându-i
paltonul şi explicându-i că de fapt nu a greşit el, cât
de vină i-a fost pana că i s'a rupt, în orice caz mai
târziu cu zâmbetul pe buze, la fel de amabil, îşi
execută totuşi elevul. Nu am înţeles niciodată această
ipocizie la un popor drept, cinstit şi încă cu atâtea
calităţi bune. Ca urmare în literatura germană lipsesc
scrierile critice, pamfletele de pildă, predilecţia
multor intelectuali români să-i amintesc pe Tudor
Arghezi sau Pamfil Şeicaru, dintre cei mulţi. La
nemţi, în locul satirei muşcătoare pe care noi am
moştenit-o de la romani, şi întrebuinţează o ironie
fină, parcă l-ar mângăia pe cel vizat, vizibil preocupat
să nu-l supere, să nu-l dăm exemplu pe H. Heine
fiindcă marele poet era înzestrat cu lexicul mânios al
profeţilor din Vechiul Testament, şi ştia să lovească în
inamicii lui, cu forţa pusă în joc de Moise când
lovind stânca s'a rupt în două Marea roşie, făcând
posibilă trecerea evreilor din Egipt spre ţara
Canaanului unde curgea miere şi lapte, se înţelege din
mâni îngereşti. Cred că în bună parte am definit arta
marelui H. Heine, cel cu fulgere în mâni dar oricând
gata să se transforme în cununi de nestemate pentru
femeile ce-i împărtăşeau trupeşte harurile divine,
această iubire profană amestecată cu cea divină e
comună cu cea a poeţilor români, o găsim la
Eminescu, acesta îl cunoştea şi îl preţuia pe Heine dar
nu cred că e o influenţă absolut directă.

Cu totul altfel stă situaţia cu câteva versuri heiniene,


prezente la L. Blaga în poezia Belşug, unde nu-i
vorba de iubire ci de sentimentul omului însingurat,
la poetul român e simbolizat de un cireş, prădat de
poamele sale, pe când la Heine e vorba de întrebarea
pelerinului obosit de atâtea drumuri, unde îi va fi
ultimul său loc de odihnă adică mormântul.

La Blaga ultima strofă din aceeaşi poezie sună aşa:

- Las'să vie, să culeagă,


Vara mea rămâne'ntreagă.

Stelele deasupra mea


Nimeni nu mi le-a fura!

La Heine ultima strofă:

Immerhin! Mich wird umgeben


Gotteshimmel, dort wie hier,
Und als Totenlampen schweben
Nachts die Sterne ueber mir.

Pentru că poezia lui Heine merită acest lucru, mai


ales că am publicat-o într'un volum fără nicio şansă
de a fi cunoscut cel puţin de o mână de intelectuali
români, voi reda în cele următoare, în traducere
proprie, poezia Unde? Wo? mai ales că nu are decât
trei strofe:

Unde-mi voi găsi mormântul oare


Obosit de drumuri, pelerin?
Lângă palmierii ninşi în soare
Ori sub visătorii tei, pe Rhin?

Undeva'n pustie mă voi pierde


Jefuit de-o mână rea, străină?
Sau voi adormi pe coasta verde
În nisipul mării doar lumină?

Oriunde sfârşitul ei mă prindă,


Cerul Domnului m'o'nconjura
Şi făclii la mort o să se-aprindă
Noaptea, stelele de-asupra mea.

***

Desigur atmosfera celor două poezii este total


deosebită, în Belşug cireşul se dăruie cu mărinimie
celor ce îl fură, socotind că stelele de deasupra lui
nimeni n'o să i le iele.

Acestei atitudini optimiste, tinereşti, în poezia lui


Heine ne confruntăm cu un pelerin atât de obosit
încât îşi pune întrebarea unde o să-i fie mormântul?
Şi după ce se referă la câteva locuri unde moartea l-ar
putea prinde, în final, autorul ajunge la concluzia că
indiferent unde o să-i fie locul de veci, acolo sau aici,
cerul îl va înconjura şi făclii la mort o să se aprindă
"Noaptea, stelele deasupra mea".

Fără îndoială este una din poeziile mari ale poetului


Heine, cum este pentru L. Blaga o reuşită nu de toate
zilele, poemul Belşug.

Ceea ce impresionează, în ambele cazuri, mai adânc


şi tragic la poetul german, există sentimentul că
stelele deasupra omului nimeni nu le va lua, chiar
dacă ele se vor aprinde pentru a sluji ca nişte făclii
pentru mort.

Vraja cerului înstelat m'a fascinat şi pe mine, când


copil, mă plimbam cu tata de malul Mureşului la
Arad, şi l-am descoperit cu toate minunăţiile sale,
bijuterii cereşti numite Pleiadele, Aldebaran,
Casiopeea, Carul mic, Steaua polară, Siriusul, Vega,
Pegasul şi altele mai mărunte pierzându-se în praful
stelar al Căilor lactee şi mai departe în infinitul
lumilor tot mai necunoscute.

Personal, cred, ce spun, simt până în adâncul cel mai


profund al conştiinţei mele, că pe alte meridiane, ne
întâlnim iar cu cerul înstelat, drum pe care l-a urcat şi
Eminescu până a ajuns la dreapta Demiurgului
Părinte, pe cerul nopţii un Luceafăr, strălucitor în
singurătatea sa de aur şi lumină.
Iar aş crede că această înfrăţire cu cerul înstelat, nouă
ne vine de mult înapoi de la strămoşii noştri păstori
sau oieri cum le zice maestrul Pamfil Şeicaru, cartea
şi Bilia lor acolo sus, lângă culcuşul căpriorilor, le era
singurul ghid spre lumină, tot mai multă lumină.
Privind mereu la cerul înstelat, i-am învăţat misterele
pe dinafară, şi nişte stropi, iată au ajuns şi pe masa
noastră: dorul de a privi la cer şi a-i explora toate
aşezările după cartea scrisă pentru popor de savantul
C. Flammarion.

Aceaşi trăire prin H. Heine o are şi poporul evreu în


drumul său de pelerin, oricum stelele îi vor lumina ca
torţe pentru mort, deasupra sa drumul cel din urmă.
În Vechiul Testament mulţi regi biblici au fost păstori
de unde ecoul în inima poetului este asemănător cu al
poetului român căci oricât l-ar fura, stelele deasupra
lui nimeni nu i le-o lua.

Iată o tradiţie comună care arde ca flăcări în inimi ce


nu vor să apună, atât in spiritualitatea poporului evreu
cât şi în cea românească, după vechimea lor seculară
au dreptul să fie numite şi pecete originară sau simplu
orgini, sau după caz origine spirituală.

Dacă am citi Xeniile prevăzute de Schiller şi Goethe


cu titlul de satire, vom rămâne iar uimiţi de blândeţea
unor definiţii ce doar rar ar putea să atragă atenţia
unor advesari, şi iar se cuvine să adaogăm că ori de
câte ori se cerea o intervenţie mai ieşită din comun,
Goethe se exchiva să o scrie îi cerea lui Schiller să
ieie atitudinea de rigoare, dar fără să depăească jena
neamţului să strice armonia interioară unui om, când
bine se ştie cu ce greutate se construieşte o
personalitate umană.

S'ar putea ca această tendinţă de a nu jigni pe om, să


nu mai vorbim de totala lui desfiinţare, a izvorât în
inconştientul neamţului din dogma predestinării,
dogmă ce exprimă credinţa teutonului, după ea
fiecare om are prescris drumul său în viaţă, fie bun
fie rău, încât orice încercare de a schimba lucrurile se
arată de prisos. Drept urmare orice tentativă de
moralizare nu poate avea niciun efect, odată ce încă
de la Leibniz fiecare fiinţă umană e închisă hermetic
în propria sa monadă, nu poate comunica decât cu
monada primă, Dumnezeu. De-aici viaţa pământească
e un adevărat iad, niciun predestinat nu e stăpân pe
soarta sa, din această cauză la un indiferent
sentimental, adversarul nu merită nici batjocura sa,
dar nici mila. De mult, oamenii nordici protestanţi,
trăiesc fiecare ca o monadă fără să dea atenţie
celeilalte monade pe care spiritual nici nu o văd.

În ce-l priveşte pe Lord Byron există o dispută în


legătură cu moartea sa la Missolonghi. Aşa cum am
învăţat la şcoală, şi am citit în manuale, poetul englez
a murit căzând în bătălia dusă de poporul grec pentru
libertate la Missolongi. Deci a avut parte de un sfârşit
de erou, ultimul său pat mortuar constituindu-l
câmpul de luptă pentru realizarea unor idealuri ce nu-
şi vor pierde valoarea pe pământ. Totuşi, pentru
călătorul ce vizitând Grecia va trece şi de partea de
sud-vest, continentală a Greciei şi se va opri la
Missolongi, să dedice un omagiu memoriei lui Byron,
va afla de la localnici că poetul englez nu a murit în
luptă ci de malarie, într'un hotel din localitate. E un
aspect ce dă de gândit, poate poetul a cedat nervos
atunci când se vedea pus în situaţia de a intra într'un
război crâncen, de care nu-l lega nimic. În acest caz
moartea sa într'o cameră de hotel, în general şi în
vremea noastră hotelele sunt destul de primitive în
Grecia, sfârşitul lui Byron la Missologhi va rămâne,
pe mai departe un mister.

În legătură cu Faust de Goethe, am arătat că în


tragedia lui a prevăzut întocmai evoluţia societăţii
apusene până în zilele noastre, ceea ce îi împrumută
calităţile de profet, cum scria Shelley că această
vrtute se cuvine să facă parte din structurile sufleteşti
ale fiecărui mare artist. Dar coborând cu picioarele pe
pământ, nu va fi greu să aflăm că Goethe a fost o
viaţă întreagă un înalt personaj politic deci şi-a
însuşit toate uzanţele etichetei de la o curte princiară,
dar venind în contact şi cu multe dedesubturi ale
politicii de fiecare zi de care altfel habar nu ar fi avut
că ele se întâmplă. Trimis ca ambasador şi la alte
curţi imperiale, magul de la Weimar a avut ocazia să
cunoască tot felul de lume de la ranguri sus puse la
oameni de legătură cu roluri importante deşi treceau
pentru popor total necunoscuţi. Având, într'un
interval de aproape 50 de ani un bogat material social
şi politic Goethe a fost capabil, posedând şi un geniu
artistic, să dea naştere la o capodoperă de felul lui
"Faust" în care nimica nu e înfrumuseţat ci spus pe
şleauă chiar şi cele mai neplăcute lucruri. În
respectiva lucrare, la fel de valoroasă pentru epoca
modernă ca şi operele lui Homer în antichitate, din
ea, cu deosebită uşurinţă a putut defini spiritul faustic
al ţărilor apusene europene ca: atitudinea
antropocentrică (omul devine centrul universului în
locul lui Dumnezeu, acesta pur şi simplu nu există,
sau mai comod ca în Faust El se retrage în înălţimile
depărtate ale cerului şi îl lasă pe diavol să fie călăuza
lui Faust, nou contract bazat pe un pariu, pe care
Mefisto nu are cum să-l câştige), e activistă (deviza
nu e "La început a fost Logosul", aşa cum scrie la
Biblie că este Cuvântul lui Dumnezeu ci "La început
a fost fapta"), e magică, nu o mai înteresează originea
lucrurilor, supusă fiind doar fascinaţiei banului, nu o
înteresează trecutul şi tradiţia deci e prezenteistă, sau
cum scrie Balzac nu prea favorabil desvoltării
capitalismului, locul lui Mefisto a fost preluat de
burse şi alte instituţii bancare, astfel că rătăcitorul
Melmoth eroul lui Maturine poate să revie pe pământ
din infernul unde a fost mazilit, reconciliindu-se cu
lucrurile pământeşti doar cele mai importante şi
rentabile au origini diavoleşti.

Se ridică problema dacă lumea prevăzută de Goethe e


una ce îi câştigă simpatiile, ori a fost un simplu
cronicar al timpurilor sale şi cele următoare cu încă
mai bine de trei secole, şi aici va trebui să punem sub
mare semn de întrebare, titului dat de C. Noica
studiului său de "Despărţire de Goethe" când corect
ar fi trebuit să fie "Despărţire de Faust" pur şi simplu.

Fiindcă poetul Goethe ca poet a avut o activitate


prodigiosă, de parcă ar fi vrut să impiedece moartea
poeziei, şi a editat impreună cu Marianne Willemer
acel neaşteptat "West-oestlicher Divan" în care ea era
Suleika şi autoarea unor poezii egale ca valoare lui
Goethe. Cu ocazia apariţiei respectivului volum,
maestrul se pronunţă împotriva poeţilor contemporani
cu el, cărora le contestă orice talent pe lângă poezia
persană pentru care nu are decât sublime cuvinte de
laudă, caracterizează spiritul oriental mai mult decât
potrivit, în adnotaţiile lui Goethe ne putem
recunoaşte şi noi sufletul şi spiritul nostru.
Dar decadenţa culturii europene începe odată cu a
doua jumătate a secolulul trecut sub forma unei diade
descrise de Benedetto Croce alături de mari artişti şi
poeţi, musteau şi germenii unei desmembrări
culturale, termenul de "Entartung = degenerescenţă"
a fost introdus de Max Nordau pe când filosoful
Nietzsche consideră că sistemul său filozofic (voinţă
la putere, supraomul, naşterea tragediei din dionisiac
şi apolinic) va putea salva societatea apusean-
europeană de decadenţa sa culturală.

În secolul al XX-lea cum procesul înaintează


vertiginos, parcă ajutat de principiile artei moderne,
astfel că Heidegger, cu totul semnificativ se întoarce
la noţiunea de origine pe care o aplică operei de artă
astfel că filozoful îşi începe lucrarea "Originea operei
de artă" chiar cu definiţia ei care este: "Originea
înseamnă acel ceva prin care şi de la care pornind, un
lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim
ceea ce este ceva, în care este, esenţă a sa. Originea
unui lucru este provenienţa estenţei sale. Problema
originii operei de artă este problema privitoare la
provenienţa esenţei sale." Într'o altă lucrare,
Heidegger susţinea cu cât înaintăm în trecutul
lucrului cu atât avem şansa să-i descoperim originea
şi provenienţa esenţei sale.
Este de menţionat că în acest fel originea joacă un rol
de prim ordin, prezent şi în filozofia lui Husserl cu a
sa reducţie eidetică şi de pildă istoricul de artă
Heinrich Luetzeler în Deutsche Kunst, Bouvier
Verlag, Bonn, 1987, arată că arta germană originar
este expresionistă, în sensul că statuile carolingiene
nu urmăresc să exprime frumosul, fundamental
pentru arta italiană sau cea franceză, ci prin
exagererea unor părţi de fizionomie ca fruntea mai
proeminentă se caută să se sublinieze înţelepciunea
unui sfânt, deci se pune adevărul înaintea frumuseţii.
Cum bine se ştie expresionismul a străbătut ca un fir
roşu întreaga artă germană, de la Gruenewald până la
pictorii începutului de secol al XX-lea, adunaţi în
jurul grupării "Die Bruecke" (Podul).

Dar iată ce mai spune filozoful în legătură cu " ... în


chip poetic trăieşte omul pe acest pământ". Am mai
expus ideile heideggeriene, dar astăzi îi voi reda
propriile sale idei şi cuvinte, prin care ar propune o
reîntoarcere la marea poezie, dacă arta şi poezia
modernă nu face decât să distrugă fără să
construiască ceva în loc. Poetul poeţilor pentru
Heidegger este Hoelderlin cel ce exprimă sacrul pe
limbajul poeziei, fără niciun alt adaos extrapoetic.
Interesant ca se îndepărtează de modul de a crea para
poetic al lui Goethe din Gefunden ceea ce înseamnă
că I. Văcărescu a scris din instinct o formă pură de
poezie fără imixtiuni străine, sau înflorituri nelalocul
lor. Încăodată se adevereşte că pe drept se susţine că
"românul e născut poet". Ar mai fi de adăogat că
Heidegger nu era entuziasmat de poezia lui Goethe,
de unde presupunem că a fost de acord când Jaspers a
susţinut că Goethe ar fi putut scrie ca oricare dintre
poeţi, înafară de Hoelderlin.

Ar mai fi de menţionat că atât Heidegger cât şi


Jaspers au citat şi s'au referit la poeziile hoelerdliene
din timpul bolii sale psihice, a suferit de schizofrenie
cam din anii 1793-94 deci aproape întreaga sa creaţie
a stat sub dominaţia afecţiunii sale. Din păcate unii
literaţi (vezi şi P. Creţia în "Testamentul unui
eminescolog") români susţin în continuare că
Hoelderlin odată cu boala sa psihică a intrat într'o
mare întunecime exact ca şi Eminescu, de unde se
vede cât de retrograzi sunt unii intelectuali români
atunci când li se pun sub nas unele sacre adevăruri, ei
tot cum au învăţat la şcoală, repetă lecţia şi asta îi
degradează ca de la sine, dar cine să observe acest
lucru într'o Românie în care învăţământul de toate
gradele se află într'un impas, greu de trecut.

Ar mai fi de spus, Hegel considera că spiritul absolut


poate fi abordat pe trei căi: filozofia, arta şi religia,
le-am dat în ordinea prevazută de marele filozof. În
ce-l priveşte pe Heidegger şi el abordează cele trei
moduri de sesizare a Fiinţei, dar într'o altă ordine. Să
redăm citatul promis, în cele dintâi: " ... în chip poetic
locuieşte omul pe acest pământ. Poeticul aduce
adevărul în strălucirea a ceea ce Platon a numit în
Phaidros, ceea ce iese la iveală strălucind cel mai pur.
Poeticul străbate orice artă, orice scoatere din
ascundere care aduce în sfera frumosului tot ceea ce
fiinţează în chip esenţial.

Oare artele frumoase prin scoaterea din ascundere pot


să-şi revendice dreptul originar, de a ocroti ivirea a
ceea ce aduce salvarea, să redea încrederea în ceea ce
se acordă? Nu se ştie dacă artei i se acordă suprema
posibilitate a esenţei petrecută în sânul celui mai
mare pericol, în schimb filozoful se poate mira că în
delirul tehnicii care se întinde peste tot, poate să
apară ziua când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze în
revelarea proprie adevărului. Esenţa tehnicii nu e de
ordinul tehnicului şi se petrece într'un domeniu
înrudit cu tehnica şi care pe de altă parte e
fundamental diferit de ea. Un atare domeniu este arta.
Dar arta e un asemenea când meditaţia nu se închide
în faţa constelaţiei adevărului pe care o pune
întrebarea filosofului; întrebând astfel, noi dăm
mărturie pentru situaţia critică în care ne aflăm:
excesul de tehnică ne împiedecă să aflăm ce este
esenţial în tehnică, aşa cum, de prea multă estetică nu
mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă. Însă cu cât
mai mult stăruie întrebarea noastră asupra esenţei
tehnicii, cu atât mai misterioasă devine esenţa artei.

Cu cât ne apropiem mai mult de pericol, cu atât mai


luminos încep să strălucească acele drumuri care
poartă către ceea ce salvează. Cu atât mai stăruitoare
devine întebarea noastră. Căci în actul întrebării stă
pioşenia gândirii."

În acest paragraf de la început se constată că filozofia


nu-şi poate "revendica dreptul originar de a ocroti
ivirea a ceea ce aduce salvarea" din aceasta cauză
Heidegger a lăsat mult în urmă filozofia şi trece la
analiza poeticului căruia îi dă o definiţie demnă de
reţinut: "Poeticul aduce adevărul în stralucirea a ceea
ce Platon a numit în Phaidros ceea ce iese la iveală
strălucind cel mai pur. Poeticul străbate orice artă,
orice scoatere din ascundere care aduce în sfera
frumosului tot ceea ce fiinţează în chip esenţial."

Totuşi nici artele frumoase nu pot ocroti ivirea a ceea


ce aduce salvarea, să redea încrederea în ceea ce se
acordă "astfel că filozoful o depăşeşte şi pe ea, fără să
se despartă de lumina strălucitoare pe care o
răspândesc, continu şi filozofia şi poezia, chiar dacă
nu-şi pot revendica dreptul originar, la salvare".

Urmează un alt gând tipic heideggerian: "Cu cât ne


apropiem mai mult de pericol, cu atât mai luminos
încep să strălucească acele drumuri care poartă către
ceea ce salvează. Căci în actul întrebării stă pioşenia
gândirii."

Ori răspunsul pioşeniei gândirii va fi dat în cele din


urmă, omul va fi salvat din criza spirituală în care se
zbate, doar dacă îl va aştepta pe Dumnezeu, se
înţelege alături de filozofia lui Heidegger, de marea
poeziea lui Hoelderlin, cântăreţul sacrului şi să nu-l
uitâm pe cel ce l-a descris, Rudolf Otto.

Filozoful susţine, chiar dacă Dumnezeu nu va apărea,


prin acţiunea de a-l aştepta, omul se va înălţa pe scara
Fiinţei fiinţării, desăvârşindu-se.

Ultima orientare a autorului lucrării filozofice "Sein


und Zeit" a iritat pe mulţi "prieteni" şi adversari de-ai
săi, astfel că l-au împiedecat să-şi publice interviul
dat revistei "Stern" într'o carte separată, deşi el
cuprindea concluziile de o viaţă ale filozofului, fără
această aşteptare a lui Dumnezeu, opera
heideggeriană ar fi apărut ciuntită, lipsită de sens,
sortită să mulţumească pe nişte comentatori pedanţi
de filozofie, şoareci de bibliotecă, urmărind să-i
răstălmăcească fiecare cuvânt, pentru a demonstra cât
de dificil este de înţeles Martin Heidegger şi
bineînţeles cu ajutorul notelor scrise de ei înşişi să-l
facă şi mai de neînţeles.

Căci pentru un om, familiarizat cu sistemele


filozofice existente, drumul marelui filozof îi va
apărea mai mult decât explicabil, aşa trebuia să
evoluieze şi nu altfel. Făcând o apropiere între Hegel
şi Heidegger, fie şi formală, vom fi înclinaţi să trecem
de la spiritul subiectiv, obiectiv şi absolut, ordonare
aparţinând lui Hegel în persoană, peste pragul
ontologic, unde am întâlni o triadă corespondenţă:
fiinţare, Dasein (aici, a fi în lume) şi însfârşit Fiinţa.
Cum Heidegger a refuzat pertinent să definească
"Fiinţa", ne vom feri la rândul nostru s'o facem.
[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare
Editura ALMAROM), acum numai cu manuscrisul original, Rita Vuia]
Repetăm abordarea spiritului absolut la Hegel, pentru
a ne explica de totului clar, că acesta e determinat de
arta spirituală, de religia revelată şi de filozofie ca şi
Cunoaştere Absolută, în ultimul capitol Hegel
consideră "Conţinutul simplu al Sinelui care se
cunoaşte că dă o definiţie Fiinţei", fără nicio legătură
ce cea din concepţia heideggeriană. La acesta din
urmă fiinţa ar avea legături mai strânse cu Spiritul
absolut şi dupa ce am aflat că omul va trebui, pentru
a se salva, din marea criză provocată de dominarea
planetară a tehnicei luând tot mai mult din domeniul
culturii, să-l aştepte pe Dumnezeu, nu mai avem nicio
îndoială că fiinţă, contrar celor susţinute de
majoritatea exegeţilor heideggerieni, va trebui să fie
scrisă cu literă mare, Fiinţa.

