“Cel mai mare pacat al oamenilor e frica, teama de a privi in fatza si-a

recunoaste adevarul.” Mihai Eminescu

nici aşa, nici altminteri

Ce știu și ce pot economiștii

Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

În ce mă priveşte, cînd e vorba de economie, nici nu ştiu, nici nu pot. Mă tem că sînt
mai mult decît incompetent: sînt inapt. Îmi lipseşte, probabil, alcătuirea mentală
necesară pentru a pricepe rapid şi adecvat despre ce este vorba. Prin urmare, mă bizui,
fără rezerve, pe specialişti. Îi cred. Merg pe mîna lor. Mai ales că mulţi dintre ei – de
fapt, toţi – se socotesc profesioniştii unei ştiinţe. O ştiinţă cu legi clare, cu premii
Nobel, cu dexterităţi tehnice, care se formează laborios, în universităţi de profil. Cînd
economiştii spun ceva, e musai să fie cum spun ei. Nu sînt „eseişti”, nu sînt
„metafizicieni” obscuri, nu sînt scriitori de popularizare. Au pe mînă instituţii-cheie,
state întregi, nenumărate organisme internaţionale şi, în fond, soarta lumii.

Uneori, însă – acum, de pildă –, sînt descurajat. Nu mai mi-e clar ce ştiu economiştii
şi ce pot face cu ceea ce ştiu. Se contrazic, fac predicţii vagi, n-au soluţii. Criza
economică pare să fie o evidenţă, dar e curios că ea n-a fost presimţită la timp şi că n-
a putut fi prevenită. Sau dacă nu e curios, dacă e normal să nu poţi evita o criză de
anvergură, atunci încrederea mea în competenţele ştiinţei economice – ca şi într-o
legitate a realităţii economice – e serios fisurată. S-ar zice că sîntem la nivelul
seismologiei: aflăm că vine cutremurul abia cînd, practic, el a şi început. Unii zic, cu
o competenţă baritonală, că marele pericol este inflaţia. Alţii zic că, dimpotrivă,
marele pericol este recesiunea. Pentru cei dintîi, soluţia e limitarea consumului. Pentru
ceilalţi, soluţia e stimularea consumului. Milton Friedman crede că panaceul e piaţa,
care reglează, de la sine, totul. John Kenneth Galbraith crede că piaţa e o idee depăşită
şi un regulator arbitrar. Marele Keynes garantează viitorul capitalismului, cu condiţia
ca statul să asume, în mod inteligent, atunci cînd e cazul (cînd apare riscul – inerent –
al stagnării), un rol de stimulent eficace. Dimpotrivă, marele Schumpeter e de părere
că sistemul capitalist va fi, pe termen lung, incapabil să supravieţuiască. Problema e
ce facem noi, profanii, în timp ce toate aceste dispute se desfăşoară, boreal, peste
capul nostru. Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne
lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?

Robert Heilbroner, autorul unei frumoase cărţi despre evoluţia ideilor în economie
(Filosofii lucrurilor pămînteşti) vorbea, încă din 1986, despre „neputinţa ştiinţei
economice contemporane de a oferi o evaluare convingătoare sau durabilă privind
logica economică a situaţiei noastre istorice actuale”. Într-adevăr. Ca să faci
previziuni corecte, trebuie să te poţi bizui pe o regularitate fermă a fenomenelor de
care te ocupi. Or, nu există regularitate fermă a progresului tehnologic (a cărui
influenţă asupra vieţii economice e decisivă), nu există regularitate fermă a
comportamentului uman, a evenimentelor naturale şi a evoluţiilor politice.
Economiştii nu pot lua în calcul decît realităţi imediate, conjuncturi „actuale” şi
dezvoltări „posibile”. În acest sens, ei sînt „realişti”. Prea realişti: nu-şi pot
permite să rişte ipoteze de lucru dincolo de orizontul vremii lor, dincolo de
mentalităţile, stereotipiile şi obsesiile veacului. Cred, de aceea, că ne confruntăm
nu doar cu o criză economică, ci cu o criză a ştiinţelor economice. Şi că prima n-
ar fi existat fără cea de a doua.

(preluat – fără să fi aflat, între timp, răspunsul – din Adevărul, 2008)

la răscruce de gînduri

Perseverența în eroare
Andrei CORNEA
Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

De ce oare regimurile autocratice, despotice, totalitare

au reputația, adesea invidiată, de bună capacitate de
planificare, de anticipare cu succes a viitorului imediat
și chiar ceva mai îndepărtat? Ar fi astfel în mare
avantaj față de democrații, prea adesea nevoite să se
supună capriciilor opiniei publice și de obicei
presupunînd dese schimbări de lideri.

Despre liderii chinezi se spune, cu admirație, că prevăd

cu decenii înainte. Poate cu decenii, dar nu și cu luni.
Zilele acestea, lockdown-ul din Shanghai și din alte
regiuni riscă să se transforme în revolte de masă din
cauza disperării oamenilor care nu mai au ce mînca și
sînt separați de familii. Dar ceea ce e uimitor este că
aceste tulburări au fost generate strict de politica Zero
COVID, asumată de Xi Jinping, spre a demonstra
superioritatea regimului chinez, bazat pe strict control,
în pofida faptului că restul lumii a adoptat față de
varianta Omicron o politică relaxată care a dat bune
rezultate. Un fel de încăpățînare și voluntarism de tip
maoist pare să-i fi determinat pe liderii chinezi să
procedeze în răspărul restului lumii în cazul acestei
variante relativ benigne, dar foarte infecțioase. Și au
dat greș, nereușind să prevadă consecințele.

