În teoria lui D. Katz sunt 4 funcții ale atitudinilor: instrumentală, ego- protector,
funcția de exprimare a valorilor (funcții motivaționale), funcția de organizare a cunoașterii
(funcția cognitivă).
Relația atitudine – comportament. Se consideră că atitudinile influențiază
comportamentul, oamenii tind să se comporte în raport cu atitudinile. Între atitudinile și
comportamentele unei persoane pot exista relații de convergență sau de divergență.
BIBLIOGRAFIE:
- Atât teoria stimul- răspuns cât și teoria întăririi ne oferă un model explicativ pentru
comportamentul social care ar putea fi înțeles în urma analizei caracteristicilor stimulilor și
răspunsurilor. Aceste teorii susțin că în schimbarea atitudinilor primordială este calitatea
stimulilor.
- Explicarea succesului ți al eșecului. Teoriile din acest domeniu descriu felul în care
omul construește explicația cu privire la experiențele sale. Indivizii caută să înțeleagă lumea și
să-i deslușească determinismele, căci numai astfel așa pot duce la bun sfârșit acțiunile. Heider
susținea că atribuirea trebuie să permită justificarea felului în care indivizii explică nu numai
comportamentele, ci și ceea ce li se întâmplă lor sau celorlalți.
Diferențele între auto și hetero atribuire este avansată în 1971 de către Jones și Nisbett,
în care autorii afirmă că dacă un actor își percepe propriul comportament ca un răspuns la
situație, în timp ce un observator atribuie același comportament unor dispoziții personale ale
actorului, se ilustrează faptul că actorul nu este un dublu, o copie a observatorului.Deosebirile
importante există, mai ales, în tratarea informației, pentru că diferitele aspecte ale informației
sunt reliefante pentru actori și observatori, iar acest relief diferențial afectează cursul și
rezultatul procesului de atribuire.
- Teoria judecății sociale se concretizează în punerea în evidență a efectelor de
asimilare și contrast. Se înscrie în orientarea psihologiei cognitiviste. Accentul este pus pe
judecata individuală a mesajului persuasiv, această judecată având rol de mediator în
schimbarea atitudinilor. Abordarea asimilare/ contrast pornește de la ideea că persoana țintă a
mesajului persuasiv știe ce atitudine are și unde se plasează atitrudinea sa pe continuumul
atitudinal. Această teorie a fost elaborată de Muzafer Sherif și Carl I. Hovland(1961) și
revizuită de C. W. Sherif, M. Sherif și R. E. Nebergall(1965).
- Teoria echilibrului. Această teorie face parte din ansamblul teoriilor grupate sub
denumirea de teorii ale” consistenței”, care explică schimbarea atitudinală, deci și
persuasiunea, ca pe un proces rațional, oamenii fiind motivați să fie și/sau să apară în ochii
celorlalți consecvenți în ceea ce spun și în ceea ce fac, astfel că între atitudinile și acțiunile lor
să nu existe discrepanțe. Este derivată din orientarea gestaltistă și din lucrările lui Fritz
Heider.
Atribuirea și cauzalitatea internă și externă. Chiar de la primele reflecții ale lui Heider
asupra atribuirii în primul caz vorbim de cauzalitatea internă sau de factori dispoziționali; în
al doilea caz, vorbim de cauzalitatea externă sau de factori situaționali. S-ar putea crede că
atribuirea unei cauzalități interne sau externe depinde, înainte de orice, de perceperea
presiunilor sau a constrângerilor exercitate de mediu. Pentru Heider atribuirea este procesul
prin care omul cuprinde realitatea și poate să o prezică și să o stăpânească. Atribuirea permite
să se conceapă mediul ca fiind ceva stabil și cooerent; ea favorizează o cescriere economică a
ceea ce se întâmplă, ne determină așteptările și reacțiile la evenimente. Atribuirea depinde și
de nevoia de a evita dezechilibrul cognitiv. Interpretarea cauzală nu este legătura arbitrară
între un fapt dat și semnificația lui; ea ascultă de principiul echilibrului cognitiv care
presupune că judecățile sau așteptările unei persoane privitoare la un aspect al mediului să nu
fie în contradicție cu implicațiile judecăților sau așteptărilor relative la alte aspecte ale
mediului. Dacă există un dezechilibru va exista tendința să se modifice mediul sau, dacă
acesta nu se poate, să se modifice cogniția.
BIBLIOGRAFIE:
Având în vedere explicațiile date de psihologi în acest domeniu, vom observa că există
măsurători bazate pe relatări directe și indirecte ale atitudinii. Începutul preocupărilor de
măsurare a atitudini a fost inteprinsă de Thurstone, Likert, Guttman, Stivens și Coombs. Se
utilizează teste sau scale de atitudini care presupun construirea unor baterii de întrebări ce
acoperă într-o anumită măsură variabila latentă ce urmează a fi studiată. Fiecare item poate
aduce informații care să contureze ansamblul presupus de variabilă sau un segment
semnificativ al acestuia.
