Personalitatea literară a lui Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este astăzi unul dintre scriitorii ce alcătuiesc canonul literaturii române,
perceput fiind ca un autor consacrat al unei opere poetice binecunoscute de public, dar în
același timp o personalitate care a provocat reacții foarte puternice, de cele mai multe ori
contradictorii în rândul colegilor de breaslă și, chiar lărgind cu mult cercul, în conștiința
contemporanilor săi. Literatura interbelică în toată eterogenitatea formelor, structurilor și
scriiturilor ce o compun, nu poate fi înțeleasă ruptă de contextul istoric. Ne aflăm într-o
perioadă în care primul mare război mondial a învățat lumea cât de ușor se poate muri, cât
de insignifiantă este viața omului, cât de responsabil trebuie să fie omul în alegerile pe care
le face, din plan politic până la un nivel profund personal și uman. De foarte multe ori,
Arghezi a fost de partea ”greșită”, atât din punct de vedere literar, cât și datorită alegerilor
politice pe care le-a făcut. A fost una dintre cele mai controversate „voci” ale acelei vremi
(una dintre motivațiile asemănării cu Eminescu), germanofil într-o perioadă în care acest
lucru nu putea decât să-i complice foarte mult viața, regalist, comunist, simbolist,
tradiționalist, revelație a artei moderne românești, stigmatizat de diverse regimuri, a sfârșit
prin a deveni și el un poet național, incomodul prin excelență.
Privită în ansamblul ei, opera poetului este de o complexitate unică în literatura
română, la originea căreia stă o structură scindată a eului liric – așa cum recunoaște însuși
poetul în poemul de autodefinire „Portret”: ”Sunt înger, sunt și diavol și fiară și alte-
asemeni / Și mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug, / Ce se lovesc în coarne cu scânteieri
de cremeni, / Siliți să are stânca la jug.” Însuși Lovinescu a exprimat această realitate
sufletească, descriindu-l pe Arghezi ca pe un ”suflet faustian, în care nu sălășluiesc doar două
suflete, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern”. Revendicat de
moderniști și tradiționaliști în aceeași măsură, criticat de mulți dintre contemporanii săi (Ion
Barbu, N. Iorga, Mircea Eliade), a reușit să umple golul lăsat după moartea lui Eminescu.
Experimentează în opera sa de început forme ce aparțin atât romantismului macabru, cât
și simbolismului baudelairian; găsim astfel ca dominante sentimentul urâtului, imaginea
descompunerii materiei, pendularea între extreme, expresii dense și esențializate, o
imagistică cu un profund caracter național, toate acestea într-o limbă în care coexistă
cuvintele arhaice, vorbele câmpenești, expresii argotice, dar și nenumărate neologisme.
Poetul este un artizan al cuvântului pe care îl frământă săptămâni întregi, opera este
o sinteză de mesteșug și inspirație, o ”treaptă” pe suișul istoriei. O altă dimensiune a liricii
argheziene este reprezentată de legătura pe care poetul o caută cu divinitatea, din această
căutare născându-se ”Psalmii” arghezieni, datorită cărora scriitorul a fost în mod eronat
considerat un poet mistic ortodox. „Psalmii” sunt de fapt cea mai dramatică încleștare a
sufletului care încearcă să aproximeze prezența divină. Spiritul psalmistului este cuprins de
îndoieli, mâhniri, revolte, chemări patetice; Nicolae Manolescu este cel care arată pentru
prima dată că, Arghezi este un poet profund nereligios, iar în opinia altui critic care s-a
ocupat îndeaproape de opera poetului – Nicolae Balotă - , „Psalmii” sunt niște monologuri
ale ”celui ce se simte părăsit într-un univers gol, un univers în care demiurgul refuză să se
arate”. Copleșit de sentimentul părăsirii, eul poetic din ”Psalmi” recurge la atitudini variate,
trecând de la ascultare și smerenie, la revoltă și negare. Sensul adânc al ”Psalmilor” trimite la
eterna încercare a omului de a stăpâni Universul prin înțelegere și cunoaștere, deoarece
nenumitul, inexplicabilul fac ființa umană măruntă și nesigură.
O altă coordonată a liricii poetului, anunțată încă din arta poetică „Testament”, este
cea a esteticii urâtului, ”strălucit” reprezentată în volumul „Flori de mucigai”. Acesta este
populat de personaje literare ca hoți, borfași, criminali, în două cuvinte izgoniții societății, cei
care trăiesc într-o lume marginală și marginalizată, o lume a ”mucegaiurilor”. Privirea
poetului nu se întoarce, ci zăbovește în încercarea de a înțelege o lume a noroiului, a
păduchilor, a șobolanilor, a întunericului și a bolii. Volumul șochează prin noutatea limbajului
iar meritul poetului stă în iscusința cu care a găsit umanul, valoarea, frumusețea, în ciuda
mizeriei, răului și a păcatului.