Despre Vladimir Putin aproape nu mai e nimic de spus în

ceea ce privește prevederea. De exemplu, dacă și-a dorit
să alunge NATO din proximitatea frontierelor rusești,
prin războiul din Ucraina a făcut exact invers: acum
Finlanda și Suedia – două țări tradițional neutre –
doresc o aderare rapidă la NATO, iar amenințările rusești
nu contribuie decît la precipitarea procesului de
aderare. Rusia va avea o frontieră de 1.300 de kilometri
cu o țară NATO (Finlanda), în plus foarte avansată, cu o
armată bine echipată și pregătită și care, odată, a și
administrat o înfrîngere usturătoare Armatei Roșii.

Credința în capacitățile de anticipare ale autocrațiilor

ține în mare parte de propagandă. Pe de altă parte, mulți
oameni au impresia că organismele dirijate autoritar și
ierarhic, precum armatele sau anumite corporații,
anticipează mai exact viitorul și, mai ales, acționează
unitar și eficace. Ceea ce ei ignoră este că, dacă în
procesul de planificare sau de executare se strecoară o
mică eroare (fie o eroare inițială sau una care apare
ulterior dintr-o cauză întîmplătoare), într-un regim
autocratic ea e foarte dificil de îndreptat: însăși
autoritatea liderilor, care au impus cursul politicii și
și-au pus în joc presupusa lor omniștiință, ajunge să fie
pusă la îndoială în cazul unei schimbări de direcție –
ceea ce împiedică înlăturarea erorii cît timp ea e mică.
Se persistă deci în eroare, iar deficiențele și
eșecurile, nefiind corectate, se amplifică. Mai mult,
regimul devine tot mai autoritar, înlăturînd vocile
disidente sau divergente. Rezultatul este ceea ce se
numește un „feedback pozitiv”: eroarea amplifică
autocrația, care amplifică eroarea. Se poate merge pînă
la catastrofa regimului sau, în orice caz, la o serioasă
cutremurare a sa. Istoria oferă destule exemple.

Nu vreau să spun că democrațiile anticipează mai bine,

mai ales pe termen ceva mai lung. Cîtuși de puțin, dovadă
chiar laxitatea din ultimele două decenii a Occidentului
față de Rusia. Avantajul democrațiilor este numai că pot
schimba rapid cursul și fără daune importante. O
schimbare de guvern în urma unor scandaluri sau alegeri,
eventual niște demisii, sînt suficiente: vezi felul în
care Germania și-a schimbat politica energetică și față
de înarmare într-o singură lună, anulînd dintr-un foc o
tradiție politică de decenii. Liderii democratici sînt la
putere pe termen limitat și adesea adoptă politici de
conjunctură. Marile erori vor fi astfel eliminate, chiar
dacă micile erori sînt frecvente.

Autocrațiile sînt rigide și de aceea devin fragile cînd

sînt supuse unor șocuri mari. Democrațiile sînt mult mai
puțin fragile decît se crede; ele sînt – cu un termen al
lui Nassib Taleb – „antifragile”, adică sînt suple,
astfel putîndu-se adapta mai ușor la meandrele istoriei
și ale timpurilor. Omul, în general, n-a învățat încă (și
poate că e imposibil) să planifice corect viitorul;
diferența (pe plan politic, dar și individual) este că
unii își înțeleg relativ repede nepriceperea (fiindcă
acceptă critica și dialogul) și caută s-o corecteze, în
timp ce alții perseverează în ea.

Mapamondul de buzunar

Performanță – ce cuvînt frumos!

Matei MARTIN
Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

Prin teatrele și centrele culturale ale municipiului București trage curentul. E un aer
glacial, în ciuda primăverii. E frig mai ales în birourile directoriale. Evaluările
managerilor au făcut multe victime. Și asta se simte peste tot: pe scenă, în sală, în
foaier...

● Au fost evaluări intermediare, care se petrec anual, și cîteva evaluări finale, care se
întîmplă la finalul fiecărui mandat directorial de patru ani. Nu e nimic special în
aceste demersuri. Doar rezultatele sînt, de data asta, ieșite din comun. Marinela
Țepuș, managerul Teatrului Nottara, a primit un calificativ care nu îi permite să-și
continue mandatul și probabil va fi demisă. Managerul Operei Comice pentru Copii,
Felicia Filip, va trebui să susțină un nou concurs de post. Directorul Teatrului
Excelsior, Adrian Găzdaru, e și el nevoit să mai susțină o dată concursul de post –
poate în competiție cu alți candidați. George Ivașcu, director la Metropolis, a trecut cu
bine prin evaluare, dar și-a dat demisia invocînd că nu poate continua în lipsa unei
finanțări adecvate din partea Primăriei. Însă mulți alți manageri de instituții culturale
municipale își pot continua sau își pot reînnoi mandatul de manager: George Mihăiță,
la Teatrul de Comedie, Ioan Cristescu la Muzeul Literaturii Române, Adrian Majuru
la Muzeul Municipiului București. Reproșurile autorităților locale – acolo unde au
existat – sînt legate, în general, de costurile mari de producție, de dezechilibrul între
cheltuielile de producție și cele de personal în detrimentul producției, de încasările
reduse (de înțeles, totuși, pe fondul măsurilor antipandemice și al accesului redus în
incinta teatrelor). Pe alocuri – acolo unde s-a lăsat cu demiteri ori cu demisii –,
evaluările au provocat revoltă în rîndul artiștilor. Protestele, poziționările și
solidarizările sînt parțial întemeiate. Căci criteriile evaluărilor nu sînt clare. Și nici
integritatea ori competența evaluatorilor.