Fiindcă nici Heidegger nu are posibilităţi de lucra cu


alte elemente specifice Fiinţei, şi le insuşeşte dându-
le însă o altă ordine ierarhică: filozofia, poezia şi
religia, cu aşteptarea lui Dumnezeu, şirul citat creşte
de la stânga la dreapta, religia e factorul primordial
de o covârşitoare esenţialitate.

După Hegel, cum am arătat-o suprema treaptă o


constituie filozofia, el însuşi reprezintă pe filozoful
absolut în posesia cunoaşterii absolute.

Dar în ce priveşte cuvântul poetic, şi Hegel şi


Heidegger sunt de acord că el e primul dintre arte,
spre deosebire de alţi filozofi (Schopenhauer) pentru
care muzica joacă acest rol principal.

La ambii filozofi, Dumnezeu e diferit de obiectul său,


natura, dar pe când la Hegel Spiritul absolut e supus
întrebării, la Heidegger, după schimbarea survenită în
tre punctele de plecare ale filozofării heideggeriene
fenomen cunoscut sub denumirea de Kehre
(schimbare) întrebarea o pune Fiinţă de unde pioşenia
gândirii ei.

Revenind la noţiunea de origine locul unde se


desvăluiesc esenţele unui lucru, cum am spus-o în
cele anterioare, a intrat şi în preocupările lui Husserl,
dascălul lui Heidegger, predecesorul său la catedra de
filozofie a Universităţii din Freiburg. El prin teoria
esenţelor studiate fenomenologic ar fi urmărit să facă
din filozofie o ştiinţă riguros ştiinţifică. A fost
nemulţumit când a constatat că urmaşul său a abordat
întreaga problemă din punct de vedere existenţial, şi
ca în mod principal se opune oricărei încercări de a
defini filozofia ca o ştiinţă în general, departe de
vreun caracter riguros ştiinţific.

În fragmentul citat în legatură cu esenţa tehnicii


Heidegger, în raport cu delirul tehnicii întins peste
tot, spune câteva cuvinte bine gândite: " ... poate să
apară ziua când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze în
revelarea proprie adevărului. Esenţa tehnicii nu e de
ordinul tehnicului şi se petrece într'un domeniu
înrudit cu tehnica şi care pe de altă parte e
fundamental diferit de ea. Un atare domeniu este
arta."

O afirmaţie foarte îndrăzneaţă pe care se grăbeşte s'o


relativizeze, subliniind situaţia în care se află
omenirea: "Exesul de tehnică ne împiedecă sa aflăm
ce este esenţial în tehnică aşa cum, de prea multă
estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă".
Este un neajuns al metodei în sine, deoarece oricât s'a
străduit E. Husserl, abordând logica inclusiv ca secret
şi taină a cuvintelor, ulterior desvoltată ca o filozofie
în sine, şi tot n'a reuşit să realizeze o ştiinţă riguroasă.
De vină e subiectivitatea a ceea ce numim noi esenţe,
şi origini. Heidegger le studiază ca şi cântece şi
ecouri ale inimii, şi parcă a avut mai mult succes
decât Husserl. Probabil că originile şi esenţele ţin în
cea mai mare parte a lor de lucrurile în sine, după
Kant inabordabile de conştiinţa umană, ele se simt
dar nu pot fi raţionalizate, decât cu marele risc de a te
pierde în propriile tale cogitaţii, ca'n valurile unui
ocean pregătit de furtună, gata să măture totul în
calea sa. Poate Heidegger a înţeles acest lucru, din
aceasta cauză filozofia sa e mai mult poezie şi religie
hoelderliană.

17.1 ADDENDA

Pamfil Şeicaru: Un singuratec: C. Stere, ed.


"Carpaţii", Madrid 1956

C O L E C Ţ I A l C A R PA Ţ I I l

Nr. 5
Pamfil Şeicaru

UN SINGURATEC :
C. STERE

EDITURA "CARPAŢII"
MADRID
1956

De la început portretul lui C. Stere de Pamfil Şeicaru


e caracterizat printr'o singură trăsatură esenţială a
fiinţei sale: "În viaţa politică şi culturală a României
C. Stere a fost un singuratec. A avut prieteni şi
devotamente, a fost animatorul unei mişcări,
poporanismul, a fundat şi a condus "Viaţa
românească" revista de cel mai mare prestigiu după
eclipsarea "Convorbirilor literare", dar până la
sfârşitul existenţii lui C. Stere a rămas un singuratec."
În timpul neutralităţii a publicat mai multe articole în
legătură cu evenimentele actuale şi le-a întitulat
sugestiv "Carnetul unui solitar": "C. Stere s'a simţit
dealungui unei vieţi de intensă participare la viaţa
publică -, de frământare a spiritului românesc, un
izolat. Sub aparenţele lui de om rece, distant, se
ascundea o delicată sensibilitate; era un om care
simţea necesitatea unei călduri afective şi nu o găsea.
Înclin să cred că acea rezervă pe care a păstrat-o în
raporturile cu oamenii, acea infirmitate sufletească a
entuziastelor dăruiri, acel sentiment de izolare pe care
C. Stere l-a avut toteauna se datoresc anilor petrecuţi
ca deportat în Siberia. Dealungul sbuciumatei lui
vieţi, el a rămas neschimbat, aşa cum s'a format ca
tânăr revoluţionar crescut în atmosfera specifică a
mediilor revoluţionare ruseşti, aşa cum Siberia i-a
modelat sensibilitate. Rămânem, oricât s'ar schimba
împrejurările, condiţiile de viaţă, cu amprenta
formaţiei din adolescenţă, cu caracterul,
sensibilitatea, viziunea de oameni şi de viaţă
precizate în epoca tinereţii. Mai târziu, experienţele
existenţei noasre aduc, evident, modificări, dar ele
sunt exterioare, nu modifică conţinutul, nu ne
schimbă în ceea ce formează fundamentele, firii
noastre."

Într'o lucrarea despre Basarabia am semnalat şi eu


respectiva lipsă de potrivire dintre caracterul omului
basarabean şi cel al locuitorului băştinaş al României;
şi din acest motiv mă înteresau concluziile
maestrului, deocamdată sugerează că zilele petrecute
ca tânăr revoluţionar în Siberia l-au înfluenţat în mod
decisiv, dar argumentele mi se par puţin
convingătoare. După umila noastră părere, vremea
prizonieratului siberian, oricât l-ar fi urmărit cu
amintirile sale a constiuit un factor extern care s'a
mulat peste caracterul specific al firii sale, în esenţa
sa profund românească. De altfel, suntem siguri că
nici maestrul nostru nu a căutat să susţie un alt punct
de vedere, după cum urmează să scrie în continuare:
"C. Stere, rector al Universităţii din Iaşi, conducător
al revistei "Viaţa românească" animator al
poporanismului, nu suferise nicio transformare
interioară, continua să traiască în el revoluţionarul
deportat în singurătaţile îngheţate ale Siberei. În fond,
Stere a fost un dezrădăcinat, un permanent exilat; ca
moldovean basarabean un exilat în lumea rusească şi
mai târziu, ca fost revoluţionar deportat, un exilat în
viaţa românească. Şi acest sentiment de exilat se
adâncea liric într'o stare nostalgică, într'o refugiere în
amintiri, în chemarea evocărilor spre a reduce din
senzaţia de frig a exilului."

Prin aceste rânduri P. Şeicaru împrăştie orice


confuzie nedorită, sentimentul de exilat la C. Ştere
aparţine sufletului permanent al moldoveanului
basarabean, de origine românească, el gustă până la
extaz, ca pe un act contemplativ poetic vrednica lui
nostalgie, asemănată cântecelor de dor ale lui Oct.
Goga, pe când rusul, copleşit de infinitul nostalgiei
sale sfârşeşte prin a-l îneca în alcool, ceremonial
savârşit ca pe un ritual, cum printre alţii o aflăm din
Azilul de noapte al lui Maxim Gorki.

Dar, crede în continuare maestrul nostru, dacă C.


Stere n'a rămas o enigmă pentru cei din jurul său, se
datorează memoriilor sale redactate sub forma unui
roman-fluviu, "În preajma revoluţiei", publicat în 8
volume în editura Adevărul. Eroul principal Vania
Răutu, este chiar C. Stere.

Se face un scurt istoric al mişcării socialise în Rusia,


prima organizare de acest fel, fiind cercul
Tchaikovsky, fondatorul ei a deportat în Siberia, după
evadare a trăit la Londra. În 1914, Nicolas
Tchaikovski, împreună cu Plehanov şi Kropotkin,
făceau parte din vechea gardă revoluţionară, din
primul cerc a făcut parte Sofia Petrovskaia spânzurată
pentru că participase la atentatul contra lui Alexandru
al II-lea, cercul respectiv a fost fondat în 1869.
Membrii lui au fost primii revoluţionari ruşi, care au
făcut propagandă printre muncitori dar pe acea vreme
ei îşi îndreptau atenţia spre ţărănime, apreciată ca
partea cea mai revoluţionară a poporului rus şi cea
mai capabilă să primească doctrina socialistă.

În 1870 după arestarea membrilor cercului


Tchaikovski, s'a format organizaţia secretă "Pământ şi
libertate". Toţi membrii acestei noi organiizaţii erau
cunoscuţi ca "narodniki" de la cuvântul narod ce
însemna popor-poporanişti, opozant marxismului.
Aşadar, C. Stere s'a format în ideologia
narodnicismului, ceea ce explică seria de articole
publicate de el în "Viaţa românească" sub titlul
"Poporanism dau social-democraţie" ajungând la
concluzia: poporanismul corespundea necesităţilor
social-politice ale României, cu o populaţie
ţarănească de 80 la sută".

Dar în rusia narodnicismul, după cum amintea


socialistul Martov în istoricul "Drapelul roşu în
Rusia" a fost înfrânt chiar prin rezistenţa în primul
rând a ţăranilor. În 1875 s'a înfiinţat la Odesa
"Uniunea lucrătorilor din Sudul Rusiei" considerată
prima organizaţie social-democrată în Rusia. C.
Dobrogeanu-Gherea a aparţinut acestei organizaţii, pe
când Zubcu Codreanu, primul socialist român, a
aparţinut de cercul Tchaikovsky. Poliţia ţaristă a
lichidat ambele organizaţii, după o scurtă duarată de
activitate.
[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare
Editura ALMAROM), acum cu manuscrisul original şi pagini de
corectura, Rita Vuia]
E important de semnalat că în sânul respectivilor
luptători socialişti s'au dezvolat două concepţii tactice
una a adoptării luptei legale în cadrul democraţiei
parlamentare existente, pe când a doua propunea
desfiinţarea totală a vechiului stat pe cale
revoluţionară. De-acum se conturează două direcţii
de dezvoltare, una spre partidele actuale social-
democrate şi cealaltă spre statul totalitar comunist,
bazat pe ura de clasă conform învăţaturii lui Marx,
Engels şi Lenin, de unde se poate observa ca între
cele două partide social-democrate nu există nicio
legătură şi e important de menţionat acest aspect
deoarece şi partidul lui Lenin se numea tot social-
democrat ceea ce dă naştere la unele confuzii de care
au profitat neocomuniştii români care au trecut în
tabăra social-democraţiei cu care de fapt nu aveau
nicio legătură înafara unei adversităţi dusă printr'o
luptă pe viaţă şi moarte, de unde la venirea la putere a
partidului comunist în România de după 23 August
1944 asimilarea partidului social-democrat condus de
Titel Petrescu a însemnat un act de teroare politcă;
drept urmare cei ce s'au opus la unirea forţată au
înfundat puşcăria, pe când ceilalţi au îmbrăcat haina
trădătorilor, aşa cum se întâmplă în vremea noastră o
trădare, în sens invers, de la comunişti la social-
democraţii adevăraţi, deşi între cele două partide
există o incompatibilitate prezentă, de altfel de la
naşterea lor.
Adevărata social-democaţie, adepta luptei legale
într'un sistem existent democratic a fost reprezentată
de Dobrogeanu-Gherea, conform teoriei lui Karl
Kautsky viu criticat de Lenin, pe această cale social-
democraţia a devenit duşmanul cel mai înverşunat al
comunismului, intern şi extern, programul social-
democrat, în spiritul descris mai sus, a fost adoptat la
Congresul la Erfurt din 1891.

La noi în ţară, la congresul partidului socialist român


(Aprilie 1894) cuvântul de ordine l-a dat Ion
Nădejde, partizanul, spre cinstea lui, a căii de luptă
legale, rostind semnificativele cuvinte: "La noi în ţară
trebuie să mergem numai pe calea legală, deoarece
Constituţia noastră este foarte liberală şi îngăduie
evoluţia societăţii. Înţeleg tactica violentă
revoluţionară în Rusia, nu însă la noi."

Spre deosebire de revoluţionarii instransigenţi ruşi şi


basarabeni primul partid social-democrat român a
prezentat un program moderat elaborat de Iosif
Nădejde, C. Dobrogeanu-Gherea, V. Morţun, G.
Diamandi şi alţii.

Fără îndoială primii socialişti, îl avem de exemplu pe


criticul Dobrogeanu-Gherea, credeau în marxismul
materialist dar contestau părţi fundamentale din el,
cum ar fi lupta de clasă şi propagau instaurarea unei
societăţi drepte pe cale parlamentară şi nu
revoluţionară. Ori acest aspect era atât de esenţial
încât întreaga dogma marxistă se surpă, dacă mai
întâi de toate statul capitalist nu e distrus. Şi astăzi
putem susţine că previziunile primilor socialişti, nu
s'au împlinit, prin reformele aplicate statului capitalist
nu s'a ajuns la înlocuirea sa ci din contră la o tot mai
mare vitalizare al acestui sistem. E drept că în ţările
apusene au ajuns la putere partidele socialiste dar ele
sunt concurate de alte partide burgheze, origine de
care nici actualele partide zise socialiste nu se lapădă.
E o mare eroare să califici atare partide de stânga
drept înrudite cu cele comuniste, când de fapt nu mai
au nimic în comun, nu e o întâmplare că după
dispariţia comunismului în rasăritul Europei inclusiv
în URSS, partidele socialiste au început sa
domnească în ţările apusene, dovadă că nu există nici
un raport între fostul partid comunist şi social-
democraţia europeană de astăzi. Există obiceiul de a
se face o legătură între ele, chiar de opoziţia de
dreapta, fără ca cineva să-l poată confunda cu
regimul totalitar bolşevic. Orice partid socialist
ajunge la putere prin votul cetăţenilor şi este judecat
după eficienţa măsurilor sociale luate, de obicei după
scurgerea anilor de guvernare e înlocuit de un partid
de dreapta, fără ca aşaceva să fie un lucru neobişnuit
sau revoluţionar. Doar la noi la români în plină
democraţie, partidul social-democrat condus de un
fost ministru al muncii Anastasiu, execută o mişcare
imposibilă: face coaliţie cu foştii reprezentanţi ai
partidului comunist român, dând mâna peste ani cu
trădătorii Şt. Voitec sau Ion Pas totuşi cu o mică
diferenţă, aceştia din urmă aveau scuza că astfel au
scăpat de grei ani de închisoare, pe când tovul.
Anastasiu e fascinat de ciolanul ce i se oferă, un post
de vicepreşedinte al monstrului creat, în schimb cu
ajutorul său, comuniştii vor intra în internaţionala
socialistă, toţi suferind de gravă amnezie, când
datorită partidului revoluţionar marxist-leninist
bolşevic român, partidul socialist-democrat nu numai
că a fost desfiinţat dar şeful său Titel Petrescu a fost
aruncat în închisoare unde urma să-şi încheie zilele
ca şi Iuliu Maniu, Dinu şi George Brătianu dacă
internaţionala socialistă nu şi-ar fi amintit de el şi
prin intervenţiile sale, să-l scoată la lumină, dându-i
posibilitatea să moară ca bun creştin, în propriul său
pat.

Refugiat din Rusia ţaristă, C. Stere s'a stabilit la Iaşi


dar nu în 1888 cum se scrie în carte, probabil o
greşală aparţinând neglijenţei editorului român, ci în
1892 cum declară chiar C. Stere abordând şi
problema numelui său de familie, cum am notat-o
într'un articol în care mă plângeam de erorile lui Ioan
Petru Culianu, evident intenţionate, executate cu
intenţia de a demola o mare personalitate a culturii
româneşti, C. Stere; susţinând printre cele multe, că
pe cel criticat destructiv de el, falsificănd adevărul
cultiva impostura minciunii, îl chema de fapt C.
Şărcăleanu pseudonimul său fiind de C. Stere,
basarabean refugiat politic şi mai adaogă, tot minţind,
că în calitatea sa de prefect de poliţie (???) a
reprimat, personal răscoalele ţarăneşti. Vom vedea cât
e de valabilă şi această ultimă ordinară calomnie,
acuma să ne referim la răspunsul dat de C. Stere la
celelalte două puncte: Într'o scrisoare publică C. Stere
declara că nu e refugiat (politic se înţelege n.n.) din
Basarabia ci a venit în România cu un paşaport legal
eliberat de guvernatorul Basarabiei în 15 Noiembrie
1892 şi mai afirma că se numeşte Constantin Stere nu
Şărcăleanu, un pseudonim sub care a scris la
Evenimentul literar, publicând în respectiva foaie
socialistă condusă de Sofia Nădejde, primul său
articol la 17 Martie 1894 întitulat "Limba literară".

Cu siguranţă Ioan Petru Culianu mânat de atâta ură


cu acţiune de a orbi complet spiritul, rătăcindu-l, nu
ar fi putut scrie o carte adevărată despre "Un
singuratec: C. Stere". A fost în stare s'o conceapă
Pamfil Şeicaru, deoarece pe el îl conducea un
sentiment de iubire, de natură neoplatonică, dantescă,
ideală în conţinutul ei faţă de întreaga activitate a lui
C. Stere. Numai cu ajutorul ei a putut să-şi
dobândească liniştea păcii interioare şi astfel să-i
descopere cele mai alese comori sufleteşti, în bună
parte confruntându-se cu propriile lui ideale şi cu
greutăţile asprului său destin de exilat continu şi
singuratec desrădăcinat, în societatea din jurul său şi
oamenii printre care trăieşte.

Din aceste motive toate cele scrie despre C. Stere, au


valoarea unei lucrări înălţate la stele, muzele
Parnasului o numesc drept una din capodoperele lui
Pamfil Şeicaru.

Despre primii anii petrecuţi la Iaşi, C. Stere a scris în


volumul IV "Hotarul" (partea "Peste culme") şi în
vol. V "Nostalgii" din "În preajma revoluţiei", ele,
subliniază marele ziarist şi scriitor, "redau starea
sufletească a basarabeanului revoluţionar rus în care
se deşteaptă sentimentul naţional".

Era perioada când, consecvent principiilor sale,


partidul social-democrat participă la alegeri
parlamentare din care au fost aleşi Ion Nădejde la Iaşi
şi Vasile G. Morţun la Roman. Despre acest
eveniment Stere a scris în volumul "Ciubăreşti" din
romanul "În preajma revoluţiei". Ion Nădejde
figurează sub numele Vasile Credinţă.

Debutul ca publicist politic l-a făcut în Adevărul


literar în care critică ferm, pe parcursul a mai multor
articole, starea socială din România, punând într'o
lumină dureroasă situaţia mizeră a ţarănimii.

Deşi n'a fost înscris în partidul socialist, participa la


şedinţele lui, de unde putem să ghichim o afinitate
sufletească de "bătrân revoluţionar".

C. Stere va fi alături de socialişti când aceştia au dus


tratative cu Ionel Brătianu, pentru a intra în partidul
liberal, condus de el. Printre aceştia se înscriau: V.G.
Moruţun, Iancu Procopiu, prof. dr. Ion Cantacuzino,
Al.G. Radovici şi Diamandi. În acei ani C. Stere se
afla în relaţii extrem de apropiate cu şeful partidului
liberal, Ionel Brătianu. În volumul VII "În Ajun", din
"În preajma revoluţiei" redă începuturile bunelor
raporturi dintre ei, premierul liberal în roman de
Aurel Crăsneanu.

Fruntaşii socialişti intraţi la liberali s'au numit


"Tinerimea generoasă".

În timpul răscoalei din 1907 a fost prefect de Iaşi, şi


nu cum tendenţios îl declara I. Culianu, prefect de
poliţie, funcţie în care datorită tactului lui C. Stere nu
s'a tras niciun foc de armă, iată adevărul asupra
reprimărilor executate de C. Stere în timpul răscoalei
ţărăneşti din judeţul Iaşi, deci ne punem întrebarea pe
cine a căutat regretatul I. Culianu să înşele dacă nu
cumva ţinea cu tot dinadinsul să-şi ştirbească propriul
său prestigiu?

Evenimentul privind reuşita prefectului C. Stere, de a


nu trage nici un foc de armă împotriva ţăranilor
răsculaţi în 1907, a fost în mod deosebit semnalat în
publicaţiile vremii, iar N. Iorga a tipărit în "Neamul
românesc" o scrisoare prin care îl felicita pe C. Stere,
recomandându-l pentru viitoarele alegeri, alegătorii
să-i prefere candidatura.

În 1914 când Ionel Brătianu a format guvernul,


prestigiul lui C. Stere arăta de nezdruncinat. Revista
"Viaţa românească" al cărei director era se bucura de
autoritate în ochii intelectualilor români. Avea o priză
deosebită la "luminătorii satelor" lui Spiru Haret şi
era de acord cu importantul rol jucat de învăţători în
viaţa publică a ţărănimii.

În 1909 două personalităţi întăreau atmosfera


haretistă: Iorga ţinând cursurile de vară de la Vălenii
de munte şi cursurile de la Mănăstirea Neamţului
organizate de Viaţa românească. Cele două influenţe,
naţionalistă şi poporanistă, sau întâlnit într'un articol
al lui Ion Mihalache întitulat "Partid de clasă"
publicat în 1912 în revista învăţătorilor tineri
"Vremea nouă". Ion Mihalache îşi susţinea pe mai
departe ideea criticată de marele istoric, a unui partid
de clasă, ca un partid ţărănesc. Deşi era auditor asidu
al cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, totuşi
tânărul învăţător se vedea că citise articolele lui C.
Stere "Social-democraţie sau poporanism". Mai mult
decât atât, fratele lui Ion Mihalache, Dumitru, şi el
învăţător, mort în primul război mondial, era
colaborator la " Viaţa Românească".