Testament – Tudor Arghezi

Considerăm pe drept cuvânt că mare parte a creației argheziene este închinată

scriiturii, actului scrisului în sine, dovadă stând peste o sută de articole de “ars poetica” ale
scriitorului. Poezia de față a fost numită de către unii critici drept cea mai complexă artă
poetică a literaturii interbelice, sintetizând concepțiile despre artă ale poetului. Arghezi
însuși vedea în poezie limbajul sacru al omenirii, un ”țipăt între noaptea care ne precede și
ne urmează, soluție provizorie între două necunoscute”, iar poetul este cel care este dator
să realizeze comunicarea între generații care nu au cum altfel să se întâlnească. Poetul este
cel care îi reprezintă pe strămoșii lui în prezent.
In cuprinsul poeziei distingem trei idei esențiale – acea a legăturii între generații și a
responsabilității urmașilor în fața mesajului primit, acea a menirii artistului și respectiv a
menirii poeziei.
Poetul se adresează cititorului direct, văzând în el un potențial urmaș, dar, în același
timp, el, poetul, are și un sentiment al legăturii strânse cu generațiile anterioare. El este
așadar puntea dintre generații, liantul acestora. Tocmai această idee vine să susțină faptul că
Arghezi poate fi pe drept cuvânt, revendicat atât de moderniști cât și de tradiționaliști.
Modernismul lui Arghei rezidă tocmai din felul cum poetul pune această triplă
problematică - transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre
inspiraţie şi tehnica poetică. Poetul, artizanul, preface, transfigurează truda înaintașilor în
act spiritual, în act de creație. Astfel, sapa, brazda, îndemnurile pentru vite devin cuvinte
potrivite, versuri, icoane. Poezia are, așadar această putere de a transforma natura în artă.
Cartea este cea care împlinește rostul ieșirii din întuneric: “Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
/ Și izbăvește-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor.” Poezia nu este rodul
imaginației sau al inspirației spontane, poezia trebuie să fie muncită mai mult decât de a fi
un rod al harului. Astfel, poezia este rodul prefacerii mai mult decât al inspirației de moment.
Ea se naște din fondul sufletesc al robilor, din râpe, gropi, sarici, sapă, sudoare și crește în
“cuvinte potrivite”. Din zdrențe, venin, ocară, bube, mucegaiuri lumea artei câștigă leagăne,
icoane, muguri, miere, frumuseți și prețuri noi. Poetul este un “poeta faber” care
transformă slova de foc în slova făurită. Dincolo de aspectul acesta profetic, descoperim în
text și ideile ce țin de estetica urâtului, prin care cuvintele considerate nepoetice sunt aduse
la prospețimea lor originară; într-o cronică a nuvelei lui Barbu St. Delavrancea – „Hagi-
Tudose”, Arghezi spune: ”Operația de-a scoate perle pe acolo pe unde vulgul nu vede decât
muscărie, este dumnezeiască. Totul e sacru în mâinile artistului […].”); orice poate deveni
poezie, adică sursa de inspiraţie este infinită, iar poetul poate transfigura toate aspectele
existenţei.
Textul este conceput de către poet sub forma unui monolog al unui tată adresat
fiului, un “testament” profund subiectiv, transpus și la nivelul expresiei poetice prin
abundența mărcilor lexico-gramaticale (pronume personale, adjective pronominale și verbe
la persoana I). Titlul poeziei poate fi interpretat dintr-o dublă perspectivă – denotativă,
trimițând la ideea unui act juridic întocmit în preajma morții unei persoane în care aceasta își
exprimă dorințele la a căror îndeplinire se așteaptă ; putem interpreta titlul și dintr-o
perspectivă religioasă, trimițând la ideea Vechiului sau a Noului Testament, adică la ideea de
învățătură a proroocilor adresată omenirii. Interpretând conotativ titlul, îl putem vedea ca
un simbol al unei moșteniri spirituale adresată moștenitorilor – cititori.
La nivel lexical și semantic, descoperim în poezie cuvinte nepoetice care dobândesc
însă valențe estetice, deoarece poezia se naște din limbajul și fondul sufletesc al robilor.
Asistăm astfel la asocieri spectaculoase de cuvinte și idei – arhaismele și regionalismele stau
laolaltă cu termenii bisericești (plăvani, râpe, vite / hrisov, icoane, izbăvire). La nivel expresiv
și stilistic, remarcăm faptul că textul gravitează în jurul metaforei cărții, văzută când
“hrisovul cel dintâi”, când “slova făurită”, la a cărei circumscriere vin și epitete rare,
spectaculoase – fier cald, seară răzvrătită, durere surdă și amară. Remarcăm și structura
oximoronică - „Veninul strâns l-am preschimbat în miere” ce traduce din nou truda poetului
și resorturile creației sale.
Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că
poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul,
truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi
al tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii poeziei este faptul că Arghezi
introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind
un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a
răului.
Valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare, strofele inegale ca
număr de versuri, cu metrica şi ritmul variabile, sunt tot atâtea argumente în favoarea
modernităţii poeziei.
 “Psalmii” lui Arghezi