● Un cuvînt rostit de mai multe ori în comunicarea autorităților publice cu privire la
managementul instituțiilor de cultură generează o stare de confuzie și de neliniște.
Acest cuvînt e „performanță”. Sensul acestui cuvînt nu a fost explicat, dar poate fi
subînțeles – de unde și revolta. Nicușor Dan se așteaptă probabil la un profit imediat
și cuantificabil în urma investiției pe care Primăria o face în instituțiile de cultură.
Sîntem în două paradigme diferite, aflate în confruntare. Pe de o parte, „moștenirea”
instituțională de pe vremea primarului Gabriela Firea, cu teatre și centre culturale noi,
cu o finanțare abundentă, acordată pe criterii netransparente, poate clientelare, cu un
sistem de recompensare sau chiar de cumpărare a bunăvoinței artiștilor: bani publici
în schimbul liniștii. Pe de altă parte, primarul Nicușor Dan, constrîns de împrejurările
sociale și politice diferite (un buget mult mai redus, o criză economică incipientă), și-
a setat alte priorități, iar în domeniul culturii, ca și în altele, cere responsabilitate,
transparență (pînă aici, nimic greșit!) și performanță. Ambele paradigme sînt
păguboase pentru că nu se bazează pe înțelegerea culturii ca factor de dezvoltare
pentru oraș, ca element al bunăstării locuitorilor. Ca și cum cultura ar fi doar un
domeniu în care poate fi obținut un profit la nivelul reputației. Sau ca și cum misiunea
teatrelor ori a centrelor culturale e să fie performante, adică să cheltuiască cît mai
puțini bani publici și să obțină cîștiguri, nu să „producă” cultură. E o viziune care
reduce cultura la un act contabil.

● Există o „Strategie Culturală a Municipiului București” care vizează perioada 2016-

2026. Documentul a fost realizat sub coordonarea ArCuB prin consultarea
comunităților culturale, civice și academice și vorbește despre dezvoltarea Capitalei
prin cultură. Însă strategia nu a fost niciodată asumată ca document de fundamentare
pentru politicile culturale. Și, în lipsa acestei asumări, rămîn pseudo-viziunile
culturale enunțate mai sus.

● La Nottara, clădirea teatrului, încadrată inițial în clasa de risc seismic I, a fost
reexpertizată în 2016 și încadrată în clasa a II-a de risc seismic, cu niște recomandări
de reabilitare care nu au fost însă puse în aplicare. La Bulandra, sediul de pe Schitu
Măgureanu se află într-o clădire din anii ’30 care nu a fost încă expertizată, dar, dată
fiind perioada construcției și regimul de înălțime, se poate lesne bănui că e nesigură.
Mai sînt și altele, în situații asemănătoare. Cele mai multe teatre municipale
funcționează fără aviz de la ISU. Are Primăria în vedere reabilitarea acestor clădiri?
Chiar și dacă ar putea face aceste investiții, multe clădiri nici nu pot fi aduse în
conformitate pentru că pur și simplu au fost proiectate într-o epocă în care exigențele
erau mult mai reduse. Cît de riscant e să mergem la teatru? Închidem tot, pentru că se
prăbușesc clădirile și riscăm să murim în caz de incendiu? Ce planuri sînt pentru a
construi clădiri noi, moderne, adaptate, conforme?
Spaime