În 1914, moare Spiru Haret şi Ionel Brătianu îl


numeşte ca ministru al instrucţiei, nu pe cel mai
nimerit în persoana lui C. Stere ci pe I.G. Duca, e
drept colaborator al lui Spiru Haret în organizarea
băncilor populare, al căror director general era. Dar
nedreptatea strigătoare la cer, îl lăsă rece pe C. Stere,
pe el îl preocupa cele două reforme ce urmau să fie
introduse după trecerea prin parlament: reforma
agrară şi cea electorală. Bineînţeles n'a a mai fost
discutate din cauza izbucnirii primului război
mondial, dar de fapt lui Brătianu îi era teamă de
rezistenţa liberarilor săi, încât se grăbi să amâne
discuţia respectivă până la o dată ce urma să fie fixată
ulterior.

Despre activitatea lui C. Stere, P. Şeicaru putea scrie


următoarele: "În viaţa politică românească C. Stere a
pus o pasiune prea puţin comună pentru problemele
sociale. Cultura lui politică era fără exagerare unică;
profesor de Drept constituţional la universitatea din
Iaşi, el a păstrat până la sfârşitul vieţii o neostenită
curiozitate intelectuală concentrată asupra aceleaşi
probleme: Statul. Era respectat; în lumea politică
însă, C. Stere "Siberianul", cum i se spunea, era un
izolat în partidul liberal, deşi socotit şef al stângii
partidului, era temut şi grija tuturor era să fie folosit
numai ca teoretician al partidului, să nu i se
încredinţeze un rol efectiv în conducerea Statului."

După izbucnirea războiului prim mondial, starea


sufletească a lui C. Stere era aceea descrisă în
scrisoarea pe care Ion Răutu (C. Stere în romanul "În
preajma revoluţiei", vol. IV) o trimite unui prieten
basarabean, înrolat şi el în mişcarea revoluţionară
rusă, Vasile Guirila. În primul rând îşi exrimă crezul
său politic: "Nu cred că acţiunea în mijlocul
proletariatului industrial din Rusia poate duce la
prăbuşirea regimului ţarist."

Urmează condamnarea ţarismului care "este


necompatibil cu progresul omenirii. El constituie prin
sine însuşi o primejdie de moarte pentru toată
civilizaţia ... Răsturnarea imperialismului moscovit
nu este dar o problemă internă a Rusiei. Este
problema istoriei mondiale, este o condiţie de
biruinţă a luminii asupra întunerecului în lume-
punctul de plecare, primul pas pentru asigurarea
desvoltării normale a omenirii."

În ce priveşte rolul românilor îi apare de totului bine


conturat: "Suntem fii ai unei naţiuni occidentale,
înecate în intunerecul şi în haosul orientului ... Un
român, revoluţionar ori nu, trebuie să fie duşman de
moarte al ţarismului. Statul român, indiferent de
ideile oamenilor lui conducători, apare în cadrul
istoriei mondiale, ca un factor revoluţionar al cărui
interes vital îl duce la luptă împotriva absolutismului
moscovit.

Aceasta e misiunea istorică a neamului nostru."

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare


Editura ALMAROM), acum numai cu manuscrisul original, până
sfârşit Rita Vuia]

Partea finală se termină cu un lung jurământ, din care


cităm: "Şi aici în faţa ta, ca în faţa tuturor celor
înmormântaţi de vii, în amintirea tuturor celor morţi
cu credinţa şi nădejdea în mine, jur să îmbrac cămaşa
morţii în lupta împotriva colosului ţarist. Jur că până
la ultima suflare, nu voi uita o clipă sarcina pe care
mi-o impun credinţa şi nădejdea celor căzuţi."

Şi însfârşit ultimele rânduri: "Şi dacă voi cădea, toate


torturile iadului vor păli faţă de blăstămul consţiintei
mele, cu gândui la voi, fraţi de suferinţe şi nădejde ai
tinereţii mele ...

Jur! ..."

Şi adaogă pe drept maestrul: oare Octavian Goga ar fi


judecat altfel problemele războiului mondial decât în
funcţie de eliberarea Transilvaniei? Sau s'ar putea
imagina ca M. Barrès să ia o altă orientare decât cea
dictată de apartenenţa sa lorenă?: "C. Stere a adoptat
de la început o poziţie clară, fără nicio reticenţă
oportunistă împotriva Rusiei, imperiu anti-democrat,
Stat temniţă şi vrăjmaş de moarte României şi
poporului român, popor neslav care îi sta în calea
expansiunii spre Balcani. Dacă pentru imensa
majoritate a personalului politic român Rusia era o
necunoscută sau cel mult cunoscută graţie publicităţii
făcute cu prilejul diferitelor împrumuturi efectuate în
Franţa de guvernele ţariste, C. Stere era singurul om
politic care cunoştea a fond cultura, politica rusă,
structura social-politică a Statului muscălesc. El nu
avea încredere, se temea atunci când se vorbea de
participarea României în război alături de Rusia."

În 1912, Leon Casso, ministrul instrucţiei publice al


Rusiei ţariste publicase, cu ocazia împlinirei a 100 de
ani de la răpirea Basarabiei, o carte "Rusia la
Dunăre". În ea se puteau constata, sublinia maestrul,
că permanenţele de direcţie ale, politicii ruseşti
rămân neschimbate indiferent de regim: ţarist,
democrat sau comunist: "Ceea ce defineşte spiritul
superficial al omului politic român este ostentativa lui
ignoranţă, faţa de cultura, politica economia statelor
vecine. Existau oameni politici cari uimeau prin
bogaţia cunoştiinţelor asupra tuturor Statelor
apusului, dar cari ignorau complect Rusia. În toată
literatura politică publicată în limba română n'am
găsit decât o singură lucrare asupra panslavismului, o
broşură de 30 de pagini publicată de Dimitrie Sturza
care ştiind ruseşte a citit în original pe Danielewski,
de exemplu.

În 1902, Take Ionescu publicase articolul "Duşmanul


natural" în care se vorbea de vecina noastră Rusia.
Nu mai că un atare articol putea fi interpretat ca
favorabil ralierii României la politica Triplei Alianţe,
deci alături de Germania, Austro-Ungaria şi Italia,
alianţă îniţiată de regele Carol I, încă din 1883.

În tot timpul neutralităţii Viaţa românească a publicat


articolele respectivului naţionalist basarabean, fanatic
democrat şi anti-ţarist, cu adevărat rândurile lui C.
Stere constituiau "cea mai patetică mărturisire a unei
credinţi în acţiune".

Ionel Brătianu, politician dintre cei mai abili, după


cum scrie contele de Saint Aulaire în "Memoriile
unui diplomat bătrân" ştia de la început drumul pe
care-l va urma, dar pentru a-şi ascunde intenţiile faţă
de Germania şi Austro-Ungaria, desigur avea nevoie
de antirusismul lui C. Stere. Dar cum arată P. Şeicaru,
în viaţa politică pasionaţii, sunt uşor de amăgit de
către oamenii reci calculaţi şi aşa se face că încă din
1898 C. Stere a rămas fascinat de personalitatea lui
Ionel Brătianu, mărturie ne stau evocările din
romanul "În preajma revoluţiei" toate purtând
amprenta împresiei puternice avută asupra lui Stere
de către abilul şi recele Ionel Brătianu.

Când România a intrat în război Stere a fost mobilizat


în Justiţia militară cu gradul de colonel. După
părăsirea capitalei, Stere a rămas în Bucureşti şi până
la semnarea armisţiului cu Puterile centrale, Stere a
stat în rezervă, cât ţara era în război, nu şi-a permis să
ia atitudine. Deci, după Pamfil Şeicaru, şi cine ar
îndrăzni să-l contrazică a fost un simplu zvon
calomnios că C. Stere ar fi aruncat în tranşeiele
trupelor române aflate în sudul Moldovei, prin
intermediul avioanelor germane, manifeste prin care
îndemna pe soldaţi să predea armele şi să treacă de
partea nemţilor. E posibil să se fi întâmplat aşaceva,
dar autorul n'a fost Stere, cum nu i s'a putut
demonstra vina respectivă niciodată.

Abea în Decembrie 1917, la sugestia lui B.


Brănişteanu, fost redactor la Adevărul şi Dimineaţa,
l-a convins pe Stere să scoată un ziar "umina" în care
să facă procesul politicei de intervenţie a României.
În acest fel Stere se găsea într'o situaţie prielnică să
acţioneze, mai ales că în Rusia după revoluţie se
publicară arhivele secrete şi între documentele
acestea, se aflau actele ce purtau la lumină tratativele
Sturmer-von Jagow, dintre ruşi şi nemţi, care dacă nu
ar fi izbucnit revoluţia din Martie 1917, s'ar fi ajuns
la o pace separată, România ar fi fost sacrificată.
Tentaţia era mare, cu atât mai mult cu cât se justifică
politica susţinută contra Rusiei. Ca toţi oamenii de
adânci convingeri C. Stere nu şi-a asigurat în
prealabil o retragere, astfel că exprima cu agresivitate
tot ceea ce credea.

După victoria aliaţilor odată cu prăbuşirea puterilor


centrale, revoluţia din Germania şi dezmembrarea
monarhiei habsburgice, cei ce-au susţinut intrarea
României în război alături de Franţa, Anglia şi Italia,
şi-au luat cu prisosinţă revanşa, ori printre aceştia, în
marea lor majoritate se aflau politicenii cu care C.
Stere se găsise mereu în luptă, "Siberianul"
revoluţionar combătând cu înverşunare pe apărătorii
structurilor social-economice feudale ale României.
Cu această ocazie, P. Şeicaru îşi repeta ideea că
mobilul adversarilor nu erau articolele publicate în
"Lumina" toate bazate pe o documentare strivitoare
"ci în pericolul pe care îl contura "Siberianul" ca şi
conducător posibil al curentului ţărănist. Un Stere
diminuat, un Stere terfelit nu mai putea exercita
aceeaşi influenţă în viaţa politică a României mari.

Şi nu se poate spune că nu au izbutit: C. Stere a fost


un ostracizat al vieţii politice a României mari."

Cu toate acestea în 1918, hotărârea luată de Sfatul


Ţării din Basarabia s'a datorat lui C. Stere, ceea ce de
altfel nu a fost de nimeni contestat şi toate alegerile
efectuate din 1919 până în 1937, au arătat fidelitatea
statornică a ţăranilor basarabeni faţă de C. Stere.

Ura conservatorilor contra "nihilistului siberian" a


avut calitatea de a fi fost făţişă, de unde osânditul C.
Stere reuşea să cunoască perversitatea adversarilor
democraţi, a căror mediocritate se simţea ofensată de
cel ce reprezenta nu numai cea mai vastă cultură
politică dar şi cea mai dreaptă consecvenţă în
apărarea ideilor democratice.

În continuare, autorul va încerca să lumineze unele


colţuri mai tainice din viaţa lui C. Stere, cu scopul de
a înlesni "cunoaşterea acestui solitar al vieţii politice
româneşti".

De la început Pamfil Şeicaru face o remarcă mai mult


decât potrivită, modelul său fiind luat din domeniul
literaturii: "Adesea, meditând asupra cazului Stere
mi-am amintit de eroul lui Ibsen din "Un duşman al
poporului" drul Stockman. Este de un superb orgoliu
afirmaţia eroului lui Ibsen: "Acela dintre oameni este
mai puternic care este singur şi nu depinde de
nimeni." În atitudinea aceasta nietzsceniană adaogă
Pamfil Şeicaru este o înălţime morală de un nobil
pesimism, de reci şi vaste singurătăţi.

Prin acest nobil gând al drului Stockman, erou al


piesei "Un duşman al poporului" de Ibsen, maestrul
nostru s'a gândit atât la situaţia de solitar al vieţii
politice româneşti a lui C. Stere dar sigur şi la
propriul său destin de exilat al exilului.

Mai departe pentru a înţelege psihologia lui C. Stere


autorul va trece în revistă preţiosul document avut la
îndemână, oferit de cele opt volume ale romanului
"În preajma revoluţiei".

Urmează cuvenita introducere: "Cu C. Stere am


întreţinut totdeauna relaţii de prietenie. Era un om
care acorda cu greutate prietenia şi mai greu îşi
deschidea sufletul. Înainte de a publica acea
nimicitoare execuţie: "Preludii: partidul ţărănesc şi
cazul Stere" mi-a citit cea mai mare parte din paginile
vitriolate menite să arate istoricilor de mâine la ce se
reducea autenticitatea democraţiei naţional-ţarăniste.
Nu m'a surprins, dar, când într'o zi la Cameră m'a
invitat la hotel Esplenade, unde locuia când venea de
la Bucov (lângă Ploeşti unde dna Stere avea moşia),
să-mi citească ceva. Mi-a explicat, înainte de a începe
lectura, că intenţia sa a fost să-şi scrie memoriile, însă
publicarea lor ar fi provocat furtuna vrăjmaşilor care
nu iartă şi de-aceea s'a decis să folosească forma
romanţată."

Fiindcă lui Stere îi părea, luând de exemplu


memoriile lui A.L. Marghiloman, că memoriile o dată
citite se uită în rafturile bibliotecilor, s'a hotărât să
recurgă la forma romanului-fluviu, pretinsă ca o
necesitate a odiseii vieţii sale ce nu poate fi redată,
pentru a fi înţeleasă, în "raccourci".

Ca modele îi puteau servi romanele lui Jules Romains


(nu Romain, textul de faţă are o mulţime de greşeli
care ar fi stat în sarcina editorului să le corecteze, dar
în loc de aşaceva a mai adăogat din burta lui de
Sanço Pança altele, de aceeaşi gravitate. Se punea
vina pe lucrul tipografului spaniol care necunoscând
limba românească făce mereu alte greşeli oricât le
ameliorai pe cele existente. În acest caz, din respect
pentru o carte şi autorul ei, acum e vorba de Pamfil
Şeicaru, s'ar fi impus ca editorul să doarmă pe
tiparnţă şi să nu admită un text cu eroi atât de
compromiţătoare. Bine înţeles pentru împlinirea unei
atare misiuni dl. Traian Popescu ar fi trebuit să
renunţe la bacanalele sale nocturne, unde consumul
de vin destul de acru, îl adormea destul de repede in
braţele grijuliei şi mai acre soţii, care în loc de un "fă,
nani, puişorul meu" îi cicâlea umblându-i gura ca o
meliţa deşi protejatul ei se afla se mult în lumea
viselor uşoare, dar într'una avea dreptate mme Chica,
în acest mod nu se putea câştiga o pâine bună, mai
ales când cum e cazul cărţilor editate de el, rămân ca
mărturii de crasă neglijenţă, dublată de o lipsă de
pregătire ce ar pretinde semnul nulităţii absolute. Dar
ce te poţi aştepta de la un om ca Traian Popescu, cel
ce n'a citit o carte în viaţa lui, cum am mai scris-o la
începutul acestei prezentări !!! Pe Romain Roland,
maestrul nu putea greşi acest nume, reducţia literelor
aparţinea ignorantului editor, căci corect se scrie
Rolland) şi nu în cele din urmă Emile Zola cu seria
de romane dedicate familiei "Rougon Marcquart", el
însuşi avându-l de model pe H. de Balzac, autorul
"Comediei umane". Toţi aceşti autori au zugrăvit o
epocă, redând un complex de viaţă socială format de
existenţa reală a tuturor claselor, intenţia creatoare şi
a autorului de roman fluviu C. Stere. În această
formulă deşi Vania Răutu e C. Stere şi se pot
recunoaşte bine personajele prezente, totuşi cei vizaţi
nu vor reacţiona atât de violent. Întrebat dacă şi-a
terminat romanul autorul recunoaşte că a scris
primele patru volume şi că probabil se va opri la
răscoalele ţărăneşti din 1907, încheind indecis cu un
"poate mai târziu" lăsând problema, pe mai departe,
deschisă.

Primul volum al romanului "În preajma revoluţiei"


tratează despre "Copilăria şi adolescenţa lui Vania
Răutu" descrisă de "Stere cu o voce caldă, de o
emoţie continuă, citind retrăia amintiri estompate în
depărtările copilăriei".

Pe marele ziarist nu l-a mirat calitatea literară a


romanului, odată ce talentul lui Stere ca scriitor era
bine cunoscut din 1915 când publicase în editura
Steinberg un volumaş "În voia valurilor" semnat cu
pseudonimul C. Nistrul. Era prima încercare de a
evoca viaţa lui de deportat în Siberia, foarte mult
material din "În voia valurilor" a fost folosit în
volumul IV "Hotarul".

În legătură cu forma scrisului şi tehnica romanului


"În preajma revoluţiei" Pamfil Şeicaru aduce câteva
contribuţii reale ce le-ar semna orice critic literar,
încununat cu calificativul specialistului: "C. Stere
avea, pe lângă o variată cultură literară, un gust ales
şi darul de povestire. Putea citi în original literatura
rusă, germană, franceză şi engleză, ceea ce i-a
înlesnit cunoaşterea a patru forme distincte de exprsie
literară. Nu este surprizător că C. Stere avea o sigura
technică a scrisului, că tipurile pe care le evoacă sunt
conturate cu toată siguranţa. Se simte că nu s'a lăsat
în voia fanteziei, naraţiunea se reazimă solid pe
realitate, lăsând imaginaţiei numai atâta contribuţie
cât este necesară spre a folosi realitatea în ficţiunea
romanului."

Se face referinţă la "Confesiunea anui scriitor" a lui


Nicolae Gogol în care acesta mărturiseşte că n'a creat
niciodată cu imaginaţia. Nu a reuşit decât atunci când
luat din realitate şi utiliza datele avute la îndemână.
Nu a ajuns să ghicească natura unui om decât după ce
vedea clar în cele mai mici amănunte înfăţişarea lui.
Dar asta nu însemna că portretele sale reprezentau
simple copii, ci le-a modelat cu ajutorul reflexiunii şi
nu cu al imaginaţiei. Din această cauză a avut nevoie
să cunoască mai multe lucruri decât alţi scriitori şi era
suficient să uite un amănunt ca minciuna să devină
mai aparentă ca la alţii.

E de prisos să mai scriem că C. Stere avea un


adevărat cult pentru autorul "Sufletelor moarte".

Prin urmare, în primele cinci volume ("Smaragda


Teodorovna", "Vania Răutu", "Lutul", "Hotarul" şi
"Nostalgii") în care C. Stere s'a menţinut să evoce
realitatea fără să o recompună prin imaginaţia sa,
doar să treacă prin harul reflexiunii gogoliene, ne
confruntăm cu cele mai realizate părţi ale romanului
"În preajma revoluţiei", datorită intensităţii emoţiei,
şi al realismului cu care sunt prezentanţi eroii săi. "În
ultimele trei volume "Ciubăreştii", "În Ajun" şi
"Uraganul" el pierde seninătatea, se simte, cum în
fiecare pagină tălăzuiesc resentimentele, umorul plin
de înţelegere umană din primele volume este înlocuit
cu şarja caricaturală, în fiecare pagină răbufnesc
ranchiune, ecouri de vrăjmăşii pe care nu le-a putut
ogoi."

Ni se dau câteva exemple din aceste volume, şi


regretăm că maestrul nu s'a oprit şi la unele pagini
memorabile din primele cinci volume, pe care, să
reţinem, le consideră o reuşită a creaţiei lui C. Stere,
făcând parte din romanul-fluviu "În preajma
revoluţiei" pe care nu l-a terminat, surprinzându-l
moartea la vârsta, abea trecută, de 70 de ani.

În respectivul cadru îl descrie pe advocatul Nitza


Vasilescu atât de caricatural încât cu greu cineva ar
putea să recunoască sub această mască pe Take
Ionescu şi adaogă maestrul: "Ostilitatea este aşa de
nestăpânită că nu a izbutit să creeze un tip viabil; fie
chiar un tip profund antipatic; romancierul trebue să-l
creeze cu simpatie, cu o profundă înţelegere umană".
Cu aceeaşi şarjă neizbutită, consideră maestrul, că e
prezentat şi portretul lui N. Iorga prezentat ca un
profesor universitar nul, suplinind ştiinţa printr'o
retorică facilă naţionalistă. Cu greu se poate
descoperi în această descriere sub numele lui
Christofor Arghir, Nicolae Iorga, după cele de mai
sus ne-am gândi la economistul, A.C. Cuza, şi
întradevăr Stere recurge la un amestec de însuşiri
aparţinând celor doi, totuşi pe primul îl recunoaştem
prin numele mamei sale, născută Arghiropol. Între
Stere şi Iorga a existat o duşmănie veche, probabil de
pe timpul Sămănătorului când Viaţa Românească al
cărui director era Stere îi cam fura colaboratorii
profesorului, director la rândul său al primei
publicaţii.

În roman, Academia română premiase opera


monumentală a lui Arghir, tratând despre "Istoria
bornelor kilometrice de la a patra dinastie a
Faraonilor până la Voltaire". Personajul mai revine în
capitolul "Arghir şi parlamentul", şi n'o să trecem
peste întâmplarea căderii profesorului Arghir într'un
canal deschis, pe care ziua în amiaza mare nu l-a
văzut din cauza cocoaşei sale de la piept. Este scos cu
multă bătaie de cap şi oricine îşi poate închipui cam
ce feluri de zoaie curgeau de pe hainele lui dar şi de
pe faţă.
Deci ultimele trei volume ar putea fi întitulate şi
"Despre urile şi simpatiile" lui C. Stere.

Merită amintită şi întâmplarea relatată în volumul "În


Ajun" unde e vorba de nevasta mareşalului Prezan,
sub numele de Dolores Barancea, ale cărei legături cu
Nicu Filipescu (în roman Saşa Delescu) erau unanim
cunoscute, dar conflictul apăru atunci când prinţul
moştenitor Ferdinand vroise să fie şi el beneficiarul
voluptăţilor lui Dolores Barancea. Nu lipsea nici o
scrisoare trimisă de amantul gelos prinţului,
ameninţându-l că îi va tăia urechile dacă-l va mai
întâlni în calea sa, aşa cum, ia seama, clăpăugule,
sunt Alexandru N. Filipescu.

Saşa Delescu instituise o strictă supraveghere a


castelanei, astfel că într'o zi este informat că Dolores
a plecat în taină la Sinaia, ceea ce îl determinase pe
furibundul ei ocrotitor să plece înaintea ei. Deci, când
apare o siluetă înaltă înfăşurată într'o largă pelerină şi
bătu în uşă, îi răspunde o voce argintie cine-i acolo.
Dar după răspunsul dat "Ici c'est moi, Bibi" de dupa
uşă răsună vocea lui Delescu, asemănătoare unui
răget de leu: "Ici c'est moi, Delescu", după care
silueta misterioasă din coridor se volatiliză.