- Scala Likert(1932)- este o scală sumativă, nu utilizează experți, enunțurile sunt date
direct subiecților.
M. Golu sesizează dificultatea care apare în cadrul cercetării atitudinilor precizând că:
„ Fiind lipsite de proprietăți sensibile, observabile și măsurabile în mod direct, componentele
sistemului psihic, de la senzație la gândire și de la trăirea emoțională primară la atitudine, nu
pot fi abordate decât pe o cale indirectă, și anume, prin intermediul manifestărilor
comportamentale externe voluntare sau involuntare, somato- motorii, verbo-motorii sau
somatovegetative, biofizice și biochimice. Cunoașterea psihologică va avea,așadar, un
caracter mijlocit. Aceasta inseamnă că pentru a avea succes la un studiu obiectiv și verificabil
al oricărei componente psihice cercetătorul va trebui să recurgă la o metodă și un procedeu
care să permită nu numai declanșarea sau actualizarea ei, dar și exteriorizarea sau obiectivarea
într-o manifestare comportamentală specifică.”
BIBLIOGRAFIE:
- modelul proceselor paralele extinse EPPM (Witte,1992) include atât gândirea cât și
sentimentele în conjuncție cu amenințările și apelul la frică.
În ceea ceprivește maniera în care se poate interveni în consilierea atât a părinților cât
și a copiilor, aflați în diferite situații care necesită o radicală schimbare de atitudine, Adler
scrie următoarele: „ Simțul critic al psihoplogilor și pedagogilor are rădăcini puternice. Este
recomandabil să folosim termenii explicativi „poate” sau „cred” că aceasta ar fi eficace. Nu
suntem în situția de ai trata și pe părinți ; lor le putem da eventual idei. Este imposibil să
modifici prin câteva cuvinte un sistem bine înrădăcinat. Un consilier dispune de mijloace de a
încuraja într-o jumătate de oră un copil care se simte aprope de prăbușire.”
BIBLIOGRAFIE:
Alfred Adler, Psihologia școlarului greu educabil, Editura IRI, București, 1995.
ALFRED ADLER.
„Stilul de viață se bazează pe primii patru sau cinci ani ai copilăriei. Acestă perioadă
se încheie cu dezvoltarea deplină personală și cu fixarea ulterioară a atitudinii față de viață.
Din acel moment, răspunsurile la întrebările impuse în viață nu sunt dictate de realitatea
relațiilor în sine, ci de anumite atitudini automate pe care le
numim stilul individual.”
Adler și-a început cariera medicală ca oftalmolog, dar a trecut în curând la medicina
generală. La începutul carierei sale, Adler a scris un articol în apărarea teoriei lui Freud, după
ce a citat una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Freud, „ Interpretarea Viselor, iar în
urma acestui articol a primit o invitație de a se alătura grupului de discuții, numit „ Societatea
de miercuri” și a fost începutul mișcării psihanalitice. În 1908 Adler și-a prezentat lucrarea
„ Instinctul agresiv în viață și în nevroză”. Adler a propus că pulsiunile sexuale și cele
agresive sunt „ două instincte separate inițial care se contopesc mai târziu.” La acea vreme
Freud nu era de acord cu această idee. În 1911 s-a dezlegat oficial de cercul lui Freud. Adler a
fondat Societatea pentru Psihologie individuală în 1912 după ruptura sa din mișcarea
psihanalitică. În ceea ce privește interpretarea viselor, Adler a avut propria sa abordare
teoretică și clinică.
În timpul vieții sale, Adler a publicat peste 300 de cărți și articole. Amintim câteva
dintre publicațiile cheie, implicit și cele mai importante ale lui:
Multe dintre teoriile lui Adler au fost absorbite de psihologia modernă fără atribuire.
Psihoistoricul Henri F. Ellenberg scrie „ Nu ar fi ușor să găsești un alt autor de la care s-au
împrumutat atât de multe din toate părțile fără recunoaștere decât Alfred Adler.”
Adler a murit brusc la Aberdeen, Scoția în mai 1937, în timpul unei vizite la
universitatea din Aberdeen.
GORDON W. ALLPORT.
„ Atât de multe încurcături în viață sunt în cele din urmă fără speranță încât nu avem
o sabie potrivită în afară de râs.”
„Dragoste primită și
dragostea dată cuprinde
cea mai bună formă de
terapie.”