Crying spider, smiling spider

Andreea RĂSUCEANU
Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

Contemporan cu impresioniștii, în rîndurile cărora însă

nu s-a integrat, preferîndu-i pe simboliști (dar rămînînd
el însuși unul atipic, refuzînd orice program), Odilon
Redon e un artist înconjurat de mister, vizionar, marcat
de multiple incongruențe interioare care îi definesc și
opera. Între „noir”-urile sale, cum își numea lucrările
monocrome, sînt două desene în cărbune care au suscitat
nenumărate interpretări și asocieri (inclusiv cu Gregor
Samsa, personajul Metamorfozei, apărută decenii mai
tîrziu), pe care însă Redon le-a respins în aceeași
măsură, cu același argument că arta ține de tărîmul
imprecis al indeterminatului. E vorba despre The Crying
Spider și The Smiling Spider, doi dintre „monștrii”
creați în 1881, despre care spunea că reprezintă nota cea
mai personală a operei lui. Obscura insectă, exploatată
artistic (în aceeași măsură de scriitori), mai ales
asociată nebuloasei interioare, traumei, spaimelor de tot
felul, prin urmare teritoriilor inconștientului, cu
ambiguitățile și zonele lui de penumbră, e aici, în
galeria monștrilor lui Redon, cu atît mai
înspăimîntătoare cu cît direct pe corpul redat extrem de
realist e aplicat un cap uman: de fapt, două, unul care
rîde și unul care plînge. Efectul e atît de bizar și
neliniștitor, că depășește cu mult angoasa pe care o
inoculează privitorului, de pildă, uriașii păianjeni ai
lui Louise Bourgeois, terifianți nu doar prin dimensiuni
și realismul reprezentării, ci și prin mesaj, dacă ne
gîndim doar la conotațiile maternității traumatizante, pe
care le-a împrumutat celebrei Maman (1999). De ce, te-ai
putea întreba, monștrii în general benigni ai lui Redon,
cu veselia lor – sau dacă nu, măcar vulnerabilitatea,
caracterul lor inofensiv –, au ceva atît de tulburător și
stîrnesc un amestec de oroare și compasiune, frică și
empatie? Efectul unui dublu hybris ar fi răspunsul cel
mai la îndemînă, făpturi antropomorfizate, semibestii,
însuflețite cu sentimente umane, dar și privirea directă,
frontală, care o caută pe a celui care se uită la
imagine, inițiind un fel de comunicare, obligîndu-l să
participe la ceea ce vede și să empatizeze. Dar, dintre
cele două, efectul cel mai puternic, mai disturbing, îl
are păianjenul care rîde. Dintre toate expresiile
emoțiilor umane, rîsul e cel mai înfricoșător atunci cînd
apare în contexte paradoxale. Pentru că rîsul nu trebuia
să fie acolo, nu are ce să caute într-un astfel de
context, e atît de tulburător desenul lui Redon, un chip
inexpresiv asociat unui corp de păianjen ar fi fost
infinit mai puțin înspăimîntător. Dar faptul că rîde  și
enigma acestui rîs fac din acest „noir” o imagine
emblematică pentru zonele întunecate, care scapă
controlului conștientului, rațiunii, tărîmul demonilor
interiori.

Mi-am amintit de curînd cele două desene, pe fondul

asaltului cu imagini atroce din ultimele săptămîni,
dintre care cu siguranță unele vor rămîne de neșters.
Cuvintele n-au reușit niciodată, nici datorită funcției
lor metaforice, nici celui mai crud realism pe care-l pot
invoca, să exprime ceea ce simți privind cadavrul unui
bătrîn căzut la pămînt, aflat încă pe bicicleta cu care
mergea probabil să facă micile cumpărături uzuale.
Resturile arse ale unui corp pe care cineva îl așteaptă
încă acasă. Privirea fără țintă a unei mame al cărei
copil, încă în pîntec, nu va vedea niciodată cerul, nu-i
va simți niciodată răsuflarea. Și rîsul fetei care
povestește prin ce a trecut, acum în siguranță, la
granița românească. E studentă, și vocea din off spune că
e una strălucită, care ar fi putut merge la oricare
universitate de prestigiu din Europa. Pare mai mică decît
vîrsta pe care o are, poartă ochelari și zîmbește, uneori
rîde, te-ai putea gîndi că e un zîmbet de eliberare, o
reacție de descătușare, pînă cînd vocea din off se
oprește și se aude ce spune. Fata mică, blondă, cu
ochelari rîde și povestește cum a traversat peisajul
infernal al orașului ei, cum în jur zburau membre umane,
mîini, picioare, ochi, adaugă și rîde. Dacă imaginea nu
ar avea sonor, ca înainte, ai crede că seninătatea și
frumusețea rîsului ei însoțesc o întîmplare amuzantă, o
istorioară banală, din viața ei de zi cu zi, de proaspătă
studentă.

E ceva, o incongruență, o nepotrivire flagrantă, cu atît

mai șocantă cu cît mărturiile despre atrocitățile la care
a fost martoră continuă, în același registru, făcîndu-te
să te întrebi dacă rîsul e chiar unul de eliberare sau
efectul șocului posttraumatic, al traumei abia instalate,
o încercare disperată de face față, de a respinge
violența extremă, absurdă, întoarsă împotriva oricărei
idei de umanitate. Și mai ales al fricii viscerale, al
groazei, a cărei formă verbalizată e apanajul
extroverților, cei care pot pune degetul pe rană și
începe astfel procesul de vindecare. Pentru ceilalți 
rămîne rîsul înfricoșător al păianjenului.

M-am gîndit multă vreme la cele două imagini, suprapuse

în mintea mea prin cine știe ce mecanism al memoriei. M-
am gîndit ce se poate face în fața ororii istorice, a
bestialității, a cruzimii duse la extrem. M-am gîndit cum
îți poți îmblînzi păianjenul interior atunci cînd în față
se deschide necunoscutul amenințător, ce poate face
literatura, arta, și dacă e adevărat că în vreme de
război muzele tac. Poate că e adevărat, și cuvintele
rămîn neîncăpătoare, străine, insuficiente, dar datoria
lor e în continuare de a înregistra și a păstra, pentru
ca nimeni să nu uite, iar cei din viitor să știe. Și
undeva de-a lungul acestui parcurs va veni poate și
vindecarea.