Întreaga scenă avuse loc aevea, chiar dacă gura lumii


îi mai înmulţise versiunile care au circulat public.
Afirmative scrisoarea lui Al. Delescu a fost urmată şi
de o provocare la duel, care n'a avut loc datorită
intervenţiei energice a regelui Carol I.

Natural că nu lipsesc nici portretele realizate cu


simpatie ca cel al lui Ion Nădejde în roman, Vasile
Credinţă, al Sofiei Nădejde şi al colaboratorilor Vieţii
româneşti, dar printre aceştia se află şi ministrul de
interne T.T. Flor alias P.P. Carp, peste toţi, însă
domină Ionel Brătianu cu numele lui Aurel
Crăsneanu, portretul său e lucrat cu multă grijă, din el
reese îndelunga colaborarea dintre cei doi.

Într'o zi, se semnalase că pe lângă cei ce treceau


graniţa pe Prut cu actele în regulă, pentru literatura de
propagandă, fusese organizată un serviciu de
contrabandă prin care cu ajutorul grănicerilor şi
vameşilor erau trecuţi cei în cauză peste Prut în
România.

Relatând cererea lui Răutu pentru a se opri trecerea


ilegală a frontierei Aurel Crăsneanu i-a răspuns că el
nu putea să-şi îngăduie în calitate de om de stat
manopere incorecte faţă de un alt stat cu care
România se află în raporturi de bună vecinătate, dar îi
dă sfatul lui Răutu să se adreseze unui funcţionar
superior de poliţie, ar fi posibil ca el sa acţioneze pe
proprie răspundere, fără să lezeze cu ceva interesele
ţării.

De unde se poate deduce grija pe care o avea Ionel


Brătianu de a nu săvârşi nici un gest sau a spune un
cuvânt care s'a fie întrebuinţat împotriva sa. Când
avea de comunicat aceeaşi dispoziţie la doi
colaboratori, îi chema pe fiecare separat să stea de
vorbă cu ei, pentru ca niciunul să nu poată servi ca
martor pentru celălalt.

Deşi pe Răutu (C. Stere) îl lega o prietenie sinceră de


şeful său politic, n'a primit nici un rând niciodată
scris de mâna lui Aurel Crăsneanu. Chiar pentru
scrisori confidenţiale, strict personale, avea un
secretar special, George Ciorescu, priceput să-i
contrafacă scrisul şi iscălitura. După marele om
politic român scrisul propriu constituia o mărturie
irevocabilă.

Adeseori Aurel Crăsneanu îl uimea pe Răuţă cu


mulţimea informaţiilor pe care le avea despre
oamenii politici, erau surprinzătoare bogăţia şi
minuţiozitatea informaţiilor. Îi răspundea cu mândrie:
- "Eu am la dispoziţia mea nu numai experienţa mea
personală ci şi pe a tatălui meu - şi-i arăta dulapurile
cu o arhivă bogată şi minunat clasată, de ale căror
chei nu se desparţea niciodată".
Acesta era marele om de stat Ionel Brătianu în
intimitatea lui C. Stere - Vania Răutu, descris sub
numele lui Aurel Crăsneanu în romanul autobiografic
"În preajma revoluţiei".

Vom acorda câteva rânduri privind modul cum a fost


recepţionat romanul lui C. Stere, de G. Călinescu, N.
Manolescu reprezentanţi a două generaţii diferite,
nepierzând din vedere nicio clipă, exegeza, cu
caracter literar şi istorico-social a lui Pamfil Şeicaru.

În paginile dedicate de G. Călinescu într'a sa "Istorie


a literaturii române de la origini până în prezent"
(Bucureşti, Fundaţia regala pentru literatură şi artă,
1941 pg. 673-678) romanului "În preajma revoluţiei"
de C. Stere de la început va trebui să remarcăm
imputările, aproape obsesive, ce le face criticul
autorului într'o problemă pe care am rezolvat-o în
cele anterioare: "Greşala capitală a lui C. Stere este
de a-şi fi romanţat memoriile, în acele opt volume ale
pretinsului roman "În preajma revoluţiei", care s'ar fi
revărsat în cine ştie câte alte volume, dacă moartea
autorului nu le-ar fi pus, înţeleaptă, capăt".

Şi conform obiceiului de-acum cunoscut, după ce dă


de pământ cu clientul său literar, ca un David cu
Goliat, revine la sentimente mai bune, afirmând că
"însuşirile de romancier nu-i lipsesc lui C. Stere"
dându-ne o mostră de critică impresionistă, ca faptă
subiectivă a exegetului al cărui gust se poate schimba
de două ori în aceeaşi zi, aspect subliniat în cartea sa
Principii de estetică. În acest context, caracterizarea
unei opere de artă ţine de preferinţele criticului, cu
alte cuvinte el nu poate vedea în lucrarea altuia decât,
ca într'un ciob de oglindă; propriul său eu, din această
cauză am propus ca "celebra" Istorie literară să
primească adnotarea,"analizată prin metoda
impresionistă a lui George Călinescu, aplicată chiar
de autor".

De unde se opreşte cu mult ataşament asupra


primului volum al romanului întitulat Smaragda
Theodorovna, care ar putea alcătui o carte de sine
stătătoare, dacă nu ar fi atât de schematică. Se descrie
romanul unei familii boiereşti basarabene de modă
veche. Iorgu Răutu din Năpădeni, se căsătoreşte cu o
fată de 15 ani, el fiind de trei ori mai în vârstă decât
soţia sa. Respectiva doamnă are o mică aventură
sentimentală cu un ofiţer polon, pe care n'o duce până
la adulter deoarece află că un copil ai ei e pe moarte.
Criticul transformat în apărătorul lui mme Bovary sau
a Anei Karenina, consideră că tot fondul educaţiei ei
vechii, fondul de bigoterie înăscut năvălesc la
suprafaţă, şi Smaragda devine rece, austeră,
acuzându-se de păcate mortale, îşi pune în subordine
toata familia, în frunte cu soţul ei, Iorgu Răutu.
Satisfăcut criticul consideră că subiectul este
excelent, mai mult de roman balzacian decât rusesc
dar atunci se pune întrebarea de ce i-a citat pe Gogol,
Dostojevski şi Tolstoi? De altfel pentru cel ce
cunoaşte romanele lui Călinescu, atmosfera şi
personagiile din volumul întâi al romanului "În
preajma revoluţiei" sunt preluate de el, cu multă
pasiune în Scrinul negru dar şi în Enigma Otiliei şi
nici Bietul Ioanide nu scapă total de respectivele
prezenţe. Prin urmare toate laudele aduse
romancierului C. Stere, indirect se referă la creaţiile
fie şi viitoare ale criticului reprezentat în Istoria lui
într'o poză mai mult decât narcisistă, de romancier
îndrăgostit de superbia propriei sale umbre.

Dar chiar de la volumul doi, scrie Călinescu opera se


sfărâmă, autorul revine la anecdotică adică la
amintirile sale din copilărie, cum le consideră de fapt,
puţin impresionabiul critic, impresionist.

Cu volumul al III-lea caracterul memoriilor romanţat


devine hotărâtor. Totuşi Stere este un bun povestitor,
relatează cu talent portretistic şi cu simţul dramatic
istoria arestării şi trecerea prin închisori, amintind pe
"Le mie prigioni" de Silvio Pelico şi însemnările de
detenţiune ale lui Dostojevski, dar sunt lipsite de
substrat moral. Adică va trebui să admitem ca
celelalte descrieri au un substrat moral dar care la
Stere se evaporă, când însăşi relatările în sine au o
însemnătate morală. Comparaţia devine valabilă dacă
ne oprim la Amintiri din casa morţilor lui
Dostojevski, nu mai că trebuie să ţinem seama că
autorul rus vorbeşte în numele unui criminal
condamnat la zece ani de închisoare fiindcă şi-a ucis
soţia - gând care l-a căutat şi pe eroul din Sonata
Kreutzer de Lev Tolstoi - deci am fi nevoiţi să dăm
toată compasiunea noastră unor declasaţi sociali şi să
nu ne mai mişte suferinţele inteligenţei ruse
considerate drept clişee lipsite de substratul lor
moral. Bazat pe atare erezii G. Călinescu va putea
scrie "că în tragedia siberiană a lui Vania intră şi o
măsură de tarasconadă, adică de exagerări
mincinoase proprii lui Tartarin de Tarascon eroul lui
A. Daudet." De-acum nu ne mai miră că pe timpul
când comuniştii umpleau teminţele ţării, marele estet
rămânea indiferent la suferinţele intelectualităţii
române, se punea în slujba noilor stăpâni, pe care i-a
slujit cu deosebit sârg şi lipsă de demnitate umană.

De altfel, G. Călinescu nu cunoştea viaţa lui Vania


Răutu, se ocupa de el cu un condamnabil amatorism,
deoarece, aşa cum scrie Pamfil Şeicaru, Tania nu
corespundea unui moment literar introdus total
nepotrivit de autor, ci a fost prima lui soţie reală, l-a
urmat în Siberia apoi a trecut cu el în România, au
avut împreună, aşa urâtă cum era, trei copii, şi dacă a
omorât-o de tuberculoză în romanul său, destul de
inoportun, tot maestrul ne relatează despre dragostea
lui C. Stere pentru o altă femeie, situaţie pe care o
vom lămuri ceva mai încolo. Deci, consideraţiile
făcute de critic privind aspectul romanţios al
episodului sunt total false, fiindcă aşa ca întoteauna
C. Stere descrie un fapt real, pe care după metoda lui
Gogol îl supunea reflexiunii sale dar niciodată nu
recurgea la imaginaţia pură. Deci şi remarca privind
tarasconada lui C. Stere se arată mai mult decât falsă,
G. Călinescu nu are capacităţile de înţelegere a prozei
"Siberianului", fiindca nu e în stare să iasă din eul său
şi să-l adâncească pe cel al unui erou cu care nu are
nimica în comun.

Totuşi în volumul al IV-lea descoperă în scrisul lui


Stere pe un extraordinar prozator al geologicului
siberian, se înţelege. Prin câteva pasagii, bine alese,
criticul ne convinge că are perfectă dreptate, dar o
face tot ca observatorul sinelui propriu creator, să ne
amintim că el a descris "urieşescul" ca noţiune
eminesciană şi s'a delectat în excursiile Magului
calător prin stele, fără să-şi dea seama că secţiunile
poemului sunt încurcate, la rândul său D. Murăraşu
le-a pus în ordine lor originală, dar cine să aibe simţul
adevărului şi să-l corecteze chiar şi în erorile sale
flagrante pe statuia culturii comuniste, G. Călinescu?
Dar tocmai când să ne declarăm mulţumiţi de
exegeza călinesciană, la descrierile siberiene ale lui
C. Stere, cu adevărat exepţionale nu numai în cadrul
literaurii române, ţine să le încheie cu următorul
comentar: "Toate aspectele de viaţă primitivă,
nomadă, cinegetică (de reţinut episodul cu Prinţesa
ostatecă Lirca) sunt grandioase şi fantastice, realizând
pagini din Atala sau din Il Milione al lui Marco
Polo."

Ambele comparaţii sunt factice, chiar dacă


Chateaubriand se opreşte la savanele americane,
romanul priveşte dragostea dintr'o creştină dedicată
Fecioarei Maria şi un indian fidel originilor sale
primitve, dar dacă Atala, trasă de păr ar mai putea
intra în discuţie, cu totul deplasată e citarea lucrării
lui Marco Polo (1254-1324) redactată în forma sa
primă în anii 1298-1299, supusă ulterior multiplelor
adăogiri, dar în ea e vorba de o călătorie în China, pe
o rută care nu trecea prin Siberia, iar autorul îşi
permite să descrie o serie de monştrii existenţi dar în
imaginaţia sa, probabil reţinuţi şi ca o mărturie a
tarasconadei lui Vania Răutu. Ne repetăm, C. Stere
pleca de la realitate, respingea imaginaţia pură, el a
fost deportat în Siberia, nu a făcut o călătorie de
plăcere, nici cel puţin ca Ulise şi Diomede, aceştia
depăşind coloanele lui Hercule (strâmtoarea
Gibraltar, ca şi realul Pitheas ajuns în Islanda) astfel
că descrierile lui sunt ale unui prizonier al ordinei
ţariste, această calitate îi accentuase înăscuta sa
sensibilitate, încât tablourile sale geologice,
pregătitoare ale unor seisme distrugătoare i-au dat
percepţia unei tăceri de început şi de sfârşit de veac,
aşa cum numai C. Stere le-a simţit pentru prima oară.
Putem să susţinem că prin cartea sa insuşirile tundrei,
taigăi întinse în sus spre ţinuturile nordice şi în jos
spre inima Asiei, Mongolia, sub forma unei păduri
infinite, s'au îmbogăţit prin alte forme, vara întinse
către nesfârşitul zărilor sinelii, pe când iarna
impietresc malurile râului Obi, dar fiecare într'un alt
fel, încântă fiinţa omului cu flăcările aurorei boreale.

În rest, de la volumul al V-lea interesul literar scade,


devenind minim în celelalte volume, în deosebi VI şi
VII devin de o platitudine ce miră la un om inteligent.

Aici, părerea criticului literar şi al maestrului se


suprapun, cu siguranţă spiritul lor polemic, şi şarja
caricaturală dusă până la absurd, interesând mari
personalităţi ale culturii româneşti nu a permis decât
respingerea lor in bloc, de către generaţia
contemporană cu autorul C. Stere. Deşi există o
deosebire: marele ziarist consideră ca reuşite cele
cinci volume ale romanului "În preajma revoluţiei",
pe când mai strict G. Călinescu le reduce la două
volume I şi IV şi acelea cu părţi cenzurate parcă
"marele critic" ar fi împărţit de pe balanţa
farmacistului, pasagiile bune şi le-ar fi putut despărţi
de cele rele.

Am mai semnala că dintre personagiile satirizate de


C. Stere figura şi N. Iorga ceea ce îi părea
condamnabil literatului, lipsit de spirit autocritic
atunci când el însuşi l-a desfiinţat pe istoricul şi
savantul N. Iorga, prin portretul ce i l-a făcut chiar în
aceeaşi Istorie literară definită pompos de la origini
până în prezent.

În legătură cu Uraganul, G. Călinescu recunoaşte


valoarea sa documentară privind revoluţia rusească
din 1905-1906 şi mişcările ţărăneşti din România, din
1907. Dar documentele nu construiesc o carte şi deci
comparaţia cu Răscoala lui Rebreanu nu poate fi
concepută din niciun punt de vedere.

Din întâmplare, în "Scriitori români" (ed. ştiinţifică şi


enciclopedică, Bucureşti, 1978, între paginile 438-
443, îi revine sarcina tocmai neocălinescianului N.
Manolescu să se ocupe de romanul "În preajma
revoluţiei" şi nu ne va mira deloc dacă cvom constata
un respect ieşit din comun faţă de litera călinesciană.
Deci se va ocupa de volumul "Smaragda
Theodorovna" nepermis de mult şi nu va uita să
recurcă la citări tipic călinesciene, cărora le
înmulţeşte numărul, puse la începutul fiecărui
personaj, încât ne crează impresia că din C. Stere nu
mai rămâne mai nimic. Astfel, retragerea Smaragdei
ca stăpână ia Năpădeni îi aminteşte fără un motiv
plauzibil de mme Rénal şi criza ei din Le Rouge et le
Noir. Descrie şi alte câteva personaje dintre care se
distinge popa Vasile, un beţiv ordinar, considerat
rabelaisian şi cervantesc, aşa ca să fie, demonstrând
că în exagerări reuşeşte să-l întreacă pe tatăl lui
biblic, nenea Călinescu. Va face aceleaşi erori ca
maestrrul său, cea mai spectaculară e cu aceeaşi
Tania, personaj rusesc, şi afirmă absurditatea că s'a
căsătorit fictiv cu Vania, deci nu ştie că e vorba de
prima soţie a lui C. Stere. Dar săvârşeşte greşala
voită, luându-se după vorba lumii, calomnioasă dupa
felul ei de-a fi şi scrie: "Atitudinea politică în preajma
şi în timpul războiului (adică a lui C. Stere n.n.) prim
mondial a fost violent atacată şi i-a atras, practic,
excluderea din viaţa publică postbelică." Acuzaţiile
sunt mai mult decât inexacte, să nu zic că sunt
minciuni şi calomnii. Pamfil Şeicaru scrie clar de tot
că odată cu intrarea României în război, Stere nu s'a
mai manifestat în niciun mod, abea după încheierea
armistiţiului în Nov. 1918, a editat Lumina unde a
publicat nişte articole de o documentare zdrobitoare.
La fel nu e aedevărat că după primul război mondial
a fost exclus din viaţa politică românească, problemă
asupra căreia vom mai reveni.
Tot călinescian se arata atunci când apropie volumul
Uraganul de Răscoala lui Rebreanu, declarat şi el, de
câtre Călinescu un "romancier al gloatei". Face
distincţia dintre cei doi, dar să reţinem că N.
Manolescu uzează noţiuni călinesciene pe care
Călinescu nu le mai întrebuinţează, deci în această
fază neocălinescianismul a trecut în faza sa
dogmatică.

Totuşi, N. Manolescu are meritul de a fi încercat,


timid de tot, să scoată unele pasagii meritorii şi din
volumele criticate, până la el. Astfel, e înteresant ce
scrie despre legenda Ciubăreştilor, stat întemeiat de
Ciubăr-Vodă fără societate şi chiar scrie că volumul
Ciubăreştilor e un volum satiric, "pe alocuri
remarcabil, prin sarcasmul său corosiv". Nu poate să
nu vorbească de metoda swiftiană, la origini, are
asemănări cu a lui Arghezi, Ţară de Kuty. Mai
descoperă unele scene demne de absurdul din proza
lui Anghel sau Urmuz. E desigur un început ce se
cere continuat, plecându-se nu de la nişte scriitori
clasici, cât de la studierea textului aparţinând lui C.
Stere, şi să nu ne împiedecâm de valoarea
personalităţilor atacate. Caricatura e un gen respectat
în desen şi grafică, de ce nu ar putea să facă parte şi
din repertoriul satirei muşcătoare până la cel mai
violent pamflet, şarja caricaturală constituie una din
esenţele geniului. Tot printr'o analiză numită
hermeneutică s'ar putea curăţi de prejudecăţi ultimele
volume ale lui C. Stere şi totodată să se ducă la
lumină şi valoarea eventuală a respectivelor pamflete,
născute în inima unui om nedreptăţit de semenii săi,
primii fiind chiar cei vizaţi în cărţile sale: Take
Ionescu şi N. Iorga au cerut în Cameră declararea
publică a lui C. Stere, ca trădător al neamului său,
cererea nu a primit avizul liberalilor, dar a apăsat
greu pe umerii prestigului politicianului C. Stere.
Oricum, astăzi tot mai mult ne apropiem de acest
adevăr, C. Stere nu era cu nimic vinovat înafară de
dragostea ce o avea pentru Basarabia, atunci vom
înţelege mânia lui şi nu-i vom judeca atât de aspru
propriile atacuri.

Am dori să avem un studiu dedicat exclusiv ultimelor


volume ale romanului "În preajma revoluţiei" pentru
a înlătura definitiv orice umbră ce ar putea întuneca
postum activitatea acestei mari personalităţi a culturii
româneşti: C. Stere.

Să încheiem, acest excurs aflat înafara textului


maestrului nostru, cu rândurile scrise atât de G.
Călinescu cât şi de elevul său credincios, N.
Manolescu.

Cuvântul primului: "Seria de "romane" a lui C. Stere


este în totalitatea ei e eroare, care destăinuie din
fericire în două volume, un solid prozator."

Pe când elevul precizează: "Prin anvergură şi prin


ineditul temei, "În preajma revoluţiei" reprezintă o
experienţă excepţională în proza românească, iar
Stere este un autor de care trebuie să se ţină seama."

Maestrul revine la contrastul dintre tonul primelor


cinci volume care corespund vieţii lui C. Stere până
la trecerea Prutului şi instalarea la Iaşi, pagini
realizate literar, îmbibate de o nostalgică poezie şi
caracterul de polemică, de pamflet al ultimelor trei
volume. (Eu aş face deosebirea între polemică şi
pamflet. Prima presupune o discuţie, de cele mai
multe ori dialectică, având ca scop de a scoate în
evidenţă adevărul dintre două sau mai multe idei, pe
când cea de a doua e un atac la persoană,
neurmărindu-se adevărul ci prezentarea cât mai
caricaturală şi plină de defectele viciilor, ceea ce
deformează până la absurd, de pildă chipul unui om,
de altfel cumsecade. Cădem în cursa celor mai
hidoase satirizări, nelipsind nici descrierea unul
defect fizic, mult accentuat dacă el există. Întreg
bagajul satiric l-am moştenit de la romani, desvoltat
şi adus pe culmi nebănuite de anumiţi poeţi, primul
dintre ei e Tudor Arghezi, el a introdus metafora pusa
în serviciul celei mai de efect satire, încât nu ştii ce să
admiri tâlcul măiastru al împletirii cuvintelor până la
vraja poetică sau scuipatul trimis între ochii
adversarului, în forma unui aluat dospit ca flegmă
ofticoasă, scăpată pe covoare de Şiraz.

Exista o diferenţă, credea P. Şeicaru "între


sensibilitatea intelectualilor ruşi, pasionaţi de
probleme, transmisă şi lui Stere şi vioiciunea vieţii
româneşti, de unde a survenit un constant conflict
între ele: "Până la sfârşitul vieţii, C. Stere a rămas un
inadaptat mediului românesc. Spiritul intelectualităţii
româneşti este în linii generale, realist, nu împinge
analiza faptului până a descoperi "numenul", nu
foloseşte lumea exterioară ca pretext pentru speculaţii
metafizice, nu caută să descopere ce se ascunde în
dosul realităţii pe care nu o consideră ca pe o simplă
aparenţă. Acea înclinare spre zeflemea este o
indicaţie a unei dispoziţii specifice a spiritului
românesc de a aluneca la suprafaţa lucrurilor, de a
surprinde cu repeziciune contrastele şi de a nu lua
nimic în tragic. Lipsa de adâncime sufletească? Un
sens puernic al realitivităţii? Sine poate spune! ...".

