In literatura de specialitate sunt intalnite mai multe modalitati de abordare a acestei problematici care, de regula, sunt

complementare; ele contribuie la clarificarea unor aspecte ale comunicarii nonverbale si in acelasi timp deschid si alte posibilitati de studiu.

          Mihai Dinu [4]

 isi intemeiaza studiul sau pe lucrarile specialistilor care au facut deschiderile cele mai importante in cercetarea
comunicarii nonverbale si au constituit baza teoretica si metodologica a acestui tip de comunicare umana, precum si pe propriile investigatii.
El deosebeste mai multe mijloace de comunicare nonverbala : luminoase, elctrice, cromatice, chimice, sonore nonverbale, tactile, gestuale.

a) Referindu-se la cele pentru care organismul unan nu dispune de posibilitati semnificative, care sa faciliteze schimbul de semne
si semnale (luminoase, elctrice, cromatice si chiar chimice ), autorul apreciaza ca oamenii au reusit sa inlature acest handicap, intrucat
au imaginat si au realizat sisteme si dispozitive artificiale ca sa le amplifice:

♦de la foc la lumina artificiala;

♦de la telegraf la satelitii de telecomunicatii;

♦de la comunicarea cromatica prezenta in forme rudimentare si, in general, necontrolata constient (schimbarea culorii obrazului la
emotii puternice sau in cazul unor boli), la introducerea unor coduri explicite (heraldica, semnalizarea cu fanioane, semaforizarea si asocierea
dintre sentimentul national si culorile drapelului de stat), ori implicite (domeniul vestimentar, artele decorative, machiajul);

♦de la mirosul specific fiecarei persoane, la 'arsenalul' de parfumuri si cosmeticale odorifere, 'bombele pe baza de miros' (sunt
rezultatul studiului simtului olfactiv la diferite rase, cu accent deosebit pe acele mirosuri considerate, in anumite grupuri rasiale, ofensive;
folosite in lupta produc simptome de spaima si stari de ameteala [5]), diverse mirosuri afrodiziatice etc.
b) Mijloacele sonore nonverbale  ocupa un spatiu insemnat in comunicarea interumana (circa 38% dintre mesajele transmise
intr-o interactiune personala sunt de ordin vocal fara a fi cuvinte [6]):
♦parametrii 'muzicali' ai limbajului, adica paralimbajul (timbrul, intonatia, ritmul, pauzele, tonul, inaltimea, intensitatea vocii);

♦repertoriul de sunete nearticulate pe care le emite omul (oftatul, tusea semnificativa si dresul vocii, aprobarea de tipul 'ihi',
exclamari de tipul 'oho', 'o' prelungit, gemetele, mormaiturile etc.);

♦fluieratul, atat utilizarea lui codificata, cat si dezvoltarea lui ca limbaj alternativ cand, datorita distantei mari dintre interlocutori,
se substituie total vorbirii (de exemplu, cazul populatiei Guanche din insulele Canare care conversau prin intermediul fluieratului pana la
distante de cca 5 km).

c) Comunicarea tactila  (atingerea) a dobandit o importanta deosebita la om aceasta devenind un insemnat liant social. Stanley
Jones si Elaine Yarbrough au clasificat functiile comunicarii tactile delimitand cinci clase principale [7]:
♦atingeri care transmit emotii pozitive, cu efecte benefice asupra starii psihice (sentimente calde, afectuoase - mangaieri,
imbratisari, strangeri de mana, imbarbatari etc.);

♦atingeri in joaca (ludice), cu un pronuntat potential metacomunicativ, intrucat usureaza interactiunea si nu angajeaza

raspunderea celui care atinge; acestea transmit sentimente de apropiere, de solidaritate;

♦atingeri de control, care implica o relatie de dominare si au rolul de a dirija comportamentul, atitudinea si chiar sentimentele
celui atins;

♦atingerea 'rituala', cu semnificatii atat in spatiul religios (transmiterea 'harului' de la preot la preot sau de la preot la credincios,
atingerea cu un obiect sacru etc.), cat si in cel profan (strangerea mainii in semn de salut, sarutul prietenesc, sarutul mainii, atingerile cu
semnificatie sexuala, de exemplu);

♦atingeri diverse,  in alt scop decat comunicarea propriu-zisa, cum sunt cele terapeutice, sprijinul unui batran care, in majoritatea
lor, transmit si informatii afective; contactul fizic implica si prezenta unui sentiment pozitiv (grija, respect, solicitudine etc.) sau negativ
(ostilitate).