Andreea Răsuceanu este scriitoare și editoare. Cea mai recentă carte a sa este
romanul Vîntul, duhul, suflarea, Editura Polirom, 2020.

Ilustrație: Odilon Redon

Spaime

Frica de război
Paula ERIZANU
Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

În perioada în care invadarea Ucrainei era doar în

avertismentele americanilor și în presa internațională,
citeam romanul lui Oleg Serebrian, Pe contrasens.
Acțiunea romanului are loc între cele două războaie, în
Germania nazistă. Am recunoscut tensiunea din presa
internațională în tensiunea cărții. Anschluss vs Crimeea.
Hitler vs Putin. Iar cînd protagonistul romanului își ia
rămas-bun de la copilul prietenului său, care face 18 ani
și e obligat să se înroleze în armată, am simțit că am
crescut eu copilul acela și a trebuit să îl las eu să
plece la război. Atunci mi-a apărut prima frică de
război. Vedeam prea multe paralele între roman și
realitatea noastră, de parcă ne-am fi întors cu 70 de ani
în urmă și nu mai trăiam în secolul 21, așa cum îl
cunoscuserăm noi. O glumă pe Twitter zicea: știm că
istoria se repetă, dar chiar tot secolul 20 în doi ani?

Tot atunci, aveam un iubit corespondent de război. Era în

Kiev. Aștepta războiul. Nu credea c-o să vină. El mergea
prin cafenele, se plictisea, dar eu parcă vedeam deja
titluri de presă despre cum a murit. Mă simțeam de parcă
îmi plecase bărbatul pe front. Înțelegeam, prima dată, ce
simțiseră străbunicele noastre. Înțelegeam ce urmau să
simtă ucrainencele și rusoaicele ai căror prieteni, soți
sau fii luptă sau cară provizii în orașe asediate – deși,
cu 15% din soldați fiind femei în armata ucraineană și cu
atacurile atroce asupra civililor, repartizarea pe
criterii de gen nu funcționează după modelul tradițional
în acest nou război care a dat peste noi.

În duminica dinaintea consiliului de securitate al

Rusiei, care a anunțat recunoașterea independenței
provinciilor ucrainene Luhansk și Donețk, am vorbit cu
părinții la telefon. Erau amîndoi sumbri, siguri că urma
să fie război. Eu încă eram în negare și am încercat să
spun, pentru a aduce ceva lumină în conversația noastră,
că sper că totuși nu va fi nici un război. De atunci mi-e
frică să mai spun cuvîntul sper, de parcă speranța ar
aduce ghinion.

În primele zile de război nu mă puteam opri din plîns.

Mi-era frică pentru familia mea, pentru casa și grădina
mea din Chișinău, pentru țara mea. Am izbucnit în plîns
cînd mi-a spus un om drag că nu vrea să trăiască în Rusia
lui Putin. Plîngeam cînd mă gîndeam că s-ar putea ca
familia mea să trebuiască să devină refugiată. Plîngeam
cînd îmi aminteam de cuvintele pe care le-a împărtășit
scriitorul bosniac Faruk Sehic cu mine într-un interviu
în Sarajevo: că acesta și-a pierdut toate fotografiile de
familie atunci cînd i-a ars casa în război. Plîngeam cînd
vedeam imagini cu mame și copii ucraineni la granița cu
Moldova sau România. Cînd vedeam oameni încercînd să-și
salveze animalele de bombardamente. Cînd vedeam blocuri
și case distruse în Kiev sau Mariupol și toate semănau cu
Chișinău.

Dar, în pofida fricilor, panicii și șocului, am reușit și

să mă mobilizez. Să scriu, să donez și să strîng bani
pentru a susține armata ucraineană, ajutorul medical
mobil în Ucraina și efortul de a primi refugiați în
Moldova și de a-i transporta în România. Dacă Ucraina
rezistă, pot rezista și eu, îmi spuneam. Într-adevăr, am
găsit resurse interioare, energie pe care nu știam că o
am, chiar dacă în primele două săptămîni de război am
reușit să înhaț și o angină, și un COVID.

Și totuși, mă întrebam: oare aș avea curajul să îmi apăr

țara dacă aș fi fost ucraineancă, aș avea curajul să
vorbesc deschis împotriva războiului dacă aș fi fost
rusoaică?

Înainte de război, aplicasem la un job de corespondent

străin, în descrierea căruia era scris că munca implică
și călătorii în zone de risc. Cînd am aplicat, nu m-a
înspăimîntat ideea. Acum, cînd vedeam titluri despre noi
și noi jurnaliști uciși în Ucraina, nu mai simțeam că
vreau să îmi risc viața.

M-am confruntat cu propria lașitate și în visele tot mai

intense, tot mai politice: parcă eram într-o școală, cu
arhitectură sovietică, în Moldova, urma să participăm la
lupte cu ocupanții ruși, eram înconjurată de foști colegi
de clasă și tot încercam să îmi schimb pantofii, să caut
colțuri în care să mă ascund, cu un sentiment de
vinovăție față de această lipsă de curaj.

Dar e firesc să ne fie teamă. Important e să nu ne

paralizeze fricile, îmi spun. Pentru că, dacă acționezi,
frica devine tot mai mică, iar speranța crește ca un
soare – chiar dacă eviți acest cuvînt.

