In Lumea Lui Tica

În lumea lui Tică - Ana-Cristina Popescu – Literatură pentru copii
1
Ana-Cristina Popescu
În lumea lui Tică
Editura InfoRapArt
Galați - 2022
2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Popescu, Ana-Cristina
În lumea lui Tică / Ana-Cristina Popescu. – Galați: Editura
InfoRapArt, 2022.
ISBN 978-606-012-247-0
Tehnoredactare: Ana-Cristina Popescu
Copyright © 2022
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.
Editura InfoRapArt
3
Partea I
Lupul mic, lupul mare și Dana
- Nu mănânc până nu-mi spui o poveste!
- Astăzi o să mănânci fără să asculți vreo poveste!
- Nu mănânc! Nu-mi place!
- Dar e mâncarea ta preferată!
- Nu mi-e foame!
- Și ce poveste ai dori să asculți, Tică?
- Cu Dana, lupul mic și lupul mare, răspundea copilul.
- Îți povestesc „Motanul încălțat“!
- O știu deja. Mă plictisește.
- „Capra cu trei iezi“
- Nu! O știu și pe aceasta!
- Tică, mănâncă, Tică, astăzi am atâta treabă!
- Nu mănânc până nu-mi spui o poveste!
- „Cinci pâini“!
- Nu!
- Tică! Mănâncă, Tică!
- Lupul mic și lupul mare!
- Nu mai știu povestea! Am uitat-o!
- O știu eu!
- Atunci nu ți-o mai povestesc!
- Vreau să aflu ce a mai făcut lupul mic și Dana!
- Nu s-au mai văzut de câteva zile.
- Nu te cred!
- Au făcut numai rele, că nu ascultă de părinți!
4
- Povestește-mi!
- Ce să îți povestesc?
- Ce a mai făcut Dana și lupul cel mic!
Și de fiecare dată mama lui Tică trebuia să inventeze
alte peripeții în care au fost implicați Dana, lupul cel mic
și lupul cel mare.
Dana era cea mai bună prietenă a lui Tică, deși era cu
zece ani mai mare decât el.
Când s-a născut Tică, Dana s-a bucurat enorm. Ea era
singură la părinți și-și dorea foarte mult un frate sau o
soră, dar nici un vecin nu era de aruncat. Îi despărțea un
zid de cărămidă și o poartă, impropriu spus, îi despărțea.
Zidul și poarta erau asemenea unei cutii ce ascundea în
umbră o lume minunată, o lume plină de culoare și
aventuri, căci de dimineața până seara cutia magică își
deschidea porțile și Dana era la Tică acasă.
De când Tică a împlinit trei ani, nu exista loc din
curte, grădină sau casă, care să nu fi fost cercetat de
copii. Toamna târziu, grădina era locul perfect pentru
joacă. Își făceau câte o colibă în claia de tulei, pe urmă
își duceau acolo toate jucăriile necesare pentru a aduna
comori, o găleată în care îngrămădeau tot felul de
pietricele ce le considerau veritabile, o lopată, un toiag
fermecat ce devenea fie un cal năzdrăvan pe care
încălecau ocolind în galop grădina, fie o sabie ce dobora
uriașii. Unul dintre uriași era nimeni altul decât nucul cel
mare din fundul grădinii, un nuc a cărui crengi mai joase
au devenit brațe ce se apărau de loviturile copiilor, în
timp ce clăile de fân se transformau în ziduri de apărare,
în spatele cărora se puteau ascunde și de unde odată
5
ascunși începeau un alt joc „De-a prinselea“, iar cel care

pierdea ajungea ostatic și era legat de nucul cel mare
până ce promitea celuilalt că cedează toate comorile din
colibă. Iarna zideau cetăți din zăpadă și oameni cu ochi
de cărbune care aveau misiunea de a păzi construcțiile în
absența lor, rezistând pe urmă eroic, atunci când
începeau copiii burgăreala cu muniția cea albă și rece ce
se topea în palma lor caldă, frângându-se mai apoi de
zidurile înghețate ale întăriturilor sau se lipeau de
pântecele oamenilor cu ochi de cărbune ce surâdeau eroic
sub ploaia de lovituri. Vara, când erau lăsați în grija celor
mai bătrâni din casă, străbunicii lui Tică, cei doi își
mutau locul de joacă din grădină, în podul casei, din
podul casei, în casă sau pivniță. Așa, cât era vara de
lungă, cercetau podul casei lui Tică, iar când fiecare
cotlon ajungea să-și piardă misterul în ochii copiilor,
aceștia aruncau cu nuci spunând că plouă cu piatră
înghețată sau deșirau cârpele pentru legat roșii din
ghemele bunicii băiatului. Când podul casei își pierdea
din însemnătate, copiii își făceau palat în pivnița
răcoroasă sau cercetau dulapurile prin casă pentru a se
costuma în mama, tata sau personaje din povești.
Primăvara, mieii erau atracția principală. Nu exista miel
care să nu fi trecut și prin mâinile celor doi prieteni, însă
toată minunea prieteniei dintre Dana și Tică s-a stins în
câțiva ani. Când Tică a împlinit cinci ani, iar Dana
cincispezece, răceala a început să se aștearnă peste tot ce
lumina a veselie odinioară. Tică avea noi tovarăși de
joacă ce și i-a făcut la grădiniță, iar Dana era domnișoară,
era liceană.
6
Tot ce a fost frumos și a luminat un colț al copilăriei s-

a topit asemeni oamenilor cu ochi de cărbune. Erau atât
de frumoși oamenii aceia cu ochi de cărbune, încât
păreau a avea un suflet atât de cald în trupul lor înghețat
și alb de povara zăpezii, de te făceau să crezi că vor birui
soarele și vor rămâne ca prin magie, stăjerii eterni ai
grădinii. Erau atât de buni prieteni Tică și Dana, încât
oricine le-ar fi observat jocul și devotomentul nu ar fi
intuit că vor ajunge în câțiva ani să uite a mai schimba o
vorbă cu săptămânile.
Ca un val năvalnic a izbucnit focul prieteniei lor, ca un
val ce încerca să măture totul în jur în timp ce ei se
străduiau să rămână în picioare, dar avântul ce l-a animat
a devenit în cele din urmă fatal și unda năvalnică s-a
uscat parcă friptă de un alt soare, unul necunoscut, dar
care urmă să deschidă alte drumuri în viața fiecăruia. Și,
totuși, cele mai frumoase povești ce i-au luminat
copilăria lui Tică, de care și-a adus aminte mereu, au fost
cele în care Dana era prietenă cu lupul cel mic, pe când
lupul cel mare încerca de fiecare dată, cu fiecare altă
istorioară, să intervină în această sfântă prietenie și să o
destrame.
- Îmi spui ce a mai făcut Dana și lupul cel mic?
- De dimineață, Dana, profitând de neatenția lui buni, a
luat micul dejun și l-a ascuns sub tricou, pe urmă a ieșit
în grădină, s-a dus spre cotețul găinilor unde o aștepta
ascuns lupul cel mic.
- De unde știa Dana că lupul cel mic s-a ascuns lângă
cotețul găinilor?
7
- Știa de peste noapte, căci lupul cel mic a dormit în

camera Danei.
- Cum așa?
- Când toată casa era scăldată în întuneric și toată
lumea dormea, Dana s-a furișat afară, l-a chemat pe lupul
cel mic ce o aștepta la poartă și l-a ascuns în camera ei la
căldură. Dimineața s-a trezit foarte devreme.
- Când au cântat cocoșii?
- Da, când au cântat cocoșii s-a trezit. L-a trezit și pe
lupul cel mic și i-a spus să o aștepte lângă cotețul găinilor
până îi va aduce ceva de mâncare.
- Și i-a dat micul dejun lupului?
- Da.
- Și lui i-a plăcut să mănânce?
- A mâncat cu poftă, căci era tare flămând.
Și Tică, captat fiind de firul poveștii mânca ce-i dădea
mama lui și asculta.
- Dar lupul mic era bun, căci nu-i făcea rău Danei.
- Era foarte prietenos, căci era mic.
- Și jucăuș?
- Foarte jucăuș.
- Se juca cu Dana?
- Firește că se juca. Se juca cu Dana și primea și de
mâncare.
- Poate se juca ca să primească de mâncare.
- Poate și asta.
- Și ce au mai făcut Dana și lupul mic?
- Dana l-a ascuns pe lupul mic sub pat, la ea în cameră.
Când nimeni nu era prin preajmă, lupul cel mic ieșea
8
afară și se juca cu Dana, până când mama puiului de lup,

a dat de urma lui.
- Și ce a făcut mama puiului de lup, adică lupul cel
mare?
- Lupul cel mare, cum a văzut-o pe Dana, a și vrut să o
sfâșie, crezând că ea e vinovată de absența puiului ei
atâtea zile.
- Și cum a scăpat Dana?
- Greu a scăpat, căci lupul mare era și flămând. Ar fi
înghițit-o cât ai clipi, de nu sărea în ajutorul prietenei
lupul mic.
- A ascultat lupul mare de lupul mic?
- Mai ascultă și părinții de copii, i-a răspuns mama
zâmbind.
- Da?
- Normal că da. Lupul mic i-a povetit lupului mare
cum Dana și-a împărțit mâncarea cu el, cum l-a primit în
casă la căldură.
- S-a împrietenit Dana și cu lupul mare?
- Nici vorbă.
- Lupul mare i-a spus Danei că-i cruță viața, pentru că
a avut grijă de lupul mic, dar a avertizat-o ca pe viitor să
stea departe de puiul ei, dacă vrea să n-o pățească.
- Și Dana a ascultat-o pe mama lupului mic?
- Nu a ascultat-o. De fiecare dată când lupul mare îl
găsea pe lupul mic la Dana, salvarea ei venea de la faptul
că s-a purtat frumos cu puiul de lup. Și așa, abia se
abținea lupul mare să n-o mănânce, cu toată prietenia
9
Danei cu lupul mic. O dată s-a întâmplat ca lupul mare să

o ducă pe Dana în bârlogul lui din pădure, ca să o
mănânce, dar a salvat-o lupul mic.
- Cum a salvat-o?
- Când lupul mare a plecat în pădure, lupul mic a
ajutat-o pe Dana să părăsească vizuina și să găsească
drumul spre casă, dar aventura prin pădure ți-o povestesc
mâine.
- Lupul mare era foarte rău. Trebuia să înțeleagă că
lupul mic era prieten cu Dana.
- Înțelegea el, dar nu putea să accepte această prietenie
dintre puiul lui și un pui de om.
- De ce?
- Lupii au avut de suferit din cauza oamenilor, cum de
altfel și oamenii din cauza lupilor.
- Lupul mic era bun. El nu ținea cont de dușmănia
dintre oameni și lupi.
- Sunt lucruri care nu pot să fie șterse niciodată, oricât
am dori sau ne-am strădui.
- Nu înțeleg!
10
- Vezi tu, oamenii și lupii nu pot să viețuiască

împreună.
- De ce?
- Pentru că așa e legea firii.
- Și, totuși, lupul mic și Dana se înțelegeau bine.
- E adevărat.
- Atunci se poate.
- Copiii trebuie să asculte de părinți, căci părinții știu
cel mai bine ce e bun sau rău pentru ei. De multe ori un
părinte te ferește de ceva și mai rău atunci când pare că
se împotrivește unei copilării.
- Ce au mai făcut lupul mic și Dana în pădure?
- Mâine, Tică, adu-mi aminte mâine să-ți povestesc!
Și așa, de fiecare dată, mama lui Tică, trebuia să spună
o altă aventură a Danei cu lupul mic și lupul mare.
11
Invazia
Ploile de primăvară și de vară scoteau la iveală niște
făpturi târâtoare, roșiatice, ce-l speriau enorm pe Tică.
Aflase de la părinții lui că acele fărturi târâtoare se
numesc râme și că sapă galerii în pământ. Mai auzise că
ajută și la fertilitatea solului, la afânarea acestuia.
Indiferent câte laude auzea despre acele făpturi umede și
lunguiețe, Tică era convins de un singur lucru, că râmele
acelea moi și aproape inocente, ar putea să perforeze
orice, nu doar pământul. Dacă ar ajunge să calce din
greșeală peste o râmă și aceasta i-ar perfora talpa
piciorului, pe urmă s-ar apuca să sape galerii care să-i
moaie oasele și să-i sângereze carnea? Mai bine să le
evite, să încerce a nu ieși pe afară după ploile răcoroase
de vară ce le adună ca un magnet la suprafață. Nu-l
înțelegea nici pe Onu, vărul lui mai mare, ce căuta râme
pentru a merge la pescuit. Avea o cutie verde în care
închidea râmele. Le presăra și puțin pământ ca momeală,
să rămână ascunse în cutie până ce la va agăța în cârligul
ce le hotăra soarta.
Știind de teama lui Tică, Onu, a deschis într-o zi cutia
plină cu râme și s-a prefăcut că deschide gura să le
mănânce.
- Eu pot să mănânc și ciorbă de râme! Privește! a spus
Onu ducând degetele mâinilor în care se zvârcoleau
câteva râme spre gură, dar, după o clipă de gândire s-a
prefăcut că o să fugă cu ele după Tică. De frică, Tică a
12
început să fugă de parcă mânca pământul, iar Onu,

zâmbind, a pus râmele la loc în cutie.
După plecarea lui Onu, Tică a făcut o vizită cireșului
din grădină. Și-a umplut buzunarele de cireșe și s-a
așezat pe un scăunel lângă tulpina copacului gândindu-se
la cât de curajos era Onu, că nu se temea de râme.
S-a întâmplat ca o ploaie răcoroasă de vară să-l prindă
într-o zi pe Tică pe terenul de fotbal alături de Onu.
Câteva bălți răzlețe s-au așternut repede pe solul setos și
râmele au început să își etaleze ținutele roșiatice la
picioarele celor doi.
- Să mergem acasă, Onu! E plin de râme. Mie mi-e
teamă să plec de acasă după ploaie din cauza lor și acum
am dat peste ele.
- Uite, Tică! Râmele sunt prietenele mele!
Și Onu a făcut un semn râmelor, iar acestea au deschis
o galerie spre inima pământului și o navă cilindrică a
aterizat la picioarele lui Onu.
- Eu nu sunt prietenul tău? s-a auzit glasul lui Tică în
timp ce Onu a urcat în nava ce se pregătea să-l ducă într-
o lume necunoscută, dar Onu părea să nu mai asculte
nimic.
Rămas singur, înconjurat de râme, Tică încerca să-și
croiască drum spre casă. Cum scăpa de o baltă păzită de
râme părea să se afunde și mai rău printre alte bălți mult
mai întunecate în nămol, cu râme care mai de care mai
groase și urâte.
- Parcă nu erau așa de multe bălți, nu mai înțeleg ce se
întâmplă și ca să fie totul din ce în ce mai înspăimântător,
mai întunecat, m-a părăsit și Onu!
13
Cu fiecare pas ce-l făcea, Tică se afunda tot mai mult

printre râme și bălți. Ciudat era faptul că râmele erau din
ce în ce mai multe. Abia reușea să găsească un loc pe
unde să calce fără a deranja o târâtoare. La un moment
dat a început să plângă cuprins de deznădejde. Și totuși,
plânsul nu-l ajuta cu nimic, mai mult îl încurca, căci
ochii, așa împăienjeniți de lacrimi, nu mai puteau să
sesizeze toate râmele, iar acestea începeau să i se urce pe
pantofi, pe urmă pe pantaloni. O adevărată bătălie a
început între Tică și râme. În timp ce încerca să se
debaraseze de intruși, niște zgomote ciudate venite din
inima pământului au invadat văzduhul, iar solul a început
să fie crestat de făpturi roșiatice uriașe.
Râmele s-au transformat. Au devenit niște monștri
imenși ce continuau să tot crească. Acum nu se mai târau
doar pe solul umed, ci și pe trunchiul arborilor ce
înconjurau terenul de fotbal. Cele mai fioroase se târau
peste pantofii plini de noroi ai băiatului în timp ce acesta
își scutura picioarele căutând o scăpare. După câteva
minute râmele și-au acuțit corpul și au început să țese
găuri prin pantalonii băiatului, ba una ia ciupit carnea.
Speriat, Tică, și-a abandonat pantalonii și a căutat
salvarea într-un platan din apropiere pe care l-a escaladat
ajutându-se de leagănul ce aducea veselie pe chipul
fetelor și care a fost prins de ramurile groase ale
14
copacului de străbunicul Danei, dar râmele ce aveau

acum în jur de doi metri lungime și o lățime de
aproximativ douăzeci de centimetri au început să
stăpungă tulpina arborelui uriaș. Săgetată din toate
părțile, tulpina platanului a început să dea semne de
oboseală și să nu mai poată susține coroana de ramuri.
Tică simțea că totul se va sfârși în câteva momente,
când lupul mic s-a ivit la poalele copacului. Avea niște
colți ascuțiți și a încercat să sperie râmele care au bătut o
clipă în retragere, timp suficient ca Tică să coboare din
pom, așa cum s-a urcat, pe frânghiile leagănului, să
încalece pe spinarea lupului mic și să fugă spre casă. Nu
au făcut prea mulți pași spre casă, că bunica lui Tică a
venit să-l trezească pe copilul ce-a adormit în grădină la
umbra cireșului plin de roade. Prin urmare visase. Prea a
ridicat în slăvi râmele. Nu, nu se va mai teme de ele.
Până și Onu râdea de temerile lui. Se considera băiat
mare și era musai să fie curajos. Până nu-ți învingi
temerile, nu poți călca încrezător pe drumurile vieții.
15
Pietrele
Coliba din tulei făcută de Tică în fundul grădinii
adăpostea pietre care mai de care mai felurite. Auzise de
la unchiul Gheorghe ce era biolog la oraș, că pietrele ce
par atât de mute, de nesimțitoare se pot înmulți și ele.
- Ei, se înmulțesc, Gheorghe! Se sparge o piatră în mai
multe pietre, i-a spus mătușa Talia, în timp ce Gheorghe
expunea teoriile studiate.
- Sunt roci, explica în continuare Gheorghe, care
adună minerale din pământ și se înmulțesc. Cum îți
explici că în fiecare an aduni din grădină, înainte de a ara
pământul, mai multe pietre ca în anul precedent?
- Probabil cum a fost arat și lucrat pământul, pietrele
au fost scoase la suprafață, îi răspundea Talia.
- De ce nu le vezi toamna, ci primăvara?
- Au timp peste iarnă să se facă vizibile, că mai freacă
ploaia și zăpada fața pământului și atunci se văd și
pietrele.
- Pe care le aduni și le arunci în fiecare primăvară, ca
anul următor să o iei de la început.
- Are pământul pietre în el suficiente, pentru fiecare an
în care este arat.
Și unchiul Gheorghe râdea și o lăsa să creadă ce
dorește, însă Tică, nepotul, se apropia de marele biolog și
începea să-l descoase.
- Dacă pietrele se înmulțesc, înseamnă că le doare și
pe ele când le lovești?
16
- Nu, Tică, ele nu simt durerea.

- Atunci cum se înmulțesc, dacă nu sunt vii și nu simt
durerea?
- Când îți tai unghile și părul, te doare, Tică?
- Nu, nu mă doare.
- Nici pietrele nu simt durerea, dar sunt roci, iar ele
adună din pământ minerale și se înmulțesc. Mineralele
acelea se întăresc, se pietrifică.
- E prea greu de înțeles, dar îmi plac pietrele. Sunt
foarte ciudate. Mi-ar plăcea să fiu o piatră.
- De ce ți-ar plăcea să fii o piatră, Tică?
- Pentru că sunt puternice, nu pot să fie biruite oricum,
sunt misterioase, nu scot niciun sunet, decât atunci când
le lovești, căci răsună locul de care s-au izbit, pentru că
în tăcerea lor par înțelepte.
- De unde ai învățat tu de înțelepciune?
- L-am auzit pe părintele la biserică când predica.
- Îți place să mergi la biserică, Tică?
- Da. Când o să fiu mare o să mă fac popă.
- Să nu cumva să te răzgândești! îi răspundea zâmbind
unchiul Gheorghe.
- Nu o să mă răzgândesc.
- Dar misterioase știi ce înseamnă?
- Da, că am auzit în povești.
- Ce înseamnă?
- Ceva greu de înțeles.
- Bine, Tică, ești băiat mare și deștept!
- Am auzit că există și pietre prețioase, unchiule!
- Există.
- Acestea ce minerale adună din pământ?
17
- Depinde. Unele sunt roci vulacanice. Altele se

formează în funcție de sol. De exemplu un cristal adună
atomi, molecule, ioni.
- Ce sunt acestea?
- Elemente chimice, o să înveți la școală, unități ale
materiei, substanțe ale acesteia.
- Înțeleg.
- Nu știu cât înțelegi. De exemplu există dealuri pline
de astfel de roci, de pietre semiprețioase.
- Mi-ar plăcea și mie să studiez pietrele, unchiule!
Și unchiul Gheorghe zâmbea, pe urmă lăsa copilul în
lumea lui și își vedea de treburile sale.
În toamnă Tică și-a făcut o colibă din tulei și-a început
să colecționeze tot felul de pietre. Predominau totuși
pietrele micuțe, căci și el era micuț. I-a arătat într-o zi
colecția lui de pietre moșului Pătru, iar acesta i-a spus o
poveste despre pietre. Așa a afla Tică că pietrele trăiesc
veșnic și cunosc toate, atât cele bune, cât și cele rele.
- Și pietrele nu mor niciodată, moșule Pătru?
- Niciodată nu mor, fiule. Ele doar se transformă.
- Cum se transformă?
- Adună în drumul lor prin lume și praf, dar și
minerale, adună și bune, dar și rele. Așa se șlefuiesc sau
își mai adaugă câte un centimetru. Altele pot trece de la
regnul mineral la cel vegetal și sunt pietre vii.
- Interesant! Atunci devin mai grase sau mai slabe?
- Mai slabe devin când se sfărâmă. Câteodată se
sfărâmă datorită fenomenelor meteorologice și devin
nisip. Așa s-a format deșertul.
- Foarte interesant!
18
- Câte nu știe nisipul și piatra, nepoate! Câte în lună și

în stele!
- Pietrele sunt de când lumea, moșule?
- Da, de când e lumea asta sunt pietrele!
- Atunci cunosc tot ceea ce a fost în lume?
- Cunosc totul. Au văzut atâta durere încât s-au întărit
atât de mult. Nu avem noi ochi să observăm lacrimile
pietrelor.
- Stâncile plâng?
- Foarte mult, iar când nu mai pot alunecă bucățele în
albia râurilor.
- De ce alunecă în ape?
- Ca apele să le curețe, să le spele durerile, să le
șlefuiască, să le albească de negura mocirlei lumești.
- Pietrele din ape sunt cele mai curate?
- Da, nepoate! Apa le spală de toată întinăciunea, le
ocrotește, iar când se retrage le lasă albe în fața luminii
soarelui.
- Și totuși, cum rezistă ele după ce nu mai sunt
protejate de apă?
- Rezistă cum pot. Unele ajung în fundația unor
clădiri. Acolo trăiesc și cu bune și cu rele.
- Dar pietrele cunosc și cele bune.
- Cunosc și cele bune, nepoate!
- Sunt și bolovani ce nu pot să fie urniți din cale. Unul
e lângă sălașul din Scoarța. Ce-mi place să stau vara pe
el!
- Când pietrele sunt încălzite de soare adună atâta
energie. Te umpli de bine când te așezi pe ele.
- De pietrele mele din colibă, ce spui, moșule Pătru?
19
- Sunt micuțe ca și tine, încă neumblate prea mult prin

lume.
- Dar am și pietre mai deosebite. Uite, aceasta pare
mai colorată! Crezi că e piatră prețioasă?
- Orice piatră poate să fie prețioasă, Tică!
- Cum poate să fie prețioasă?
- Asta depinde de cum o vede fiecare om. De exemplu
piatra aceasta ce e la tine în mână pentru mine nu
înseamnă nimic, dar pentru tine poate însemna multe.
Poate să îți amintească de un prieten bun, dacă ai primit-
o de la el în semn de aducere aminte, poate să îți
amintească de ceva unic ce s-a petrecut în viața ta, poate
să îți amintească de o persoană dragă ce a plecat din
această lume, dacă e o piatră funerară, poate să îți
amintească de casă, dacă ești plecat prin locuri străine și
ai luat cu tine o rocă din ograda părintească.
- Pentru mine pietrele acestea sunt prețioase, pentru că
le-am ales eu, le-am adunat eu, am muncit ca să le aduc
la mine în colibă.
- Ai dreptate, Tică, dar și omul este o piatră. Corpul
omenesc este alcătuit din minerale, de exemplu creierul
din siliciu. Omul e alcătuit din pământ, din mineralele
cele mai de preț și apă, iar apa are memorie, lucru
dovedit științific. Și omul are memorie. Dacă ar ști omul
să fie acea piatră nepieritoare, mare folos ar avea. Sfântul
Apostol Petru este un model al pietrei ce stă temelie
peste veacuri Pietrei „din capul unghiului“ pe care „au
nesocotit-o zidarii“, „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi
pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului
nu o vor birui.“ (Matei, 16, 18)
20
- Da, noi, oamenii, putem să fim pietre nepieritoare și

să știi că pietrele au o frumusețe unică, trebuie doar să o
descoperi.
- Pietrele de mină au o frumuseţea nepieritoare, Tică.
Așa e și sufletul oamenilor buni. Frumuseţea exterioară a
omului este trecătoare, dar a pietrelor de mină ascunse în
pământ, nu. Frumuseţea interioară a omului, şlefuită în
timp este nemuritoare ca a pietrelor de mină.
- Fiecare om își lustruiște fața sufletului și poate să
lumineze ca o piatră prețioasă. Și pietrele ce le-am
adunat și nu mai sunt au fost prețioase prin grija mea
pentru ele, dar am învățat acum un lucru mult mai
important, că poți să strângi pietre prețioase prin fapte
bune și sufletul tău să lumineze așa cum luminează rocile
din inima pământului, a adăugat Tică.
În primăvară, bunica lui Tică a avut ce arunca la piatră
după ce a stricat coliba de tulei ca să are pământul, spre
jalea lui Tică care a pierdut toată comoara ce-a adunat-o.
De atunci Tică s-a gândit să adune ceea ce-l pasionează
în locuri neumblate de oameni. Așa a găsit o deschizătură
într-un deal mai stâncos într-una din drumețiile lui cu
Ionică și Mihăiță, care i-au devenit cei mai buni prieteni
după vecina lui Dana și vărul lui Simion, zis Onu.
Ionică și Mihăiță erau de-o vârstă cu Tică, i-a cunoscut
la școală, s-au împrietenit și au ajuns de nedespărțit. Au
bătut toate dealurile împreună și-au cercetat toate văile.
21
La pescuit
Era o baltă plină de pește. Oamenii din zonă îi spuneau
Balta Slăcinii, iar trecătorii se minunau de frumusețea
micuțului lac în luciul căruia se oglindeau primăvară de
primăvară câteva sălcii pletoase în timp ce păpurișul
ascundea o mulțime de insecte.
Ionică, Mihăiță și Tică s-au dus la pescuit într-o zi
însorită de mai, deși pescuitul era interzis acolo de cei ce
administrau acel loc. Ionică și Mihăiță cu undițele
scăldate în apă așteptau să le cadă peștișorii în capcană.
La un moment dat Ionică a intrat în apă, lângă mal, în
speranța că peștele va alerga mai repede spre capcana din
vârful cârligului, spre necazul bunicii lui care l-a mai
găsit și în alte rânduri ud la picioare, seara, după ce
ajungea acasă sătul de bătut drumurile, iar noaptea îl afla
cuprins de febră.
Tică i-a lăsat un timp în voie, după care și-a scos din
plasă undița lui secretă, o sticlă cu o substanță ciudată.
- Lăsați-mă pe mine! a spus Tică.
22
- Ce ai în sticlă, Tică? a întrebat Ionică.

- Verde de Paris.
- Pentru ce-i bun? a intervenit Mihăiță?
- Omoară tot ce mișcă. Peștii cum o să-l simtă, o să
încerce să evadeze din apă și eu o să-i prind.
- Crezi că o să meargă? a continuat Mihăiță.
- Cu siguranță.
- Eu zic să nu vă jucați cu astfel de substanțe, mai bine
așteptăm să tragă la râme, și-a spus părerea Ionică.
- Mie nu-mi plac râmele, a spus Tică.
- Îmi plac mie, Tică, a continuat Ionică, pe urmă sunt
pasionat de pescuit, pot sta oricât pe malul apei. Apa mă
liniștește.
- Eu nu am răbdare, trebuie să fac tot timpul ceva și
dacă astăzi am spus că pescuim, atunci chiar pescuim din
belșug, a spus cu hotărâre Tică și a aruncat conținutul
sticlei în apă.
Ionică când l-a văzut pe Tică aruncând lichidul
otrăvitor în baltă a părăsit apa dezamăgit de hotărârea
tovarășului de pescuit. În tot acest timp, prietenul său
plin de idei năstrujnice și de energie, i-a luat locul cu
scopul să prindă pește din belșug.
23
Îndată ce otrava a fost aruncată în apă, peștii au

început să sară deasupra bălții ca niște acrobați. Unii
făceau salturi mai mari de jumătate de metru, pe urmă se
izbeau din nou de apele otrăvite ca mai apoi să își reia
săritura grandioasă. Tică, încercând să-i prindă, a fost
încătușat între salturile lor și a început să înghită apă fără
să vrea. Fiecare salt acrobatic al peștilor arunca și spre
Tică valuri de apă ce-i intrau adesea pe gât. Atât peștii,
cât și Tică au uitat primul lor război, căci un altul, mult
mai cumplit, s-a arătat în cale, lupta pentru spraviețuire.
În timp ce peștii și Tică agonizau, Ionică și Mihăiță
zâmbeau privind spectacolul, neînțelegând că prietenul
lor e în pericol de moarte. Ba mai mult, Ionică, își spunea
în gând că și-a găsit Tică de furcă cu peștii, dacă nu a
avut răbdare să stea pe mal până ce câte un peștișor
înghite momeala. Tică nu-și găsise de furcă cu peștii, ci
cu substanța ce-a otrăvit apa din baltă.
Norocul lui Tică a fost administratorul bălții care s-a
întâmplat să ajungă pe acolo și să-l salveze la timp. A
cam tras-o Tică o vreme și prin spital, dar a avut zile. Au
tras-o și părinții lui Tică, că au plătit paguba făcută de
băiat, dar erau mulțumiți că măcar a scăpat cu viață
copilul.
24
Păsările cu cioc de fier

Nu a trecut mult timp de la pățania cu peștii, că Tică
și-a găsit o altă ocupație, să vâneze păsări cu ciocul de
fier. Și aceste păsări și-au făcut cuiburile în niște platani
din apropierea grădinii în care părinții lui Tică au
semănat porumb, iar bunica băiatului a pus din loc în loc
sperietori ignorate total de obraznicele păsări.
Pentru ca vânătoarea să fie una de succes, Tică a
început să le studieze comportamenul. Auzise ceva
povești despre ciori sau păsările cu cioc de fier după cum
le botezase unchiul lui. Le știa de longevive, de înțelepte,
de porumbelul țiganului, căci într-o vreme țiganii le
vânau pentru a avea și ei carne pe masă, dar nu era
suficient pentru a le vâna.
Până să le vâneze Tică, au mâncat tot porumbul
semănat în grădină. Inteligente, și-au făcut unelte pentru
a săpa în pământ. Veneau cu crenguțe de lemn în cioc și
săpau pământul, pe urmă cu ciocul lor tare și ascuțit
înghițeau boaba de porumb ce nu mai apuca să
încolțească, să prindă rădăcină și să crească.
Pas cu pas, Tică s-a apropiat de negrele păsări, așa
cum a făcut cu pisica cea neagră ce și-a găsit adăpot în
toamnă pe lânga casa Danei. La început, sălbatică, pisica
fugea de câte ori se apropia de ea băiatul, pe urmă
accepta din ce în ce mai mult apropierea de copilul ce o
momea cu câte o bucată de mâncare până când a început
să i se gudure printre picioare, pe urmă să-l lase să o
25
mângâie ca să ajungă grămadă într-un sac și să fie purtată

peste deal de băiat până la peștera de lângă cariera de
piatră.
- Își merită soarta! și-a spus în gând Tică. Am prins-o
când a mâncat un pui de găină. Bunica nu a crezut,
spunea că s-a rătăcit pe undeva puiul și s-a pirdut, dar eu
am văzut-o. Am zărit-o când a vânat și o ciorcobară, pe
urmă a început să o mănânce. Un astfel de animal nu
merită ținut pe lângă casa omului.
Degeaba s-a străduit Tică să îmblânzească pisica și s-o
ducă departe, că în nici două zile, după ce Tică a
abandonat-o în peșteră, s-a întors acasă. Ce-i drept, nu s-
a mai apropiat de Tică, fugea dacă îl zărea. Stătea pe
lângă casa Danei, iar de cea a băitului se apropia doar
când nu era nimeni în preajmă.
Cu ciorile e o altă poveste. L-au muncit într-un vis rău
de tot. În acel vis erau singurele ființe vii ce reușeau să
supraviețuiască. Ciocul lor puternic sfârteca totul.
- Păsările cu cioc de fier! se auzeau oamenii strigând
în timp ce încercau să-și găsească adăpost, căci ploua cu
foc din văzduh.
Păsările cu ciocul de fier alergau printre mortăciunile
de pe suprafața pământului și se ospătau. Savurau totul,
iar animalele și oamenii ce nu mai găseau scăpare
ajungeau bucățică cu bucățică să fie frământați de
negrele păsări ce păreau mesagerii morții.
Dar visul acela întunecat s-a pierdut departe, într-o
noapte fără lună, însă un alt coșmar i-a luat locul, cel care
s-a dovedit a fi realitate. Tot porumbul semănat ajungea
în pântecele păsărilor cu ciocul de fier.
26
Perseverent, Tică a reușit să prindă într-o zi o cioară.

Nu a folosit praștia sau alte arme. S-a împrietenit cu
pasărea. O chema spre palmele lui pline de boabe de
porumb până ce întunecata arătare a fost îmblânzită. A
cigulit din mâna băiatului ce a prins-o, a legat-o cu sfoară
de picioare și a pironit-o de un stâlp în mijlocul lanului
de porumb semănat a doua oară. Credea că astfel,
celelalte ciori, se vor speria și nu vor mai veni să caute în
pământ după boabe.
S-a înșelat. Ciorile tot veneau. Le alunga doar prezența
insistentă a oamenilor ce păzeau pământul semănat din
nou. Erau atât de obraznice că nu le mai speria niciun
zgomot. Trebuia să ajungă omul între ele ca și cum s-ar fi
războit cu înaripatele.
Cioara din ștreang a scăpat și ea. A rămas doar funia.
Și, totuși, cineva le-a venit de hac, Bobiță, câinele lui
Tică. L-a dus Tică în lanul de porumb și l-a învățat să
gonească ciorile, negrele păsări cu ciocul de fier pentru a
lasa porumbul să încolțească spre a-și urma firescul
vieții.
27
Cauciuc
Prin clasa a VIII-a, Tică, își dorea să câștige
campionatul de box la juniori. S-a antrenat luni de zile
pentru a se bucura de laurii victoriei, doar că finala i l-a
adus ca adversar pe Spulber Victor, poreclit Cauciuc,
căci era foarte flexibil. Cauciuc nu a pierdut niciun meci.
Era și mai în vârstă decât Tică, fiind deja în clasa a X-a,
dar avea aceeași înălțime și greutate ca băiatul de
gimnaziu. După mai multe runde, Cauciuc s-a detașat de
Tică, iar acesta părea istovit. Nimic nu mai surâdea a
final încununat de glorie pentru elevul de școală
gimnazială ce s-a încumetat să se lupte cu cel ce a
câștigat doi ani la rând competiția. Totuși, nimeni nu
intuia că Tică caută o slăbiciune a adversarului pentru a-l
pune la pământ.
Cauciuc, mai greu de cap, se visa deja campion, când
un pumn a lui Tică i-a tăiat răsuflarea trântindu-l.
Arbitrul a numărat până la zece, dar Cauciuc nu s-a
dezmeticit încă și titlul de campion l-a obținut cel ce
părea un David în umbra lui Goliat spre mare surprindere
a celor prezenți.
Camionatul de box i-a adus noi prieteni și admiratori
lui Tică, dar și dușmani.
Vacanța de vară când colinda pădurile cu prietenii și
se bălăcea prin apele râurilor a devenit o adevărată arenă
de luptă. Cauciuc, cu fiul lui Zece la leu, cu neptul lui
Sufletul meu o sută fără un leu și cu Ioșca, făceau ce
28
făceau și îi urmăreau pe Tică și pe prietenii lui, Ionică,

Mihăiță, Pufuleț, Crețu, Firicel și Grasu, căutând prilej de
ceartă. De fiecare dată cearta se finaliza și cu câte un
schimb de pumni din care ieșeau șifonați atât unii, cât și
ceilalalți.
Avea și Cauciuc niște prieteni ce-i semănau de parcă
erau trași la xerox. Copilul lui zece la leu, Buitu, era
orgolios din calea afară, iar nepotul lui Sufletul meu o
sută fără un leu, Unghie, era un zgârcit de tremura și
după o picătură de apă.
A circulat mult timp prin localitate pățania lui Sufletul
meu o sută fără un leu cu cea a lui Zece la leu. Amândoi
erau comercianți și își vindeau adesea marfa în Piața 700
din Timișoara. Dormeau și ei pe unde apucau, ca să nu
cheltuiască și ziua așteptau cumpărătorii. Din vorbă în
vorbă, Sufletul meu o sută fără un leu, i-a găsit și o
poreclă prietenului ce a vândut într-o zi zece legături de
ridichi la doar un leu, ca să nu păgubească marfa. Supărat
de noua poreclă, i-a copt-o și el colegului.
- Mitrule!
- Da, Zece la leu! Spune!
- Am fost la restaurantul lui Căpșună Mirel, acela
galben de pe colț. Am mâncat pe săturate tot ce am dorit
eu, doar pe cinci lei.
- Acolo ai zăbovit atât lăsându-mă și cu marfa ta pe
cap.
- Am auzit că se mănâncă bine la Mirel și m-am dus și
eu.
- Numai cinci lei?
- Cinci lei.
29
- Cred că îți las pentru un timp, la rândul meu, marfa

în grijă. Mă duc și eu la restaurantul lui Căpșună.
Și așa a făcut. A comandat acolo tot ceea ce a poftit,
iar la final, nota de plată a fost de nouăzeci și nouă de lei.
- Au sufletul meu, o sută fără un leu, a început cel
păcălit să se văicărească, bănuind că Zece la leu i-a făcut
această farsă din răutate și răzbunare.
Nu și-au mai vorbit mult timp cei doi comercianți și
totuși, vlăstarii lor erau prieteni și făceau tot ceea ce
doreau.
Într-o zi înnorată de vară, Tică, cu grupul lui de
prieteni, au organizat o expediție la conacul din munte.
Și-au luat la ei și saci de dormit, mâncare, apă, ca să
zăbovească câteva zile. Pe urmele lor s-au luat Cauciuc,
Buitu, ce era un vlăjgan prost clădit și Unghie.
Ajunși la conacul ascuns într-un ochi de pădure și care
stătea în somnolență, nederanjat de nimeni, de mai bine
de o sută de ani, băieții i-au călcat pragul, au fixat tabăra
în aripa dreaptă a clădirii, la un etaj superior și-au început
să cerceteze de pe zidurile lui, prin spărturile unde
cândva zâmbeau câteva ferestre la soare, tot ceea ce
mișcă în zare. Așa i-au observat pe Cauciuc, Buitu și
Unghie la poalele conacului făcându-și planuri.
- Firicel! l-a strigat Tică pe prietenul lui cel mai
tinerel.
- Da, Tică!
- Ia-l pe Grasu, Ionică, Mihăiță și excaladați peretele
de lângă colțul unde și-au fixat punctul de control
Cauciuc cu ai lui. Ascultați ce plănuiesc și veniți să ne
informați. Aveți o sfoară pe care să coborâți și să urcați
30
la mine în rucsac. Eu cu Pufuleț și Crețu rămânem să

observăm ca totul să se desfășoare bine.
- Prea bine! E un plan perfect.
Firicel a fost primul care a trecut prin spărtura ferestrei
și a apucat funia spre a cuceri peretele clădirii. L-a urmat
imediat Mihăiță și Ionică. Grasu însă a rămas agățat în
spărtura de unde timpul a smuls o fereastră. Nu mai putea
să înainteze, dar nici să vină de unde a plecat. Atunci
Tică și Crețu au început să-l îmingă spre exterior. A
intrat în spărtură fără să gândească prea mult și i-a rămas
partea dorsală ancorată în ochii cândva luminoși ai
clădirii. Cu mare greutate au reușit să-l urnească din loc,
însă acesta, în loc să se prindă de funie, a alunecat pe zid,
s-a prins de ramura unui copac bătrân, iar de acolo a
căzut pe saltelele unde Cauciuc, Ungie și Buitu și-au
făcut culcușul. Nu a pățit nimic Grasu, doar câteva
zgârieturi, dar a dat peste cap tot planul lui Tică.
Caucuic, Buitu și Unghie au început să-și ascută
pumnii pe cei de lângă zid.
Plin de mânie, Tică, s-a prins de frânghie, a coborât
repede, i-a ademenit în conac, în sala cea mare, pe cei
31
trei bătăuși, unde folosindu-se de obiecte de mobilier

deteriorate a început un adevărat război. Jilțuri ce abia se
mai sprijineau pe picioare, aruncate de Tică, tăiau
avântul celor trei. Masa cea mare devenise un scut ce
ajuta pe Tică să-și ducă spre victorie bătălia. A și primit
lovituri Tică, dar a și dat, a dat atât de multe lovituri,
încât Cauciuc a trebuit să recunoască în sinea lui că
tânărul acela ce i-a luat locul la juniori, e mult mai isteț,
puternic și curajos decât el.
32
Clopoțel
Tică fusese admis la Seminarul Teologic. Își urmase
un vis din copilărie, acela de a deveni preot, ca să
slujească în Biserică lui Dumnezeu și aproapelui, dar
până atunci trebuia să se pregătească, să studieze, să
devină un bun teolog.
Festivitatea de deschidere a noului an școlar a venit cu
noutățile ei. Tedeumul a fost urmat de Sfânta Liturghie
după care noii elevi și-au cunoscut dirigintele și sala de
cursuri.
Dacă nu doreai să-L descoperi pe Dumnezeu și
misterul creației Lui, nu aveai ce căuta acolo.
Prima oră de curs a fost muzică. Părintele profesor,
Drăghici Laurențiu, le-a comunicat elevilor din primul an
că o să facă o nouă selecție pentru corul liceului, selecție
ce-i vizează și pe ei, pe cei mai tineri seminariști.
Frâncu Ivan a ridicat mâna sus cerând dreptul să
vorbească.
- Da, domnule seminarist, te ascult!
- Părinte profesor, eu doresc să mă înscriu la cor! Cânt
și la strană, la biserica din satul meu.
- O să vedem, domnule student! O să te ascult, nu doar
pe tine, pe toți o să vă ascult cum interpretați pe rând câte
un cântec liturgic.
Și așa a făcut. A început să-i asculte pe fiecare cum
cântă.
Frâncu Ivan avea voce de contratenor.
33
Cum a terminat cântecul Ivan, Turnea Pavelică,

poreclit Bronto, că era mare și bine făcut, dar mai avea
moșul lui și albine, iar bondarii erau ca niște brontozauri
ce se leneveau prin stup, s-a trezit vorbind fără să fie
provocat de părintele profesor.
- Ce tare! Clopoțel dorește să fie și el membru al
corului.
- Seminarist Turnea, nu ți-a cerut nimeni părerea! a
intervenit părintele profesor. Firesc că o să avem nevoie
și de contratenor la cor.
- Mulțumesc, părinte profesor, a răspuns Colpoțel, căci
de atunci Clopoțel i-a rămas numele.
Clopoțel împărțea aceeași cameră de cămin cu Tică și
cu Florescu Gheorghe. Nici nu au început bine anul
școlar că au reușit să facă rost de bilete de voie pentru a
merge în oraș la teatru, însă numai la teatru nu s-au dus.
S-au trezit pe malul Timișului unde erau la promenadă
boboacele de la Liceul de Matematică – Informatică și
cele de la Pedagogic.
Din glumă în glumă, din vorbă în vorbă, cei trei au
reușit să intre în discuție cu niște fete de la Pedagogic.
Cunoștea Tică pe una dintre fete, ce era prietenă cu Onu,
vărul lui și așa au putut să se bucure și ei de prezența lor
plină de farmec.
Clopoțel reușise să o încânte pe Mirela Văran după ce-
i fredonase „Călugărul din vechiul schit“ și să se
depărteze de grup strângând în mâna lui, mâna noii sale
prietene. Florescu Gheorghe pusese și el ochii pe o fată
brunetă cu părul creț și ochii albaștri. O chema Ileana.
34
- Îți spun Tică că ea e fata visurilor mele. Am avut

presimțiri că o s-o găsesc în prima zi de școală și așa a
fost. O să vezi că o să mă și însor cu ea.
- Nu mai vorbi prosti, Gheorghe!
- O să mai vorbim noi.
- Sunt copilării!
- Nu sunt copilării!
- Vise de adolescent!
- Nici vise de adolescent!
- Mâine o să gândești altfel!
Pe Tică nu-l interesa o anume fată, momentan căuta să
socializeze, să-și trăiască frumos anii adolescenței.
Seara, Clopoțel le-a arătat colegilor de cameră
clasoarele lui cu timbre de colecție.
- De ce nu le-ai lăsat acasă, l-a întrebat Tică! Aici poți
rămâne fără ele. Le poate lua un seminarist dintr-un an
mai mare. Sunt foarte valoroase.
- Nu m-am putut despărți de ele. Acasă, sora mea, le
poate deteriora. E mai mică, se poate juca cu ele și se pot
deteriora, a răspuns Clopoțel.
- Am o idee! Le putem pune sub cheie în dulapul
mătușii mele.
- Ce mătușă, Tică?
- Am o mătușă în localitate, sora tatălui, dar am
preferat să stau cu noii mei colegi la seminar.
- Nu, Tică, a spus Clopoțel, o să le pun aici în cameră
sub cheie. Nu cred să își permită nimeni să spargă
lacătul, iar la finalul lunii le duc acasă și le găsesc un loc
secret.
35
Clasoarele cu timbre a lui Clopoțel chiar erau

impresionante și valoroase, a recunoscut și Tică acest
lucru, el, care a alergat, ba după pietre, ba după himere.
36
Blechi
- Ileana! Ileana!
Fata și-a întors privirea spre aleea parcului de unde și-
a auzit numele.
- Parcă Ileana spuneai că te cheamă? a spus Gheorghe
apropiindu-se grăbit de fată.
- Da! Ileana mă cheamă!
Între timp au ajuns pe Gheorghe din urmă și Tică, dar
și Clopoțel.
- Te invit sâmbătă la Serbările Cetății. Mergem
împreună cu prietenii mei, dar și cu Mirela, colega ta.
- Îmi pare rău, dar nu pot să vin, vineri mă duc acasă.
E nedee la mine în sat.
Turnea Pavelică se afla în zonă când Gheorghe
nădăjduia o primă întâlnire cu Ileana și a început să se
amuze teribil când acesta a fost refuzat.
- Ia uite și la Blechi! Vrea să se întâlnească cu fata asta
frumoasă! Nu te-ai uitat pe degetele ei cât aur are? Crezi
că-i de nasul tău?
- Nu ți-a cerut nimeni părerea, a intervenit Clopoțel!
- Tu cu cine vorbeai, Bronto? l-a apotrofat Tică.
- Cui îi spui tu Bronto? a întrebat revoltat Pavelică.
- Celui ce întreabă. Dar tu cui îi spui Blechi fără să-ți
vezi lungul nasului?
- Lui cănitul acela! arătând spre Gheorghe.
- Cine-i cănit? a întrebat mânios Gheorghe.
- Negrul care întreabă.
37
Florescu Gheorghe avea tenul măsliniu, dar nu era un

băiat urât, însă această nuanță a pielii îi aducea
dezavantaje.
- De la început te-ai luat de toți colegii, ar fi bine să îți
revizuiești comportamentul, căci nu vei mai avea niciun
prieten, o să fii singur în orice situație, i-a spus Tică lui
Bronto.
- Cine te crezi tu, să-mi dai mie lecții? Ești vreun șef
ceva și eu nu am aflat? Vezi că eu nu sunt ca fraierii
aceștia să te ascult!
- Pe cine ai făcut fraier? s-a revoltat Blechi, mai să
sară la gâtul lui Bronto.
- Pe tine, fraiere! a spus Bronto și l-a împins pe Blechi
care a făcut fără să vrea câțiva pași în spate.
- Până aici, a spus Tică, trimițând un pumn peste față
lui Bronto.
Ileana a plecat în grabă. Tică și Bronto au început să-și
împartă pumni și picioare sub privirile trecătorilor.
- Nu-l ierta, Tică! se auzea glasul lui Blechi.
- Merită o lecție, să cunoască unde-i este locul, spunea
Clopoțel.
Când Tică a reușit să-l umple de vânătăi pe Bronto, s-a
întâmplat ca să treacă pe acolo părintele director,
Crăciunescu Tudor.
- Ce faceți voi aici? a întrebat părintele director pe
seminariștii ce și-au ascuțit unul asupra altuia pumnii și
picioarele.
- Dansează! a răspuns amuzat Blechi, uitând că-i
răspunde directorului.
Cei doi s-au oprit din dispută imediat.
38
- Vă poftesc la mine în birou! Acum!

- Să vin și eu părinte director, a întrebat Clopoțel?
- Firește!
Au plecat cu toții spre liceu.
- Vă rog să mă iertați, să ne iertați! a rupt Blechi
tăcerea.
- Faceți seminarul de râs! În ritmul acesta nu o să
terminați nici primul an fără să fiți exmatriculați, dar
discutăm în birou, nu pe stradă!
Ajunși la birou, Bronto a fost cel care a povestit de
unde a pornit scandalul, căci cei trei prieteni din tabăra
adversă au mărturisit că nu s-a întâmplat nimic, au
alunecat așa, pumnii și picioarele, un fel de antrenament.
Ca urmare a scandalului au fost pedepsiți să facă de
serviciu două săptămâni la cantină fără a avea voie să
mai părăsească incinta liceului în acest interval.
S-au dus și Serbările Cetății și întâlnirea cu fetele.
Într-o seară, cum stăteau ei în cameră, lui Tică îi vine
o idee.
- Vouă vă plac cârnații în untură, a întrebat Tică?
- Ce întrebare e asta? a spus Blechi. Normal că ne
plac.
- Vorbești și în numele meu? a întrebat Clopoțel.
- Să nu-mi spui că nu-ți plac? i s-a adresat Blechi.
- Îmi plac.
- Prea bine! a intervenit rapid Tică. O să furăm vineri,
când e zi de post, un borcan în care sunt cârnați în untură
de la bucătărie. Am ochit eu câteva astfel de borcane.
Cred că bucăteresele le-au păstrat pentru ocazii speciale,
că nu sunt multe și nu vor fi nicicând pentru seminariști.
39
- Cum să furăm? Nu se poate așa ceva! a concluzionat

Clopoțel. Eu nu mă bag.
- Și dacă ți-aș spune că-i întindem o capcană lui
Bronto, te bagi?
- Cum o capcană lui Bronto?
- Luăm borcanul, ne oprim în cameră o bună parte din
bucățile de cârnați, pe urmă ducem borcanul cu patru -
cinci bucățele în cameră la Bronto. La cât îl duce pe el
capul o să creadă că-i a unui coleg și o să se pună pe
mâncat, iar părintele pedagog o să-l prindă, de asta o să
am eu grijă.
- E greu de realizat, a spus Clopoțel.
- Nu e deloc greu. Eu sunt pritenul lui Corcoduș.
- Care Corcoduș?
- Seminaristul cel nou ce a fost pus cu Bronto în
cameră.
- Triță Alex, vrei să spui?
- Da, el, Triță Alex. L-am salvat în urmă cu doi ani de
câinii de la stâna lui Găvrilă. S-a urcat săracul într-un
corcoduș, pom de la care i s-a tras noul nume, iar la
poalele corcodușului îl așteptau niște câini ca niște viței,
gata în orice moment să-l rupă în bucăți. Îmi este dator,
așa că o să mă ajute.
- Pe mine să nu contați! a spus din nou Clopoțel. Mie
nu-mi plac lucrurile necinstite și răzbunările.
- Poți să contezi pe mine! a spus Blechi.
- Sper că nu ești papagal? a întrebat Tică pe Clopoțel.
- Sunt mormânt, e treaba voastră, eu nu știu nimic, dar
între noi fie vorba, nu e bine ceea ce doriți să faceți!
40
Tică și Blechi au reușit să fure un borcan plin de

cârnați în untură. Și-au oprit o parte bună din pradă, pe
urmă au dat borcanul lui Corcoduș pe care l-au și omenit
cu niște cârnați pe cinste. Acesta a dus borcanul la el în
cameră și l-a pus pe masă în așteptarea lui Bronto. Între
timp a părăsit camera, ca să nu stârnească suspiciuni.
- Ce-i în borcanul acesta? s-a întrebat Bronto intrând
în cameră.
Deschizând borcanul s-a luminat la față.
- Tâlharii ăștia din cameră au avut cârnați și au mâncat
fără mine! Bine că mi-au mai rămas și mie câteva bucăți,
a exclamat Bronto și s-a pus pe mâncat.
Între timp părintele pedagog ce a fost anunțat de
bucătărese de absența borcanului, a cercetat camera lui
Tică și a colegilor lui, căci ei au fost de serviciu la
bucătărie, pe urmă a mers în camera lui Bronto, unde nu
mică i-a fost mirarea să-l găsească înfulecând la cârnați.
- Poftă bună! Te ospătezi, domnule! Nu a fost bună
mâncarea la cantină?
- A fost foarte bună mâncarea la cantină, părinte! a
spus Bronto ridicându-se într-o clipă de la masă și
înghițind bucata de cârnaț din gură nemestecată.
- Atât de bună a fost, încât te-ai gândit că n-ar strica să
mesteci niște cârnați.
- Să vedeți, părinte!
- Văd, firește că văd!
- Au fost ...
- Prea ispititori.
- Mă iertați, părinte! O să țin post vinerea de acum
înainte!
41
- Post? Ce fel de post?

- Nu o să mai mănânc carne.
- Și n-o să mai furi!
- Nu am furat nimic, părinte!
- Atunci cârnații aceștia au venit singuri la tine pe
masă?
- Aici i-am găsit, părinte!
- De ce minți?
- Nu mint!
- I-ai găsit pe masă și ce ai spus? Ia să gust un cârnaț!
- Așa este!
- Deci recunoști că nu sunt cârnații tăi?
- Da.
- Și te-au ispitit, nefiind ai tăi?
- Mă iertați, părinte!
- Din câte țin eu minte, astăzi ți-ai încheiat pedeapsa la
bucătărie?
- Da.
- Și te-ai gândit să pleci cu un suvenir?
- Nu.
- Nu, firește că nu! O să începi de mâine o altă
pedeapsă, o să ajuți muncitorii să sape un șanț pentru
canalizare la noua clădire a internatului.
- Dacă dumneavoastră spuneți!
- Da, așa spun eu!
A muncit câteva zile la săpat șanțul Bronto, spre
amuzamentul lui Tică. Între timp Blechi a reușit să se
împrietenească cu Ileana, fata pe care pusese ochii și
Bronto. A invitat-o la un film, iar aceasta a acceptat, pe
urmă la o prăjitură și o plimbare prin parc.
42
A înflorit salcâmul!
Era începutul lui mai. Primul an de studiu pentru
liceeni se apropia de final și de vacanța mult așteptată.
Fiecare elev a încercat să obțină rezultate cât mai bune la
învățătură, dar nu au uitat nici să trăiască din plin fiecare
clipă ce le-o oferea viața, cu prietenii, cu năzdrăvănii, cu
aventuri, cu primii fiori ai lui Cupidon ce se ținea de șotii
aruncând săgeți în stânga și în dreapta.
- Ileană dragă, ce flori îți plac? a întrebat Blechi.
- Cred că știu de ce mă întrebi ce flori îmi plac, ca să
îmi aduci florile mele preferate în dar, astăzi, când vom
călători împreună cu trenul.
Cei doi pentru a ajunge acasă puteau lua același tren
care pleca din Caransebeș spre Băile Herculane, atâta
doar că unul dintre ei cobora la Domașnea, iar altul la
Iablanița.
- Nu doar astăzi, a răspuns băiatul.
- Îmi plac florile de salcâm.
- Florile de salcâm?
- Da. Ce este atât de surprinzător?
- Nu e nimic surprinzător. Era de așteptat să preferi
niște flori atât de speciale și parfumate.
- Atunci ne vedem la ora 13 și jumătate la tren!
- Nu ai vrea tu să mergem cu trenul de ora 1600?
- Nu. Ajung prea târziu acasă. Cel de 13 și 30 nu
oprește în toate stațiile.
43
- E bine că oprește totuși în Domașnea și Iablanița, că

până să ajungă acolo are regim de interegio, nu de regio.
- Nu știu unde dorești să ajungi cu această analiză a
mersului trenurilor. Dacă nu dorești să călătorim
împreună spre casă, poți să îmi spui.
- Nici nu se pune problema să nu-mi doresc.
- Atunci rămâne cum am stabilit!
- Trenul de 13 și 30 de minute!
- Da! ... Am ajuns la școală într-un final! Mai sunt
cinci minute până la ora 800, când încep orele. Dacă am
mai fi discutat mult de trenuri, aș fi întârziat.
- Te-am pupat, Ileană! Să ai o zi de școală rodnică! O
să încerc să ajung la tren, deși astăzi am ore până la 13 și
chiar nu pot să nu mă duc la ultima oră, căci am doar o
singură notă la morală.
- Dacă mă iubești, o să ajungi!
Blechi a ajuns în clasă cu un minut înainte să ajungă
profesorul de dogmatică ce era foarte supărat pe el,
fiindcă a scos la vânzare un pește uriaș în școală cu o
săptămână în urmă.
- Adjudecat! Peștele merge la Corcoduș! a spus Blechi
în timp ce profesorul de dogmatică, Comănescu Anton, a
intrat în clasă.
Blechi, ce era la catedră cu un pește uriaș învelit într-o
plasă din plastic transparentă, adjudecând bunul scos la
licitație, a încercat să spele putina zadarnic.
- Lasă aici peștele și poftește la tine în bancă! a spus
profesorul.
Toată clasa a scos o coală și au dat un test fulger. De la
catedră, prin plasa transparentă, îi privea cu răceală ochii
44
peștelui ce se simțea răzbunat, dar și ochii profesorului

care dorea să descopere cum se ascunde în fiecare dintre
ei teama de ceea ce au făcut, însă pe chipul elevilor
seminariști se citea o teamă împletită cu un curaj
adolescentin de invidiat.
- Unde ai întârziat, atât? l-a apostrofat Tică pe colegul
de bancă. Nu ți-a ajuns patrul de ora trecută? Mai vrei
încă unul?
- Știi că i-am promis Ilenei că o conduc la școală de
ziua ei?
- Da, însă trebuia să te miști mai repede!
- Au sesizat că nu am fost la rugăciune de dimineață?
- Nu.
- Atunci e bine.
- Prea te implici cu fata aceea, prea multe faci și nu
cred că merită.
- Asta eu hotărăsc!
- Ți-am spus și eu părerea mea.
- Mi-a cerut flori de salcâm și să ajung la trenul de 13
și treizeci de minute.
- Frumos! Parcă își dorește să-ți facă rău sau să îți
demonstreze că nu ești de cuvânt.
Profesorul ce a intrat în clasă de două minute i-a
observat pe cei doi șușotind.
- Cred că deja s-au anunțat doi elevi la lecție. Au un
mare chef de vorbă.
- Ne iertați, domnule profesor, a spus Tică!
- Vă duceți la biserică, îl căutați pe părintele duhovnic
și vă mărturisiți păcatele, acum lăsați păcatele pentru mai
târziu și poftiți amândoi în fața clasei să prezentați lecția!
45
Un alt patru a înnegrit fila catalogului. Norocul însă

era în zecele de la începutul semestrului pe proiectul ce l-
au realizat în echipă și care a fost cel mai bine apreciat de
către profesor, căci altfel nu ar mai fi încheiat cu bine
anul școlar.
La ora 1300 Blechi și-a aruncat în grabă niște haine și
caiete într-o geantă, pe urmă a alergat spre Teiuș cu
bicicleta împrumutată de la Clopoțel. Acolo știa el niște
salcâmi plini de floare. A cules în grabă câteva flori, pe
urmă a dorit să ia drumul ce ducea din Teiuș spre gara
Caransebeș, dar ceasul i-a arătat că în câteva minute
trenul o să plece. Atunci a preferat să rămână în Halta
Teiuș și să spere că de pe geamul trenului Ileana o să-l
observe și o să-i aprecieze încercarea de a-și duce la bun
sfârșit promisiunea.
Ce-i drept, trenul a trecut în grabă prin haltă. De pe
geam, Ileana, ce a intuit că băiatul a făcut un popas pe la
florile de salcâm, l-a zărit. Într-o mână avea o geantă, iar
în altă mână câteva flori de salcâm. A observat-o și
băiatul cum îl privea zâmbind.
Multe a încercat să facă Blechi, după puterile lui însă,
pentru ca fata visurilor lui să fie fericită. În 8 mai s-au
aventurat până la Zervești, la Sărbătorea Narciselor. Au
pus într-un rucsac apă și mâncare, pe urmă au plecat la
drum. Au găsit și șoferi serviabili în drumul lor ce i-au
dus până în poiana plină cu flori. Într-o sâmbătă au făcut
o excursie la Buziaș cu trenul. A fost o adevărată
aventură. Au gustat, din izvoarele de acolo, apă plină de
săruri și minerale și s-au întors mai bogați de atâta
frumusețe adunată din acea zonă. Și totuși, vara ce a
46
urmat i-a furat-o pe Ileana care a plecat pentru totdeauna

în Austria cu părinții urmând să-și finalizeze studiile
acolo.
S-a întors peste câțiva ani în vizită. Blechi aflat pe
atunci în ultimul an la Seminar, și-a dorit enorm să o
întâlnească și a reușit. Pe urmă i-a propus o aventură, o
călătorie ca în primul an de liceu, dar Ileana când a auzit
că vechiul ei prieten nu are mașină, a refuzat să meargă.
- Ai vârsta adecvată pentru permis auto!
- O mașină e încă un lux la care foarte greu aș ajunge,
însă nu văd cum ar împiedica sau condiționa o mașină
frumusețea dragostei.
- Dragostei spui? s-a arătat uimită Ileana.
- Bine, a unei călătorii în doi!
- Eu îmi doresc mai multe de la viață!
- Frumusețea o descoperi în orice lucru, oricât de mic,
dacă la braț ești alături de persoana dragă. Nu ai nevoie
de caleașcă sau palate.
- Îmi pare rău, eu văd lucrurile altfel!
- Dacă ai fi suficient de matură, le-ai vedea ca și mine!
- Mă jignești!
- Iartă-mă! Nu aceasta a fost intența mea!
- Atunci ai dorit să-mi impui ideile tale?
- Ferească Dumnezeu! Omul, când e lângă cel drag,
trebuie să se bucure de libertate, să fie fericit, să vadă
razele de soare a fiecărei clipe, să simtă adevărata
bucurie de a trăi.
- Nu te înțeleg! De fapt nici nu știu de ce am ales să ne
întâlnim.
47
- Probabil ți-a fost dor de libertate, de bucurie și

dragoste sau de florile de salcâm.
- Nu știu de ce mi-a fost dor!
Blechi a scos din buzunarul sacoului câteva flori de
salcâm, dar Ileana a zâmbit, a spus că florile acelea i-au
plăcut cândva, însă acum le vede ca pe niște copilării. A
mai schimbat câteva cuvinte, pe urmă fata i-a întors
băiatului spatele și a plecat.
În urma ei au rămas florile de salcâm ce atârnau parcă
rușinate în mâna celui ce le-a cules cu dragoste pentru
aleasa inimii lui.
În locul Ilenei, în viața lui Blechi, până să finalizeze
anii de liceu, a apărut o altă floare, Florica Băloni, una
bălaie și cu ochii senini ca cerul în plină vară. Era elevă
în ultimul an la Pedagogic și colegă cu Mirela, prietena
lui Clopoțel. Tică însă avea alte preocupări. Spunea că
nu-i place să-și piardă timpul cu fetele, deși mai ieșea
câte o zi, două, cu câte o domnișoară, pe urmă se făcea
nevăzut acesteia până ce prindea o alta în undiță, doar
așa, ca să nu se plictisească, nimic serios. Blechi și
48
Corcodoș erau deja logodiți cu niște fete din satul lor,

deși se pregăteau și ei de admiterea la facultate.
- Unde mergi așa de grăbit, Bronto? a întrebat Blechi
pe cel ce-i devenise prieten între timp.
- A înflorit salcâmul și s-au pus albinele pe treabă! Mi-
e teamă să nu înceapă să roiască.
- A înforit salcâmul?
- Da! Mă duc la sat! Ne auzim luni la școală!
- Spor!
- Mulțumesc!
Blechi, auzind că a înflorit salcâmul s-a dus în Teiuș,
și-a umplut brațele de flori, pe urmă s-a întâlnit cu
Florica și i le-a prins fetei în păr.
49
Bufonul
Școala era pe terminate, iar examenul de admitere
bătea la ușă. Tică și-a făcut o prietenă nouă, de această
dată relația a reușit să dăinuiască vreo două săptămâni și
încă nu s-a rupt. Roxana era în clasa a XII-a la Liceul de
Matematică-Informatică și în trupa de teatru a școlii. Era
o nebunatică, poate acest lucru îl și atrăgea pe Tică. Totul
era un zâmbet în jurul ei, dar asta până să apară Bufonul,
un așa numit regizor de teatru și actor, căci nu avea studii
în domeniu, de fapt un fost regizor de teatru și actor ce i-
a analizat jocul pe scenă și a încercat să o descurajeze în
avântul ei de a da la Facultatea de Teatru.
Ca să încerce să impresioneze, la una din repetițiile
trupei de teatru, Bufonul, căci așa a fost poreclit de cei
prezenți la scurta lui reprezentație, a plecat cu niște pași
mari de pe scaunul unde dormita, așa cum mergea
nărodul satului, de unde era Tică, poreclit Haptalap și a
năvălit pe Roxana, privind-o în ochi și urlând.
- Ce îți place mai mult? Spune?
Roxana speriată, s-a depărtat de cel ce părea un nebun
dezlănțuit. Acesta a continuat, mergând după fată.
- Haide! Spune-mi ce impresionează mai mult,
mișcarea mea sau a voastră pe scenă?
Abia acum a înțeles ce dorea așa numitul regizor.
- Nu pot să spun decât că m-am speriat și nu m-a
impresionat cu nimic replica dumneavoastră sau
mișcarea scenică ce ați dorit să o abordați.
50
- Pentru că nu cunoști! Trebuie să înveți!

Și spunând acest lucru, a sărit peste două mese
aranjate pentru o piesă de teatru ce urma să fie pusă în
scenă și să rostească printre urlete o replică ce ar fi
trebuit să fie spusă cu o ușoară ironie, cu o voce
melodioasă.
- Haideți, să renunțăm la acest teatru ieftin! a
intervenit Tică, ce venise la repetițiile Roxanei.
- Cine te crezi, tu, să-ți spui părerea? Faci parte din
trupa de teatru?
- Nu, dar vă cunosc!
- Mă cunoști tu pe mine?
- Ați cântat manele câțiva ani în barul lui Ion
Gheorghe de la Slatina. V-am văzut când mergeam cu
Bronto ce avea stupii duși prin acea zonă pentru culesul
la florile de tei.
- Cântecul este o artă.
- Da, dacă nu ar fi vorba de niște furturi muzicale,
îmbinate în așa numitele manele și aruncate pentru cei
care își plâng de milă prin birturi și care nu reușesc să
treacă prin filtrul minții nicio notă muzicală, niciun
cuvânt și cred că e muzica îngerilor pe pământ.
- Ești obraznic! Ieși afară!
- Am spus doar adevărul, iar afară nu voi ieși. Am fost
invitat la repetiții.
Toți elevi din trupa de teatru au început să zâmbească.
Atunci a ajuns și profesoara lor ce i-a pregătit până să-i
descopere cel ce a ajuns cândva printr-o conjunctură
politică mare actor. I-a descoperit încoronați de premii în
51
urma concursurile de teatru și s-a gândit că e timpul să

încerce să-și înalțe din nou fruntea căzută la pământ.
- Am pierdut ceva? a întrebat zâmbind profesoara.
- Reprezentația unui bufon! a spus Ghiță Iftode.
- Atunci eu plec! a spus Bufonul.
- Nu înțeleg!
- Vă vor explica ei!
Și Bufonul i-a rămas numele.
De când l-au dat afară de la teatru, iar printre maneliști
nu și-a mai găsit încă un loc, s-a apucat de Teatru de
păpuși, ca să câștige un ban pentru a supraviețui.
- Vine Bufonul, spunea Maria, nu-mi mai las copilul la
teatru! Nu a fost bună reprezentația de săptămâna trecută.
A prostie a fost!
Și Bufonul a rămas să facă teatru cu marionetele lui, să
se roage de preșcolari să vină să-i urmărească poveștile.
Roxana a reușit la Facultatea de Teatru printre primii, iar
Tică la Facultatea de Teologie.
Prietenia lui Tică cu Roxana a mai continuat un timp și
în primul an de facultate, pe urmă fata a plecat cu bursă
de studiu peste hotare, căci era talentată și i s-a deschis o
portiță pentru a urca pe plan profesional.
Plecarea Roxanei nu l-a afectat prea mult pe Tică. Ce-i
drept, s-au înțeles bine, dar nu a găsit în ea acea pasiune
ce spera să o descopere cândva.
52
De-a baba oarba

Și toate încep pe bâjbâite. Așa au început și anii
studenției pentru Tică. Totul era nou și merita să fie
descoperit. Cât timp Tică a fost prieten cu Roxana, a
descoperit frumusețea teatrului, pe urmă a spectacolelor
de pe scena Operei Naționale din Timișoara.
De când Roxana a plecat la studii peste hotare, Tică a
devenit un șoarece de bibliotecă. Studia bibliografia
fiecărui curs ce i se preda, iar pe urmă, fermecat de
gustul lecturii, de tot ceea ce putea să descopere răsfoind
carte după carte, petrecea o mare parte din timp prin
sălile de lectură ale bibliotecilor. Așa a cunoscut-o și pe
Șofronia, studentă la Facultatea de Psihologie.
Șofronia nu era acea domnișoară care să fure
instantaneu privirile celor din jur. Discretă, modest
îmbrăcată, își vedea de treaba ei detașându-se de tot ceea
ce o înconjura atunci când era absorbită de studiu. Și,
totuși, ochii ei verzi, părul castaniu, fața ovală, conturau
trăsăturile unei fete frumoase pe care orice băiat și-ar fi
dorit-o la braț, de nu părea o ciudată pierdută într-o lume
numai de ea înțeleasă.
- Cred că mă duc până la domnișoara aceea cu ochii
verzi, i-a spus Tică lui Clopoțel, ce l-a însoțit la Sala de
lectură a bibliotecii în acea zi.
- Eu zic să stai pe pace! Pare o ciudată.
- Tocmai acest lucru mă atrage la ea.
- Nu te sfătuiesc, dar poți să faci ce dorești. E alegerea
ta. Parcă te văd întorcându-te dezamăgit.
53
- Are ceva interesant, ceva ce merită descoperit.

- Nu toți oamenii sunt ca jucăriile noastre din
copilărie, să merite să fie descoperiți, Tică!
- Am încercat să descifrez când am fost copil până și
taina pietrelor, cum să dau înapoi când e să descopăr ce
se ascunde în adâncurile unui om.
- Ce să se ascundă, Tică?
- N-ai tu idee ce munți și ce ape învolburate sau
limpezi și line poți să citești în sufletul oamenilor și câte
flori nu-și ascund chipul în inima unui om.
- De când ai început să bați bibliotecile, ai devenit
poet.
- Mai e mult până ce omul să devină poet.
- Bine, Tică! Mergi și vorbește cu ea! Eu te aștept aici
și mă necăjesc cu Istoria Bisericii Universale, că mâine
avem examen.
Tică s-a apropiat de domnișoara cu ochii verzi.
- „Sensul vieții“, Alfred Adler! s-a aresat Tică,
domnișoarei.
Fata și-a ridicat spre Tică privirea.
- Am lecturat și eu de curând această carte. Speram să
găsesc niște răspunsuri pentru a-mi ajuta un prieten, a
continuat Tică.
- Ce fel de răspunsuri?
- Apropo! Tică, student la Facultatea de Teologie!
- Șofronia, studentă la Facultatea de Psihologie!
- Pot să iau loc?
- Te rog!
- Prietenul meu are diabet și nu ține regim. Din această
cauză se simte din ce în ce mai rău.
54
- Sunt convinsă că ți-a răspuns multor întrebări cartea.

Ceva se află în spatele comportamentului acelui prieten
al tău.
- Se simte foarte singur. Părinții lui au pierit într-un
accident, iar trauma suferită i-a declanșat boala. Sora lui
ce e căsătorită s-a depărtat de el, a rămas cu toată
agoniseala părinților lor prin testament, iar el își omoară
timpul într-o garsonieră închiriată, izolându-se pe cât se
poate de lume. Singurul contact cu lumea e la serviciu.
- Să înțeleg că nu e coleg cu tine?
- Nu e coleg cu mine, dar am fost prieteni în copilărie.
El a terminat anul trecut Universitatea Politehnică și
datorită abilităților și-a găsit un loc de muncă într-o
firmă.
- Cu siguranță e depresiv, iar depresia nu i se trage
doar de la suferințele prin care a trecut. Prietenul tău și-a
pierdut încrederea în el și din această cauză refuză să mai
socializeze și se refugiază în dulciuri. Consideră
dulciurile ca pe un moment de împlinire a unor nevoi, o
scurtă iluzie.
- Și ce e de făcut? Până și cu mine refuză să comunice.
- Poate ar trebui să meargă la un psiholog.
- Nu are încredere în nimeni, nu-și poate deschide
sufletul în fața nimănui. Am încercat să-l îndrum spre un
psiholog.
- De la acestă neîncredre a lui pornesc toate. Cu
siguranță și-a pierdut încrederea și în el însuși. Un om ce
nu mai are încredere în el e pierdut.
- Interesant!
55
- Atunci când ai încredere în tine, ai și în cei din jur,

fiindcă te cunoști și cunoscându-te îți alegi oamenii pe
care te poți baza în viață.
- Mi-ai face un mare serviciu dacă ai accepta să
vorbești cu el.
- Cum aș putea să vorbesc cu el? Nici pe tine nu te
cunosc.
- Credeam că ai încredere în tine. Ce-ți spune fața
mea? Ce fel de om par că sunt?
- Aș putea zice că ai devenit prea îndrăzneț, prea
insistent, dar te citesc ca fiind sincer, deși nu știu dacă
despre prietenul tău ai dorit să comunici când te-ai
apropiat de mine sau te-a împins curiozitatea spre a
vedea ce studiază fata aceea din colțul sălii, seară de
seară.
- Nu te contrazic, dar acum cred că Ion e prioritatea.
- Ion e prenumele lui?
- Da.
- Și ce mai poți să-mi spui despre Ion?
- A avut și câteva decepții în dragoste.
- Era de așteptat. Decepțiile în dragoste i-au sporit
neîncrederea în el.
- Poate ar fi mai bine să-l cunoști. Așa poți afla mult
mai multe despre el.
Și Tică i l-a prezentat Șofroniei pe Ion, iar cei doi au
început să comunice.
- Până la urmă toți oamenii au un interes în
comunicarea lor cu alți oameni, nu există om
dezinteresat, i-a spus Ion fetei într-o zi când acesta a
încercat să mai schimbe o vorbă cu el.
56
- Ai și nu ai dreptate.
- De ce nu aș avea.
- Pentru că mai există și oameni ce se lasă pe ei,
renunță la ceva din ei înșiși pentru a vedea zâmbetul
semenilor.
- Mă faci să zâmbesc.
- Poate nu ai cunoscut tu astfel de oameni.
- Până și părinții așteaptă ceva de la copiii lor, chiar
dacă îi iubesc necondiționat, poate măcar un zâmbet.
- Ai dreptate, dar dragostea e dăruire. Există dragoste
ce se jertfește, se dăruiește, nu așteaptă nimic în schimb.
- Oare?
- Poate doar să vadă zâmbetul de mulțumire, să
citească fericirea pe chipul celor dragi.
- În cele din urmă tot așteaptă ceva.
- Să zicem că ai dreptate. Toate așteaptă o răsplată.
- Bine spui! Tu ce aștepți de la mine, Șofronia?
- Îmi doresc un prieten adevărat. Am văzut în tine un
om bun, un om sincer, un om cald, plăcut, un om în care
poți avea încredere. E bine ca în viață să ai prieteni, să nu
rămâi plângând în singurătate. E trist să fii singur, să nu
ai o persoană de încredere atunci când îți dorești să
schimbi o vorbă, atunci când îți dorești să te bucuri
împreună cu ea sau să te mângâie când ești necăjit.
- Nu te-ai gândit că, poate eu, nu-mi doresc niciun
prieten.
- M-am gândit. De fapt când am acceptat să te cunosc,
mă gândeam că o să cunosc un om căruia o să încerc să-i
dau niște sfaturi, pe urmă mi-am dat seama că omul ce l-
57
am cunoscut, nu poate să fie un simplu om pentru mine,

fiindcă îmi seamnă foarte mult.
- Poate că nu e ceea ce crezi omul de față, poate că
mâine îl vezi un om rău și regreți că l-ai întâlnit. Poate
începi să arunci cu noroi în el.
- Eu mereu mi-am asumat greșelile. Dacă am făcut
ceva și am constatat că am greșit, nu am cerut socoteală
nimănui, căci nimeni nu m-a obligat să fac acel lucru,
puteam spune oricând nu. Dacă ajut pe cineva, de
exemplu, iar acel cineva îmi întoarce spatele, e alegerea
lui, eu nu am pentru ce să-i aduc mustrare. Singurul
vinovat sunt eu. Nimeni nu m-a obligat să-l ajut.
- Și nu e mai bine să nu mai ajuți pe nimeni, să fii
individualist?
- Individualismul se transformă în egoism și nu o să
mai poți discerne între un prieten și un interesat.
- Ce e acela un prieten?
- E cel care se gândește la tine, e cel care simte dacă ți-
e bine sau ți-e rău, chiar și atunci când nu e fizic lângă
tine, sufletele pereche simt atât bucuria, cât și durerea
celuilalt.
- Frumos vorbești!
- Omul simte pe cel ce-i este aproape, tot ce-i în jur îi
vorbește de cel ce-i e prieten apropiat.
Și cei doi au devenit prieteni buni, atât de buni, încât
peste un an s-au căsătorit. Ion a renunțat la momentele
dulci oferite de prăjituri și ciocoltă, căci avea alte motive
ce-i aduceau zâmbetul pe buze. Când doi oameni se
completează unul pe celălalt devin un tot, deși începutul
e mereu greu, e ca un joc de-a baba oarba.
58
Aplauze
- Ce mai faci, Tică?
- Roxana! Tu ești?
- Mai întrebi? Firește că sunt eu, Roxana! M-ai și
uitat?
- Cum să te uit? Când ai venit?
- Sunt de o lună în țară.
- Te-ai întors definitiv în țară sau ești doar în vacanță?
- Doar în vacanță.
- Cât mai stai?
- Săptămâna următoare plec.
- Și nu mi-ai dat de veste că ai venit în țară?
- Nu mai aveam numărul tău de telefon. Mi-am
schimbat telefonul și toate numerele din agenda fostului
telefon s-au pierdut.
- Și aceasta este o scuză.
- Haide, nu te supăra!
- Acum, în acest moment, ești liber? Nu ai nimic
planificat care să nu încapă amânare?
- Da, sunt liber! De ce?
- Te învit cu mine la grădinița unde sora mea este
educatoare. I-am promis o reprezentație de teatru pentru
copii. De fapt nici nu știu ce voi face exact. O să
improvizez pe loc ceva. În ultima vreme am scris și
câteva piese de teatru scurt.
- Sună interesant. Mulțumesc pentru invitație!
59
Roxana a îmbrăcat un costum de vrăjitoare, fața și-a

vopsit-o, capul l-a acoperit cu o perucă plină de câlți
cenușii peste care trona o pălărie uriașă. Așa costumată, a
intrat în grădina instituției unde copiii se jucau într-un
morman de nisip adus de curând pentru fi renovat corpul
drept al clădirii. Educatoarea i-a lăsat să sape galerii, să
construiască palate, să ascundă obiecte, căci a simțit pe
chipul lor bucuria noului joc, iar vremea era favorabilă.
Ajunsă lângă grupul vesel de copii, le-a captat imediat
atenția prin vestimentație, ca pe urmă să-i amuze prin
ceea ce a urmat să improvizeze.
- Am uitat să-mi pus nasul de vrăjitoare, a început
Roxana să le capteze atenția, pipăindu-și disperată
micuțul nas. Zâmbetele copiilor au început să-i
urmărească gesturile disperate. Cred că l-am rătăcit pe
undeva, a continuat căutând cu disperare într-un săculeț
plin de tot felul de obiecte care mai de care mai ciudate.
În timp ce căuta nasul printre lucrurile din săculeț, pe
nisip cădeau mărgele, baghete micuțe, mănuși, câteva
broscuțe ce se doreau a fi fermecate, ba și o oglindă, un
piaptăn. Copiii le adunau repede, săpau cu mânuțele în
nisip și le ascundeau râzând.
- Baba Cloanța și-a pierdut nasul, a început un băiețel
năzdrăvan să se amuze.
Roxana prefăcându-se supărată a început să-l alerge
prin mormanul de nisip, dar când să pună mâna pe el se
împiedeca în haina ei cea lungă și plină de petece, pe
urmă cădea, spre amuzamentul tuturor. Ridicându-se
căuta din nou în săculeț după nas, apoi iarăși își continua
jocul de-a prinsa cu micuțul ce-a provocat-o.
60
- Ha! Aici erai! s-a auzit deodată glasul Roxanei.

Copiii s-au oprit o clipă, curioși fiind, din orice activitate.
Roxana a scos din săculeț un nas mare și încovoiat, cu o
aluniță neagră și păroasă. L-a înălțat spre obraz, pe urmă
și l-a fixat peste năsucul micuț și vopsit cu roșu. Acum o
să plătiți pentru toate obiectele ce mi le-ați furat! Nasul
acesta simte totul, chiar și locul unde se ascunde pasărea
măiastră.
- Dar unde se ascunde furnica în pământ, știe? a
întrebat o fată.
- Ai curaj să vorbești cu mine? s-a prefăcut a se arăta
îndârjită Roxana, năpustindu-se asupra fetei care speriată
a luat-o la fugă prin nisip.
- Nu știi unde se ascunde furnica, a început fata
prinzând curaj, văzând că Roxana a mai luat o trântă
după ce haina cea lungă i s-a încurcat printre picioare.
- Știu totul, a început Roxana, căutând prin nisip
obiectele. Aici trebuie să fie oglinda fermecată. Nasul
meu îmi spune totul. Când o s-o găsesc vă captez pe toți
în lumea ei. O să vă închid ca într-o cutie de chibrituri și
nimeni nu vă mai poate elibera.
În loc să găsească oglinda, a scos la suprafață o agrafă.
- E agrafa Daianei! a spus un băiat. Eu i-am ascuns-o
în nisip.
Toți copiii au început să rădă, iar Roxana făcând pe
supărata alerga fie după unii, ba după alții.
- Să vedeți ce fac eu cu agrfa aceasta! O s-o transform
pe Daiana într-o buburuză, pe urmă o s-o strivesc! A
ridicat agrafa spre cer. Hocus pocus! Cum a terminat de
rostit cele două cuvinte, pălăria i-a fost luată de vânt, de
61
fapt avea în ea o mică improvizație și o putea coordona

cu o telecomandă ascunsă sub chipul unui ceas legat la
mână.
Copiii nu-și mai puteau stăpâni râsul. Râsul copiilor
era însoțit de aplauze de câte ori pălăria evada din mâna
gata s-o prindă a vrăjitoarei.
Agrafa a dispărut, Daiana era tot copil, însă pălăria
vrăjitoarei zbura urmărită de acesta prin toată grădina.
Într-un final Roxana finalizează acest spectacol reușind,
cu mare efort, să recupereze pălăria și să revină la
grămada de nisip pentru a-și căuta obiectele pierdute.
- Aici e ceva! Simt eu că e ceva! Spunând aceste
lucruri, scoate din nisip un picior de păpușă. Ați omorât
păpușa! Nu ați avut milă când ați văzut-o plângând și
văitându-se de durere! O să plătiți pentru asta!
- Se poate repara! a spus o fetiță. Eu sunt medicul ei și
o repar.
- Dacă îți tai un deget și pe urmă îl repar, te doare? s-a
încruntat spre fată vrăjitoarea.
- Era doar o păpușă! Păpușile nu simt nimic!
- S-o credeți voi că nu simt nimic! și spunând acest
lucru scoate din nisip restul păpușii și cu ceasul ce-l avea
la mână, după ultima tehnologie, lasă să se audă un
plânset.
- V-am spus că o doare! a adăugat.
Toți copiii au rămas uluiți în timp ce Roxana a
meșterit piciorul jucăriei, iar plânsul a încetat.
- De acum e păpușa mea!
- Ba e a mea! s-a revoltat fetița.
- Vino s-o iei, dacă poți! a spus Roxana.
62
Spunând acest lucru a ridicat păpușa spre cer și s-a

pregătit de un nou joc de-a prinselea.
În jocul de-a prinselea, Roxana, în timp ce s-a prefăcut
a se împiedica, l-a lăsat pe un băiat să-i fure nasul.
- Am furat nasul vrăjitoarei! a strigat fericit băiatul în
timp ce toți copiii au început să aplaude.
- Nasul meu fermecat! a început să se prefacă a se
necăji vrăjitoarea. Dă-mi nasul! E nasul meu! a continuat
alergând după copilul cu pricina.
Totul era numai râsete și aplauze.
- Ce se face acum vrăjitoarea fără nas, a intervenit și
Tică, ce a urmărit curios și tăcut întregul spectacol până
în acel moment.
- Vrăjitoarea a rămas fără nas! strigau în cor copiii.
La un moment dat, Roxana, prefăcându-se învinsă, s-a
așezat pe un morman de nisip și a început să plângă.
- Fără nas sunt nimic, nu mai pot să fiu vrăjitoare.
Cum o să mai adulmec eu unde se află fiecare lucru? Nu
mai pot simți nici prfumul vrăjilor.
Făcându-i-se milă de ea, copilul năzdrăvan s-a
apropiat să-i dea nasul.
- Nu te apropia de ea, se preface! a spus o fetiță.
- Nu mi-e frică! i-a răspuns băiatul.
Odată ajuns lângă vrăjitoare, aceasta a pus mâna pe el.
- Ți-am spus că se preface! a spus speriată fata.
Dar băiatul nu s-a speriat, a văzut la gâtul vrăjitorei
medalionul mătușii lui.
- E mătușa! E actriță, nu e vrăjitoare!
Toți copiii au așteptat curioși ca mătușa să-și arate
adevărata față, pe urmă au început să aplaude bucuroși.
63
Biba
- Ce faci Biba? s-a auzit vocea lui Tică atunci când a
trecut pragul casei prietenului său. Te văd cam
morocănos. S-au copt cireșele! Am și eu un cireș în
grădina casei și m-am agățat cu mâinile în crengile lui
foarte înalte, dis de dimineață și am început ca Nică din
Amintiri din copilărie să adun cireșe, crude, coapte, cum
s-au nimerit. Nu vrei să mergem în Coamă să vedem
dacă cireșii de acolo au dat rod?
- Mă războiesc cu o nouă cucerire online.
- Lasă lumea virtuală! Nu ai de unde să știi ce e în
spatele monitorului. Sincer, nu te înțeleg cum reușești să
crezi că ai prieteni ce se ascund în spatele unui monitor.
- De data aceasta a făcut una, trăznet rău, o pasiune
pentru mine. E disperată, omule! Mă distrez pe seama ei.
I-am aruncat și eu câteva gogoșele, le-a înghițit, iar acum
o tratez cu răceală și ea crede că s-a sfârșit întreaga lume
cu mine, atât se justifică, se victimizează. Disperată,
frate! Când a spus că pune și ea mâna pe un bărbat bine,
gata, l-a scăpat printre degete. Eu mă port urât cu ea să o
provoc, pe urmă fac pe supăratul și tot ea ajunge să-și
ceară iertare.
Pe Biba îl cunoștea Tică din copilărie. Într-o vară au

bătut împreună toate cărările muntoase și toate dealurile.
Erau îndrăgostiți de călătorii și aventuri, fiind iubitori de
64
tot ceea ce oferea natura omului. Au pornit în vara aceea

să cerceteze colinele și potecile munților de pe Dealul
Spânzurătorii, Băuțarul de Sus, în vârful căruia se află o
cruce mare. Legenda spune că pe acel deal au fost
spânzurați răufăcătorii. Acestora, după ce-și dădeau
ultima suflare, li se dădea drumul din vârful dealului pe
un șanț la capătul căruia se afla o groapă comună.
- E prea multă liniște, a spus Tică.
- Eu zic să așteptăm noaptea și să observăm dacă e la
fel de liniște sau ne vom speria de umbre sau de
zgomotele animalelor asemenea femeilor.
- Este un loc blestemat, Bibo, altfel nu ar fi ridicat aici
o cruce împotriva răului.
- Mai bine mergem pe Vârful Băuțarului să căutăm
pietre albe.
- Ar fi mult mai interesant să studiem acele pietre
numite băuțe, de unde își ia numele așezarea.
Și au plecat să caute băuțe, pe urmă au poposit la
sălașul lui Ciula peste noapte. Înainte de miezul nopții
licuricii au dat un spectacol extraordinar. Probabil se
pregăteau de nuntă, căci luminau a fericire. Parcă
tufișurile cu zmeură și-au aprins beculețele asemenea
brazilor împodobiți de Crăciun. Luminau licuricii și se
căutau unul pe altul pentru îmbrățișarea supremă.
Noaptea, Tică, a visat că a prins un licurici și acesta l-a
rugat să-l ducă acasă.
- Unde acasă?
- Pe o stea. Vreau să-mi găsești steaua mea pe care să
locuiesc, căreia să-i spun casă.
- Cum să locuiești pe o stea?
65
- Dacă aș avea steaua mea aș lumina mereu, așa

semnalele mele luminoase nu vor mai fi de scurtă durată.
Și s-a trezit Tică în timp ce visul l-a purtat prin văzduh
alături de licurici în căutarea unei stele. Visul i-a întărit
credința că în acea vară trebuie să cerceteze cât mai
multe minunății ale naturii, să găsească printre ele acea
stea numită casă.
Așa au pornit spre Poiana Mărului și de acolo au urmat
cursul râului Bistra Mărului ce le-a oferit un adevărat
spectacol prin numeroasele sale cascade. De acolo au
ieșit în golul alpin, în locul numit Șaua Iepii, unde Bistra
Mărului își are izvorul.
Odată ajunși pe muntele Țarcu au căutat izvorul
Bistrei, râul a cărui afluent principal e Bistra Mărului. Au
ajuns până la Lacul Bistra, dar nu înainte de a vizita
Iezerul Țarcu, aflat chiar sub vârful acestui munte și
înainte de a admira Hidegul ce izvorăşte dintr-o căldare
glaciară de pe faţeta de est a Vârfului Ţarcu,
îndreptându-se spre răsărit, pe sub culmea înaltă a
Vulturului.
Au fost și pe Valea Șucului, au admirat și Masivul
Baicu unde se află Lacul Pietrele Albe, apoi au cercetat
Căldarea Corciovei unde se mai află un lac în apropierea
stânei de oi care le-a fost gazdă câteva nopți. La stână și-
au făcut prieteni noi, au ascultat poveștile ciobanilor,
povești în care ursul era regele acelor înălțimi ce le tot
dădea de furcă.
Acum, adolescent fiind, Biba a devenit un fel de Don
Juan. Nu era el rupt din soare, dar avea prindere la fete,
le vrăjea cum le vrăjea, prin vorbe iscusite și priviri
66
înflăcărate, că trăgeau toate la el ca albinele la miere.

Mai nou nu-i mai ajungeau cele din sat, a început să
săgeteze și inimile fetelor ce își căutau jumătatea în
mediul virtual.
*
- Eu zic s-o lași în pace, dacă nu te interesează, nu-i
bine să te joci cu sufletul omului!
- Iar tu, moralitatea întruchipată, cu sfaturile tale!
- Faci cum consideri, nu-ți mai spun nimic. Mergem
după cireșe?
- Mai îngăduiem puțin, în treizeci de minute plecăm.
Sunt în război cu domnișoara.
- Spune-i că ai treabă și că o să vorbiți mai târziu!
- Dacă vreau să pun mai mult venin în sufletul ei, îi
spun din nou lucrul acesta.
- Nu mai înțeleg nimic!
- E o întreagă dramă.
- Dacă e o întreagă dramă te sfătuiesc să o finaliezi.
- Poate mai profit și eu de pe urma domnișoarei. Prea i
s-au aprins călcâiele. Uite ce-mi scrie!
- Sincer, nu mă interesează, eu zic să o lași în pace!
- De ce ești așa prăpăstios? Ai și tu răbdare să vezi că
nu mă lasă ea pe mine. Pe urmă nu-i chiar așa de rău că
nu mă lasă liniștit. Îmi face chiar plăcere să o văd
chinuindu-se. E toată o văpaie că nu și-a atins ținta mult
visată. Cred că asta nu se plictisește până nu simte ea că
m-a prins în ghearele ei ca un vultur, dar nu-și dă seama
că eu o s-o prind pe ea și-o s-o învârtesc cum îmi place
mie.
- Gândești diabolic, Biba!
67
- Mă mai distrez și eu. Dar, ascultă puțin ce spune,

numai puțin!
- Bine, dar repede, că mă grăbesc!
- Stai liniștit că mergem împreună după cireșe!
- Bine, citește-mi mesajele, ca să putem pleca mai
repede!
- „Nu te înțeleg. Ce am mai greșit acum? [...] Eu dacă
îmi dau cuvântul, pot să mor și tot îl respect, mai bine nu
îmi dau cuvântul, dacă nu îl pot respecta. Mi-ai promis că
ne auzim la ora 9, dar s-a făcut ora 10 și tu nu ai dat
niciun semn de viață. Am început chiar să-mi fac griji
pentru tine, ca pe urmă să îmi răspunzi în jurul orei 11 că
ești obosit, că nu vrei să auzi pe nimeni, că te sufoc.“
- Copilării, jocuri adolescentine. Eu zic să lași fata în
pace.
- Ascultă aici alt mesaj „Am vrut să fii fericit, să te
văd radiind de fericire. Îți pregătisem o surpriză plăcută.
Îmi pare rău că nu m-ai lăsat să-ți văd zâmbetul plin de
fericire și să ne întâlnim cum am stabilit în urmă cu două
zile. Omul acela vesel, sociabil, de la întâlnirile de pe
chat mi-a înșelat toate așteptările. Nu m-am așteptat să
fie fără cuvânt și să-mi pierd încrederea în el. La mine
cuvântul e sfânt, e ca o euharistie, mai bine aș muri decât
sa mi-l calc. Orice am înțeles, am iertat și iert chiar și
călcarea cuvântului dat, dar încrederea odată zdrobită
într-un om ce îl vedeai suflet din tine, cam greu, foarte
greu poate să fie câștigată înapoi.“
- Nu înțeleg ce s-a întâmplat între voi. Faci cum crezi!
Eu zic să mergem după cireșe și mai povestim pe drum.
68
- Ascultă aici, Tică! „Toate muncile sunt grele și stres

și șefii tot șefi sunt peste tot, dar asta nu ar trebui să
afecteze niciodată comunicarea cu omul drag. Urât! Să
închizi telefonul știind că te așteaptă, ca și cum nu ți-ar
păsa de el. Și ce liniștit dormi! Ce să mai zic, mă bucur
pentru tine. Dacă ți-ar fi păsat cât de cât de prostuța asta,
n-ai fi dormit tu liniștit, te-ai fi gândit la ea că ai rănit-o a
nu știu câta oară. Ce să faci, te iartă ea, că te iubește, nu-i
așa? Da, te iartă, uită cele rele, dar rănile se adună și se
adună și se tot adună și nu știu cât mai poate suporta.
Cred că tu nu mi-ai spus niciodată pe nume. Ciudat! Oare
de ce? Din comportamentul tău nu mă respecți nici pe
departe ca să te sfiești să-mi spui pe nume. Și da, să
continui ideea de la începutul mesajului. Să știi că te
puteam suna pe fix, după ce ai închis telefonul mobil, te-
aș putea suna chiar și acum, la 2 noaptea, să îți spun că
nu pot sa dorm, poate aveai vreo vorba dulce și îmi
îndulceai somnul sau poate nu, oricum nu am facut-o și
nu o fac, căci nu sunt egoista să îți alung somnul, mai
ales că ai venit obosit de la serviciu. Eu chiar am ținut și
țin cu adevărat la tine. Niciodată nu m-am gândit numai
la mine cum faci tu când mă rănești. Mai gândește puțin
înainte de a face unele acțiuni, dacă ele mă rănesc sau nu.
Te înțeleg mult, Biba, să nu crezi că nu te înțeleg, ai și tu
problemele tale, greutățile tale, dar de multe ori, poate
fără să îți dai seama, involuntar, mă rănești. Până la urmă
e mai bine că ai adormit aseară, dacă ți-a făcut bine acest
lucru, e mult mai bine că te-ai culcat imediat ce ai intrat
pe ușa casei.“ Și încă unul.
- Sper că doar unul.
69
- „Am greșit multe în viața mea, nu mă refer aici doar

la o relație, dar mi-am asumat fiecare greșeală, aș putea
spune cu prea multă ușurință. Adesea învățăm și din
greșeli. Să știi că m-am gândit mult la toată situația asta
a noastră. Dacă a fost cineva care a greșit, am fost eu, nu
o să te urăsc, cum poate crezi, niciodată, nu aș putea. M-
ai obligat tu sa fac ceva, nu. Că am crezut cuvântul tău,
că te-ai răzgândit mereu, așa ești tu, să-mi fie de bine.
Îmi asum propriile greșeli. Nimeni nu m-a obligat să fac
nimic. Sunt singura vinovată în toate, dacă e să căutăm
un vinovat. Te rog să fii împăcat cu toate, nu ai greșit cu
nimic, eu sunt cea care a greșit, să-mi fie de bine.“ Și i-
am răspuns dându-i speranțe și o întâlnire fizică la care
îmi răspunde imediat „Mă doare sufletul de dorul tău,
scumpul meu, dar rezist până îți văd ochii, ce să fac,
patruzeci și două de ore par veacuri, dar, dacă vreau să
îndulcesc timpul, îmi zic că iacă mâine e sâmbătă și
imediat vine duminică, frumoasa zi a întâlnirii noastre.“
- Și v-ați întâlnit totuși?
- Da.
- Și?
- E faină, dar proastă de bună. Nu-mi trebuie așa ceva.
- Poate chiar ține la tine.
- Nu știu ce să zic, dacă am fraierit-o eu, o pot fraierii
și alții.
- Eu n-aș crede că-i chiar așa. Poate faptul că ai tratat-
o cu răceală a ambiționat-o să nu renunțe la tine. Poate se
minte pe ea însăși că te place în încercarea de a-ți intra pe
sub piele. Eu zic să dai o șansă fetei.
70
- Tu te-ai implica într-o relație cu o fată disperată de

parcă ar fi murit lumea bărbaților?
- Prea vezi totul doar dintr-un anumit unghi.
- Nici nu aș putea să văd lucrurile altfel. Ascultă aici, e
un mesaj de după întâlnirea fizică „Mă gândeam la ce
mi-ai spus când ne-am întâlnit, că mi-aș fi notat pe hârtie
și memorat ce să vorbim, dar să știi că eu niciodată nu
îmi fac temele de acasă, dragul meu. Totul se naște
natural și mă bucur de frumusețea fiecărei clipe petrecute
alături de tine. Sunt așa de fericită când suntem
împreună. Ar putea să fie și momente în care ne-am
putea afunda în tăcere unul lângă altul, ca să lăsăm
sufletele noastre să se bucure de frumusețea dragostei și
în tăcere, dar ce să fac dacă îmi vine să vorbesc cu tine.
Știi, nu-mi place ce ai postat pe contul tău de socializare
(„În viață trebuie să știi trei lucruri: nu te ruga de nimeni,
nu avea încredere în nimeni, nu aștepta de la nimeni
nimic.“) Oare, Biba? Chiar așa să fie? Cine bate i se va
deschide. Și dacă postarea a fost pentru mine, că acum
am văzut-o, te înșeli amarnic. În mine poți să ai cea mai
mare încredere. Lăsând orice modestie, n-ai idee ce
prieten de încredere sunt. Asta îți poate spune oricine mă
cunoaște. Pe mulți am sprijinit și am tăcut ca un
mormânt. Eu nu am fost omul ce știe să spună nu la
rugăminți, cu atât mai mult dacă iubesc un om cum te
iubesc pe tine, atunci aș fi în stare să urc până la
Dumnezeu pentru el, chiar dacă mă mai și plâng pe drum
cum am mai făcut-o, că neputințe omenești sunt, dar pot
să fie biruite. Și Iisus a plâns în grădina Ghetimani și tot
a acceptat paharul. Când doi oameni se iubesc enorm
71
împart totul în doi, e așa de frumos totul în doi, mai se și

prostesc ca și copiii, așa sunt și eu, sunt încă prea
copilăroasă, că până la urmă ceva din sufletul unui om tot
copil e până la sfârșitul vieții. Dar se pare că sinceritatea
doare și e interpretată greșit. Poate era mai bine să fii
procedat ca în trecut, când tot ce mă frământa țineam în
mine. Ce nu e natural, nu are farmec, parcă ar fi departe
de adevăr.“
- Nu știu sfat să-ți dau, e greu să începi o relație
online, trebuie să cunoști bine omul, dar poate că e ceva
bun în toate, întâlniți-vă mai des, comunicați mai des!
- Sunt 200 de km distanță între noi.
- Nu sunt un capăt de lume.
- Și aici ai dreptate.
- Cum o cheamă pe fată?
- Aniela.
- Și cu ce ai cucerit-o?
- Cu poeziile mele. Era încântată că un poet vorbește
cu ea și încă unul tânăr și frumos.
- Să înțeleg că domnișoara îți citea poeziile, pe urmă
v-ați împrietenit. Iubire la un click distanță.
- Cam așa ceva.
- O să-i treacă focul, dar tare mă tem să nu te aprinzi
tu, dacă e vreo fată care să merite.
- Eu, marele cuceritor, niciodată! Hai după cireșe!
*
Numai că niciodată nu a fost niciodată, chiar așa s-a și
întâmplat, căci Biba a plecat din locurile dragi ale
copilăriei pentru a fi cu Aniela și ce-i drept au o căsătorie
binecuvântată și frumoasă.
72
Partea a II-a
În satul lui Ion Gheorghe
De aproape un an Tică s-a mutat în satul lui Ion
Gheorge. Era profesor de istorie și religie. Auzise tot
felul de povești despre Ion Gheorghe, pictorul ce și-a
făcut sălaș pe deal. Sălașul l-a împodobit cu fețele
luminoase ale sfinților pe care-i pictase inițial pe zidurile
bisericii din sat. Era un sălaș zidit din piatră, în pântecele
dealului. Mai avea și un sălaș din lemn, dar acesta nu
avea nimic spectaculos, dar era util pentru bătrânul Ion
Gheorghe în zilele de vară, atunci când își dorea să fie
cât mai aproape de animalele lui ce le-a lăsat în țarcul din
grădină.
Avea Ion Gheorghe zece oi, o vacă și un cal, vara le
ținea în țarc sau le lăsa libere pe dealurile înverzite, iar
iarna în grajdiul de lângă sălașul de piatră.
Mai cultiva Ion Gheorghe legume și creale. Cine-i
călca pragul, nu pleca neomenit. Îl servea moșul cu
brânză, mămăligă și ceapă. Prin lunile mai, iunie, când
mieii au fost înțărcați, mai pregătea și câte un balmoș de
se trezea cu câte un musafir ce venea să-i vadă sălașul de
piatră.
Dornic să-l cunoască pe bătrânul Ion Gheorghe și
sălașul lui renumit prin picturile exterioare, Tică l-a
convins pe Șubi, băiatul gazdei sale, un flăcau sprâncenat
73
de vreo douăzeci de ani, să meargă cu el sâmbătă și

duminică într-o aventură pe dealurile din îmrejurimi și să
înopteze la coliba lui Ion Gheorghe, cea de vară, din
lemn. Așa au și făcut, numai că odată ajunși la coliba lui
Ion Gheorhe ce era deschisă pentru toți, ia-l pe Ion
Gheorghe de unde nu-i. Mai rămânea bătrânul și pe
dealuri cu animalele lui, pe acolo pe unde mai avea câte
un loc pe unde se putea întinde noaptea.
În locul bătrânului i-a întâmpinat deasupra ușii de
lemn un șarpe mare și galben.
- Așa-mi trebuie când ascult de tine! a spus Șubi.
Acum ce ne facem? Ion Gheorghe nu se întoarce peste
noapte, până în sat e cale lungă, sălașul de piatră e
încuiat, iar coliba de lemn ce o lasă deschisă pentru
drumeți e păzită de un șarpe.
- Poate scăpăm de șarpe, a spus Tică.
- Nu prea avem cum. Mi-a povestit odată Ion
Gheorghe că s-a trezit într-o dimineață cu un șarpe în pat,
a dormit lângă acel șarpe ce s-a furișat pe întuneric într-
un culcuș plăcut, fără să știe nimic. A avut noroc că nu l-
a deranjat, că nu se mai trezea în viață.
- Eu cred că avem cum! Dacă te întorci cu fața spre
ușa colibei, o să observi că șarpele și-a părăsit locul și se
depărtează de intrare.
Șubi s-a întors și a rămas uimit când a observat cum
șarpele se depărtează de ușa adăpostului și se îndreaptă
spre pârâul ce curgea câțiva metri mai la vale.
Răsuflând ușurați că au scăpat de șarpe au intrat în
coliba lui Ion Gheorghe, și-au găsit un loc unde să se
74
întindă peste noapte, dar când să închidă ochii, un greier

a început să-și arate talentul muzical.
- Am dat de dracu! a zis Șubi.
- Vorbește frumos! i-a spus Tică.
- Cum să vorbesc frumos? Tu n-auzi?
- Ce să aud?
- Avem un greier în colibă. N-o să dormim toată
noaptea.
- De ce? Cântă frumos. Dormim pe muzică.
- Tu-ți bați joc de mine? domnule profesor.
- Domnule profesor? Parcă pentru tine eram Tică.
- Dacă nu scăpăm de greier, eu nu o să pot dormi toată
noaptea.
- În loc să te bucuri de glasul fermecător al naturii.
- Nu mai pot de bucurie.
Și a început Șubi să caute greierul prin toate locurile
unde bănuia că se ascunde. Se lua după cântecul lui, dar
zadarnic. Într-un târziu s-a pus obosit în așternut, dar nu
a putut închide un ochi toată noaptea. Tică însă, a dormit
ca un prunc, iar dimineața s-a lenevit în culcuș ascultând
cu plăcere cântecul păsărilor.
În zori a apărut și Ion Gheorghe la sălaș și a pus un
ceaun cu apă la fiert. A făcut o coleșă pe cinste, a scos și
o bucată de brânză din butoi, a fript și niște ouă, pe urmă
a mâncat împreună cu oaspeții lui.
- Tu ai fost neam cu Simion, tânărul ce a murit în urmă
cu aproape patru luni, domnule profesor? a întrebat Ion
Gheorghe pe Tică.
- A fost vărul meu și nu doar vărul meu. Onu a fost
cel mai bun prieten al meu în copilărie.
75
- Cum s-a dus și el! Așa trec toate. Astăzi suntem,

mâine numai Dumnezeu mai știe ce o să mai fie. Soția lui
a plecat din sat, însă nu-i săptămână să n-o văd că vine
plângând la mormântul lui Simion.
- De lucruri mai frumoase nu știți să vorbiți? a
intervenit Șubi.
- Ce-i Șubi? Ești cam morocănos astăzi! a răspuns
bătrânul cu zâmbetul pe buze.
- N-a prea a dormit. L-a supărat un greier, a spus
ironic Tică.
- A! prietenul meu cântărețul, a continuat și bătrânul.
- Dacă nu găsiți și alte subiecte, eu plec spre casă, a
spus hotărât Șubi.
- S-au copt fragile, a schimbat vorba bătrânul. O să
merg după fragi zilele acestea.
- V-ați mai uitat de calul meu pe dealuri? a întrebat
Șubi.
- M-am uitat, dar n-am văzut nici urmă de el.
- Mi-e atât de dor de el! Am crescut odată cu el. Și cât
a muncit bunicul prin grădinile oamenilor cu Doru, să mă
țină în școală.
- Nu înțeleg despre ce vorbiți? a intervenit Tică.
- I-a furat cineva calul de pe islaz lui Șubi, a răspuns
bătrânul. Sunt țigani care fură caii, pe urmă îi folosesc la
coborât lemenele tăite de prin păduri.
Și calul lui Șubi a ajuns pe mâna unor astfel de
oameni, dar la nici o săptămână de când a fost în vizită
pe la Moș Gheorghe, Șubi s-a dus la târg, la oraș și a
găsit calul în târg spre vânzare, calul lui drag. Cum l-a
76
văzut s-a dus la el și l-a luat de după gât fericit strigându-

l pe nume.
- Doru!
Calul a tresărit fericit. Știa că în brațele copilului e
salvarea sa. Prea a fost chinuit. De altfel s-a atașat de
băiat din copilărie. De câte ori nu aleragau împreună pe
câmpul înverzit fiindu-i de folos la tot lucrul, fiind pâinea
sigură a zilei de mâine.
Și în satul lui Ion Gheorghe a locuit până nu demult și
Călina – Adasa ce fusese căsătorită cu vărul lui Tică,
Simion, cu Onu care îl necăjea pe Tică în copilărie,
atunci când se arăta atât de curajos să pună mâna pe
râme, în timp ce el, Tică ce neînfricat, se lupta cu fobia
acestor exploratoare ale pământului pentru care întreaga
lume părea asemenea unui bufet suedez, până și în vise.
Dar Onu a plecat de curând printre îngeri, iar Călina a
rămas singură.
Călina, pe cât de simplă îi părea din exterior, datorită
modestiei ce o caracteriza, felului ei prietenos, blândeții
ce i se citea pe chip, pe atât de complicată îi devenea
atunci când ar fi dorit să-i citească sufletul. Când tăcea și
analiza totul cu un zâmbet în colțul buzelor, era clar că
era o altă ființă, nu aceea care socializa și îți întindea
imediat o mână caldă în ajutor dacă era cazul. Avea
lumea ei interioară, o lume greu de descifrat, cu toate că,
de ai fi cunoscut-o, nu ai fi zis că nu e un om obișnuit, la
fel ca toți oamenii.
Știa de la Onu că în copilărie Călina a scris poezie, pe
urmă, încurajată de Onu să nu renunțe la pasiunea ei de a
modela cuvintele în opere de artă peste timp și-a deschis
77
sufletul și spre alte punți ale literaturii, lăsându-l astfel

să-și picure nectarul, atât spre textul dramatic, cât și spre
cel epic.
De ceva vreme, Călina s-a mutat în casa părintească,
dar câteva file din jurnalul ei au rămas pe masa de lucru,
în camera unde Simion, cândva, a povestit cu Tică până
târziu în noapte. Probabil erau o ciornă, o copie a unor
viitoare povești, dar au ajuns în mâinile lui Tică, iar Tică
le-a trecut prin minte și suflet, pe urmă le-a pus într-un
sertar în care își ascundea cele mai de preț amintiri.
Jurnalul Călinei-Adasa
(In Memoriam A.P.)
08. martie
Dragul meu jurnal,
Am uitat de când nu ți-am mai deschis filele ruginite
de vreme, dar a venit clipa în care nu am cui să mă plâng,
iar tu ești singurul ce mă ascultă tăcut și îmi suportă toate
stângăciile, toate bucuriile, toate durerile. Și, totuși, nu
am pentru tine, astăzi, decât o proză în amintirea soțului
meu, dar o să revin curând cu alte gânduri ce îmi
frământă ființa.
78
Astăzi a nins încă o dată

Octombrie a presărat peste natură o pulbere fină de
aur. Iarba, frunzele copacilor, florile, la început uimite și
entuziasmate de noua lor îmbrăcămite, după mai multe
încercări de a-și înălța ochii umezi de rouă spre razele de
soare până nu de mult atât de mângâietoare, de pline de
lumină și căldură, au înțeles că auriul acela le pătrunde
făptura, le roade precum cariul scoarța copacului, le
soarbe energia picătură cu picătură, le vestejește
frăgezimea de odinioară și le seacă de viață. Speriate de
această nouă descoperire, au început să-și accepte soarta,
să se obișnuiască cu greutatea auriului ce devenea pe zi
ce trece tot mai apăsător și să lupte pentru fiecare clipă
de lumină ce le mai este dată, să zâmbească fiecărei
picături de viață ce se încumetă să mai curgă prin ființa
lor. Roua dimineților era atât de răcoroasă. La o primă
vedere părea să le înghețe ființa, dar de fapt le ardea
seva. Brumărel, a doua lună a anului bisericesc, necăjea
mult verdeața de odinioară. Focul culorilor lui ce picta
natura și uimea prin frumusețe ochii iubitorilor de
priveliști, ofilea făptura palantelor, atât de plină de sevă
odinioară. Și totuși, la o primă privire, totul părea atât de
perfect, atât de cald și primitor, dar nu era altceva decât
liniștea dinaintea furtunii. Bătrânețea și boala și-au luat
haine aurii și au alungat verdeața vieții. Și-au făcut un
glob de cristal înveșmântat în culori calde și au închis
speranța verdeții ca într-o cutie a Pandorei.
79
Începutul lui octombrie a fost destul de călduros, dar

pe la mijlocul lui octombrie 2003 niște ploi reci au
chinuit pământul. Ajunul sărbătorii Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie se arăta foarte geros. În noaptea de 24
pe 25 octombrie 2003 a căzut prima zăpadă din acel nou
început de an bisericesc. Parcă niciodată nu mai ninsese
la final de octombrie ca în acel an. A nins toată noaptea.
Dimineața de 25 octombrie a regăsit natura înveșmântată
în straie albe de mireasă. Casele și-au pus căciulă
argintie, iar pomii mantie de diamant. Iarba nu mai
tremura sub povara lui brumărel, dar încerca să înțeleagă
ce greutate covârșitoare îi apasă pe umeri. Frunzele, abia
mai ținându-se de ramura mamă, își mai scoteau câte un
colț învăpăiat și-și scuturau capul. Niște vrăbii zgribulite
și speriate de zăpada căzută prea timpuriu s-au rătăcit în
via ce acoperea curtea Călinei - Adasa și încercau să mai
culeagă câte o boabă de strugure înghețată, pe urmă își
scuturau aripioarele umede.
- A nins astă noapte, Adasa, a spus mama intrând în
odaia fetei. Niciodată nu îmi amintesc să mai fi nins la
sfârșit de octombrie. Dacă până mai ieri a fost frig și a
plouat, acum a nins toată noaptea. Ziua cununiei tale
religioase cu Simion o să fie tare geroasă.
Adasa, abia trezită din somn, s-a ridicat din pat și s-a
apropiat de fereastră. Într-adevăr, totul era acoperit de
haina albă și rece a zăpezii. Și-a amintit ce i-a spus
Simion cu o săptămână înainte, după ce s-a oficiat
cununia civilă, că de nunta lor o să ningă, o să cadă
prima zăpadă și zăpada aceea va fi semn că totul o să fie
bine și frumos în viața lor.
80
Ce-i drept, neaua a încetat să mai cadă încă din zori și

un soare tăios a început să lumineze văzduhul toată ziua.
Deși lumina solară se revărsa din belșug spre pământ,
afară era un frig de tremurau și pietrele, nu doar făpturile.
Singurii cărora nu le era frig erau Simion și Călina –
Adasa. Ei erau fericiți. Nu simțeau în ființa lor decât
bucurie. Îmbrăcată într-o rochie albă de prințesă, Adasa
pășea lângă prințul ei spre biserica din sat, iar prințul era
fericit că ține la braț pe regina inimii lui. Totul zâmbea în
jur. Soarele acela de octombrie ce arunca atâta lumină
peste natura zgribulită de frig le șoptea că drumul o să le
fie luminos în viață.
Pe bună dreptate se spune în popor că octombrie,
„October“, ce vine de la cuvântul latinesc octo, opt, a
opta lună în calendarul roman și a zecea lună în
calendarul Gregorian, nu mai dă voie soarelui să
încălzească cu putere pământul, ca să scuture copacii de
roade și frunze.
Nunta a fost de vis. După cununia religioasă, sala de
dans părea pentru Adasa și Simion un castel fermecat
pregătit de o zână din basme anume pentru ei. Parcă
zburau pe nori pufoși într-un etern vals al iubirii.
Noaptea de 25 pe 26 octombrie a fost mai lungă cu o oră,
căci ora 4 a devenit ora 3, iar regele și regina balului și-
au continut dansul în timp ce ochii lor pătrundeau treptat
în ființa celuilat ca într-o carte.
Se spune că în Ajunul lui Sâmedru, 25 octombrie, se
aprind focuri în mediul rural, iar copiii sar peste ele, ca să
fie sănătoși tot anul. Totodată focul de Sâmedru are și
alte simboluri. El poate încălzii morții, poate alunga
81
fiarele, poate să fie considerat un ceremonial nocturn

asemănător Revelionului, căci în jurul focului se adună la
țară fete și feciori care după ce dau foc rugului petrec
până dimineață, iar cărbunii rezultați în urma arderii îi
pun în grădină, ca pâmântul să dea roade bogate.
Și Adasa împreună cu Simion au valsat în jurul focului
inimilor lor până în zori și au promis unul altuia că o să
danseze o viață și nu doar o viață, ci o eternitate
împreună.
Dimineața de 26 octombrie, a Sfântului Dimitrie s-a
arătat și ea a fi geroasă. Salcia din centrul localității a
început să-și arunce săgețile înflăcărate spre pământ.
Cum atingeau pământul, acesta părea să se înfricoșeze de
atâta durere a ramurilor vitregite de frunzele ce-l săgetau
și de atâtea lacrimi de foc picurate din vârfuri de săgeți
palide. Pe bună dreptate se spune în unele regiuni ale țării
precum Moldova, Muntenia și Oltenia că Sfântul
Dimitrie e cel care desfrunzește codrul, în timp ce
Sfântul Gheorghe e cel care-l înfrunzește. Un sfânt ajută
codrul să înfrunzească și celălalt îl desfrunzește. Și cum
viile au rod bogat în luna octombrie, se spune că Sfântul
Dimitrie, Izvorâtorul de mir, e cel care a dat oamenilor
vin pentru Taina Euharistiei. Sfântul Dimitrie este
considerat și patronul păstorilor, căci de Sâmedru
coboară turmele de oi de la munte, iar ciobanii află dacă
iarna va fi aspră sau nu, în funcție de mersul oilor din
zorii zilei.
Simeon și Călina-Adasa l-au ales ca patron al cununiei
și căminului lor pe Sfântul Dimitrie și au avut o viață
frumoasă împreună. Cu Simeon, Adasa a călătorit într-o
82
mulțime de colțuri al acestui rai pământesc. Nu exista an

în care să nu călătorească, să petreacă timp împreună, fie
mângâiați de briza mării, fie fascinați de munții
împăduriți, de stâncile atât de tăcute, dar înțelepte, de
izvoarele termale ale pământului, de ansamblul
arhitectural al diferitelor regiuni geografice ce poartă
amprentele obiceiurilor și tradițiilor locurilor. Până să-l
întâlnească pe Simeon, Adasa nu a știut să se bucure de
aceste frumuseți dăruite de Dumnezeu oamenilor.
Împreună cu Simeon a învățat să descopere frumusețea
ascunsă în fiecare bulgăr de lut și să scrie cu ea amintiri
de neuitat pe pânză, căci Adasa era pasionată de pictură,
iar Simeon a susținut-o, a încurajat-o, a ajutat-o în așa fel
încât visul ei a învățat să-și întindă aripile și să zboare
asemeni puilor de rândunică ce-și aveau cuibul în
grajdiul copilăriei fetei și pe care-i urmărea în fiecare
primăvară cum învățau să zboare sub privirile mamei lor.
Și anii au trecut așa cum trec prin fața noastră atâtea
primăveri și atâtea toamne bogate, atâtea veri caniculare
și ierni înviforate. Toate trec, iar omul începe la un
moment dat să uite a mai privi spre floarea de cais ce
salută primăvara, spre liliacul înflorit sau spre luna ce
crește, iar pe urmă devine din ce în ce mai slabă și palidă.
Adesea le observă prea târziu, când caisul și-a pierut
florile, când liliacul a salutat primăvara, și-a plecat capul
și a lăsat loc verii să-și intre în drepturi, când luna se
ascunde după norii grei de ploaie și ger.
Ultima zi a lui februarie, a douăzeci și opta, 2022, s-a
arătat a fi asemeni celei din douăzeci și cinci octombrie
2003. Iarna lui 2022 a fost ușoară, nu a prea fost bogată
83
în precipitații. Zăpada și-a arătat când și când fața, dar

cum a început februarie, a doua lună din calendarul
Greogorian, a uitat să își mai cearnă steluțele fermecate
pe pământ.
În zorii zilei lui 28 februarie, când să plece Adasa la
serviciu, a observat pe geam cum toată natura s-a
îmbrăcat în haina cea albă și rece a zăpezii. Pesemne că
zilele babelor urmau să bată la ușă și Dochia a uitat să-și
arunce cojoacele. Adasa nu a prea luat în seamă zăpada
ce a căzut peste noapte și a plecat în grabă la serviciu.
Peste câteva ore soarele a apărut rece și tăios și-a început
să topească stratul pufos de zăpadă, așa cum a mai făcut
cândva la un final de octombrie.
La întoarcerea spre casă Adasa simțea în piept lacrimi,
oboseală de toate, îi venea să plângă. Și-a spus că după
ce ajunge acasă o să lase lacrimile să curgă, să se
descarce, să alunge toată oboseala, tot stresul. O pisică
neagră i-a tăiat calea când a ajuns pe strada ei, apoi și-a
amintit cântecul deranjant al acelei păsări de noapte,
ciovica, care mai bine de o săptămână părea să-și verse
plămânii în sunete care mai de care mai cumplite în zonă,
dar și niște vise ce i-au tulburat somnul în ultimul timp.
Sigur simțea ceva, dar nu-și explica ce. Soții comunică
spiritual, se simt, își simt durerile și bucuriile.
Cum a deschis ușa casei l-a observat pe Simion pe un
scaun fără suflare.
- Simioane! Onule! Simioane!
L-a scuturat, l-a strigat, a sunat la salvare, dar Simion
s-a dus. Dumnezeu l-a chemat la sânul său să-i ofere
pacea eternității.
84
- Astăzi a nins din nou, Simioane, a spus Adasa

aprinzând o lumânare, a nins ca în urmă cu aproape
nouăsprezece ani în ziua nunții noastre. Ai plecat din
această lume pe cărarea luminii și-a veșniciei și a nins
iar.
08. aprilie
Dragul meu jurnal,

Se pare că binele meu a apus demult. Știu, poate unii
vor spune că în toate există bine, trebuie doar să îl cauți,
până și în rău se spune că poți să afli binele. Poate un rău
vine ca să învățăm ceva sau să ne ferească de o suferință
mai mare, dar eu nu mai pot să văd decât apusul. Știu că
nimeni nu-mi dă dreptate, mi-ar spune simplu că e bine, e
bine doar că poți să vezi răsăritul, e bine că poți să mergi,
că poți să alergi, că poți să plângi sau să zâmbești. E
bine. Nu, nu e bine. În sufletul meu e doar furtună, iar
curcubeul întârzie să-și arate chipul. Chiar și atunci când
își arată câte o rază de care mai încerc să mă agăț se
întâmplă ceva și nu pot să zbor, raza se risipește, iar eu
cad din nou în furtună.
85
09. aprilie
Dragul meu jurnal,
Nu mai vreau
Câteodată nu mai vreau să știu nimic, mă închid în
mine, mă rup de tot ceea ce este în jur, fug ca o sălbatică
de oameni, devin antisocială, mă refugiez în lumea mea,
cu gândurile mele, iau cuvintele, prietenele ce nu m-au
trădat niciodată și le ascult istoriile scrise, pe urmă le
împletesc eu pe aceste fidele prietene în alte istorii.
Și, da, nu mai vreau să cobor în clipa fatală și să încerc
a-i dezlega ghicitoarea.
Altă dată mă pierd în lumea științifico – fantastică și aș
dori să călătoresc în timp, cu douăzeci și ceva de ani în
urmă, să-l găsesc pe el, pe acel el dinaintea primilor fulgi
de nea, să ne mai plimbăm de mână sub cerul înstelat și
să luminăm a fericire. O, cât aș schimba totul! Nu aș mai
lăsa viața să-și pună amărăciunea și lumea umbra ei, pe
niciun colț al poveștii noastre. Aș lăsa timpul să curgă
numai în râuri de lapte și miere pe lângă noi, iar în clipa
supremă să pășim împreună pragul, îmbrățișați ca și
Constelația Gemeni. Dar călătoriile înapoi în timp nu
sunt posibile oricât de mult a evoluat știința. Putem doar
să ne hrănim cu iluziile trecerii prin pietre dincolo de
granița timpului.
Altă dată mi-aș dori ca un înger să vină și să deschidă
pământul cel rece pentru a-l scoate la lumină vulcan viu.
Am și visat că s-a întors, că e mai viu ca niciodată. I-
am și povestit momentul fatal bucurându-mă că totul a
revenit la normal, că pământul l-a ținut o clipă ca în
86
pântecele mamei, pe urmă l-a trimis să-și continue

drumul vieții în această lume.
Da, nu mai vreau să știu multe. S-au adunat atâtea și
deja paharul trecutului dă pe de lături, dar nu se poate
elibera de greaua-i povară.
Omul, cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu, nu
are preț, e atât de luminos și valoros, dar el nu vede
lucrul acesta și nu se prețuiește. Adesea viața trece pe
lângă el aiurea.
De multe ori m-am întrebat dacă suntem și noi
asemenea unei frunze ce acum e verde, pe urmă moare
pentru totdeauna și o alta frunza îi ia locul, în timp ce ea
a pierit ca și cum nu ar fi fost. Dacă prin moarte se
sfârșește totul și noi nu am învățat nici să trăim în scurta
noastră existență, nici să iubim cu tot focul din cauza
deșertăciunii lumești? Nici frunzele nu învață pe deplin
să trăiască și să iubească, azi se supăra prea mult soare,
mâine pe ploaie.
Am auzit pe cineva care se plângea de lunile de vară,
iulie, august, spunea că îl sufocă căldura. E cald ce-i
drept, dar sunt cele mai frumoase luni ale anului. Eu nu
le pot asemăna decât cu tinerețea omului care trece așa
de repede. Cum trece vara așa trece și tinerețea, anii când
omul e la maturitate, puternic, poate să cucerească lumea.
Cum să fugi de căldură? E ca și cum ai fugi de focul din
tine atunci când a sosit momentul să ardă fructul încă
necopt spre a scoate în ziuă perle și diamante. La ce-i
folosește toamna când totul pare pastelat, dar în spate se
ascunde rugina ce mănânca ființa și-o alungă în iarnă,
spre moarte, spre îngheț? E atât de firavă viața omului.
87
Când îl vezi plin de viață, nu te gândești o clipă că, poate

în următorul moment, rămâne pentru totdeauna în
nemișcare, dar nu, nu mai vreau să îmi amintesc. Azi
omul e copil, e primăvară, pe urmă nici nu știe când se
trezește alb de zile.
Pe alt om l-am observat mergând paralel cu viața, s-a
împiedicat de câteva ori, pe urmă a început să trăiască cu
credința că la următoarea reîncarnare o să-i fie mai bine.
De unde a-i putea afla că energia vieții tale se
reîncarnează? De niciunde, poate doar o vagă speranță
de mai bine. Până la urmă și Sfântul Ioan Botezătorul a
venit în lume cu duhul și puterea lui Ilie, dar nu este cert
că a fost vorba de reîncarnare. Putem să privim și filmul
naturii. Ea mereu se regenerează. În fiecare primăvară
înflorește, vara e verde, puternică și pe urmă își vopsește
chipul în fel și fel de culori în toamnă, apoi moare, iar
primăvara următoare altă verdeață îi ia locul. Dar oare o
mai fi aceeași frunză, chiar dacă e același pom? Așa cred
că e și cu omul. Oare o mai fi același om, chiar dacă se
împărtășește din același lut și din aceeași energie? Nu
cred că mai e același om niciodată. Energia aceea,
sufletul se transformă, merge mai departe sau se pierde
asemenea unei găuri negre în infinit. De multe ori îi
admir pe oamenii simpli, cum a fost străbunica mea, ce
aveau atâta credință. Prea multă știință ispitește cugetul
omului. Și totuși rămân și eu cu speranța, că e singura ce
a rămas alături de oameni după ce întunecata Cutie a
Pandorei și-a scuipat veninul în lume, speranța și credința
că dincolo de prag o să ne întâlnim cu toții, o să ne
cunoaștem, o să ne îmbrățișăm pentru eternitate.
88
Și acolo
Și acolo, în satul lui Ion Gheorghe, Tică și-a întâlnit
marea dragoste. Era o cosânzeană bălaie, cu ochii ca
iarba fragedă de primăvară. A întâlnit-o prima dată la
fântâna din capătul satului. De când a zărit-o i-a intrat la
inimă, parcă pe ea a așteptat-o o viață de om. Când i-a
ascultat vorba-i melodioasă și curată ca apa cea bună, s-a
mai îndrăgostit o dată.
Și s-a stabilit Tică în satul lui Ion Gheorghe
căsătorindu-se cu Măriuca lui cea bălaie a cărei ochi îl
fac să se piardă într-o veșnică și parfumată primăvară a
dragostei.
Și, poate, cu timpul, când părintele cel bătrân o să se
pensioneze, va ajunge să slujească și ca preot la biserica
din satul cosânzenei lui.
89
Un scurt CV literar
Nume:
Popescu (fostă Mîţu)
Prenume:
Ana-Cristina
Data naşterii: 24.07.1976,

Caransebeș.
Contact:
Loc. Oțelu Roșu, str. George Coșbuc, nr. 14, jud.
Caraș Severin
Tel. 0766293724
Elzumina@yahoo.com
Http://blogul.elzumina.ro/
www.elzumina.ro
http://www.inbataiapenitei.elzumina.ro/
https://anacristinapopescu.wordpress.com/
http://anacristinapopescu.freewb.ro/
https://issuu.com/elzumina
https://www.youtube.com/channel/UC05NponvVY8W
4-J0EBqY7Pw
https://www.youtube.com/channel/UCkRzWCPNPj7pj
Jo6BvNteZw
90
Domeniul ocupaţional / Experienţă profesională:
- Profesor titular pe catedra de Limba şi Literatura

Română, la Şcoala Gimnazială Nr. 3, Oţelu Roşu, judeţul
Caraş-Severin;
- Absolventă a Facultăţii de Litere, Filosofie şi Istorie
din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara şi Licenţiată
în sesiunea iunie 1999.
- Master Managementul educaţional, 2007,
- Gradul I în 2009, Gradul II în sesiunea august 2005,
Definitivatul în sesiunea august 2001.
ACTIVITATE CULTURAL-LITERARĂ ŞI
ARTISTICĂ:
- Redactor șef și fondator al revistei „În bătaia

peniţei“, Caransebeş, în anul 2016, alături de Adrian
Popescu, Ion Turnea şi Simona Petronela Mîţu.
- Coordonator al Trupei de Teatru „Șeherezada“
Membru în Asociații Culturale:
● Jurnalist - Membru al Uniunii Ziariştilor

Profesionişti din România începând cu 2018.
● MEMBRU ÎN ASOCIAŢIA CULTURALĂ
CONSTANTIN BRÂNCUŞI începând cu 2015.
● Membru în Liga Scriitorilor Români începând cu
anul 2014.
91
Volume publicate:
I. Teatru:
1. Paradigme, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila,
2014.
2. În colivie, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2016.
3. Sinusoide, Editura Hoffman, Caracal, 2016.
4. Reuniune, Editura InfoRapArt, Galați, 2017.
5. Babilonie, Editura InfoRapArt, Galați, 2018.
6. Percepții, Editura InfoRapArt, Galați, 2019.
7. Contraste, Editura Uniunii Ziariștilor Profesioniști din
România, București, 2020
8. Confuzii, Editura InfoRapArt, Galați, 2021.
II. Proză:
A. Roman:
9. Rătăciri, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014.
10. Conflicte, Editura InfoRapArt, Galați, 2017.
11. Chipul din ceață, Editura InfoRapArt, Galați, 2019.
B. Proză scurtă:
12. Cercul (Pe drumuri bătătorite de cuvinte), Editura
InfoRapArt, Galați, 2021.
C. Publicistică (critică literară, editorial, eseu, proză
scurtă):
13. Oameni şi frunze, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,
Brăila, 2015.
14. Cristal, Editura InfoRapArt, Galați, 2017.
15. Impresii, Editura InfoRapArt, Galați, 2019.
16. Din tiparnițele presei, Editura InfoRapArt, Galați,
2019.
D. Eseu:
17. Înțelepciune și spiritualitate.
92
E. Literatură pentru copii

18. În lumea lui Tică (proză scurtă), Editura InfoRapArt,
Galați, 2022.
III. Poezie:
19. Destin fără aripi, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,
Brăila, 2014.
20. Umbre, Ed. Sf.Ierarh Nicolae, Brăila, 2015.
21. Regăsiri, Editura InfoRapArt, Galați, 2022.
IV. Monografii:
22. Din dragoste pentru glia strămoșească / Oțelu Roșu –
Monografie, Editura InfoRapArt, Galați, 2019.
V. Auxiliare didactice:
23. Mozaic, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2016.
VI. Antologii:
24. Îndrăgostiţi de poezie, Editura Dalami, Caransebeş,
2009.
25. Culegerea de creaţie literară „Colaj“, Editura Sfântul
Ierarh Nicolae, Brăila, 2014.
26. Micuţii scriitori din Banatul Montan, Editura Sfântul
Ierarh Nicolae, Brăila, 2015.
27. Gustul pâinii, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila,
2015.
28. In bătaia peniţei, Editura OPANIS, Galați, 2016.
29. Slove modelate „În bătaia peniței“, Editura
30. Slove lămurite în bătaia peniței, în anul centenar
2018, Editura InfoRapArt, Galați, 2019.
31. Gânduri imortalizate în bătaia peniței Editura
93
● Premii și distincții:
- Premiul I la Secţiunea Teatru scurt, Festivalul

Concurs Naţional de Literatură, Moştenirea Văcăreştilor,
Târgovişte, 2014, Ediţia XLVI, cu piesa de teatru
Mesagerul.
- Premiul „Mircea Horia Simionescu“ al Societăţii
Scriitorilor Târgovişteni la Secţiunea Proză scurtă,
Festivalul Concurs Naţional de Literatură, Moştenirea
Văcăreştilor, Târgovişte, 2014, Ediţia XLVI.
- Menţiune, atât la Secţiunea poezie, cât şi la Secţinea
proză, la Concursul Internaţional STARPRESS, 2014.
- Premiul I - Dosoftei, 2015 cu vol. Oameni şi frunze,
- Premiul II - Dosoftei 2015 cu vol. Umbre.
- Premiul I Labirunturi autumnale, Însemne culturale,
2015, Secţiunea DRAMATURGIE.
- Menţiune - Secţiunea Eseu, Festivalul Concurs
Naţional de Literatură, Moştenirea Văcăreştilor,
Târgovişte, 2015, Ediţia XLVII.
- Premiul Special – volumul de poezie Umbre, Vişeul
de Sus – concursul Armonii de primăvară, 2016.
- Premiul pentru „Cartea de teatruˮ a Ligii Scriitorilor
pentru anul editorial 2016 cu vlumul „Sinosoide“.
- Premiul I – Casa Corpului Didactic Brăila, auxiliarul
didactic „Mozaic“, 2016.
- Diplomă de excelenţă din partea Ligii Scriitorilor
Filiala Timișoara Banat pentru participarea la proiectul
european „Tastes of Danube – Gusturile Dunării“ prin
coordonarea unei antologii naționale „Gustul pâinii“,
2016.
94
- Premiul I - Dosoftei, 2018, volumul Reuniune.

- Dipomă de excelență, Trofeul Nomen Predictum
pentru volumul „Sinusoide“ 2016 și o plachetă în 2018
pentru contribuția adusă promovării limbii române,
culturii și spiritualității românești din partea Asociației
Constantin Brâncuși din Timișoara.
- Plachetă din partea ASOCIAŢIA CONSTANTIN
BRÂNCUŞI, Timişoara pentru volumele „Babilonie“ și
„În bătaia peniţei“, „Impresii“, „Chipul din ceață“,
„Percepții“, „Din dragoste pentru glia strămoșească,
Oțelu Roșu - Monografie“, 29 iunie 2019.
- Distincția „Credință și loialitate” din partea Uniunii
Ziariștilor Profesioniști, 28.06.2019, Premiile „Eminescu
jurnalistul“
- Premiul pentru „Cartea de prozăˮ a LSR pentru anul
editorial 2019 cu romanul „Chipul din ceață“.
● Participare la emisiuni culturale:
- „Între noi rămâne între noi“ la Radio România Reșița

cu Anca Marilena Bica, invitat Ana-Cristina Popescu,
despre carieră și volumele publicate / 07.05.2019 / ora
22-24.
● Publicaţii în culegeri comune:
- Antologia LIMBA NOASTRA CEA ROMÂNĂ,

STARPRESS, 2014.
95
- Antologia literar-artistică „Să ningă peste inimi

bucurii!“, îngrijită de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura
Napoca Nova, 2014.
- Antologia literar-artistică „Sinfonie-n verde crud“,
îngrijită de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura Napoca
Nova, 2015.
- Antologia Roşu-aprins în câmpul de mătase, îngrijită
de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura Napoca Nova, 2015.
- Antologia Pe şevalete ruginiul toamnei, îngrijită de
Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura Napoca Nova, 2015.
- Antologia IARNA SCRIITORILOR ROMÂNI,
STARPRESS şi ANTOLOGIA ROMÂNĂ-SPANIOLĂ,
STARPRESS, 2015.
- Antologia Moştenirea Văcăreştilor, 2014.
- Antologia Moştenirea Văcăreştilor, 2015
- Antologie, Toamna se culeg prozele, Editura
Inspierscu, 2015.
- Antologia, Labirinturi autumnale, Însemne Culturale,
2015.
- Anuarul Ligii Scriitorilor, FTB, 2014, Nr. 5.
- Anuarul Ligii Scriitorilor, Filiala Banat-Timişoara,
2015, Nr. 6, coordonator al Anuarului Nr. 6.
● Postfaţă la volumul scriitorului Ion Turnea,
Albinăritul între pasiune şi afacere, Editura Dalami,
Caransebeş, 2011.
96
● Cuvânt înainte la volumul scriitorului Ion Turnea:

Cuvinte pentru suflet, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,
Brăila, 2012.
● Prefaţă la volumele scriitorului Ion Turnea: Dor de
rădăcini, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012 şi
Monografia localităţii Peştere, judeţul Caraş Severin,
Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012.
● Prefaţă la volumul „Momente“, al scriitoarei
Andrada Brîndușa Keszeg, 2017.
● Publicații în periodice:
Publicaţii în revistele: „Literatura de azi“ a Uniunii
Scriitorilor din România, „Agora Literară“ a Ligii
Scriitorilor din România, „Vatra Veche“, „Constelaţii
Diamantine“, „Confluenţe Literare“, „Boema“, „În bătaia
peniţei“, „Taifas literar“, „Coloana Infinitului“, „Foaia
Diecezană“ a Episcopiei Caransebeşului, „Ecou de
timp“, Oţelu Roşu, „Slova creştină“, „Glas comun“,
„Slova copiilor“ - Maramureş, în ziarul „Caraş Severinul
în şapte zile“ unde sunt şi în colectivul redacţional -
colaborator, în mai multe culegeri cu ISSN ca urmare a
paticipării cu lucrări susținute la numeroase simpozioane,
pe site-ul şi antologia ECREATOR, pe site-ul şi blogul
personal, Însemne Culturale, www.citatepedia.ro,
www.poezie.ro, www.versuri-si-creatii.ro.
● Lansări de carte:
● Lansare de carte, Culegerea de creaţie literară Colaj,

Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014, 04.08.2014,
97
la întâlnirea literară a Ligii Scriitorilor, Filiala Banat-

Timişoara şi prezentarea volumelor Rătăciri, Paradigme
şi Destin fără aripi în cadrul aceleaşi întâlniri.
● Lansare de carte: Rătăciri, Editura Sfântul Ierarh
Nicolae, Brăila, 2014, Paradigme, Editura Sfântul Ierarh
Nicolae, Brăila, 2014, Destin fără aripi, Editura Sfântul
Ierarh Nicolae, Brăila, 2014, Antologia Micuţii scriitori
din Banatul Montan, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,
Brăila, 2015 la ASOCIAŢIA CONSTANTIN
BRÂNCUŞI, Timişoara.
● Lansare de carte, Oameni şi frunze, Umbre în cadrul
Întâlnirii Literare a LS, Timişoara, octombrie 2015.
● Lansare de carte „În colivie“, mai 2016,
ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara.
● Diplomă de excelenţă din partea ASOCIAŢIEI
CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara, 2015 şi 2016.
● Lansare de carte „Sinusoide“ și „În bătaia peniţei“,
martie 2017, ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI,
Timişoara.
● Lansare de carte „Conflicte“, „Cristal“ și
„Reuniune“, mai 2018, ASOCIAŢIA CONSTANTIN
BRÂNCUŞI, Timişoara. Plachetă și diplomă de
excelență din partea asociației culturale.
● Lansare de carte „Babilonie“ și „Reuniune“, iunie
2018, Casa de Cultură Oțelu Roșu.
● Lansare de carte „Babilonie“ și „În bătaia peniţei“,
„Impresii“, „Chipul din ceață“, „Percepții“, „Din
dragoste pentru glia strămoșească, Oțelu Roșu -
Monografie“, 29 iunie 2019, ASOCIAŢIA
CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara.
98
● Despre operele mele literare mele au scris:
1. Marciana Corici - despre volumul „Îndrăgostiţi de

poezie“, în revista Reflex 4-6/2009.
2. Adrian Popescu - despre volumul „Colaj“, în ziarul
Caraş Severinul în şapte zile, An. VIII, august / 2014.
3. Antuza Valentina Dârlea despre „Rătăciri“,
„Paradigme“, antologia Micuţii scriitori din Banatul
Montan în Confluenţe literare, Ediţia nr. 1643 din
01.07.2015, Anuarul LSFTBD Nr. 6 / 2015, site-ul
ecreator 02.07.2015.
4. Mariana Strungă „Destin fără aripi“, în cadrul
Întâlnirii Literare a Asociaţiei Constantin Brâncuşi din 30
mai 2015 lansare de carte.
5. Doina Drăgan, cronică la volumul „Oameni şi
frunze“, în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, Anul IX,
22 octombrie - 2015, în Anuarul LSFTBD Nr. 6 - 2015,
în revista „În bătaia peniţei“ An. 1, Nr. 1, 2016.
6. Adrian Crânganu, despre volumul Micuţii scriitori
din Banatul Montan, în ziarul Caraş Severinul în şapte
zile şi Anuarul LSFTBD Nr. 6.
7. Bianca Meteş, cronică la volumul Gustul pâinii, în
ziarul Caraş Severinul în şapte zile, Anul IX, Nr. 365, 4-
10.
8. Cunoaşterea de sine, Ana-Cristina Popescu, Vatra
Veche, Anul VI, Nr. 8 (68) august 2014, despre
volumele „Rătăciri“, „Paradigme“, „Destin fără aripi“,
„Colaj“.
99
9. Cunoaşterea de sine, Ana-Cristina Popescu, Agora

literară, septembrie 2014, despre volumele „Rătăciri“,
„Paradigme“, „Destin fără aripi“, „Colaj“.
10. Cronica faptului mărunt, Oameni şi frunze, Ana-
Cristina Popescu, Agora literară, decembrie 2015.
11. Ioan Romeo Rosiianu, cronică la volumul Gustul
pâinii, în revista „În bătaia peniţei“ An. 1, Nr. 1, 2016.
12. Ana Zlibuţ, cronică la volumul Gustul pâinii, în
revista „În bătaia peniţei“ An. 1, Nr. 1, 2016.
13. Ion Turnea, despre volumul Micuţii scriitori din
Banatul Montan în Anuarul LSFTBD Nr. 6 2015; despre
„Rătăciri“, „Paradigme“, „Destin fără aripi“ în ziarul
Caraş Severinul în şapte zile, An. VIII, august / 2014,
despre volumul „În colivie“ – mai 2016.
14. Despre volumul „În colivie“, 2016: Cezarina
Adamescu (rev. În bătaia peniței), Ștefan Doru Dăncuș
(ziarul Caraş Severinul în şapte zile), Mariana Strungă și
Antuza Valentina Dârlea (Cenaclul Asociație Constantin
Brâncuși).
15. Despre volumul „Sinusoide“, 2016, Ion Turnea în
ziarul Caraş Severinul în şapte zile, ), Mariana Strungă și
Antuza Valentina Dârlea (Cenaclul Asociație Constantin
Brâncuși).
16. Despre volumul „În bătaia peniței“, 2016,
Mădălina Doman în ziarul Caraş Severinul în şapte zile.
17. Despre volumul „Reuniune“, Radu Botiș în ziarul
Caraş Severinul în şapte zile, ziarul „Observatorul“,
revistele „Cuvânt și iubire“, „Taifasul“, „În bătaia
peniței“, „Logos și Agape“, „Glas comun“.
100
18. Despre volumul „Cristal“, Gelu Dragoș în ziarul

Caraş Severinul în şapte zile, revistele „Confluențe
literare“, „Armonii culturale“, „În bătaia peniței“.
19. Despre volumul „Conflicte“, în ziarul Caraş
Severinul în şapte zile, revista „În bătaia peniței“, Bianca
Meteș.
20. Despre volumul „Impresii“, în revista „În bătaia
peniței și ziarul Caraș Severinul în șapte zile, Bianca
Meteș.
21. Despre volumul „Chipul din ceață“ în ziarul Caraș
Severinul în șapte zile, Mădălina Doman și în revista „În
bătaia peniței“.
21. Despre volumul „Impresii“ și „Chipul din ceață“,
scriitorul și jurnalistul pr. Radu Botiș în revista Boema,
4/2019
22. Despe „Din dragoste pentru glia strămoșească –
Oțelu Roșu - Monografie“ Radu Botiș în revista Boema
5/2019; Uniunea Ziariștilor Profesioniști 01.05.2019;
Rețeaua literară și Biblioteca Petre Dulfu – Baia Mare.
23. Despe „Din dragoste pentru glia strămoșească –
Oțelu Roșu - Monografie“, Ion Turnea, în ziarul Caraş
Severinul în şapte zile.
24. Despre volumul „Percepții“, în revista Armonii
culturale, Ion Turnea, 09.05.2019.
25. Despre volumul „Percepții“, Radu Botiș - în ziarul
Observatorul, 09.05.2019.
26. Despre volumul „Din tiparnițele presei“, Lucia
Popa - în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, revista „În
bătaia peniței“
101
APTITUDINI ŞI COMPETENŢE TEHNICE:
Programe soft operare: Word 2003, 2007, Corel 12,

Microsoft PowerPoint, Microsoft Excel, operare pe un
Web Site, Adobe Photoshop.
102
Cuprins:
Lupul mic, lupul mare și Dana .............................. pag. 3
Invazia ................................................................ pag. 11
Pietrele ............................................................... pag. 15
La pescuit ............................................................ pag. 21
Păsările cu ciocul de fier .................................... pag. 24
Cauciuc ............................................................... pag. 27
Clopoțel .............................................................. pag. 32
Blechi ................................................................. pag. 36
A înflorit salcâmul .............................................. pag. 42
Bufonul .............................................................. pag. 49
De-a baba oarba .................................................. pag. 52
Aplauze .............................................................. pag. 58
Biba .................................................................... pag. 63
În satul lui Ion Gheorghe .................................... pag. 72
Jurnalul Călinei – Adasa .................................... pag. 77
Și acolo .............................................................. pag. 88
CV ..................................................................... pag. 89
103
104

In Lumea Lui Tica

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

In Lumea Lui Tica

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

În lumea lui Tică - Ana-Cristina Popescu – Literatură pentru copii

În lumea lui Tică

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tehnoredactare: Ana-Cristina Popescu

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

ascunși începeau un alt joc „De-a prinselea“, iar cel care

Tot ce a fost frumos și a luminat un colț al copilăriei s-

- Știa de peste noapte, căci lupul cel mic a dormit în

afară și se juca cu Dana, până când mama puiului de lup,

Danei cu lupul mic. O dată s-a întâmplat ca lupul mare să

- Vezi tu, oamenii și lupii nu pot să viețuiască

început să fugă de parcă mânca pământul, iar Onu,

Cu fiecare pas ce-l făcea, Tică se afunda tot mai mult

copacului de străbunicul Danei, dar râmele ce aveau

- Nu, Tică, ele nu simt durerea.

- Depinde. Unele sunt roci vulacanice. Altele se

- Câte nu știe nisipul și piatra, nepoate! Câte în lună și

- Sunt micuțe ca și tine, încă neumblate prea mult prin

- Da, noi, oamenii, putem să fim pietre nepieritoare și

- Ce ai în sticlă, Tică? a întrebat Ionică.

Îndată ce otrava a fost aruncată în apă, peștii au

Păsările cu cioc de fier

mângâie ca să ajungă grămadă într-un sac și să fie purtată

Perseverent, Tică a reușit să prindă într-o zi o cioară.

făceau și îi urmăreau pe Tică și pe prietenii lui, Ionică,

- Cred că îți las pentru un timp, la rândul meu, marfa

la mine în rucsac. Eu cu Pufuleț și Crețu rămânem să

trei bătăuși, unde folosindu-se de obiecte de mobilier

Cum a terminat cântecul Ivan, Turnea Pavelică,

- Îți spun Tică că ea e fata visurilor mele. Am avut

Clasoarele cu timbre a lui Clopoțel chiar erau

Florescu Gheorghe avea tenul măsliniu, dar nu era un

- Vă poftesc la mine în birou! Acum!

- Cum să furăm? Nu se poate așa ceva! a concluzionat

Tică și Blechi au reușit să fure un borcan plin de

- Post? Ce fel de post?

- E bine că oprește totuși în Domașnea și Iablanița, că

peștelui ce se simțea răzbunat, dar și ochii profesorului

Un alt patru a înnegrit fila catalogului. Norocul însă

urmat i-a furat-o pe Ileana care a plecat pentru totdeauna

- Probabil ți-a fost dor de libertate, de bucurie și

Corcodoș erau deja logodiți cu niște fete din satul lor,

- Pentru că nu cunoști! Trebuie să înveți!

urma concursurile de teatru și s-a gândit că e timpul să

De-a baba oarba

- Are ceva interesant, ceva ce merită descoperit.

- Sunt convinsă că ți-a răspuns multor întrebări cartea.

- Atunci când ai încredere în tine, ai și în cei din jur,

am cunoscut, nu poate să fie un simplu om pentru mine,

Roxana a îmbrăcat un costum de vrăjitoare, fața și-a

- Ha! Aici erai! s-a auzit deodată glasul Roxanei.

fapt avea în ea o mică improvizație și o putea coordona

Spunând acest lucru a ridicat păpușa spre cer și s-a

Pe Biba îl cunoștea Tică din copilărie. Într-o vară au

tot ceea ce oferea natura omului. Au pornit în vara aceea

- Dacă aș avea steaua mea aș lumina mereu, așa

înflăcărate, că trăgeau toate la el ca albinele la miere.

- Mă mai distrez și eu. Dar, ascultă puțin ce spune,

- Ascultă aici, Tică! „Toate muncile sunt grele și stres