În 1950 a publict cartea intitulată The Individual and His Religion; în 1954 a publicat a
patra carte, Natura Prejudecății, bazată pe munca sa cu refugiații în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial; în 1955 a publicat cartea intitulată Devenirea: Considerații de bază pentru
psihologia personalității.
Allport a fost unul dintre primii cercetători care a făcut o distincție între Motive și
Drive. Allport spune că: „... teoria evită absurditatea de a considera energia vieții de acum, în
prezent, ca fiind oarecum formată din forme arhaice timpurii( instincte, reflexe prepotente sau
Id-ul neschimbător). Învățarea aduce la existența a noi sisteme de interese așa cum face noi
abilități și abilități. În fiecare etapă de dezvoltare, aceste interese sunt întotdeauna
contemporane; orice conduce, conduce acum.” (Allport G. W. 1937). The American Journal
of Psychology. A decedat în 9 octombrie 1967 la Cambridge, Mossachusetts, SUA.
SIGMUND FREUD.
A dezvoltat teorii precum – teoria seducției lui Freud în care postula că amintirile
inconștiente ale molestării sexuale în copilăria timpurie erau o precondiție necesară pentru
psihonevroze (isterie și nevroză obsesională).; -teoria „ complexului lui Oedip”.
În cultura populară Sigmund Freud este subiectul a trei filme sau seriale majore,
primul dintre care a fost Freud:The Secret Passion din 1962. Filmul este axat pe viața timpurie
a lui Freud din 1885 până în 1890 și combină mai multe studii de caz ale lui Freud. În 1984 a
produs mini seria de 6 episoade Freud, The Life of a Dream.
Articolul principal a fost : Bibliografia Sigmund Freud. A scris numeroase cărți printre
care amintim: Despre afazie, 1891; Studii despre istorie, 1895; Interpretarea viselor 1899;
Psihologia grupului și analiza Eului,1921 etc. A fost cunoscut pentru psihanaliză, iclusiv
teoriile id-ului, ego-ului și super-ego-ului. A decedat la 23 septembrie 1939(83 ani) la
Hampstead, Londra, Anglia.
IOAN RADU.
„ Cei mai buni ani din viața ta sunt cei în care decizi că
problemele tale sunt ale tale. Nu dai vina pe mama, pe
ecologie sau pe președinte. Îți dai seama că îți
controlezi propriul destin.”
La începutul anilor 1960 obține titlul de doctor în psihologie cu o teză despre formarea
noțiunilor științifice la elevi.
A publicat dea lungul anilor lucrări de valoare dintre care amintim: „ Psihologia
Școlară” și „ Introducere în psihologie contemporană.”(1990)
Mihail Golu s-a născut în 4 martie 1934, Bumbești-Pițic, Gorj, România. Este un fost deputat
român în legislatura 1990-1992 ales pe listele FSN și în legislatura 1992-1996, ales în
municipiul București pe listele partidului PDSR. Între 1991-1992 a fost ministru al
învățământului în guvernul Stolojan. În legislatura 1992-1996 a fost deputat PDSR de Gorj.
Între 19 noiembrie 1992-28 august1993 a deținut funcția de ministru al culturii în cabinetul
Văcăroiu.
Putem aminti câteva dintre scrierile importante ale lui Mihai Golu:
Activitate ştiinţifică
Stefan Boncu este conferentiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale
Educatiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Preda cursuri de psihologie sociala,
relatii interpersonale, influenta sociala, psihologia negocierii si psihologia mediului. Dintre
lucrarile publicate: Psihologia influentei sociale (Polirom, 2002; carte distinsa cu Premiul
„Constantin Radulescu-Motru” al Academiei Romane), Negocierea si medierea - perspective
psihologice (2006), Psihosociologie scolara (coord., Polirom, 2013), Psihologie sociala
clinica (coord., Polirom, 2014), Emotiile complexe (coord. in colab., Polirom, 2015). S-a
născut în 23.03.1964.
Cărţi editate - 2019: Boncu, Ș. și Holman, A. (editori) Cum gândim în viața de zi cu zi.
Polirom: Iași. - 2016: Boncu, Ș. și Turliuc, M.N. (editori). Relațiile intime. Atracție
interpersonală și conviețuire în cuplu. Polirom: Iași. - 2015: Boncu, Ș. și Nastas, D. (editori).
Emoțiile complexe. Polirom: Iași. - 2014: Dafinoiu, I. și Boncu, Ș. (editori). Psihologie
socială clinică. Polirom: Iași . - 2013: Boncu, Ș. și Ceobanu, C. (editori). Psihosociologie
școlară. Polirom: Iași . - 1997: Iacob, L., Balan, B. şi Boncu, Ş. (editori). Comunicarea în
câmpul social. Texte alese. Iaşi: Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”. - 1996: Pérez,
J.A. şi Boncu, Ş. (editori). Influenţa sociala. Texte alese. Iaşi: Temp.