Paula Erizanu este scriitoare și jurnalistă care trăiește între Londra și Chișinău. Cea
mai recentă carte a sa este Ard pădurile, Editura Cartier, 2021.

Foto: EPA-EFE / adevarul.ro

Spaime

Două note despre spaimă și limbaj

Radu VANCU
Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

1) Acum un an, pe cînd traduceam Cantos, am descoperit în

companion-ul lui Carroll F. Terrell detaliul că Pound îl
poreclise pe Eliot Possum fiindcă i se părea că, la fel
ca oposumul, Eliot se pricepe extraordinar de bine să
facă pe mortul. Prima dată mi s-a părut că Pound n-are
dreptate –  avînd în vedere cît de terifiat era Eliot de
viața de apoi. Spaima asta era sursa nevrozei lui de o
viață. Apoi, gîndindu-mă mai bine, mi-am dat seama că
asta a făcut de fapt Eliot o viață întreagă: și-a trăit
viața de apoi încă de aici. Porecla dată de Pound mi s-a
părut deodată precisă ca o descriere Linné. Poezia lui
Eliot e literalmente viața lui de apoi, trăită încă de
aici. Poezia nu ca pisică moartă a lumii, cum zice Mircea
Cărtărescu, pe urmele lui Salinger – ci ca oposum
prefăcîndu-se disperat că e mort, ca să scape.

(Dar poeții se prefac că-s vii ca să scape. Și nici unul

n-a scăpat, bineînțeles.)    

Tot cam în vremea aia, citind o carte despre Yeats, Pound

& poezia Paradisului a unui tip din Australia, Sean
Pryor, am căzut peste un pasaj care spunea așa:
potențial, fiecare poem e un paradis. Potențial, fiecare
paradis e un poem. Am crezut mai întîi că mă bucur – dar
mi-am dat seama că micul tremurat al inimii cînd am citit
asta era unul de spaimă. Fiindcă, de regulă, eroii mei
literari sînt oameni care au trăit totul, care au mers
pînă la capătul spaimei, care au văzut dincolo. Celan, de
pildă, e unul dintre ei. Ce poți să-l întrebi pe un
astfel de om?

Îmi aduc aminte, din Caietele lui Cioran, că pînă și pe

el îl intimida Celan. Cînd îl vedea prin Paris,
scurgîndu-și pe lîngă zidurile Orașului-Lumină tristețea
venită direct de dincolo, din marile întinderi de
întuneric, Cioran era paralizat. Doi erau oamenii care-l
intimidau: primul era Celan, prin tristețea lui inumană,
supraumană – și tocmai prin asta monstruos de umană, atît
de definitoriu umană. O tristețe cît pentru toată specia.
Purtată în cîrcă de cîțiva aleși ai disperării – pentru
ca noi, ceilalți, să putem supraviețui. Al doilea era
Beckett. Îl întîlnește o dată întîmplător prin Jardin du
Luxembourg, irlandezul citea ziarul – iar Cioran,
arhicinicul, cel dezvrăjit de tot umanul, nu are curaj
să-l deranjeze. Beckett i se părea singurul om nobil pe
care-l întîlnise. De fiecare dată cînd notează ceva în
Caiete despre el, apare referința asta la un tip de
noblețe naturală.  

Mă întreb ce spaimă teribilă față de literatură trebuie

să aibă cineva pentru a se exclude atît de radical,
precum Celan, din literatura pe care o scrie – genul de
spaimă care-i făcea pe aborigeni să nu se includă în
fotografii, de teamă să nu li se fure sufletul. Și, chiar
excluzîndu-se, chiar îngrozit de literatură, să nu se
poate abține din a o scrie, splendid & admirabil, pe sute
după sute de pagini, în sute după sute de poeme din care
imaginea lui e programatic exclusă. Ca și cum el n-ar fi
existat niciodată pe lume – ca și cum planeta nu i-ar fi
purtat niciodată spaima pe scoarța ei răbdătoare ca un
poem. Ca și cum, în fața lui, planeta s-ar fi jucat
prefăcîndu-se că e un oposum mort.  