d) Comunicarea tactila (atingerea) este in stransa relatie cu ideea de spatiu personal (instinctul teritorial) in comunicarea
interumana. Acest aspect constituie obiectul de studiu al proxemicii al carei initiator a fost americanul Edward T. Hall. Observarea atenta a
comportamentului oamenilor pune in evidenta faptul ca fiecare tip de relatie interumana implica anumite reguli de organizare a spatiului si a
distantelor, iar incalcarea lor genereaza disconfort, stinghereala si conflict. In acest sens a devenit clasica descrierea facuta de un antropolog
american a intalnirii, la sediul ONU, intre un diplomat englez si altul arab: << englezul se opreste la 3-4 pasi in fata arabului, pentru a-i vorbi.
Arabul se mai apropie cu doi pasi. Surprins, diplomatul englez se retrage un pas inapoi. Nu poate suporta rasuflarea si privirea prea
apropiate ale arabului. Arabul nu poate vorbi peste 'prapastia' creata intre ei si cauta distanta buna pentru comunicare, din punctul lui de
vedere. Englezul se retrage din nou, gandind ca arabul este 'prea indraznet'. Arabul se apropie, gandind ca englezul e prea distant si…, doi
pasi inainte, unul inapoi, 'valsul ONU' continua…>> [8].
Specialistii au delimitat spatiul persoanei in patru zone: intima, personala, sociala si publica.
 d1) Zona intima variaza, de regula, in raport cu siguranta de sine a unei persoane, dar si in functie de statutul ei social si se
intinde de la suprafata epidermei pana la o distanta de cca. 45 cm de aceasta. Este distanta dansului intim, a sexului, a mangaierilor, dar si a
luptei corp la corp. In acest spatiu patrund doar cei carora le este permis accesul, acestea fiind persoanele in care avem mare incredere,
apropiati emotional, pe care-i dorim in spatiul nostru intim. Intrusii produc stanjeneala, iritare; actiunea acestora este perceputa ca o
desconsiderare a persoanei, ca o forma de agresiune grava. In aceasta zona domina comunicarea tactila si cea olfactiva, contactul ocular
este, in general, slab, iar rolul vorbirii este diminuat. Atingerile si invaziile in zona intima au forta manipulatoare deoarece maresc
sentimentul de intimitate la nivel subconstient si faciliteaza obtinerea unor comportamente favorabile de la interlocutor [9]. Zona intima
este impartita in doua subzone: apropiata (actul sexual si lupta corp la corp) si indepartata.

d2) Zona personala (46-125 cm) are o intindere care variaza in functie de psihologia si temperamentul persoanei, ca si in
functie de numerosi factori demografici si culturali. Aceasta zona se imparte in doua subzone:

♦apropiata (46-75 cm), careia ii este caracteristica familiaritatea intre comunicatori si, ca urmare, au acces persoane foarte
apropiate: sotie, iubita, copiii si prietenii intimi. Acest aspect are o semnificatie psihologica speciala care activeaza instinctul de 'proprietate'
asupra partenerului: sotul sau sotia ar putea fi gelosi daca o alta femeie sau un alt barbat ar patrunde in acest spatiu. In cadrul zonei
comunicarea olfactiva se diminuiaza si castiga importanta comunicarea verbala si privirea;

♦indepartata (76-125 cm), la limita stabilirii unui contact fizic direct (strangerea mainii, de pilda), corespunzand distantei obisnuite
dintre doi oameni care comunica pe strada, cu voce normala si cu posibilitatea de a cuprinde cu privirea intreaga statura a interlocutorului.

d3) Zona sociala (126-360 cm) este spatiul rezervat contactelor sociale, negocierilor interpersonale, relatiilor de serviciu, aflate
in faza de inceput, din care elementul de intimitate a fost in totalitate inlaturat. Comunicarea verbala se face cu voce plina si clar decupata
pe fondul eventualelor zgomote de fond. Aici este locul potrivit pentru majoritatea colegilor, colaboratorilor si sefilor. In cazul subzonei
apropiate, distanta sociala este marcata de masa, birou, ghiseu, taraba, iar la nivelul celei indepartate se mai adauga distanta ierarhica si
nevoia de liniste. Folosita cu abilitate aceasta distanta poate indica dominarea, interesul, dezinteresul, superioritatea sau puterea fara a folosi
cuvinte.

d4) Zona publica (peste distanta de 3,6 m) este spatiul in care comunicarea si relatia isi pierd caracterul interpersonal, intrucat
se adreseaza unor colectivitati si are un caracter formalizat. Vocea creste in volum, nu se mai poate pastra contactul vizual cu fiecare
ascultator in parte, insa se poate urmari reactiile publicului pentru ajusterea comunicarii in functie de acesta.

e) Comunicarea gestuala a fost pusa in evidenta si i s-a semnalat importanta inca din antichitate (Cicero o denumea 'o
adevarata elocinta a trupului'), insa bazele studiului sistematic al acesteia au fost puse de Ray Birdwhistell, care intemeiaza astfel o noua
disciplina in sfera stiintelor comunicarii - kinezica. Ideea principala pe care isi axeaza autorul problematica analizata este ca 'gestualitatea
reprezinta un fel de instanta intermediara intre cultura (in acceptiunea antropologica a termenului) si personalitatea umana' [10]. In acest
sens considera ca:

♦se pot deduce din mimica si gesturile unei persoane statutul social al acesteia, aspect care evidentiaza orientarea behaviorista a
autorului, potrivit careia lumea launtrica a individului este inaccesibila investigatiei si, in consecinta, singurul lucru pe care il poate face
cercetarorul este sa incerce sa deduca din aspectul actelor comportamentale cate ceva din modul de functionare a mecanismelor psihice care
le provoaca;

♦se pot defini elementele minimale ale comunicarii kinezice si repertorierea unitatilor de baza ale limbajului gestual cu ajutorul
unui procedeu analog celui pe care fonologii il numesc metoda comutarii, program nereusit ca urmare a diversitatii formale cvasi-infinite si
dificultatii definirii sensurilor mesajelor gestuale.

O problema care se afla in atentia cercetatorilor comunicarii kinezice este clarificarea urmatorului aspect: semnul gestual are un
caracter arbitrar sau motivat? Rezultatele nu sunt deocamdata concludente intrucat interpretarile date aceluiasi gest sunt diferite de la o
zona geografica la alta (miscarea capului pentru a confirma sau a infirma, semnul pentru 'O.K' in America inseamna 'zero' in Franta, 'bani' in
Japonia, o amenintare cu moartea in Tunisia si o aluzie la homosexualitate in Malta [11]
), iar in cazul gesturilor universale, a caror
existenta nu poate fi negata (peste tot nedumerirea se exprima prin ridicarea din umeri, tristetea sau vaselia sunt semnalate prin modificari
fizionomice asemanatoare [12]), tentativele de a gasi explicatii biologice nu s-au dovedit inca fructuoase.
Probleme numeroase sunt si in legatura cu clasificarea gesturilor. Cei mai multi cercetatori iau drept punct de pornire raporturile
gestului cu cuvantul. Astfel, H. Wespi [13] impartea gesturile in substitutive, completive si de insotire a discursului verbal.
O clasificare interesanta a gesturilor cu valoare comunicationala este cea realizata de americanii Paul Ekman si Wallace
Friesen. Ei le grupeaza in mai multe categorii, astfel:

♦Emblemele sunt miscari care se substituie comunicarii verbale si formeaza un limbaj de sine statator (cel al surdo-mutilor, de
exemplu), care semnifica sunete sau cuvinte si inlesneste relatiile comunicationale atunci cand anumite situatii fac imposibile exprimarile
verbale (distanta dintre interlocutori, bruiaj puternic, aloglotia interlocutorilor, un tabu religios sau o conventie artistica).

♦Ilustratorii indeplinesc functia de insotire si de completare a comunicarii verbale pe care o nuanteaza. Sunt reactii gestuale mai
putin arbitrare (spontane) decat emblemele, multe dintre ele fiind innascute, deci universale, grupate de autorii clasificarii in opt categorii:
 ♦bastoanele - miscari ale mainii in plan vertical pentru a accentua anumite cuvinte sau sa marcheze importanta unor elemente ale
mesajului verbal (mai ales in comunicarea publica), care trebuie retinute sau percepute ca atare (uneori sunt indicii ale agresivitatii si
dorintei de dominare);

♦pictografele sunt miscari ale mainilor care deseneaza in aer conturul obiectelor despre care se vorbeste;

♦kinetografele sunt miscari ale corpului cu ajutorul carora se simuleaza elemente ale mesajului verbal socotite insuficient de
expresiv