Criticul literar Șerban Cioculescu, făcând o statistică a poeziei argheziene, a ajuns la

concluzia că aproximativ 60% din opera poetului poartă “peceta mai puternică sau mai slabă
a problematicei religioase”, exprimând realitatea incontestabilă a preocupării poetului.
Totodată, în acest sens nu trebuie să uităm și episodul trecerii prin călugărie a poetului,
aflându-ne astfel în fața unui caz unic în literatura română, când unei experiențe poetice i se
alătură experiența trăirii monahale. Psalmii se conturează astfel în expresia căutării unui
dialog cu Dumnezeu din perspectiva omului care are libertatea de a-și alege calea apropierii
de divinitate. Majoritatea psalmilor au fost scriși între 1923-1927 și au fost integrați în
volumul “Cuvinte potrivite”, Arghezi înscriindu-se și în acea generație a literaturii interbelice
care își face din tema religioasă o preocupare principală (vezi Vasile Voiculescu – „Poeme cu
îngeri” sau Lucian Blaga- „Laudă somnului”).
Psalmii biblici sunt cele mai vechi cântări religioase întrebuințate în cultul creștin, iar
primii psalmi sunt considerați a fi cei scriși de către împăratul și proorocul David, psalmi în
care acesta a întrezărit și a profețit venirea, viața și activitatea Mântuitorului. Arghezi se
distanțează însă de această dimensiune, poetul fiind de fapt influențat de așa-numita “teorie
dialectică”, cu ecouri în protestantism în centrul căreia stă un “deus absconditus”, adică zeul
ascuns a cărui imagine este imposibil de cunoscut muritorilor. Astfel, „Psalmii” lui Arghezi ne
apar ca o sumă a unei căutări dramatice, fără încetare, cu suișuri și coborâșuri, cu fluxuri și
refluxuri ale dialogului cu Dumnezeu. În jurul lui Dumnezeu se află un cerc de tăcere iar a-L
găsi pe Dumnezeu presupune a-L căuta într-una, a păstra mereu deschisă calea dialogului cu
El. În psalmul “Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere” apare năzuința către ideea divinității cu
formă materială care se poate arăta omului cu o înfățișare vizibilă. Ceea ce pretinde aici
psalmistul, este tocmai o cunoaștere senzorială a divinității, “Vreau să te pipăi și să urlu:
Este!”. Cu toate acestea, opera argheziană în mijlocul căreia se află această dimensiune
religioasă stă sub semnul neputinței percepției divinului. Scriitorul însuși notează în opera
“Vântule, pământule”:” Dă-mi, Doamne, știința să te-nțeleg, dacă n-am decât părerea să te
simțesc. Mintea mea nu te poate scruta, gustul meu nu te cuprinde, auzul și văzul meu nu te
deosebesc. Mărginit la simțuri, nu te pot cerne în sita lor. Ca o umbră tu treci printre ele și
ciurul rămane gol.” Țelul suprem al psalmistului arghezian este comunicarea fățișă cu
divinitatea cu scopul de a ajunge la adevăr și la eliberarea de incertitudini. Pentru că eșuează
prin cunoașterea senzorială, psalmistul își mută căutarea în alt plan - cel al visului: ”Ești visul
meu, din toate, cel frumos / Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”. Gândirea poetică
trimite mai degrabă la gândirea omului arhaic, primordial, în care omul se măsoară cu
Dumnezeu, îl poate provoca la un fel de joc de-a v-ați ascunselea. Dumnezeu însă, nu poate
fi cel al reprezentărilor prin simțuri, ci este cel al infinitelor căutări pe care nimic nu-l exprimă
mai bine decât credința.