Cele două fapte care au oprit literalmente în anii din

urmă planeta, făcînd-o să semene cu oposumul mort al lui
Eliot, și au schimbat radical tot secolul au fost virusul
minuscul venit din Wuhan și războiul declanșat de Rusia
în Ucraina. Înainte ca ele să apară, aveam cu toții
convingerea că am devenit imagini pe un ecran global, cu
vorba lui Lipovetsky; ei bine, virusul și războiul ne-au
adus aminte că sîntem și corpuri. Expuse, fragile,
muritoare. Cu cît mai apropiate de celelalte corpuri, cu
atît mai muritoare. Am văzut pe ecranul global reportaje
cu corpurile noastre murind în direct, sub ochii noștri,
în spitale în care corpurile noastre pur și simplu nu mai
încăpeau, în gări și în teatre și în spitale lovite de
rachete. Într-o cultură care ajunsese să refuze imaginile
publice ale bolii și ale morții, asta a generat o spaimă
enormă. Și, simultan cu spaima, a apărut și speranța: vom
învinge boala asta, vom găsi vaccinul, vom învinge
monstrul războinic al Rusiei, ne vom reinventa viețile,
ne vom reînvăța să ne folosim altfel corpurile, vom
reconstrui alte moduri ale apropierii. Am învățat să
folosim ecranele astfel încît ele să ne apropie corpurile
– și creierele – și inimile. Am găsit moduri de a fi
împreună chiar și de la distanță cu cei bolnavi și cei
răniți. Am găsit moduri concrete și calde de a ajuta
refugiați folosind cristalele abstracte și reci ale
ecranelor. Pe cît de mult ne-am îmbolnăvit, pe atît de
tare ne-am dorit să ne însănătoșim. Pe cît de mult ne-am
distanțat social și fizic, pe atît de tare ne-am dorit
apropierea. Pe cît de sfîșietoare imaginile morții și
suferinței din război, pe atît de intensă dorința noastră
de a ajuta – de a ne pune viețile la dispoziția celor
care nu mai au o viață. Cred, prin urmare, că lumea post-
pandemie și post-război poate fi descrisă cel mai bine
numai prin cuvinte-cheie în dublet: pandemie-speranță,
singurătate-apropiere, distrugere-reconstrucție. E nevoie
de cuvinte luate împreună pentru a explica Zeitgeist-ul
ăsta al separării, al singurătății, al războiului. Ca și
cum limbajul însuși ar avea nevoie, pentru a vorbi
adecvat despre noi, de o spirală dublă. Ca și cum abia
odată cu boala asta și cu războiul ăsta limbajul și-ar fi
construit integral ADN-ul.

După pandemie și după război, nu doar noi nu vom mai fi

la fel: nici limbajul nu va mai fi la fel. Va fi, în
sfîrșit, un limbaj la fel de vulnerat și de dual ca și
umanul pe care îl descrie. 

2) În cartea lui despre viața sufletească a animalelor

(da, sufletească – fiindcă e o încercare de demonstrație
biologică a existenței sufletului) (cum e, în fond, toată
literatura), Peter Wohlleben  arată că modul în care se
transmite epigenetic trauma de la o generație la cele
succesive e prin adăugarea pe gene a unor grupe de metili
care poartă în ei memoria traumei.

Așadar, pe genele mele s-a adăugat un Tata miniatural &

spînzurat, făcut numai din metili întunecați &
strălucitori, cam ca micile schelete fosforescente de
agățat la breloc – și el, acest Tata metil &
fosforescent, se va transmite de la o generație la alta,
breloc depresiv agățat de genele noastre, ale Vancilor.
Și cine știe cîte alte brelocuri traumatice mai trag după
ele genele mele prea îmbibate de atîtea morți înainte de
vreme – bunicul din partea lui tata a murit cînd tata
avea opt ani (era lăcătuș la Arsenal, o explozie a unui
tub de oxigen a făcut ca inima să-i explodeze în el de
spaimă, lăsînd după el opt copii orfani – tata era al
doilea cel mai vîrstnic dintre băieți), bunica din partea
lui tata a murit cînd el avea cincisprezece ani (boală,
dar nu știu care anume – și nici nu mai am de unde să
aflu), bunicul din partea lui mama a murit după ce un
buștean scăpat din circular i-a zdrobit creierul, bunica
din partea lui mama a murit cu scleroză în plăci – atîtea
morți, fiecare dintre ele un strat în plus de fosfor
metilic pe brelocurile atîrnate de genele mele
supraîncărcate ca un pom de Crăciun suicidar.

Iar cittavrti-ul din capul meu, zgomotul de fond

neîncetat care mă omoară de atîta vreme – e doar
clinchetul vesel al brelocurilor ăstora traumatice &
strălucitoare. Nu sîntem doar „miez de stele stinse”, cum
spune Sagan (Carl, nu Françoise) – ci și miez de metili
tanatofori arzînd nestins. 

O să vă duc cu mine în mormînt, brelocuri suicidare. Și

acolo n-aveți decît să zdrăngăniți cît vreți. Va fi doar
între voi & oasele mele. Să vedem care dintre noi va
zdrăngăni mai drăguț & atroce. Dar metilul vostru liric
va muri cu mine.

(Iar dacă poezia e într-adevăr zdrăngănitul ăsta drăguț &

atroce – atunci vom face poezie pînă ni se va cere să
ieșim din morminte.)

(Metilii poeziei strălucind deasupra mormintelor ca

flăcări deasupra comorilor blestemate.)

Radu Vancu este scriitor, profesor și traducător. Cea mai recentă carte a sa este
Răul. Jurnal, 2016-2020, Editura Humanitas, 2021.