Am putea adăoga, fără a ne fi teamă că greşim, că


descrierea maestrului se potriveşte omului de pe
stradă, acei ce pe vremea romanilor nu trăiau decât
pentru acel "panem et circensem" al omului fiinţării,
anonimul lui "se" din se face ori alte verbe,
respectivele însuşiri (Heidegger) cu constituiesc
Fiinţa unui neam, spiritualitatea specifică a poporului
românesc dar e drept de activitatea acestei pături,
nespecifică şi zeflemistă depinde soarta şi prestigul
unui politician ca C. Stere şi în aceeaşi măsură şi a
unui intelectual român de seama marelui ziarist,
Pamfil Şeicaru.

În continuare pentru a exemplifica sensibilitatea


intelectualilor ruşi, în mijlocul cărora a activat şi
Stere până la stabilirea lui la Iaşi, maestrul nostru se
referă la cartea lui Gregore Alexinski "La Russie
revolutionaire" importantă pentru a cunoaşte
mentalitatea intelectualilor ruşi.

Autorul G. Alexinski de la început subliniază că în


mentalitatea intelectualilor ruşi există câteva trăsături
specifice-calităţi sau defecte după punctul de vedere
pe care-l ai, ce nu există, sau cel puţin sunt mai puţin
pronunţate la occidentali.

Ideile lui Alexinski sunt puse între ghilemele, marele


ziarist nu îşi la răspunderea pentru ele, dar speră că
astfel va putea explica, cel puţin în bună parte,
neadaptabilitatea lui C. Stere la societatea
românească.

Elementul specific principal este de un oarecare


extremism spiritual şi moral, o oarecare cinste logică
în raţionamentul abstract şi în aplicaţia practică a
concluziilor la care sfârşeşte cu condiţia să nu fie în
dezacord cu idealul moral. Cuvântul rus Pravda ar
însemna adevăr abstract, logic sau raţional şi în
acelaşi timp justiţie socială şi morală. Aşadar
cuvântul Pravda cuprinde deci cele două absoluturi,
intelectual şi moral. În caz de ciocnire între
respectivele două absoluturi, este absolutul moral ce
are prioritate asupra spiritului intelectual. De unde
prioritatea socialului şi umanului, fiindcă absolutul
moral urmează să se aplice în relaţiunile dintre
oameni. În Crimă şi pedeapsă, roman de Dostojevski,
studentul Raskolnikov ajunge la adevărul său
intelectual că are voie să omoare pe bătrâna
cămătareasă şi înfăptuieşte crima, dar imediat pravda
lui raţională intră în conflict cu pravda morală şi
aceasta din urmă asupra celorlalte.

O altă trăsătură caracteristică a intelectualului rus este


interesul său pentru ideile şi problemele generale,
înclinare prezentă mai la toţi marii scriitorii ruşi.

Din acestă trăsătură psihologică se ajunge la


universalism, de unde farmecul sufletului rus, de care
vorbesc, străinii. Dar înclinarea spre idealul absolut şi
universalism ascunde în ea un mare pericol: poate
provoca o ruptură de echulibru, intelectualul e
incapabil să se adapteze la mediul înconjurător şi se
transformă într'un corp străin, în propria sa ţară,
într'un emigrant în interior sau într'un emigrant pur şi
simplu.

O ultimă trăsătură a intelectualului rus este interesul


sincer şi naiv prin care acceptă cu pasiune ideile
venind din Occident şi are dorinţa entuziastă să le şi
realizeze.

Fără îndoială, este o prezentare mult prea roză, voit


idealizată a mentalităţii intelectualului rus. Astfel
tendinţa spre extremism e o regulă nu o deviere, cum
ne lasă s'o înţelegem Gr. Alexinski. Astfel, în Fraţii
Kamarazov există cei doi poli ai unui extremism
grav, reprezentant de absolututl ascetic al părintelui
Zosima şi emulul său Alexei Kamarazov, cărora i se
opune absolutul întelectual, imoral, a situării peste
bine şi rău, a totului permis, ilustrat de Ivan
Karamazov. Ultimul fenomen ne explică desvoltarea
nihilismului şi anarhismului lui Bakunin, tot ca o
formă a extremismul ideologic. Înclinarea spre
extremism al spiritului rus, merge până acolo încât
ajunge să formeze o clasă de revoluţionari ai răului,
descrişi de Dostojevski în romanul, Demonii.
Respectivul extremism îl găsim zugrăvit la fiecare
pas, ca pe faptul cel mai obişnuit al zilei în Idiotul de
acelaşi Dostojevski, de unde anarhia
prerevoluţionară, a fost totală.

De cele mai multe ori adevărul logic şi raţional nu


ajunge la practica absolutului moral, ele rămân
închistate în monada sferelor lor, în acest sens chiar
Gr. Alexinski dă un exemplu potrivit prin eroii lui
Cehov care visează la o viaţă nouă şi se consolidează
cu ideia că în trei sute de ani, viaţa omului va fi
frumoasă. Datorită acestui hiatus în practica
intelectualului rus, s'a ajuns să se accepte soluţia
occidentală a marxismului, învăţătură străină
sufletului rus, cu toate acestea pseudomorfoza (O.
Spengler) - falsa învăţătură a bărboşilor - i-a ţinut sub
jug mai bine de 70 de ani.

Ceea ce nu e pomenit acum, este mesianismul


poporului rus, prezent şi la Dostojevski şi la Tolstoi.
Primul ar fi răspândit ortodoxismul rus în lume ca pe
orice religie fundamentalistă iar patriarhul de la
Iasnaia Poliana, a fost chinuit încă din tinereţe de
ideea mesianică de a salva ţărănimea rusă şi a aplicat
un mesianism extremist fără să ajungă, la practica
absolutului moral, murind în drum spre el, într'o gară
a unui sat rămas necunoscut.

Universalul ca ideal absolut serveşte ideea că rusul


este predestinat să aducă fericire: omenirii, dar după
cum s'a manifestat adevărul absolut, intelectual, deloc
moral, realizând imperiul comunist, după cum au
supus multe popoare ce nu vroiau să trăiască după
cerinţele raiului bolşevic, putem deduce că planul
absolutului intelectual nu s'a acordat deloc planului
moral, de unde încăodată se verifică adevărul că una-i
teoria şi alta practica, rezultatul fiind în toate cazurile
desastruos. Astfel că întreaga istorie a Rusiei, fie
ţaristă, fie comunistă, a constituit o înlănţuire de lupte
de cucerire mereu respinse, încât până la urmă ruşii
nu au putut cuceri Dardanelele şi Constantinopolul,
cum i-a fost visul cel dintâi al lui Petru cel mare.

Desigur nu prin universalismul său magnanim rusul


ajunge să se simtă ca un corp străin în propria sa ţară
ci prin faptul că este un spirit neliniştit, veşnic
nemulţumit cu el şi cu cei din jur, de unde visează să-
şi schimbe mediul ambiant, fără să atingă practic
absolututl moral. De-altfel tocmai adunarea prea
aglomerată a respectivelor absoluturi îi tulbură
mimtea, neglijând esenţialul, devenirea.

În concluzie, sigur, C. Stere a fost tributar al culturii


ruse dar aceasta nu i-a mutilat sufletul, întocmai cum
nu s'a întâmplat nici cu influenţa culturii germane
asupra lui Eminescu, sau cu cea franceză la
paşoptişti; ea l-a ajutat pe C. Stere să-şi descopere
propriul spirit şi acesta a fost cel românesc. Din
această cauză a părăsit Rusia şi s'a stabilit la Iaşi,
unde a continuat să fie narodnic fiindcă această luptă
socială era potrivită poporului român, în procent de
80 la sută ţărănească.

Fără îndoială există o spiritualitate basarabeană,


susţinută de noi şi în alte lucrări, care prin
particularităţile destinului ei, tocmai prin asuprirea de
către ruşi, a primit un respect deosebit pentru idealele
de bine, adevăr, libertate, onoare, fără să cadă în
extremismul ori mesianismul atât de caracteristi firii
rusului, românul a păstrat un echilibru mai apropiat
de cartezianismul francez.

Este de amintit că social-democraţia românească de


la început a respins revoluţia din programul activităţii
ei, şi aşa cu deplină libertate, defineşte teroarea
permanentă ca un aspect al extremismului rus, dar a
ameninţat Europa din 1793 câţiva ani şi revoluţia
franceză, căzută sub o teroare indescriptibilă, de ea
vorbeşte şi V. Hugo în cartea sa anul 93, numai că
francezii mai ageri la minte decât ruşii au scăpat de
ea rapid de tot, nu au aşteptat o viaţă de om pentru
asta,

Datorită patriotismului basarabean şi a idealurilor


curate însuşite într'o sclavie, rar cunoscută de istorie,
reprezentanţii de dincolo de Prut apoi până la Nistru
nu s'au putut adapta la condiţiile societăţii româneşti,
în cazul lui Stere politicianusmului zeflemist bazat pe
un realism strâmt, dus de la o zi la alta.

Ca şi C. Stere şi Haşdeu a fost un mare singuratec al


culturii şi societăţii româneşti şi avem un exemplu
mai recent al lui Ilie Ilaşcu, cu tot eroismul său depus
în lupta împotriva duşmanului de peste Nistru, a
înfruntat de câteva ori şi plutonul de execuţie, venirea
lui în România şi stabilirea sa la Bucureşti, a fost
trecută, dureros dar adevărat, intenţionat sub tăcere,
încât senzaţia sa de singuratec între fraţii săi români,
chiar de la început îl poate copleşi.

Mai mult, aşa cum am arătat-o într'altă parte, există


bine conturat în literatura română tipul de invins,
neadaptat societăţii româneşti, în esenţa lui un mare
singuratec, dar spre deosebire de exilaţii de meserie
ruşi, provocaţi de obsesia idealismului absolut, la noi,
la români, e vorba de idealismul relativ al faptelor
zilnice, acestea adunate la un loc dobândesc tăria
securii călăului care omoară, ori degradează pentru
totdeauna un individ, îl transformă într'un ratat. Să ne
gândim la Dan al lui Vlahuţă, Radu Comşa din
Întunecare de Cezar Petrescu, eroii lui Camil
Petrescu, şi vom încheia lista, de fapt mult mai lungă,
cu filozoful Victor Petrini din Cel mai iubit dintre
pământeni de Marin Preda.
Cu această ocazie vom fi obligaţi să ne referim la un
alt pasaj din textul maestrului, comentându-l chiar
dacă ne vom lua riscul de a repeta: "C. Stere a trăit cu
intensitate românească toate problemele politice,
iubirea lui de pământul românesc, pasiunea lui pentru
Basarabia, grija de viitorul neamului românesc sunt
evidente dar nu mai puţin, formaţia lui spirituală,
sensibilitatea intelectuală i-au rămas până la sfârşit
sub influenţa intelectuală rusă. Este poate explicaţia
tragismului lui interior ca şi a izolării în care s'a
simţit toată viaţa; în acel climat de vioiciune
zeflemistă el aducea acel serios, acea preocupare
gravă faţă de problemele exitenţii, ceea ce l-a
singularizat, l-a făcut sufleteşte inadaptabil mediului
înconjurător."

Pamfil Şeicaru dă şi un exemplu emoţionant prin


cazul filozofului rus Tşadiev declarat nebun pentru a
se putea anula valoarea "Scrisorilor filozofice", mulţi
intelectuali învinuindu-l ca a calomniat Rusia în
"Apologia unui nebun". Tuturor le-a răspuns că e
frumoasă iubirea de patrie, dar mai există ceva mai
de preţ: iubirea de adevăr. Nu pe drumul patriei ci pe
acela al adevărului se poate urca la cer. Şi încheie
această nobilă peroraţie, asigurându-i pe cei ce-l
citesc că mai mult decât oricare dintre ei, el îşi
iubeşte patria. Dar vremea iubirilor oarbe a trecut,
astăzi înainte de toate îi datorau, patriei adevărul.
Şi maestrul în continuare adaogă: "Şi C. Stere şi-a
însuşit acest principiu, refuzând să fie un mincinos al
minciunilor convenţionale; probitatea lui intelectuală
îl făcea incomod într'un partid politic, în universitate,
în viaţa culturală."

Iar trebuie să lămuresc lucrurile, sigur, după cum şi


marele ziarist le-a gândit. Sunt crescut în admiraţia
marei culturi ruse, reprezentată de un Tolstoi,
Dostojevski, Gogol, Cehov, Turgheniev, am trăit cu
eroii acestor mari creatori, pe mulţi i-am purtat în
mine, mi-au format caracterul şi concepţia de viaţa,
pe mulţi nu i-am uitat tocmai fiindcă nu eram în stare
să-i înţeleg. De pildă, am citit Idiotul de Dostojevski
la o vârstă mult prea crudă pentru a-mi păstra
obiectivitatea aducătoare şi de o distanţare prin care
judecăţile devin mai reci dar mai profunde. Am
discutat cu tata romanul, eram pur şi simplu
buleversat de oamenii respectivei societăţi, cu
adevărat fantastice şi am ajuns la concluzia că aşa
ceva nu poate exista în realitate. Dar după ce i-am
cunoscut pe ruşi, după ce ne-au invadat ţara după
funestul 23 August, am înţeles că haosul societăţii lor
este exact cum l-a descris marele scriitor rus, nu mi-a
mai părut imposibilă, legătura dintre prinţul Miuşchin
şi Rogojin, care iubind aceeaşi femeie, după ce şi-au
jurat credinţă pe toţi vechii ca fraţi de cruce, la numai
câteva minute Rogojin îl aşteaptă în întunecatul
coridor al hotelului cu un cuţit în mână şi l-ar fi ucis
dacă nefericitul prinţ nu ar fi făcut o criza de
epilepsie, boală de care suferea.

Mai târziu, în exil, în timp ce românaşii noştri stăteau


cuminţi în băncile comuniştilor, căci Paul Goma nu
era mai mult decât un obscur dizident care promitea
că după căderea lui Ceauşescu se va întoarce în
România, ruşii au dat mari personalităţi, care pur şi
simplu contestau valabilitatea principiile de bază
comuniste, aş putea să-l citez dintre cei mulţî, pe
Pasternak dar mai ales Solçeniţin, pe acesta
americanii l-au exilat într'un orăşul de lângă New
York, Vermont, fiindcă declaraţiile lui le încurcau
socotelile de prietenie cu vechiul aliat, Rusia
comunistă. L-am auzit vorbind la televizorul german,
la o oră trecută bine de miezul nopţii când cei mai
mulţi oameni dorm, şi mi-a plăcut că le prevestea
americanilor un viitor sumbru dacă vor continua să
meargă în cârdăşie alături de Rusia bolşevică.

Cum opuzantul regimului comunist îmi exprima


propriile gânduri, îl aveam tare drag, îl socoteam unul
de-al nostru. Dar ar fi absurd să se creadă că întreaga
mea cultură rusă şi sentimentul avut pentru
Solçeniţin, erau suficiente sa mă facă rus, din contră
mă doream un român de talia respectivului rus.
Desigur, situaţia lui C. Stere e mai greu de judecat
prin faptul că el cunoştea la perfecţie limba rusă, deci
putea mult mai bine intra în simţirea scritorilor ruşi,
decum o făceam eu în traduceri, uneori discutabile.
Totuşi, mă repet, influenţa unei culturi nu merge până
acolo încât să schimbe personalitatea umană, din
contră, rolul ei, iar cum am spus-o, era de a servi de
calăuză ca cititorul său român, să ajungă la
cunoaştera de sine, cât mai grabnic, în acest sens dacă
C. Stere nu avea în conştiinţa sa înscrise aprioric
dragostea pentru adevăr, cinste şi alte idei "eterne"
(prezenţa lor categorială nu e o proprietate numai a
sufletului rus) întreaga înfluenţă intelectuală rusă ar fi
căzut pe un sol sterp.

Deci, C. Stere a venit în România împins de dorul


după ţara lui românească, unul din cele mai neaoşe
sentimente româneşti, Haşdeu era de părere că el
derivă de la indoeuropeanul daina, din care derivă
sacrul cuvânt de doică.

Cine ar putea susţine că în pieptul său se zbătea


idealismul absolut al exilatului rus ce nu-şi poate găsi
locul niciunde. Din contră, C. Stere a plătit vieţii
tributul unui activităţi rezultat dintr'o mare pasiune
politică. Ceea ce l-a făcut sa se simtă tot mai mult un
singuratec în societatea românească a fost
nepotrivirea între idealismul său politic şi spiritul
zeflemist cu precădere a oamenilor politici. Nu
doresc să fiu insunuant dar odată cu mutarea la
Bucureşti au început şi necazurile lui cele mari, deci
ele sunt în stare prin desfaşurarea lor să explice
singurătatea lui c. Stere, care aşa cum am mai scris-o
era comună cu a lui Haşdeu, înaintea lui şi cu a lui
Ilie Ilaşcu după el. Interesant din acest punct de
vedere, abstracţie făcând de lipsa lui de talent, e cazul
basarabeanului Paul Goma care din favorit al clanului
Monica Lovinescu şi V. Ierunca, a devenit adversarul
celor doi şi mai a tuturor scriitorilor români în viaţă,
de unde descoperim un pamfletar revoltat împotriva
unor stări de lucruri ce sigur l-au deranjat şi pe C.
Stere la timpul său.

Deci, cauza principală a singurătăţii lui C. Stere o


constituie spiritul societaţii româneşti, în primul rând
politice, raporturile lui cu aceasta o vom putea urmări
ceva mai jos. Pentru a încheia problema noastră, noi
susţinem că înfluenţa culturii ruseşti asupra lui C.
Stere a fost una catalică, oricât a fost de accentuată,
ea l-a ajutat să-şi desăvârşească propria spiritualitate
pe care o numim basarabeană deoarece în cursul
timpurilor ea a primit, o nuanţă specială, prin
preţuirea deosebită ale unor ideale ce luminează
drumurile unei naţiuni.
De altfel soarta de singuratec nu este excepţională
pentru oamenii din elita culturală a României, ca şi
Stere şi-au însuşit-o un Eminescu, un Pârvan şi nu în
cele din urmă un Octavian Goga!

În 1906, C. Stere a publicat în "Viaţa românească" un


articol de mare răsunet întitulat "Fischerland", el
denunţa, nu o documentare impecabilă exploatarea
ţăranilor prin învoielile agricole de tip colonial, totul
prezentat în cifre încât lua orice încercare de apărare
a unui regim neomenos. "Siberianul" "nihilistul"
tulbura pacea unei întregi clase de fericiţi proprietari.
Dar totodată nu era greu să distingi printre cifre
chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi să presimţi
flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor
proprietari. "Articolul apărea ca zborul unei pasări
anunţătoare de furtună".

În 1898 sau înfiinţat cluburile, iniţiate de partidul


socialist, pentru muncitorii plugari de la sate. La
întrunirile de Duminecă se discutau despre
nedreptăţile întâmplate ţăranilor şi pentru
preîntâmpinarea lor se cerceta Constituţia pe cale
legală să se obţie drepturile ce li se cuvin. Şi fiindcă
demascarea nelegalităţii unor arendaşi devenise
periculoasă într'o zi 37 conducători de cluburi au fost
arestaţi, trimişi în judecată, şi condamnaţi la
închisoare pentru excrocherie. "Marea proprietate",
scrie P. Şeicaru - "ştia să se apare. Şase ani mai
târziu, C. Stere a pus problema exploatării sălbatece a
ţărănimii, fapt care a determinat să fie designat ca
vrajmaş al ordinei sociale. Şi urile se acumulau,
numele lui Stere devenise sinonim cu aţâţător la
revolta ţărănimii".

După terminarea războiului a putut fi declarat drept


tradător, deoarece C. Stere a rămas în teritoriul
ocupat, deşi fusese mobilizat ca ofiţer de rezervă în
justiţia militară, cu gradul de colonel. De ce Stere a
rămas în Bucureşti? Motivul, susţine P. Şeicaru nu a
fost unul politic ci unul de ordin intim.

În primele cinci volume din "În preajma revoluţiei",


C. Stere descrie viaţa lui petrecută în Rusia ţaristă, în
lumea evocată defilează cele mai diverse figuri, de la
ţăranii încremeniţi în tradiţia seculară care i-a apărat
de rusificare, la revoluţionari ruşi halucinaţi ai justiţei
sociale absolute, alături de proprietari moldoveni care
după 50 de ani de stăpânire abea îngăimau o frază
pocită în ruseşte, şi însfârşit tineri moldoveni prinşi în
mrejele ideologiei revoluţionare.

În această lume de strecoară sfioasă, de o puritate


virginală în iubirea ei, tăcută, blândă, gata de orice
sacrificiu: Tania. "C. Stere i-a dat acea încântare pe
care o au eroinele lui Turgheniev". Aviz criticilor care
scriu neadevăruri fără să clipească din ochi, şi-şi
construiesc păreri fundamentale pe atare triste erori,
cum sunt G. Călinescu şi ciracul său N.Manolescu,
când Pamfil Şeicaru scrie negru pe alb: "Tania a
existat şi este poate, încă în viaţă: prima soţie a lui C.
Stere. Condiţiile în care s'a celebrat cununia, în
închisoare, corespund realităţii ca şi existenţa, de un
rar dramatism, în Siberia. Numai moartea Taniei este
o plăsmuire a romancierului pentru a îndepărta pe
citior de realitatea mai puţin romantică".

Se pare că femeia rusă, nu e predispusă atât de


frecvent la desechilibru şi anarhie interioară. Ea nu va
rămâne în memorie prin eroinele lui Tolstoi sau
Turgheniev sau prin prostituata Sonia care îi aduce
liniştea sufletească lui Raskolnicov, chinuit de
remuşcări în urma crimei comise, citindu-i din Biblie.
Şi totuşi, Dostojevski prin Nastasia Filipovna a
zugrăvit o femeie dezechilibrată, cu mari simptome
histerice, datorate faptului că nu se putea hotărî pe
care din cei doi bărbaţi să-l aleagă de soţ.

În ce priveşte termenul de absolut atât de frecvent


întâlnit ca izvor al actelor necugetate ale rusului, îi
putem opune spiritul francez care, pur şi simplu nu
crede în existenţa lui, de unde romanul lui H. de
Balzac "La recherche de l'absolu" (Căutarea
absolutului) în care ni se prezintă în persoana lui
Balthasar Claes un maniac fantast ce vânează. Ca un
presupus naturalist descoperirea unui principiu
absolut, o fantomă de mult contestată din punct de
vedere ştiinţific. Din acelaşi motiv pe Montaigne,
condus de spiritul său specific francez, îl înteresează
devenirea fenomenelor şi nu veşnicia esenţelor.

În anul 1914, C. Stere s'a îndrăgostit de văduva drului


Radovici, pe care o cunoscuse de pe vremea când
drul trăia şi îi era bun prieten. De altfel, fraţii
Radovici (Alexandru şi Ion) au făcut parte din elita
intelectuală a mişcării socialiste, care în 1900 a întrat
în partidul liberal: "Drul Radovici de o superioară
inteligenţa" afirmă P. Şeicaru -" de o vastă cultură a
reprezentat una dintre figurile cele mai nobile de un
idealism în sensul strict al cuvântului şi de o bunătate
în sensul creştin. În 1907 i s'a încredinţat prefectura
judeţului Vaslui; în locul represiunii, drul Radovici a
întrebuinţat blândeţea şi a reuşit să pacifice judeţul
fără vărsare de sânge. Vorba potrivită, înţelegerea
suferinţelor care frânseseră răbdarea ţăranilor, au
contribuit la potolirea sufletelor, în Cameră ca
deputat a luat parte le dezbaterile parlamentare,
activitatea lui era continuă; în toate manifestările se
simţea acea vibraţie a marei lui iubiri pentru cei
umili. Era însă bolnav şi fiziceşte se simţea surpat. Îl
contraria slăbirea puterilor lui de muncă, refuza să
accepte o lungă agonie şi printr'un act de voinţă a
evadat din viaţă: în primăvara lui 1908, pe când
călătorea de la Marsilia spre Neapole, s'a svârlit în
mare.

În Noembrie 1916 dna Radovici era internată în


sanatoriul din Bucureşti, Elisabeta, unde urma să dea
naştere unui copil, fruct al legăturii de dragoste cu
Stere. De-acum acestui om i se punea problema dacă
ar putea să părăsească femeia iubită în momente atât
de grele?

Consultându-se cu Ionel Brătianu, acesta i-a dat


sfatul să rămână în Bucureşti, iar pentru a
preîntâmpina orice dificultăţi ulterioare din partea
ministerilui de război va primi îna scris un ordin de
rămânere pe loc.

"Deci, C. Stere a rămas în teritoriului ocupat cu


asentimentul şefului guvernului şi acoperit de un
ordin al ministerului de război".

În 1918, el va divorţa şi se va căsători cu dna


Radovici, legitimându-şi băiatul, eveniment înlocuit
în romanul "În preajma revoluţiei", pentru a evita
descrierea unor fapte neplăcute, cum orice divorţ
aduce după sine, a imaginat moartea primei sale soţii,
Tania, prin tuberculoză.
E posibil ca I. Brătianu să se fi gândit că în cazul unei
victorii germane, C. Stere i-ar fi de mare utilitate? Nu
se ştie, n'a rămas niciun document în acest sens,
probabil înţelegerea să fi fost pur verbală, ştiinduse
oroarea premierului român de a nu intra în conflict cu
statele aliate, şi încă într'un război când gestul său ar
fi fost înterpretat ca unul de trădare.

Dar, subliniază maestrul ceea ce este sigur, în Dec.


1918, după intrarea trupelor române în Bucureşti, C.
Stere a fost arestat şi anchetat de un comisar regal,
dar după câteva zile pus în libertate. Mai mult
"Siberianul" a plecat în Elveţia cu paşaport şi banii
necesari de călătorie puşi la dispozţie de Barbu
Stirbey, cumnatul lui Ionel Brătianu. Ionel Brătianu
nu avea niciun interes să dezbată procesul lui Stere,
în consecinţă dosarul lui Stere, încheiat de comisarul
regal, a dispărut fără urme. Toate încercările lui Take
Ionescu, în timpul guvernării lui Averescu de a
descoperi respectivul dosar la Curtea marţială au fost,
zadarnice. Dosarul se afla acasă la Ionel Brătianu.

Dacă întradevăr asupra lui Stere ar fi existat dovezi


de vinovaţie, dosarul nu ar fi dispărut, şi ar fi stat şi ei
la închisoare alături de I. Slavici şi Tudor Arghezi, şi
cum se ştie aceştia au fost eliberaţi la intervenţiile
publice ale lui N. Iorga, probabil că datorită urii ce o
avea faţă de C. Stere, închisorile tuturora s'ar fi
prelungit, dar sigur nu prea mult, într'o atmosferă în
care majoritatea românilor erau pentru reconcilierea
naţională.

Cel mai umilit a fost I. Slavici, mai ales după ce s'a


declarat de partea nemţilor şi după eliberarea de la
Văcăreşti, ajunsese sa fie scuipat în obraz de
trecătorii Bucureştului, intransingenţi la părerile unui
om care nu înţelegea să-şi trădeze convingerile. Până
la urmă bunul prieten, încă din vremea studenţiei de
la Viena al lui Eminescu, I. Slavici, a trebuit să se
retragă la Panciu, la familia fiicei sale, unde în cele
din urmă a şi murit.

Cred că a avut timp să mediteze la lozinca pe care el


însuşi a popularizat-o, cum că soarele românilor la
Bucureşti răsare, regretând bineînţeles că n'a rămas în
oraşul tinereţii sale Aradul, atât de aproape de Şiria
lui dragă, cea de sub cetatea pe care localnicii e
numeau Şoimoş.

Ar mai fi să amintim că în "Temniţele mele", Ioan


Slavici, om cumsecade şi plin de adâncă ruşinare,
cum stă bine omului cu bună măsură şi scaun la cap,
ne povesteşte cutremurat că la Văcăreşti exista o
singură toaletă formată dintr'o cameră mare şi
nenumărate găuri în podea, după sistemul turcesc
adăogăm noi, unde până la urmă, era obligat să-şi
facă necesitaţile în faţa tuturora deoarece ieşirea era
comună, fixată la ore precise şi dacă arestatul avea
bucuria să aibe şi o diaree, se întâmpla să mai facă şi
pe el.

Actul respectiv, executat în public, era cea mai gravă


pedeapsă suferită în timpul detenţiei lui Slavici la
Văcăreşti, nu şi-ar fi închipuit că poate exista o mai
mare degradare a condiţiei umane decât cea
întâmplată odată pe zi, i-ar fi preferat băiata la tălpi,
aplicată de slugile sultanilor turci.

De unde se mai vede, că pentru autorul lui Budulea


taichii sau al lui Popa Tandă, moralitatea nu e un
cuvânt ieşit din modă, atâta timp cât ea corespunde
unui model ideal de a fi, fără prezenţa ei omul nu este
om, îi lipseşte o mână sau un ochi, sau ar fi vrut să
nu-i aibă pe niciunul, atunci când era dus la ceea ce
simţea el că ar putea fi mai rău decât cel mai
blestemat stâlp al infamiei.

Din această cauză de câte ori trebuia să meargă iar


acolo, o nota în carte ca şi când după împlinirea unui
anumit număr de şedinţe urma să i se redea pierduta
lui personalitate.

Pentru Tudor Arghezi, mai tănăr şi mai obişnuit cu


lenea clericilor, în care a izbutit să fie campion
absolut, până la urmă mediul i-a inspirat, une din
capodoperele sale, întitulată Flori de mucigai, pe care
Pamfil Şeicaru le-a publicat în Hiena, nu că le-ar fi
îndrăgit prea tare dar îl intriga faptul că nu le bagă
nimeni în seamă, ori nici aşa nu merge, când e vorba
de un poet autentic al culturii noastre.

Faptul c lui C. Stere nu i s'a făcut proces nu era în


interesul "Siberianului", conţinutul, probabil îl jena
pe Ionel Brătianu, căruia îi convenea ca supra acestui
şef al mişcării ţărăniste să planeze acuzaţia de trădare
dar nu-i convenea să se judece procesul pe date
precise. Complicitatea lui I. Brătianu în cazul lui C.
Stere ne aprare evidentă şi ea indirect ne
demonstrează că marele basarabean, nu avea de ce să
fie considerat un trădător sau un duşman al poporului
român, cum îl vedeau mulţi din adversarii săi.

La primele alegeri, în Iulie 1919, C. Stere încă în


Elveţia a fost ales deputat al judeţului Soroca şi nu a
fost contestat de nimeni, deşi Iorga, împlacabilul său
adversar, era preşedintele Camerei şi în "Neamul
românesc" îl acuza de trădare. În ce priveşte pe
liberali, din 120 de deputaţi, nicio contestaţie.

În Martie 1920, parlamentul Federaţiei s'a dizolvat, şi


odată cu constituirea guvernului Averescu s'au făcut
noi alegeri, în mai, şi la validare s'a ridicat contestaţia
alegerii lui C. Stere, nici un literal nu a susţinut
contestaţia. Dar ea a fost susţinută de N. Iorga şi Take
Ionescu. După filipica lui N. Iorga (a vorbit două ore)
şi atacul lui Take Ionescu a urcat la tribună C. Stere şi
în continuare merită să dăm cuvântul maestrului
prezent la aceea memorabilă şedinţă a Camerei: "Se
simţea neliniştea lui Stere, rămăsese în pronunţie
accentul moldovenesc iar cuvintele avau o emoţie
înăbuşită, dând apărrrii o dramatică nobleţa. Nu era
propriuzis o apărare ci o impresionantă confesiune
care, treptat, treptat cucerea atenţia Camerii, o
acapara. Întreruperile care încercau să hărţuiască, pe
Stere erau repede strivite de reacţiunea deputaţilor
dornici să-l asculte. Şi C. Stere ştia să dee discursului
o profundă rezonanţă umană; elocvenţa lui respingea
retorica facilă; evita folosirea cuvintelor teşite de
vreo comună întrebuintare; îşi calcula efectele ca un
mare tragedian. Era ajutat nu numai de vocea lui
gravă de bariton ci şi de chipul lui care părea că
oglindeşte chinuitorul lui sbucium interior. C. Stere
nu rostea un discurs, el trăia acel discurs menit să
lămurească opiniei publice, cazul Stere.

Evocând începuturile lui revoluţionare a amintit


stagiul lui în faimoasa închisoare Petrepavlovsk. Îmi
răsună şi azi cuvintele lui C. Stere: "Aveam" îşi
aiminteşte maestrul "ca vecin de celulă la stânga pe
Pilsduski şi la dreapta (a lăsat să treacă câteva
momente spre a mări efectul) pe Vladimir Olianov
Lenin. Şi sigur nu era o intenţie de moment. Când
mareşalui Pilsduski a venit la Bucureşti s'a dat o
recepţie la ambasada polonă, unde a fost invitat şi
Stere. La reuniune era şi N. Iorga ofensat de prezenţa
respectivă. La sfârşit când i-a fost prezentat Stere,
spre surprinderea tuturora l-a îmbrăţişat şi la invitat
să se aşeze, continuând conversaţia pe ruseşte.
Camaraderia arătată de mareşalul Pilsduski lui Stere
i-a supărat pe unil comeseni, Iorga mâniat, nemai
ţinând seama de protocol a plecat furios. Deci
vecinătatea din închisoarea Petrepavlovsk nu era o
simplă născocire."

Întorcându-ne la şedinţa de validare a alegerii lui


Stere ca deputat de Soroca, deşi Iorga dădea semne
de enervare iar Take Ionescu privea dezolat la
majorităţile lui C. Stere, acesta a fost validat ca
deputat de Soroca ceea ce îndreptăţea pe cetăţeni să
creadă că "trădarea" lui C. Stere nu mai putea fi
întrebuinţată ca armă politică.

Şi totuşi nu a fost aşa. În 1932, când Stere conform


legii, fiind ales de zece ori deputat trebuia să fie
proclamat senator de drept. Ci o seamă de generali,
senatori de drept, s'au opus deoarece C. Stere era un
trădator. Dar nu această manifestare avea importanţă
cât atitudinea partidului naţional-ţărănist care a
refuzat să se solidarizeze cu cel ultragiat. Cum se
explica această atitudine?

PA M F I L S E I C A R U

ISTORIA PARTIDELOR

NATIONAL, TARANIST

SI

NATIONAL TARANIST

________________

VOLUMUL DOI
_____________________

EDITURA CARPATII
TRAIAN POPESCU
Calle Villanueva, 43
MADRID
1 9 6 3

Pamfil Şeicaru: Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional


ţărănist, vol. I şi II, 600 de pagini, în ed. "Carpaţii", Madrid 1963

C O L E C T I A l C A R PAT I I l

Nr. 3

PAMFIL SEICARU

POEZIE SI POLITICA

O C TAV IAN G O GA
E D I T U R A "C A R P A T I I "
MADR ID
1 9 5 6

Pamfil Şeicaru: Poezie şi politică, Octavian Goga, Colecţia


"Carpaţii", Madrid, 1956

Iului Maniu nu-l iubea pe Stere, nu uitase întervenţia


lui în lupta dintre Octavian Goga şi Al. Vaida-
Voievod. Şi mai exista un Madgearu care putea să
impresioneze pe Iului Maniu sau pe Ion Mihalache
dar nu şi pe C. Stere în faţa căruia Madgearu se
simţea ca un student la examen. Deci acesta nu vroia
ca Stere să existe în partidul naţional-ţărănist.

Ezitările lui Mihalache au fost înlăturate prin


intervenţia lui Maniu şi Madgearu. În acest mod Stere
a fost sacrificat, nu a fost proclamat senator de drept,
încălcându-se legea şi partidul naţional-ţarănesc nu a
reacţionat în favorul lui.

Replica ostacizatului a venit sub forma unei cărţi


"Preludii: partidul naţional-ţărănesc şi cazul Stere"
apărută în editura "Adevărul". Conducătorii
partidului sunt pe rând supuşi unei nimicitoare
analize. Revolta lui Stere biciuie nulitatea solemnă,
mediocritatea ambiţioasă, ipocrizia şi renegările
democraţiei ţărăneşti pentru care el luptase.
Respectivele pagini sunt cele mai concentrate din
litaratura noastră politică, se denunţă tot ce se
ascunde în dosul decorului unei anemice ideologii
democratice.

Urmează elogierea unui spirit ales cu rădăcinile


sufletului său adânc înfipte în pământul ţării sale
întregite, din tulpinele căruia se înalţă fiinţă sa pentru
veşnicie, sub forma unui stejar a toate păstrător în
trecut şi prezent, cu treptele viitorului, suindu-le. C.
Stere este suflet din sufletul neamului, cel nemuritor:

"Fără îndoială un învins, un mare învins, o figură


patetică de singuratec în viaţa politică românească.
Coaliţia urilor l-a eliminat, uri implacabile. Când
cineva reuşia să-i capete încrederea, intimitatea lui C.
Stere era de un farmec fără egal. Avea o seriozitate în
preocupări, adâncea cu atâta gravitate problemele
politice, desfăşura o aşa de variata cultură încât
cucerea. Stere nu aluneca pe suprafaţa problemelor
vieţii, el nu se ferea să le dezbată cu aceea ardoare pe
care o luase din mediile intelectualilor ruşi. În fond el
a rămas tot timpul un Român de formaţie intelectuală
şi de sensibilitate rusească". (!)

În pasajul de mai sus, Pamfil Şeicaru descrie


proprietăţile cele mai specifice ale românului
basarabean definit ca spiritualitate pusă mereu în
acţiune pe abcisă în sus pe verticală, prin efectele
acestor constante sufleteşti, C. Stere a ajuns pe
culmea cea mai rar antinsă de pasul omului, luminată
în desăvârşirea ei, armonioasă în eonul perfecţiunilor
solitare, cereşti şi divine. Pe acest periplu cunoscutul
în sine, pe drept, e al unui Român de formaţie
intelectuală şi de sensibilitate rusescă. Desigur, în
acest context, cuvântul Român se scrie ca numele lui
Dumnezeu cu literă mare.

P. Şeicaru a făcut parte dintre fericiţii care l-au putut


vizita pe C. Stere în sanctuarul de la Bucov şi să-i
audă, în intimitatea florilor şi a păsărilor, mărturisirile
uşor cântate ca pe rugile procesiunilor interioare,
limbajul şoptit fiind înţeles numai de zei şi de poeţii,
căutători ai sacrului. Grădinile de la Bucov au secrete
ori taine înrudite cu timpul de peste veac al
veşniciilor originare:

"Am fost de câteva ori la Bucov şi am avut prilejul


să-l cunosc în acele clipe când sufletul se deschide
fără reticenţe. Nu ştiu cum izbutise să aducă din
Siberia un arbore pipernicit al cărui trunchiu părea
zgribulit de frig. L-a plantat la Bucov şi în plimbările
lui prin parc făcea un popas pe o bancă pentru a-l
contempla, acel arbor, să retrăiască exaltarea tinerţii
lui revoluţionare. Mi-a spus în trecât că era un arbor
care creşte în Taiga siberiană. Apoi mi-a vorbit
îndelung de flora şi fauna Siberiei, de populaţiile
autohtone, de viaţa deportaţilor. Şi deodată
întrerupând această înteresantă descripţie, mi-a spus
cu un zâmbet amar: "sub regimul ţarist deportaţii
politici aveau totuşi un regim mai uman decât sub
regimul bolşevic"."

Părea că de multă vreme se munceşte cu o idee şi


simţea nevoi să o comunice cuiva: "Nu ne dăm
seama, ne lăsăm înşelaţi de aparenţe dar regimul
bolşevic evoluiază către un nou imperialism. Mă
gândesc înspăimântat la o nouă ocupare a Basarabei
de către ruşi. Nu exagerez, o văd venind. Eram în
Septembrie 1936. Şi acolo, în parc la Bucov, ca şi
când ar fi continuat o dezbatere care se desfăşura de
multă vreme în conştiinţa lui C. Stere mi-a făcut o
amplă expunere a temeiurilor îngrijorării care îl
chinuia. Ce bine cunoştea resorturile tainice ale
politicei imperialiste a Rusiei de totdeauna: cu ce
bogăţie de referinţe portretiza sufletul rusesc în
opoziţie cu Europa!"

Impresionează presimţirea din 1936 Septembrie a lui


Stere că ruşii evoluiază spre un nou imperialism, şi
cu spaimă se gândeşte la o nouă ocupare a Basarabiei
de câtre ruşi. De fapt, demonstrează o cunoaştere
potrivită a istoriei Rusiei cu toate consecinţele
funeste ce urmează după desvoltarea imperiului
respectiv. Deja de-acuma îi este cunoscut faptul că
regimul deportaţilor politici era mai uman în ţarism
decât sub comunişti. Deci avusese dreptate în anii
primului război mondial: ciocnirea cu Uniunea
Sovietică pe atuncia aflată sub ţari, va avea oricum
loc, fie şi cu 20 de ani mai târziu. Dar cine îl asculta
pe Stere, această Casandră a timpurilor noastre.

Bine se poate observa că C. Stere oricât ar fi


familiarizat cu cultura rusească, se referă la ea ca
orice străin care vorbeşte de specialitatea sa, fiind un
specialist mai mult decât excelent în problemele de
istorie şi politică rusească, cunoaşterea lui merge
până acolo încât e familiarizat şi cu problemele de
spiritualitate specifică privind esenţele caracterului
rus. Dar, aşa cum am arătat-o de denumărate ori, totul
se concentreză la un studiu ce familiarzează pe cel
înteresant în problemă dar nu se confundă cu
materialul de studiu. Din toate punctele de vedere, C.
Stere ca bun cunoscător şi al limbii ruse poate fi
considerat ca cel mai bun cunoscător a problemelor
ruse, însuşirea lor îl poate înstrui, dar nu se realizează
fenomenul de pseudomorfoză, înfluenţa e catalitică,
ajută ca un subiect să se descopere pe sine însuşi, să
ajungă la cunoaşterea cea mai profundă. Dar ca raport
se disting cele două forme spirituale, unul românesc
şi celălalt rusesc, ele nu se întrepătrund oricât s'ar
influenţa, procesul rămâne exterior, neesenţial, o
punte aruncată spre ceva nu lipsit de valoare.

De altfel în continuare C. Stere îi impută maestrului


faptul că nu cunoaşte limba rusă pentru a afla lucruri
la care altfel nu putea să ajungă. Îi vorbeşte de poema
lui Alexandru Block "Sciţii" şi de un articol în care
poetul referindu-se la popoarele Occidentului scria, în
1918, că dispreţuindu-i pe ruşi mai mult decât înainte
de revoluţie, la un moment dat o să-i lase să treacă
peste ei noi valuri ale rasei galbene şi să distrugă nu
numai catedrala de la Reims dar şi toate sfintele lor
pravălii. Ei ruşii, sunt stăvilarul Europei în calea
acestor popoare şi nu ar interzice nimănui, cunoscător
al respectivelor forte revoluţionare să deschidă aceste
stăvilare.

Şi C. Stere continuă, spunând că Block nu e singurul


care contura pericolul rasei galbene, chiar Vladimir
Soloviev are într'o poezie două versuri privind
panmongolismul ca şi un cuvânt ce-i desmiardâ
urechea.

Fără îndoială, în cel de al doilea război mondial,


Stalin a deschis stăvilarul spre Europa invadată în
majoritatea lor de mongoli îmbrăcaţi în uniformă
militară, sovietică. Visul celor 2 poeţi s'a împlinit,
mongolismul fiind sprijinit de anglo-americani, cei ce
au câştigat o victorie plină de concesii umilitoare.

Şi C. Stere continua cu citate din Alexandru Herzen,


din Dostojevski, din filozofii panslavismului pentru a
sublinia unitatea anti-europeană a gândirii ruseşti. În
faţa unui închipuit atac rusesc, devenit după câţiva
ani o realitate, C. Stere îşi dezvăluie nu numai
puternicul său românism de om basarabean, dar chiar
opoziţia la gândirea rusă antieuropeană.

Şi maestrul aminteşte cum C. Stere vorbea privind


pipernicitul arbore adus din Taiga siberiană,
transplantat în parcul din Bucov.

Şi iată finalul, pe care-l cităm ca venind din inima


marelui ziarist către inima prietenului său şi de la ei
la mine, menţionând că ne uneşte peste timp şi spaţiu,
inelul spiritului etern, de care spune poetul german,
Hoelderlin că are o durată fără moarte:

"În 1937, când C. Stere a împlinit 70 de ani am


publicat în "Curentul" un articol în care am condensat
tot ceea ce simţiam pentru acest mare şi nedreptăţit
singuratec, pentru ostracizatul vieţii politice
româneşti. Câteva zile mai târziu, l-am întâlnit într'un
restaurant. S'a sculat de la masă şi a venit să-mi
mulţumească. Articolul mi-a adus o mare mângăiere.
Nu-ţi poţi închipui ce dureros este pentru mine ca fiul
meu să aibă sentimentul că tatăl lui a fost un trădător.
Îţi mulţumesc." Avea în privire o adâncă tristeţe. "Nu
mă simt bine. Inima cedează. Nu mai am mult de
trăit. Atenţie la Basarabia. Imperialismul rusesc are
proporţii pe care nu le-a avut niciodată." - Câteva
luni mai târziu Stere a murit.

Tragic destin. Evocând pe C. Stere caut să descifrez


judecata de mâine a generaţiilor care ne vor succeda,
înclin să cred că i se potrivesc aceste rânduri dintr'o
scrisoare trimisă de Gogol poetului Jukovski: "O
mână invizibilă dar puternică, scrie misterios sub
ochii mei. Eu ştiu că numele meu va fi mai fericit
decât am fost eu. Poate că scoborâtorii compatrioţilor
mei se vor reconcilia, lăcrâmând cu umbra mea."

Ci, C. Stere e la fel de singuratec şi trist în România


de astăzi ca şi în cea de ieri, numele lui nu este mai
fericit decât a fost el şi asta fiindcă succesorii
contemporanilor săi nu s'au reconciliat încă,
lăcrămând, cu umbra sa.

În această carte despre C. Stere, maestrul Pamfil


Şeicaru i-a dedicat iubirea sa neoplatonică, singura
plămadă creatoare de natură îngerească, având în ea
posibilităţi de a reuşi un lucru cu totului desăvârşit.
Adevărul prin lumina frumuseţii cereşti, ne readuce
la viaţă personajul, în primul rând pe cel principal,
împreună cu sublimul unui drum ce merită să ne
închinăm lui, cu tot ce purtăm mai bun şi mai curat în
noi, căci lucrarea scrisă de mână omenească e în sine
o sfântă sărbătoare a spiritului.

***

17.2 Un om necunoscut: I.G. Duca de Pamfil


Şeicaru

Articolul începe cu o lungă introducere istorico-


politică, descriind evenimentele din jurul datei de
sfârşitul lunii Mai 1918, când maestrul nostru urma
să fie prezentat lui I.G. Duca.

Era imediat după ce Al. Marghiloman, avându-l


ministru de externe pe C.C. Arion, semnară pacea de
la Bucureşti. În acelaşi timp, situaţia militară a
aliaţilor nu era prea strălucită fiindcă prin pacea de la
Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi Puterile
centrale (Germania şi Austria) dădu posibilitatea
înaltului comandament german să-şi concentreze
toate forţele pe frontul de Vest. Consecinţa militară
au fost cele trei ofensive germane din Martie şi
Aprilie asupra Franţei, ultima cu direcţia Paris. Spre
norocul aliaţilor au început să sosească trupele
americane, în luna August erau staţionate în Franţa
950.000 de soldaţi ca în Octombrie s'ajungă la
1.300.000.

În aceasta atmosferă victorioasă pentru germani, s'a


semnat pacea de la Bucureşti. Pentru formarea
guverului Contele Czernin îi permitea regelui
Ferdinand să aleagă din doi candidaţi la postul de
prim-ministru, Primul era P.P. Carp, acesta propunea
schimbarea dinastiei, învinuind-o pe cea actuală de
imoralitate, pe când al doilea Al. Marghiloman
susţinea că regele Ferdinand nu putea fi făcut
responsabil de ceea ce a hotărât voinţa poporului
român.

Tot aunci, după armistiţiu, şi marele ziarist încăodată


subliniază acest lucru, C. Stere scoate ziarul
"Lumina" unde într'o serie de articole alcătuieşte
procesul răspunderilor privind pierderea războiului,
în treacăt e menţionat şi regele, dar numai în mod
secundar, pe ei îl înteresa în primul rând, Basarabia.

Clauzele păcii de la Bucureşti au fost atât de dure


încât Ch. Maurras în "Mauvaise traite" (un tratat rău)
îl aminteşte şi crede că aliaţii l-au luat de model când
au încheiat tratatul de pace cu Germania, semnat la
Versailles.
Tratatul de la Bucureşti din 7 Mai 1918 prevede
furnizarea de către România, Germaniei şi Austriei
toate produsele ei industriale şi agricole; la fel
industria petroliferă era luată în arendă pe un termen
de 90 de ani. Toate crestele aflate de-alungul
Carpaţilor erau trecute Austro-Ungariei. În ziarul lui
C. Stere "Momentul", G. Ibrăileanu publicase un
articol închinat Ceahlăului, care conform noilor
frontiere nu mai aparţinea României, muntele
despărţit de Moldova arăta ca un catarg al unei
corăbii smuls de furtună, întreaga istorie a Moldovei
şi preisagiul ei erau desfigurate: "Articolul lui
Ibrăileanu era străbătut de o profundă emoţie; frazele
de un lirism concentrat, emoţionau ca simfonia a 3-a
a lui Beethoven ... Fără îndoiala, exprima
sensibilitatea unui intelectual, dar dacă aş avea la
îndemână acel articol l-aş pune alături de discursul
rostit în parlamentul Marghiloman, cu prilejul
ratificării tratatului de pace, de deputatul ţăran David
Şerpeanu, din judeţul Dorohoi. Aceeaşi sensibilitate
rănită, aceeaşi durere românească exprimate într'o
formă clasică."

Pacea de la Bucureşti însemna înrobirea economică a


ţării, oamenii au reacţionat împotriva guvernului
liberal, acuzat de uşurinţa în prepararea militară în
vederea intrării în acţiune. guvernul Marghiloman la
27 Martie 1918 obţinea Basarabia, exact ca în 1945
Rusia Sovietica punea la dispoziţia guvernului Petre
Groza, Ardealul de Nord ca o consolare pentru robia
ţării.

C.C. Arion, professor de Drept la Universitatea din


Bucureşti, ministru de externe în guvernul
Marghiloman, considera că tratatul conform situaţiei
disperate a României şi adăoga că în 1916
Marghiloman a susţinut continuarea neutralitaţii, de
ce nu a fost ascultat?

C.C. Arion, era satisfăcut că au părăsit România toţi


antanto-filii, în frunte cu Take Ionescu şi repeta iar că
era vorba de cel mai bun tratat ce-l putea obţine ţara
în împrejurările date, convins fiind că nemţii vor
câştiga războiul. Trei ani mai târziu l-a revăzut pe
C.C. Arion la Bucureşti în casa lui din strada
Corabiei. Era bolnav, moralmente abătut, dându-şi
seama că politic era un om sfârşit.

La Iaşi în redacţia ziarului "Arena" erau adunaţi mai


mulţi tineri, care vroiau sa transforme foaia lor în
tranşee, cultivând un spirit de frondă, şi maestrul
crede că merită să-i numească: "Al. A. Busuioceanu,
Ion Vinea, Demostene Botez, Al. A. Hodoş, cu toţii
stapâniţi de un imperios elan dea sfărâma vechile
tipare ale presei. I.G. Duca îşi exprima prin Spiru
Hasnas dorinţa de-a-l cunoaşte pe Şeicaru,
respectivul a fost între 1910 şi 1916 criticul literar al
revistei "Flacăra", pe când în refugiu redactor la
ziarul "Mişcarea", oficiosul partidului liberal.

"I.G. Duca nu avea nimic solemn, distant, dimpotrivă


era de o comunicativitate naturală. Se vedea că era
familiarizat cu lumea gazetărească din care făcuse
parce într'o oarecare măsură; îl înteresa apariţia în
presa a acelor elemente formate în patetica aventură a
războiului. Conversaţia s'a desfăşurat în jurul
experienţei mele pe front."

Duca îl admira pe Ionel Brătianu, explicabil fiindcă


fusese colaboratorul său intim, din timpul neutralităţii
şi era singurul ministru care cunoştea gândurile celui
ce cărmuia destinele poporului român. Pe-atunci
tânărul Şeicaru îl critica pe I. Brătianu pentru
desmăţul din timpul neutralităţii şi lipsa de înzestrare
a armatei, ceea ce lui Duca îi apărea ca o mare
nedreptate: "Va veni o zi când acţiunea politică a lui
Ionel Brătianu va fi un capitol din istoria României şi
atunci vei putea măsura cât de greşit eşti astăzi".

Când a murit Ionel Brătianu, P. Şeicaru a scris un


articol în care sublinia că rolul lui în realizarea unirii
tuturor Românilor este asemănător cu cel jucat de
Cavour în Italia. Cu acea ocazie I.G. Duca i-a
reamintit cele spuse la Iaşi. Din Mai 1918, până la
moartea sa, mărturiseşte marele ziarist, a păstrat o
neştirbită prietenie lui I.G. Duca.

Într'o zi, Hasnas îi spusese că planul lui Duca, însuşit


şi de Ionel Brătianu era să ralieze toate elementele
mai răsărite ale generaţiei războiului, dar nu va reuşi
deoarece liberalii sunt înteresaţi doar să-şi
accentuieze structura bancară şi să transforme
partidul în proprietatea marei burghezii româneşti.
Nu Duca va avea cuvântul hotarâtor ci Vintilă
Brătianu. Astfel îşi vor atinge noul ideal fiii de
negustori şi meseriaşi din cadrul monstruoasei
coaliţii, adaptaţi la noile metode ale vieţii moderne,
vor urca şi mai repede pe treptele de sus a marilor
bogătaşi, întărind clasa marii burghezii. Niciunul
dintre ei nu cunoştea lucrarea lui Balzac despre
"Melmoth reconcilie", în care diavolul nu mai
vânează sufletul bieţilor oameni, când pentru
câştigarea lor are dispoziţie bâncile ca şi instituţiile
financiare, pentru grabnica robie a omului intrat în
slujba oarbă a banului. Melmoth însuşi, eroul
englezului Maturine, deşi şi-a vândut sufletul
diavolului nu mai e nevoit să stea în infern, fiindcă
reconciliat cu lumea de pe pământ îşi poate lua
vechiul loc fără nici problemă, ca slujbaş într'o bancă
oarecare.

Încă l-a impresionat şi nu-l va uita niciodată, sfatul


lui Spiru Hasnas, mort peste un an de tuberculoză, să
nu se înroleze ca scrib al partidului liberal, ca şi al
niciunuia altul ci dacă poate să rămână independent,
să-şi urmeze numai propia conştiinţă.

Familia lui I.G. Duca era din Moldova din comuna


Plopona, judeţul Tutova. Tatăl său, director al şcolii
de Poduri şi Şosele, era şi directorul general al Căilor
ferate. I.G. Duca prin inteligenţa sa sprintenă,
sensibilitatea şi imaginaţia cu înclinări literare cât
elocinţa sa naturală parcă îl destinau vieţii politice.

După ce şi-a luat licenţa în drept în ţară, s'a dus la


Paris unde şi-a susţinut teza de doctorat în 1902 cu
subiectul "Societăţile cooperatiste în România" (210
pagini), acasă a intrat în magistratură, fiind numit
judecător la Horezu, judeţul Vâlcea. Îndrăgind
peisajul oltenesc a rămas o viaţă întreagă legat de
această pitorească regiune, dornic să traducă în faptă
iubirea lui pentru ţărani. Astfel, I.G. Duca a pus
bazele obştei de cumpărare a moşiei Maldăreşti,
dovedindu-se că şi el este un bun haretist. Pe această
moşie găsindu-se o culă veche, părăsită, din 1850
nelocuită o cumpără ca membrul obştei, cu încă două
hectare împrejurul ei, pe când fiecare ţăran
cumpărase între 5 şi 10 hectare. Restaură Cula pe
care mai apoi o impodobi cu icoane şi scoarţe
ţărăneşti. Despre ea spunea: "Cula îmi rezumă
existenţa necăjită a poporului românesc. Arhitectura
casei este subordonată ideii de apărare contra
năvălitorilor. Dar ce frumos se încadrează liniile
arhitectonice acestui peisaj Cula de la Măldăreşti îi
ofera un liniştit refugio pe tot timpul verii.

Pamfil Şeicaru de multe ori a fost oaspetele lui I.G.


Duca la Măldăreşti şi a dormit în Culă, printre
icoanele şi scoarţele ţăraneşti când şi prin liniştea
nopţii începu, încetul cu încetul sa devie
contemporan cu cei închişi în ea anume făcută să
adapostească pe ţinta: şii ce aşteptau bandele lui
Pazvantoglu.

În 1908 a fost numit director general al Băncilor


populare şi al Cooperativelor, funcţie în care s'a
bucurat de preţuirea lui Spiru Haret, admirându-i
râvna la fapta şi idealismul lui dezinteresat. I.G. Duca
era convins că prin cooperaţie şi credita se putea
schimba soarta ţăranului român, şi căuta să uite că
detronarea lui Vodă Cuza s'a facut în 1866 de liberali,
tocmai pentru a întrerupe politica ţărănească a
Domnitorului. Din răscoalele ţărăneşti din 1907
trăsese concluzia că e nevoie de o reformă radicală
agrară pentru a uşura traiul obiditei ţărănimi.

În 1914 I.G. Duca este numit ministru al Instrucţiei


Publice şi Cultelor, luând succesiunea lui Spiru
Haret: "Avea numai 33 de ani; era cel mai tânăr
ministru din Guvern. Mic de statură, amestec de
nervozitate şi delicateţă aproape femenină,
ascunzând-şi emotivitatea şi de-aceea părând timid,
reţinerea lui era şi temperamentală dar şi consecinţa
unei alese educaţii." Titus Enacovici care-l avusese
profesor pe G. Duca îi vorbise de contrastul dintre fiu
şi tată: "Acesta din urmă, era un om rece ca un tratat
de geometrie, puţin comunicativ, pedagog sever şi
minuţios, nu l-ă văzut niciodată râzând, nici cei puţin
zâmbind; cu un superior simţ al datoriei, a servi ţara
era pentru el, un comandament moral. Georghe Duca
făcuse studiile în Ecole centrale din Paris, dar în toată
atitudinea lui părea un produs prusac. Probabil că
această severitate a exercitat-o şi asupra copiilor lui."

Ion G. Duca, continuând tradiţia familiei a fost de o


rară corectitudine. Printre cei ce în timpul anilor
neutralităţii umblau după câştiguri rapide, el s'a
strecurat ca un mustrător exemplu de corectitudine.
Ionel Brătianu l-a stimat şi i-a acordat totala lui
încredere pentru respectivele calităţi ale caracterului
său.

După război i s'a încredinţat ministerul agriculturii şi


domeniilor, decretul - lege al reformei agrare purta
semnătura lui I.G. Duca. Din păcate însă, I. Brătianu
a avut nevoie de el ca ministru de externe, funcţie în
care considera că succesul personal trebuie să fie
absent în orice acţiune diplomatică. Şi dacă pentru
André Tardieu diplomaţia însemna "căutarea
transacţiei" pentru I. Duca diplomaţia era arta
nuanţelor, sforţarea de a apropia punctele de vedere,
fără să altereze mişcarea spre obiectivul final. În
acest sens, se vorbea în Franţa mult de România şi
deloc de el ca minitru de externe, ceea ce însemna că
simţul datoriei îl obliga pe Duca să folosească
fondurile miniterului pentru propaganda României şi
nu a lui personală.

În viaţa parlamentară I.G. Duca a fost leaderul


partidului liberal în opoziţie. Replica sa era spirituală,
fără să rănească adânc pe nimeni, vocea îi era clară,
debitul precis, niciodată nu dezbătea problema unui
atac personal. Se poate spune că I.G. Duca era
opulsul doctorului N. Lupu: "El conisdera dezbaterea
parlamentară ca o forma de colaborare, pasionată
adesea, dar respectând anumite limite ale decenţei, ca
o formă a stimei pe care, reciproc parlamentarii o
datorează "faţă de convingerile celorlalţi".

În discursurile sale se ferea de o retorică uşoară,


construcţia frazei era solidă dar îi lipsea suflu de
pasiune care cucereşte. Era convins, cuvintele tari
deformează expunerea clară a ideilor, aşa cum
gesticularea dezordonată strica armoniei corpului
omenesc.

Preţuia elocinţa ca pe o formă literară, în acest sens


ţinuse o conferinţa despre nenumaraţii oratori pe care
a avut ocazia fericită să-i auză, mărturisindu-şi
totodată convingerea verificată şi intărită zilnic, că
oratoria dispare.

În acest context, I.G. Duca ascultându-i a încercat să


le pătrundă tehnica, de a identifica forţa misterioasă
prin care reuşeau să învingă rezistenţa unor
convingeri contrarii.

P. Şeicaru, subliniază valoarea caracterizărilor lui I.


Duca asupra unor oratori, la aceştia desigur admira
nobila elocinţă, dar nu-şi pierdea spiritul de
observaţie, pătrunderea lui de critic cunoscător.

Iată portretul lui Jaures: "Mişcare, putere, un


dinamism care cutremura, o furtună care ridica totul
în drumul ei. Când ascultai perioadele lui
succedându-se ca valurile unei mări, te treceau fiorii.
Nu era ceva omenesc, era ceva cosmic - o prevestire
parcă a revoluţiei sociale." "De altfel, totul concura
pentru a-ţi produce aceasta impresie. Înfăţişarea lui
masivă, un cap mare, pătrat, o barbă tăiată ca în
piatră, nişte mâini groase de muncitor manual, o voce
puternică de bas, gesturi energice, sacadate şi
violente, pumnii încleştaţi şi totuşi, dominând această
brutalitate, o gândire înaltă, o formă literar aleasă, o
cultură clasică şi un idealism de apostol. Eloconţa lui
Jaures a făcut mai mult pentru izbânda socialismului
în Franţa, decât truda militanţilor."

Total opusă era elocinţa politicanului Viviani: Sedus


de elocinţa lui Viviani "înaripată, poetică, rând pe
rând mlădioasă şi energică insinuantă şi sguduitoare".
Duca nu-şi pierdea spiritul critic. Era strălucirea
literară a formei în care se exprima Viviani care
încânta nu ideile, nu logica - argumentării: "Un fond
banal învesmântat în cele mai sclipitoare zale". Şi
adaogă marele ziarist: Nu se putea o mai exactă
caracterizare.

Dintre oratorii români îl reţine pe P.P. Carp şi îi evoca


atitudinea avută în Consiliul de Coroană din Iulie
1914, cu această ocazie I.G. Duca lăsa posterităţii
imaginea marelui om de stat: "Desaprobam, cu
desăvârşire tot ce spunea, dar nu mă puteam stăpâni
sa admir fraza incisivă, vigoarea argumentaţiei
juvenila, combativitate a acestui moşneag credincios
convingerilor lui până la sublim şi până la absurd. O
atare elocinţă nu putea stârşi decât în apoteoza unui
neîntrecut succes sau în catastrofa unei înfrângeri
shakesperiene."
Acelaşi spirit de observaţie calm, de înregistrare chiar
şi a celor mai neînsemnate amănunte le demonstreaza
I.G. Duca în eseul "Mâinile" care a surprins prin
fineţea lui literară. Pentru Duca o simplă strângere de
mână definea caracterul omului, astfel se putea vorbi
de mâna minunată a regelui Ferdinand, de mâna
elocventă a lui Maiorescu, mână deschisă a lui Take
Ionescu, mână îngrijitoare a lui Averescu până la
mână molatecă a lui Ion I.C. Brătianu.

Fără îndoială I.G. Duca avea o pregătire intelectuală


solidă, el studiase cu râvnă în severa disciplină
moştenită de la tatăl său, nu întâmplător evocarea
oratorilor auziţi, începe cu cel pe care l-a admirat cel
mai mult şi ale cărui idei şi le însuşise: "Să-mi fie
permis să încep cu Waldeck-Rousseau ca un postum
omagiu al tânărului student în Drept, care dintr'o
modestă galerie a palatului Bourbon, l-a admirat de
atâtea ori, fără sa fie avut măcar voie să-l aplaude."

În fond, scrie Pamfil Şeicaru, I.G. Duca încerca să-şi


ascundă sub autoritatea lui politică, necesară a
înfrâna unele înclinări nu prea ortodoxe ale oamenilor
săi, o fire sensibilă de romantic, astfel că era un
veşnic mereu îndrăgostit, printre amorurile sale mai
mult imaginare decât sensuale, se inscria şi marea
artistă Ana Luca, de la Teatrul Naţional.
Sentimentul său romantic se manifesta şi prin
dragostea pentru frumuseţile naturii de unde la
Măldăreşti îl puteai întâlni în plimbările sale pe
solitarul Duca insoţit de câinele său mare ciobănesc,
contemplând majestuoasa înalţare a Parângului. Nu
rar, marele ziarist îl insoţea în drumurile sale:
"Făceam doi kilometri pe ios, urcam un dâmb şi
ajungeam la locul unde obişnuit făcea un popas,
aşteptând apusul soarelui. Era un loc admirabil pentru
a contempla Parângul. Şi în fiecare zi, privirea lui se
odihnea în contactul cu majestatea peisajului.
Întreaga poezie a acestei privelişti muntoase punea
stăpânire pe sufletul lui care se adâncea în
contemplarea acelei privelişti pline de culoarea
înălţimilor...".

Pe când câinele mergea întotdeauna înaintea lui,


liniştit ca şi când ar fi slujit drept ghid: "Duca îl iubea
mult şi când îl mângăia îl privea în ochi, căutând în
privirea lui căldura unui devotament. Într'o zi mi-a
făcut o apropiere între calităţile câinelui ciobănesc şi
ale ţăranului, subliniid faptul că nici câinele
ciobănesc şi nici ţăranul nu sunt agitaţi; au în liniştea
lor o siguranţă, o voinică acceptare a primejdiilor
eventuale."

Pe Pamfil Şeicaru l-a intrigat întotdeauna contrastul


existent între lumea modernă a politicianului şi omul
de la Măldăreşti iubind singurătatea, cu un câine
ciobăniesc drept tovarăş şi contemplând majestuoasa
splendoare a Parângului. Şi mai ţine să adaoge
autorul nostru: "În I.G. Duca există o sensibilitate, un
lirism, conţinut pe care le ascundea cu mare grijă. Îi
plăceau casele vechi având o adevărată oroare de
arhitectura modernă, de acele blocuri care năpădiseră
Bucureştiul. Şedeam în strada Romană, într'o casă
veche construită pe la 1820. Odăile spaţioase, zidurile
groase făceau casa călduroasă în timpul iernei şi
racoroasă vara. Lui Duca îi plăcea această casă care
păstra în arhitectura ei farmecul Bucureştiului de
altădată şi mai ales bolta de viţă îl încânta. Când
m'am mutat şi-a manifestat părerea de rău şi nici
argumentul cel mia serios, mulţimea şoarecilor care
dealungul unui secol, puseseră stăpânire pe pivniţă şi
ziduri, nu l-a convins."

În exil având posibilitatea să citesc Amintirile politice


ale lui I.G. Duca, apărute în trei volume în Jon
Dumitru-Verlag (editura I. Dumitru) Muenchen,
1981, am putut sa confirm cu prisosinţă, portretul său
liric şi romantic pe care ni l-a lăsat Pamfil Şeicaru, ca
o parte ascunsă, tainică a sufletului lui I.G. Duca, fără
de care nu se va înţelege evoluţia politicianului către
o catastrofă nemeritată, în acest mod dintr'un
personaj nobil în romantismul său petrecut în
plimbările şi dragostele sale ideale de la Măldăreşti la
un erou shakespearer-ian, una din figurile tragice ale
Istoriei noastre.

Îmi vine în minte una din primele amintiri ale


copilăriei mele. Mama statea la masă şi citea ziarul,
pe când în faţa mea pe prima pagina mi se arăta
fotografia unui domn distins a cărui imagine era
încadrată într'un chenar negru. "Cine e acest domn?"
am întrebat-o eu pe mama, de la care am primit mai
târziu, plin de tristeţe, următorul răspuns: "Este I.G.
Duca primul ministru al Ţării asasinat de legionari."
Nu numai că m'a impresionat dar eram stapânit de o
dureroasă nelinişte: "Ce fel de oameni puteau fi aceia
care au omorât aşa o lumină de om, a cărui superioară
nobleţe o simţeam, astăzi ştiu, datorită intuiţiei atât
de desvoltată în conştiinţa fragedă a copilului.

Povesteşte chiar P. Şeicaru că vizitând biserica San


Pietro in Vincoli din Roma, statuia lui Moise de
Michelangelo a mişcat-o în mod deosebit pe fiica sa
Viorela, abea de doi ani jumătate, ori printr'un
fenomen asemănător am trăit şi eu, copil, moartea lui
I.G. Duca, absurdă în tragismul ei. Şi să recunosc, că
nici astăzi, cuvintele copilului de altă-dată nu şi-au
pierdut din sincera lor actualitate.

Moartea lui Ionel Brătianu în Dec. 1927 şi a lui


Vintila Brătianu în Decembrie 1930 l-a obligat pe
I.G. Duca să preîeie şefia partidului literal, în
împrejurări din cele mai vitrege. Se ştie că partidul
liberal conform atitudinii lui Ionel Brătianu, la 7
Inuie 1930 nu putea sa fie de acord cu revenirea la
tron a regelui Carol al II-lea, astfel că cei mai mulţi
membrii ai partidului s'au manifestat public ostili
regelui. Odată cu intrarea şi a Elenei Lupescu în ţară
îşi dă demisia şi Iuliu Maniu din guvern,
considerându-l pe rege ca un om lipsit de onoare
fiindcă nu s'a ţinut de promisiunea de a nu se întoarce
pe tron, împreună cu ţiitoarea sa, Lupeasca.

Marea greşală săvârşită atunci a fost menţinerea în


continuare a PNŢ-ului la guvernare, căci dacă cele
două partide mari politice ar fi rămas unite, ferm pe
poziţie, regele ar fi fost obligat să-şi menţină
obligaţiile luate.

Pus în faţa unor atare realităţi, Carol al II-lea îşi puse


în gând să colaboreze cu partidele mici, ca partidul
ţărănesc radical al lui Gr. Iunian, dizidenţa naţional-
tărănistă, partidul liberal al lui G. Brătianu, dizident
şi el, partidul naţional-creştin al lui Oct. Goga, pentru
a face un guvern de coaliţie înlocuindu-l pe cel al lui
Vaida Voevod. (Ceea ce însearma că partidul naţional
ţarănist rămas la putere nu-l agrea pe regele Carol al
II-lea, ceea ce ne determină sa credem că rămânerea
la guvernare a fost făcută cu aprobarea lui Iuliu
Maniu, şi pe această cale a guvernului, regele să-i
simtă adversitatea celui retras Iului Maniu.

Nu nemai preocupă de-aproape acest episod având


istoricul său propriu, dar am reţine faptul ca Pamfil
Şeicaru consideră că împrejurările l-au impins pe
rege, contra voinţei lui, la dictatură, ceea ce ne-ar
mira dacă nu imediat în paragraful următor nu l-ar
compara pe Carol al II-lea cu regele Louis Philippe al
Franţei, şi subliniază ca are multe asemănări de
caracter cu el, fiind de altfel, prin familia Orleans,
înrudiţi. Ca regele Franţei şi Carol II îşi însuşise
ideile lui Guizot: "tronul nu este un fotoliu gol ...
Coroana stă pe capul unei persoane inteligente şi
libere ... ea nu este un lucru simplu şi fără viaţă."

În revista "Caricature" regele Louis-Philippe e


reprezentat sub forma unui scamator care muta ca pe
nişte trei ghiulele mici Julia, Revoluţia şi Libertatea,
după cum îi este voinţa pentru a încheia emfatic,
numai există nici libertate, nici revoluţie, totul
depinde de mişcarea mâinii mele. Şi maestrul ne da
anumite lămuriri: "Aceeaşi scamatorie făcea şi Carol
al II-lea, amuzându-se să dea în spectacol partidele,
să arate cu o satanică voluptate, caracterele
gelatinoase ale oamenilor politici lipsa unei osaturi a
convingerilor."
Desigur, aşa văzând lucrurile, Carol al doilea nu avea
nevoie să declare dictatura căci şi într'un regim
democartic, întocmai ca Louis-Philippe, îşi putea
exercita calitaţile de bun dictator, cu o anumită faţadă
ce nu o mai avea după 12 Februarie 1938. E o
diferenţă de nuanţe, pe care desigur o sesisează prea
bine maestrul, dar vrea să-şi râdă de cei ce refuzau
să-i perceapă ironia.

Regele Louis-Philippe avea pasiunea de a domina,


adică îşi depăşea cu mult atribuţiile de domnie, nu
altfel ca şi Carol al II-lea, încât prinţul de Joinville îl
scria ducelui de Nemours, (amândoi fii regelui) în
1874 (data e greşită nu poate fi decât 1844, Louis-
Philippe a fost detronat în 1848, prin revoluţia din
Februarie şi moare în 1850, deci cu 24 de ani înainte
de data tipărită greşit): "Totul depinde de rege. S'a
obişnuit să guverneze şi îi place să arăte ca este el cel
care guvernază ". Victor Hugo în Mizerablii, făcând
portretul acestui rege, spune: "guvernează prea mult
şi nu domneşte de ajuns". La toate acestea, Pamfil
Şeicaru mai adăoga, Louis-Philippe a devenit factorul
principal al instabilităţii guvernelor, uzând şi abuzând
de prerogativele lui. În zece ani a avut 19 guverne,
dintre acestea unul de trei zile, condus de ducele de
Bassano.

Carol al II-lea dacă nu a avut intenţii s ajungă la


dictatura se explică prin faptul că prin guvernarea lui
îşi exercita din plin înclinările sale dictatoriale, ca de
altfel Louis Philippe despre care chiar fii lui
susţineau ca s'a obişnuit sa guverneze. Împrejurările
care l-au dus pe rege la dictatura lui personală din
Februarie 1938, au fost greu de prevăzut, deci nu a
pregătit-o sistematic ci a stat sub dependenţa
dezvoltării neaşteptate a Gărzii de fier, aceasta
ameninţa domnia lui Carol II, din respectiva cauză
dictatura regală a fost mai mult decât o schimbare de
regim politic, prin ministrul său de interne apoi
devenit prim-ministru, regele declara război
organizaţiei naţionaliste, omul său de încredere,
fostul naţional-ţărănist, Ar. Călinescu a declarat
presei franceze că el va distruge cât se poate de
repede Garda de Fer.

Atât despre regele-dictator Carol al doilea, pe care de


altfel chiar Pamfil Şeicaru îi va recunoaşte aceasta
dublă distincţie.

În anul 1933, evenimentele politice îi forţară pe


regele Carol al II-lea să aducă la guvernare partidul
liberal şi în acest sens. Duca n'avea nici enrgia, nici
temperamentul sa reziste maşinaţiilor regale şi
camarilei sale condusă de Elena Lupescu zisă şi
Duduia, mai ales că Duca era un monarhist convins,
deci nu poseda nici tăria sufleteasca să se declare
contra regelui. S'au dus tratative de reconciliere între
partidul liberal reprezentat de I.G. duca şi de cel
desenat din partea lui Carol II, în persoana
ingenierului Malaxa, politic neutru. S'au întâlnit la
ferma de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru. În sfârşit
destinderea s'a realizat încât în Nov. 1933 I.G. Duca
forma guvernul.

A doua zi după depunerea juramântului, pe la 11


noaptea, Duca l-a chemat la telefon şi la rugat pe
marele ziarist să vină să-l vadă. Impresia lui era că
regele era binevoitor dar în mod evident mai
persistau unele reticenţe, o oarecare neîncredere.
Duca îi vorbise de recenta venire la putere a lui
Hitler, acesta dacă-şi va aplica planul va provoca un
nou război mondial, dacă nu-l va aplica, el şi partidul
său, va cădea de la putere deschizând drumul
comunismului. Nu arăta nicio satisfacţie ca a ajuns
şeful guvernului, de fapt apogeul carierii oricărui
adevărat politician.

Îi mai relatase despre forma pur protocolară de a fi şi


a încercat să obţină şi colaborarea lui G. Brătianu în
noul guvern dar l-a primit şi ţinut tot timpul în
picioare, fără să-i întinda mâna deci nesocotise cele
mai elementare reguli de politeţe: "George Brătianu,
în calitate de fiu al lui Ionel Brătianu, se socotea
succesor de drept la şefia partidului, deci pentru el
I.G. Duca era un uzurpator. Fără îndoială că George
Brătianu avea şi alte calităţi în afară de aceea de fiu al
lui Ionel Brătianu, de-aceea l-a surprins nesocotirea
unor obligaţii de elementară politeţă."

De la venirea lui Hitler la putere asupra


Cehoslovaciei şi Austriei pluteau umbre grele de
ingrijorare, cu atât mai mult cu cât la 19 Octombrie
1933, ministrul de externe al Germaniei, anunţase pe
secretarul general al Societăţii Naţiunilor printr'o
telegramă că Germania se retrage din instituţia, pe
care o conduce. Asta însemna ca regimul hitlerist
ţinea să-şi asigure posibilitatea de a se înarma fără
nicio intervenţie din afară, aşa dar la orizont se
anunţau zorile unui nou război.

Desigur Cehoslovacia care avea 40 la sută din


populaţie cehi, nemţi sudeţi 27 la sută şi 18 la sută
slovaci, prezenta o situaţie ce putea să-l nelinişteasca
pe şeful statului Beneş, amenînţarea Germaniei
hitleriste devenea tot mai actuală. Formula statului
Cehoslovac trebuia să se desvolte după modelul unei
republici federative, dar s'a opus naţionalismul ceh cu
oprimarea celorlalte naţiuni, principiu adoptat încă de
pe vremea lui Masaryk, politică desigur continuată şi
de Beneş. Acesta din urmă citise "Mein Kampf" şi
lucrarea lui Rosenberg privind viitorul politicei
externe germane în Europa centrală. E de menţionat
că mişcările germanilor-sudezi n'au inceput cu
Heinlein, încă în 1880 germanii din nordul Boemiei
au cerut unirea cu Reichul german, conducătorul lor
fiind Georg Schonerer, socialist antisemit precursor al
naţional-socialismului hitlerist.

Beneş urmărea cu atenţie toate mişcările de dreapta


din ţările vecine şi a reţinut agitaţia mişcarii Gărzii de
Fier, în măsura în care România era un factor esenţial
al Micei înţelegeri. Beneş, cu siguranţă sprijinit şi de
anumiţi politicieni apuseni, i-a cerut lui Titulescu sa
intervină pe lângă guvernui liberal român, să dizolve
acestă mişcare, înainte de alegeri. Propunerea nu a
fost primită cu simpatie de guvernul liberal, mai ales
ca nu corespondea principiilor liberare ale lui Duca,
însuşite de la Waldeck-Rousseau: "Cred că regula
fundamentală a unei democraţii este manifestarea în
deplină libertate a opiniilor ... Trebuie să se poată
scrie, vorbi, întruni în toată liberatea; în acest mod
opiniile cele mai excesive ca şi cele mai smintite să
poată ieşi la lumină. Astfel, graţie unei polemici, unui
război de idei, fiecare va căuta să facă din principiile
şi doctrinele lui principiile şi ideile ţării. După aceste
dezbateri, după aceasta discuţie şi propagandă, ţara
va judeca. Aici începe rolul autorităţii ... ea asigură
executarea voinţii suverana. Privită în acest sens
autoritatea, nu este decât forţa legală pusă în serviciul
deciziilor unui popor liber."
Mai mult, prim-ministru Duca a cerut să fie informat
de prefecţii săi dacă mişcarea legionară prezintă
vreun pericol de a câştiga alegerile. Toţi, au fost de
aceeaşi părere ca legionarii nu vor obţine mai mult de
7 la sută. Totuşi datorită presiunii lui N. Titulescu,
ameninţând cu demisia în cazul când guvernul va
refuza dizolvarea Gărzii de Fier, deci decretul a fost
semnat de I.G. Duca, în calitatea sa de prim-ministru.

Premierul nu putea şti la ce prigoane a expus mai ales


tineretul naţionalist cu atât mai aprige cu cât te
apropiai de sate, astfel că i s'au adus la cunoştiinţă lui
I.G. Duca svonuri alarmante privind primejdia în care
se afla, dar n'au luat nicio măsură nici el, nici
siguranţa Statului: "Cu o săptămână înainte de atentat
l-am văzut (pe I.G. Duca) seara cu soţia lui, ieşind,
dintr'un cinema de pe Calea Victoriei ... Atentatul s'a
putut executa pe peroul gării Sinaia, fără nicio
dificultate, de trei tineri legionari."

Impresia produsă de respectivul atentat a fost


zguduitoare. O atare crimă politică nu s'a mai
întâmplat din 1862 când a fost asasinat primul-
ministru Barbu Catargiu, autorul nu s'a putut stabili
niciodată. S'a mai încercat o probă de asasinat
neizbutit asupra lui Ionel Brătianu de către un
muncitor dezechilibrat psihic, Jelea, membrul unei
organizaţii anarhiste condusă de un oarecare
Reichmann.

Imediat dupa ce I.G. Duca a căzut ciuruit de gloanţe


pe peronul Sinaia, omorăt pe loc, a fost transportat în
sala de vânatoare a castelului Peleş, unde se
expuneau cadavrele animalelor ucise, ca trofee pentru
vânători.

Din cauza acestei neglijenţe, în popor a existat


versiunea că regele ar fi fost informat că I.G. Duca va
fi asasinat în gara Sinaia, după se va ieşi dintr'o
şedinţă de lucru avută cu regele Carol II şi el nu a
luat nicio masură concretă.

Fără îndoială, conchide marele ziarist, uciderii lui


I.G. Duca i se potrivesc vorbele lui Talleyrand după
executarea ducelui d'Enghien: "e mai rău decât o
crimă, este o greşală".

Prin paragraful următor, Pamfil Şeicaru ne descrie


motivele prin care regele, până la urmă, totuşi ar fi
avut interesul ca să-l înlăture pe prim-ministrul
liberal din calea sa, în el supravieţuia spiritul lui Ionel
Brătianu, cel ce i-a luat odinioară şi ultimul drept de a
se întoarce pe tronul României, convingându-l în
acest sens până şi pe regele Ferdinand sa-i ia dreptul
de mai fi prinţul lui moştenitor:
"În acea seară de sfârşit de Decembrie, pe peronul
gării Sinaia, slab luminată, I.G. Duca rostogolindu-se
la pământ era exact omul care ar fi putut pune frâna
unei domnii începând să alunece pe panta
primejdioasă a abuzului de autoritate; I.G. Duca nu ar
fi putut cuceri afecţiunea lui Carol al II-lea; dar
corectitudinea lui, exemplarului devotament faţă de
interesele superioare ale ţării, chiar rezistenţa lui la
abuzuri ar fi sfârşit prin a reţine pe monarh de la
abuzul de autoritate ... cu I.G. Duca a căzut una din
frânele de care regele avea nevoie. Rămas numai cu
Iuliu Maniu ca obstacol de învins, regelui Carol i-a
fost mult mai uşor să-l manevreze - precipitându-se
spre regimul personal, spre lovitura de Stat din 13
Februarie 1938, spre toate ororile - ca la sfârşit să
alunece pe dâra de sânge lăsată de asasinate, la
abdicare."

Drept încheiere, cităm rândurile finale ale articolului


lui Pamfil Şeicaru prin care ni se repetă marile calităţi
ale caracterului aparţinând omului şi politicianului
I.G. Duca, pe această cale marele ziarist îi pregăteşte,
aşa cum i se cuvine un splendid apogeu întru
veşnicie: "A trecut de atunci un sfert de secol. Revăd
modestul lui apartement în strada Cometa, biroul aşa
de micuţ că doi oameni abia puteau să se mişte. Îmi
defilează atâtea amintiri în care se găseşte omul
politic de o impecabilă corectitudine, de un
patriotism fără prihană, şi încerc o mare tristeţă. Un
om politic necunoscut: I.G. Duca."

I.G. Duca e înmormântat în pronaosul bisericii satului


Urşani, locul fiind artistic descris de Doamna picturii
româneşti Olga Greceanu, în lucrarea sa: "Specificul
naţional în pictură" Tiparul Cartea românească,
Bucureşti. Dar înainte de a reda un fragment din
capitolul respectiv, va trebui să amintesc faptul că
dna Olga Greceanu a locuit în Cula ca poartă numele
familiei Greceanu - aflată în apropierea Culei de la
Măldăreşti a lui I.G. Duca - şi ea şi-a împodobit casa
cu minunate picturi murale realizate în stilul urieşesc
al coborâtorilor pe ape, vechii Blajini, îmblânzitori ai
zimbrilor vâlveni, distinşi cu o cruce pe fruntea lor:

"Dar acolo unde apare toată puterea de creaţie a


poporului român, unde apare limpede sentimentul ce-
l stăpâneşte de veacuri pe el, reprezentantul psihic al
naţiei româneşti, e la bisericuţa Urşani din judeţul
Vâlcea, în apropiere de Mănăstirea Horez ... În
pronaosul acestei bisericuţe nu e prea multă lumină.
Dupa ce îţi obişnuieşti puţin ochii cu întunericul, tot
nu deosebeşti nimic, dar ai impresiunea că toţi pereţii
din pronaos se luminează, sau mai exact se albesc şi
în aceeaşi clipă prinzi şi senzaţia că numai eşti singur.
Începe interiorul să se profileze cu oameni, oameni
însă cari nu fac nici o mişcare, nici un zgomot,
adunaţi în masă mare, umăr la umăr, muţi. Întorci
capul şi abia atunci vezi de jur împrejur cum îţi apar
unul câte unul, chipuri albe, abstracte, chipuri de
oameni de altădată. Sunt ctitori cari n'au nici coroane
de Voevozi pe cap, nici giubele, nici trupul acoperit
cu vesminte de brocart, nici anterii dublate cu mătase
din Constantinopole, nu sunt nici boeri Cantacuzini
Creţuleşti, Buzeşti, Goleşti, Greceni, Măldăreşti,
Chiculeşti, dar ceea ce e cu totul nou şi neaşteptat ca
ctitorie sunt simplii ţărani, ţărance şi popi. Stau
înşiraţi pe toţi pereţii, ţăran lângă ţăran, în costumele
lor de ţară, ca o pată albă, lânga altă pată albă; tote şi
scurteici, îi şi leibăraşe, cămăşi şi marame, toate sunt
albe. Nici o culoare, nici o putere. O genială
realizare, o creaţiune originală, chiar cea mai
originală, printre toate manifestările artistice ale
zugravului român ... ctitorii Bisericuţei din Urşani,
stau în rând, aliniaţi, egali, fără pretenţii de trufie şi
întâietate, reculeşi, temuţi, bănuitori de o soartă rea,
nădăjduind totuşi una bună, cu inima strâinsă, cu faţa
serioasă cu ochii mari, limpezi, minunaţi cu frica în
Dumnezeu, cu mâinile încrucişate peste piept, cu
buzele strânse cu palmele goale, căci ultimul ban la
temelia acestei bisericuţe a fost pus. Priveliştea
acestor figuri zugrăvite e o încântare. Nicăeri
misticismul nu l-am găsit atât de dramatic ca aci. E
mai mult decât o înşiruire de ctitori: spiritual vorbind,
e o scenă religioasă în ţinuta lor, în felul de a fi lipiţi
de perete, fără volum, fără relief, fără să sufle în faţa
lui Dumnezeu; e redată o anumită stare a omului care
pecetluieşte întreaga fiinţă a ctitorului şi a zugravului
şi care conţine în sine toate elementele ce alcătuiesc
credinţa şi în cari se contopesc toate feţele sufletului
românesc."

Nobila concepţie şi viziune a dnei Olga Greceanu, au


fost urmate la Biserica din Bogata Olteancă, în naosul
căreia pictorul Costin Ioanid a zugrăvit un şir de
sfinţi ţărani, în alb şi negru, fără alte culori, ca şi
ţăranii credincioşi din Urşani.

Şi dacă pentru Ch. Peguy catedrala de la Chartres era


templul a toate calăuzitor, noi vom fi nevoiţi să
recunoaştem că pentru sufletul nostru ortodox-
românesc, dreptate are doamna Olga Greceanu, acest
rol spiritual ni-l descoperim, în pronaosul Bisericuţii
din Urşani unde e înmormântat I.G. Duca înconjurat
de portretele albilor săi ţărani!

De unde se poate deduce că I.G. Duca pe ultimul său


drum, şi-a găsit în pronaosul Bisericuţii din satul
Urşani locul de veci, lângă cei pe care i-a iubit, cel
mai mult în viaţă: ţăranii români, ziditorii de suflet
creştin şi ctitori de biserici.
Încetul cu încetul în pronaosul bisericii din Urşani la
mormântul lui I.G. Duca şi sub lumina ctitorilor
ţărani, ne adunăm ca la o masă a tăcerii
îngenunchind, primim din noi confirmaerea că fără
morţii noştri, noi n'am putea exista.

Şi ca într'un svon de sfânta liturghie să ascultăm


cuvintele zugravului de la Urşani, citat de aceeaşi
doamnă Olga Greceanu, ca sacra încheiere a cărţii
sale: "Daca voiaşti a te deprinde cu meşteşugul
zugrăviei, o, zugravule, întâi te povăţuiaşte catre tine
şi mai înainte să te iscuseşti câtăva vreme închipuind
dacă eşti ori nu iscusit pentru meşteşugul acesta,
pentru că dela Dumnezeu e dat şi dumnezeesc lucru
este acesta. Căci tuturor arătat iaste aceasta, prin cea
nefacută de mână icoană, pe care însuşi El
Dumnezeul, omul Isus Hristos, pre prea sfântul
obrazul lui zugrăvitu-l-a în sfânta măramă a
Veronicăi, lăsând acolo dumnezeiasca lui închipuire;
şi să nu faci pe lucrul tău prost şi cum s'a întâmpla, ci
cu frica lui Dumnezeu şi cu bună cucernicie ca pre un
dumnezeesc lucru ...

Ia aminte, dară!"

***
Sfârşit SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI
(Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. III, autor: Ovidiu
Vuia

www.editura Rita Vuia, Septembrie 2008