Rank și Freud au lucrat împreună pentru a extinde teoriile lui Freud, iar Rank a fost un
co-fondator al Asociației Internaționale de Psihanalitică în 1910. Rank a fost un scriitor
psihanalitic prolific, al doilea după Freud și a servit ca expert rezident în filozofie și
literatură în Viena. Societatea Psihanalitică.
Rank a vizitat Statele Unite în 1924, în același an în care a publicat The Trauma of Birth ,
în care Rank și-a dezvăluit afirmația că nevroza a rezultat din trauma pe care un copil o
experimentează când este separat de mamă. Teoriile lui Rank au început să se îndepărteze
de cele ale lui Freud, iar freudienii tradiționali s-au distanțat de Rank. Rank a folosit
termenul de psihoterapie, mai degrabă decât psihanaliza lui Freud, și s-a concentrat pe
alegeri, responsabilități, experiențe conștiente și prezent, în loc de pulsiuni, determinism,
inconștient și trecut. Relația dintre Freud și Rank a fost întreruptă în 1926.
Rank a fost un scriitor prolific, publicând numeroase cărți dedicate psihologiei,
creativității și analizei viselor. El credea că terapia este un proces de învățare și că
clienții pot dezvăța comportamentele dezadaptative cu creativitate și îndrumare. Rank
este recunoscut pentru influența sa asupra terapiei centrate pe client , iar prelegerile sale
post-freudiene au influențat munca multor alți mari psihologi ai vremii, inclusiv Carl
Rogers și Rollo May .
Rank a fost printre primii psihoterapeuți care au încercat terapii dramatice și a susținut în
cartea sa Will Therapy că viața emoțională a fiecărei persoane există la timpul prezent -
un fenomen pe care l-a numit aici și acum. Alte contribuții semnificative includ:
Folosind terapia de scurtă durată cu clienții săi și urmărind o relație mai egalitară
în terapie decât o sfătuise Freud în mod tradițional.
Susținerea formării psihanalitice pentru homosexuali.
Sublinierea rolului pe care îl joacă relația timpurie mamă-copil în evoluțiile
ulterioare ale vieții; Rank a fost printre primii psihologi care au
studiat atașamentul .
Interpretarea literaturii și mitologiei. În cartea sa, The Myth of the Birth of the
Hero , de exemplu, Rank analizează modul în care miturile – în special despre
figurile eroice – pot servi drept depozite pentru normele și valorile culturale.
Analizarea creativității artistice. Rank a folosit chiar abordarea unei persoane cu
privire la creativitate pentru a-i analiza personalitatea, argumentând că tipurile
adaptate învață să-și dorească ceea ce au fost forțați. Tipurile nevrotice au voințe
puternice, dar sunt distrase de lupta împotriva dominației celorlalți. Tipurile
productive se acceptă și încurajează creativitatea, devenind adesea artiști.
DISPOZITIA. Este o stare sufletească, emotivă, conceptuală sau mixtă, care definește
un individ la un momendat. Dispoziția este fie o orientare accentuată și presantă spre
acțiune, fie o lipsă de dorință sau chiar o posibilitate de a acționa într-un anume fel,
pentru a rezolva o situație dată.
Dispoziția înțeleasă ca potențial implicat sau operant caracterizează atât starea
afectivă momentană a subiectului cât și starea sa intelectivă, posibilitatea de a primi,
analiza, evalua și răspunde corect la informațiile pe care le primește. O proastă dispoziție
manifestată de un om obișnuit, fără responsabilități sociale deosebite, nu are efecte
negative decât asupra sa și eventual asupra celor din jurul său.
Dispoziția este o caracteristică comportamentală momentană a fiecărui om, ea
poate elibera resurse fizice și spirituale deosebite sau le poate inhiba și pe cele obișnuite,
în funcția de istoria emotivă sau mentală operantă asubiectului, condiționat de mulțimea
succeselor sau eșecurilor care au marcat viața sa în trecutul imediat.
Dispoziția umană poate fi fluctuantă, dar cercetările de medicină și psihologie
actuale au dezvăluit cauzele interne ale apariției unor indispoziții și au dezvoltat sisteme
de antrenament fizic și psihic, care pot controla unele indispoziții în anumite limite.
Pregătirea psihologică, cum se numește antrenamentul care amplifică potențialul de
acțiune al individului în situații periculoase sau imprevizibile și agresive, este un factor
decisiv în controlul propriei dispoziții și în maximixarea randamentului acțiunii
individuale sau colective.
BIBLIOGRAFIE: