METAFIZICA

Motto: “… gândirea face adevărul spiritului prezent, îl introduce în lume

şi îl libereză astfel în realitatea lui şi în el însuşi.”1

“Şi iarăşi, cine dintre noi se mai poate plânge că forţa

primordială, cauza cauzelor, nu poate fi niciodată atinsă, descoperită, când toţi
se căznesc să o apuce de la început, înapoi, şi nimeni nu s-a încercat să o
învăluie, pentru clipa de faţă, să o prindă măcar o dată pe flanc?
Şi care e rostul să ţii morţiş să descoperi vreo cauză, şi că numai
una singură şi cea dintâi, când toate cauzele, din nenorocire, sunt şi efecte şi dau
din ele efecte îndrăcit de multiple şi de încâlcite.
Deci la ce bun să vrei numai o singură cauză, o forţă iniţială are
vrem (trebuie) să fie şi generatoare, când ea însăşi ţine cu încăpăţânare să dea
din ea numai multiplicitate; are setea ultimilor, a încâlcelei şi contradicţiei; îi

1
G.W.F. Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Filosofia spiritului

1
trebuie multe milioane le oameni, de muşte, de bureţi, de jivine, de astre, şi
aceasta încă cu preţul suferinţelor lor. îi trebuie şi „peştele-cufăr", şi peştele-
fierăstrău" şi are setea numărului, a distanţelor şi itelilor mari, fără rost şi
necesitate...
La început - ziseră toţi comesenii laolaltă - nu este adevă că:
„Cuvântul a fost la Dumnezeu şi că D-zeu a fost cuvântu La început - afirmară ei
cu tărie- mai înainte de a fi fost ori „cuvânt" a fost „alfabetul surdo-mut", căci
nu este probabil materia cosmică, astrele să fi învăţat chiar de la început a g(?)
ceva; că e prea posibil ca ele să nu fi fost în stare, la încep nici măcar să se
ceară afară, şi nici chiar să zică „papa" sau „mamă". Asemenea, este foarte
probabil - ziseră mai depa comesenii - că corpii cereşti s-au format nici din
dărnicia D-zeu, nici din pofta lor proprie de a se învârti şi a se face n mai pentru
atâta lucru din nimic ceva, apoi din gazoase solid ci e prea posibil ca ele să nu fi
fost nici create, nici necreate, copii ai nimănui ieşiţi din calcule reuşite sau
greşite şi, cu chiu cu vai, în rate şi hrăniţi insuficient la institutul „Maternitatea
cerească" cu lapte contrafăcut cu apă gazoasă de lăptărese! Căii-lactee.
Că admiţând că ele se învârtesc numai din propriul lor gust, apoi e
greu de presupus că fac aceasta în mod cu totul dezinteresat, fără nici o intenţie
cât de mică de procopseai pe setea mulţimilor şi a distanţelor mari, fara rost şi
necesitaie. Parcă ar fi chiar puţin comic să te învârteşti în veci de veci gratuit şi
numai pentru a te vedea alţii...
- Cum, interese meschine, egoiste la corpii cereşti ? protestă
plebea ideologică, naivă, care aştepta rezultatul afară în curte.
Şi totuşi ei aveau şi nu dreptate să se teamă astfel...
În adevăr, cine a putut mai întâi obliga materia şi forţa cosmică să
fie ceva, când ele însele, la rândul lor, desfiinţându-se, dându-şi demisia, ar
putea oricând obliga pe acel „cine” nu fie „nimic”?!...
O variantă a finalului schiţei: Şi oare merită osteneala să ţii să
descoperi numai o singură ba uză şi cea dintâi, când ea însăşi ţine cu atâta

2
îndărătnicie să dea din ea numai multiplicitate, încâlceală şi contradicţie?”
(Urmuz, Puţină metafizică şi astronomie )

Metafizica (greaca μετά (meta) = „după”, φυσικά (phisiká) = “cele

despre natură”) este un domeniu al filosofiei a cărui obiect de studiu îl constituie
explicarea naturii lumii. Este studiul fiinţei şi fiinţării, deci al realităţii (cf.
Aristotel). Metafizica adresează gândirii întrebări de tipul, “Care este natura
realităţii?”, “Există Dumnezeu?”, “Care este locul omului în Univers?”
O ramură esenţială a metafizicii este ontologia, investigarea
categoriilor de lucruri care există în lume şi a relaţiilor dintre acestea.
Metafizicianul încearcă să clarifice noţiunile prin care oameni înţeleg lumea,
incluzând existenţa, noţiunea de obiect, proprietatea, spaţiul, timpul, posibilitatea
etc.
Mult mai recent, termenul metafizică a fost asociat pentru a
caracteriza subiecte care sunt “deasupra” sau “în afara” acestei lumi fizice,
neavând o conotaţie ontologică academică. Termenul “metafizică” folosit într-un
sens peiorativ, având denominarea de senzaţional, supranatural, asociat cu alte
pseudoştiinţe, cum ar fi spiritismul, citirea în cristale, tarot, prezicerea viitorului
etc., nu este recunoscut de filozofia academică, aidoma sus-numitelor
pseudoştiinţe care nu au nimic de-a face cu metafizica.
Termenul de metafizică este legat de lucrarea lui Aristotel, în care
se tratau principii de ontologie, numită Merafizica, deoarece Andronicos din
Rhodos (sec. I î.e.n.), primul editor al textelor aristotelice, a aşezat-o în urma
lucrărilor de fizică ale acestuia.
O altă definiţie a tremenului, este acea de metodă generală de
cunoaştere a realităţii, opusă dialecticii. Se caracterizează prin abordarea
obiectelor şi proceselor în mod izlat, prin absolutizarea unor laturi ale realităţii
(ex. independenţa şi stabilitatea relativă a fenomenelor, repetabilitatea şi
echilibrul lor), prin negarea salturilor calificative, prin estomparea contradicţiilor

3
interne ale lucrurilor şi nerecunoaşterea rolului lor de motor primordial al
dezvoltării. Metafizica, astfel este o concepţie aridă, sterilă, neştiinţifică despre
dezvoltare, pe care o prezintă unilateral, fie ca o simplă creştere cantitativă
(evoluţionismul plat), fie ca pe o succcesiune de mutaţii imprevizibile
(catastrofism), fie ca pe o mişcare închisă în cerc. Punând la o parte auto-
mişcarea, şi privind metafizica precum un impuls primar, exterior naturii, acesta
duce la idealism, la teism şi la creaţionism. Ea constituie una din rădăcinile
gnoseologice ale idealismului, prin ruperea generalului de particular, a însuşirilor
de purtătorul lor, de exemplu, ruperea energiei de materie sau a conştiinţei de
baza sa materială, creierul.
În sec. XV-XVIII, metafizica a fost necesară datorită faptului că
stadiul de dezvoltare a ştiinţelor, acumularea unui bogat material faptic cerea
analiza separată şi statică a fenomenelor în scopul descrierii şi clasificării lor.
Totodată, predominarea metafizicii în această perioadă se explică şi prin faptul,
că mechanica era ştiinţa cea mei dezvoltată.
Metafizica a fost consacarată pentru mult timp de Fr. Bacon şi J.
Locke. Dezvoltarea continuă a ştiinţei şi în special marile descoperiri ştiinţifice
ale secolului al XIX-lea au dezvăluit dialectica obiectivă a naturii şi a societăţii.

Metalimbajul este limbaj, meta-teoria, tot o teorie… deci, este

metafizica fizică?
Ar fi metafizica “unealta” proprie pentru a judeca teoriile fizicii?
Dacă privim limbajul ca un model ierarhic al realităţii, producând predicaţia, şi
nu ca o “poză” statică a lumii, atunci metafizica devine ceva mult mai valoros
decât simpla “fantezie” a filosofilor. Deci… este palpabilă… este fizică… într-o
oarecare măsură.
Filosofiile tradiţionale pentru a explica metafizica (“ceea ce este
dincolo de raţiune este Tao” – definiţia chinezească a metafizicii în I Ching),
încep cu ontologia, “ştiinţa” existenţei. În filosofiile tradiţionale “organizarea,

4
orânduiala” este funtamentul existenţei, câteodată având un status mult mai înalt
decât Dumnezeu sau unele legi ale naturii. Filosofia constructivistă priveste
metafizica esenţa procesului prin care această orânduială este creată. Astfel,
ontologia încearcă abordarea existenţei de la simplu la complex: astfel se ajunge
la ideea de obiect, particulă, idee (putem aborda şi meta-ideea?), energie. Aceste
“elemente” alcătuiesc realitatea noastră, rămân nedefinite, deoarece nu le-am
putea defini doar prin sine. Construirea realităţii este simplă: de la elementar
(timp şi spaţiu) ajungându-se la organizarea complexului: atomi, molecule,
cristaluri, ADN, celule, plante, animale, oameni, societate umană şi cultură.
Cosmogonia. “Nu mai este nevoie de un Dumnezeu personal, altul decât
Universul, (. . .).2”
Metafizica caută o descriere a realităţii atât de simplă, atât de
generală, încât să fie aplicabilă la tot şi la toate, indiferent de natura umană sau
animală sau vegetală a acesteia. Încearcă să explice cum trebuie să fie ceva
pentru a fi “capabilă” să existe.

Începând cu Kant şi continuând cu Shopenahuer… până în prezent

Realul şi, poate unicul drum către cunoaştere sunt senzaţiile,

observau grecii antici. Aceasră idee a fist afirmată şi de Berkley în al nostru timp
modern.
Kant, fidel grecilor antici, şi nu numai, a constatat, făcând o
sinteză a empiricismului şi raţionalismului că, cunoaşterea este rezultatul
perceperii şi organizării senzaţiilor de către creier. Dar, spaţiul şi timpul nu sunt
percepute prin senzaţii, şi putem afirma că sunt “genetice”. În funcţie de acestea,
putem să organizăm senzaţiile.

2
F. Heylighen, C. Joslyn, V. Turchin, Metaphysics, în Principia Cybernetica Web (site pentru Principia
Czbernetica Project)

5
 Astfel… vorbim de următoarea ierarhie: semnalele şi
semnele sunt “văzute” de creier, acestea apoi devin percepţii, ca apoi să se
“maturizeze”, devenind concepte. Kant consideră aceste “categorii” ca
“rădăcina” creierului nostru, în funcţie de acestea gândim. Iar toate acestea pot fi
analizate geometric, cu ajutorul teoriei lui Euclide (“Dacă o dreaptă tăind două
drepte formează unghiurile interne şi de aceeaşi parte mai mici decât două
unghiuri drepte, cele două drepte prelungite la infinit se vor întâlni în partea în
care se află unghiurile mai mici decât două unghiuri drepte.”)
Nu ne putem modifica creierul… dar putem construi lumi…
Schopenhauer sintetizează şi răspunde la una din esenţialele
întrebări ale metafizicii, iar de aici se pot trage concluzii şi se pot intui alte
răspunsuri: “Ce este lumea? Lumea este voinţă şi reprezentare.”
Dacă Kant a considerat că fiecare lucru “se conţine”, Schopenhauer
explică ce este acest lucru. Este voinţa. Voinţa este ceva pe care fiecare om îl
cunoaşte din înăuntrul său, din sufletul său, este experienţă. Şi nu este accesibil
pentru altul, doar pentru sine. Iar oricine care poate (Doamne fereşte!) să citească
gânduri, nu va putea niciodată percepe voinţa celuilalt. Voinţa este ceva exclusiv
personal şi “ne-violabil”, deaorece voinţa se poate omorî omorând trupul, dar nu
poate fi perceput. Este un lucru în înteriorul său: sau mai pe româneşte,
“ierbivorul interior ierbii.” (N. Stănescu)
Ce este lumea? Shopenhauer spune că este “Vorstellung”, adică
“închipuire”, “idee”, “reprezentare”. “Vorstellung” este ceva care se află în faţa
ochilor noştri, este o pictură despre lume, pusă în faţa noastră, pe care am creat-o
pentu noi înşine şi în această pictură ne regăsim, iar într-o anumită măsură “este
lumea reală”3 (un fel de mise-en-abîme).
Peter van Inwagen (The Nature of Metaphysics, 1998) spune, că
esenţa metafizicii este de a descrie realitatea esenţială (într-un sens general). Dar

3
F. Heylighen, C. Joslyn, V. Turchin, Metaphysics, în Principia Cybernetica Web (site pentru Principia
Czbernetica Project)

6
se pune atuci întrebarea: care este realitatea esenţială? Şi dacă nici o altă ştiinţă
nu se ocupă de acest studiu, atunci este merafizica o ştiinţă independentă? Însă
dacă ne întoarcel la unele ştiinţe “recunoscute”, cum ar fi epistemiologia, logica,
etica (toate fiind ramuri ale filosofiei), pentru a explica metafizica, ajungem la
concluzia că metafizica de asemenea este o asemenea ramură a filosofiei, sau cel
puţin, metafizica apelează mult prea mult la filosofie în propriile-i studii.

Şi ce ar fi (Dumne)Zeu?

…înainte de oameni, au existat zeii, fie cu forme umane, vegetale

sau reprezentaţi ca animale.
Dacă avem zei, avem religie. Dar care este rolul religiei? Hume şi
Russel susţin că religia a apărut din cauza fricii, iar dacă totul e pus pe seama
zeilor, existenţa nu mai trebuie explicată. Zeii au reuşit din cele mai vechi
timpuri să “ofere” oamenilor cele mai plauzibile explicaţii, chiar şi despre ei, nu
doar despre lucrurile din jur: de ce se întâmplă unele lucruri aşa şi de ce atunci?
Deoarece zeii au decis să fie aşa. Tot ceea ce este mai presus de inteligenţa şi
înţelegerea oamenilor a fost şi este atribuit transcendentului. Dar inconstantele
norocului şi bunei ocazii care domină şi viaţa omului postmodern, se puteau
explica, fără a apela la ştiinţă şi la mult prea multe concretizări, uneori ridicole –
era dorinţa zeilor enervaţi pe oameni, dornici să se răzbune sau să îi pedepsească.
Ba chiar, în cazul în care o persoană excentrică, deceda, de multe ori era
considerat zeu, cel puţin spiritul acestuia, care apărea adesea. Aici vorbim de
Taoism sau Confucionism, religii existente şi azi, populate de zeităţi care au trăit
cândva: Bùdài sau Hotei, Moş Crăciun al chinejilor, adepţi ai Taoismului.
Dar… până azi, atât conştiinţa umană, cât şi zeii s-au schimbat. La
început doar atribuţiile zeilor au crescut, ca apoi, oameni să se înmulţească,
societatea a devenit din ce în ce mai sofisticată, mai ambiţioasă. Iar zeii nu şi-au
permis să rămână mai prejos: religia a devenit mai sofisticată, ceremoniile pentru

7
morţi de asemenea. Dacă zeii reprezintă valoarea şi rostul vieţii, atunci ei trebiue
să fie buni. Dar dacă ei au fost, ca oricare altul, oameni simpli, atunci trebuie să
avem şi zei răi, care pedepsesc. În cultura iraniană se crede, că profetul
Zarahustra i-a transformat pe daevas în forţe ale răului, doar un singur ahura (zeu
bun) a rămas, Ahur Mazda (“Domnul înţelept”), care reprezenta tot ce e bine.
Se speculeză asupra tezei, că a existat o asemenea influenţă
zoroastriană şi asupra religiei ebraice. Acest Zeu întotdeauna bun şi înţelegător,
iertător, apare în Noul Testament, în opoziţie cu zeii Greciei Antice. Creştinismul
s-a impus ca o religie moralizatoare, atât în ceea ce îi priveşte pe israelieni, cât şi
pe greci. Adică, zeul suprem este cel moral. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în
budism, unde focalizându-se pe morală, oamenii i-au lăsat “după cortină” pe zei,
ca şi hinduşii, care i-au pus în “prim-plan” pe Vishnu şi pe Shiva, nicidecum zei,
ci Fiinţe Supreme. Deci vechii zei au fost abandonaţi pentru principii moarele şi
pentru deităţi “metamorfozate”. Norocul s-a abătut asupra tuturor, când
politeismul grecilor, athenienilor, triburilor germanice, celţilor şi slavilor, cu
apatiţia iudaismului şi creştinităţii şi islamului (“triunviratul monoteismului”), a
fost înlociut de monoteism.
Dar toate acestea au avut preţul lor… acum, cum explicăm lumea?
Limitele ştiinţei sunt adevăruri despre existenţă şi valoare, adică tot
cu ce se ocupă metafizica, etica şi estetica. Toate cele, pe care ştiinţa doar le
presupune, adică spaţiu şi timp, este punctul de plecare al metafizicii. Când
oamenii ştiinţifici se întreabă despre valoare cercetărilor proprii, ei apelează la
etică pentru a descifra răspunsul la propriile-şi întrebări. Adică, totul se reduce la
metafizică, etică, estetică?
Dar dacă mai mulţi zei s-au redus la un Dumnezeu şi la un Buddha,
atunci acesta nu presupune, că totul trebuie privit dintr-o perspectivă
“reducţionistă”? Oare toate aceste nu sunt doar plăsmuiri al unei imaginaţii
bogate?

8
 Kant este cel care a deschis un drum, împăcând ambele tabere:
ştiinţa lasă un larg spaţiu şitranscendentalului. În evoluţia sa, conştiinţa umană
s-a schimbat, percepţiile s-au schimbat, aşa cum şi natura a trecut printr-o
metamorfoză. Chiar şi C. G. Jung sublinia, că dacă omul se schimbă, şi
Dumnezeu se schimbă. Evoluţia religiei este evoluţia umanităţii. Evoluţia
moralei, aduce evoluţie în metafizică.
Jung, prin această teză a evoluţiei implicite a lui Dumnezeu,
violează oarecum principiile instituţiilor monoteiste: Dunmezeu este
independent. Dar concepţia oamenilor a rămas aceaşi: Dumnezeu are nevioe de
noi, iar noi avem nevoie de El, deci depindem unul de celălalt. Iar, cel mai mult,
cei morţi depind de puterea Lui.
Chiar şi Biblia vorbeşte despre interacţiunea celor doi poli –
Dumnezeu şi oamenii: Abraham este prietenul lui Dumnezeu, Biblia este acea
convenţie semnată de către profeţi, cât şi de Domnul, începând cu potopul şi cu
Noe. Analizând mai depatre, Iisus este interacţiunea lui Dumnezeu cu oamenii,
ajutat de un singur om. Iar acesta, cum se vede in Grădina Ghetsemani (Luca
22:39-46), nu este întotdeauna un lucru atât de simplu.

Metafizica poematică

„E limpede că Orbitor-ul lui Cărătrescu este pentru literatura

noastră o operă de vârf, comparabilă deopotriva cu proza lui Eminescu şi a lui
Mircea Eliade (ca metafizică poematică), dar şi - ca suflu narativ - cu «epopeile»
rebreniene” (Dan C. Mihăilescu)
„(...) minuţiozitatea maniacală, senzorială, aproape suprarealistă, a
descrierilor şi cromatica psihedelică, bogăţia lexicului şi corporalitatea
limbajului, precizia stilistică şi sintaxa luxuriantă, obsesiile neurologice, visul,
dezmăţul halucinatoriu şi vizionarismul extrem, imaginaţia poematică, recurenţa
temelor (a dublului şi androginului, metamorfoza), a simbolurilor (în special

9
perechea antinomică fluture-păianjen), a tiparelor mitologice şi sincretismul
religios, metafizica teoriilor ştiinţifice, sexualitatea ritualică…” (Marius Chivu)
face din Orbitor o “Biblie” a generaţiei postdecembriste…, poveste plină de
vrajă, formulată într-un limbaj imprevizibil.
Nostalgia cărtăresciană înseamnă unificarea contrariilor, refacerea
simetriei lumii şi a fiinţei. Aceasta presupune reintrarea simbolică în actul de
creaţie. Scenariile iniţiatice încărcate de sensuri ascunse repetă gesturile
creatorilor lumii, pentru a-l pregăti pe scriitor pentru revelaţie; recuperarea
memoriei se poate face numai prin scris. Ţeserea textului, naşterea cărţii
înseamnă adevărata creaţie. Scriitorul iniţiat dă naştere lumii prin scris (“Priveam
apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntâmpla ? Care era
zeul nostru ? Ce-avea să fie cu lumea acestei cărti ilizibile, acestei cărti ?”),
“adevărata existenţă” fiind aceea care se lasă transpusă în pagina scrisă. Astfel
scriitorul devine Zeu, Creator… cel care naşte nemurirea.

10