Foto: flickr

Spaime

Despre neputință
Diana GEACĂR
Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

Chiar gîndul că trebuie să scrii ceva despre spaime îţi

declanşează neliniştea, nu-i aşa? Le simţi cum se adună,
care mai de care mai mare şi mai dichisită, cerînd un loc
în faţă, să scrii despre ea prima. Cîndva, observînd
progresul bolii tatălui meu, pragurile pe care le-a
trecut – unul dintre ele fiind o operaţie după care
mintea lui întîrzia să se întoarcă, adică era treaz, dar
nu era el, ci o fiinţă care se zbătea legată de pat –,
mi-am spus că cel mai tare mă sperie creierul, care se
poate hotărî oricînd să se închidă, să te dea afară din
propriul corp. Încă am spaima asta, că spaimele nu au
leac, bineînţeles, dar am învăţat în timp că poţi vorbi
cu ele, ţi le poţi apropia pînă cînd ajungeţi să aveţi un
soi de prietenie. Dar acum cred că cea mai mare dintre
spaimele mele se numeşte Neputinţa. Ea e cea care mă
sufocă, o simt cum mi se ridică din piept şi mi se aşază
pe gît, ca un leu uriaş, cald şi moale, care nu se lasă
alungat. Neputinţa de toate mărimile: cea în care asculţi
discursul deraiat al unor oameni şi ştii că, orice le-ai
spune, nu le poţi schimba părerea, dar tot le spui; cea
pe care o simţi cînd treci pe lîngă animale abandonate;
cea pe care o simţi cînd copilul tuşeşte toată noaptea şi
ştii că pînă dimineaţă nu poţi să faci nimic, i-ai dat
toate medicamentele pe care le aveai în casă, şi dormi
iepureşte; cea pe care o simți faţă de propriul corp,
care îşi dezvoltă boli fără să te avertizeze, sau îţi dă
semnale înşelătoare; cea în care stai pe margine cînd îţi
moare un părinte, pentru că nimeni nu mai poate face
nimic, şi doar asta ţi-a rămas, aşteptarea; cea pe care o
simţi cînd vezi ororile războiului din Ucraina, familii
omorîte, femei și fetițe violate, animale pierdute, copii
pe al căror spate părinţii au scris cu un marker numele
şi adresa. Neputinţa pe care o simte raţiunea în faţa
absurdului şi a ticăloşiei generalizate, care par a fi de
neoprit, o, Doamne. E o spaimă de moarte aici, în
diferite forme: spaima de moarte a corpului (al tău sau
al celuilalt), spaima de moarte a sinelui și a întregii
lumi raționale, cu toate valorile ei, și de înlocuire a
lor cu un non-sine și o non-lume, una în care minciuna e
prezentată, și chiar cu mare cinism, drept adevăr. Și
atunci, mintea intră în apărare: lumea asta nu poate
deveni reală, își spune ea, e o ficțiune. Dar apoi își
amintește de 1984 și de alte distopii. Pe urmă zîmbește
amintindu-și ce și-a spus cînd a aflat că pot învăța și
reproduce cuvinte corbii: ia uite ce chestie, credeam că
e o ficțiune poezia lui Edgar Allan Poe, dar corbul ăla e
foarte posibil să-i fi spus Nevermore.

Spaimele nu au leac, cum ziceam, dar pot fi îmblînzite.

Naşterea fiului meu şi moartea tatălui meu sînt două
evenimente care m-au educat şi încă o fac. În ce priveşte
relaţia mea cu lumea exterioară: nu mai suportam să mă
uit pasivă la ce se întîmplă în jur. Mă irita gîndul
călduţ că asta nu mă priveşte pe mine, lasă că se va
ocupa altcineva. Brusc, nu mai puteam trece pe lîngă
anumite situaţii fără să fac ceva, oricît de mărunt. Să
dau ceva de mîncare animalelor care-mi ieşeau în drum. Să
iau un pui de pisică abandonat, care zăcea lîngă un gard,
aşteptînd moartea, şi să-l duc cu taxiul la o clinică
veterinară. Să alerg noaptea, pe stradă, după o căţeluşă
abandonată, ca să o duc la un adăpost – e o amintire
grozavă asta, iar de cîte ori îmi pun faptele în balanţă,
mă ung pe suflet cu ea. Cum alergam în noaptea Sfîntului
Andrei în jurul unei maşini, eu într-o parte, căţeluşa în
cealaltă, pînă cînd, poate pentru că obosise, poate
pentru că renunţase pur şi simplu la luptă, poate pentru
că înţelesese din vocea mea că vreau să o ajut, a
înlemnit pe trotuar şi m-a lăsat să o iau în braţe.

Multe forme are Neputinţa. O văd pe mama stînd lîngă

patul meu de spital, pe cînd aveam doi ani, apoi
douăzeci. Îmi văd degetele de la paisprezece ani, mîncate
de o eczemă alergică, ce mă face să mă izolez, să-mi fie
ruşine să plec în vacanţă, şi-l aud pe tata spunîndu-mi
că, dacă ar putea, mi-ar lua el bubele, pe mîinile lui.
Îl văd pe fiul meu moleşit de febră şi pe mine tot
ridicîndu-mă să-i pun mîna pe frunte, tot aşteptînd să
acţioneze medicamentul, stînd de veghe, întinsă lîngă el.
Îl văd în biserică pe soţul meu, cu ochii roşii şi
privirea pierdută, lîngă sicriul în care se află tatăl
lui, şi nu-i pot lua durerea, tot ce pot face e să-i
transmit din priviri că-l înţeleg.

Diana Geacăr este scriitoare și traducătoare. Cea mai

recentă carte a sa este volumul de povestiri Sirina și
alți monștri din Saad, Editura Casa de Pariuri Literare,
2021.

Spaime

Cei mici, între spaime mari

Doru CĂSTĂIAN

Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

Este esenţial să vorbim despre frică, anxietate şi spaimă
la elevii români. Pentru că a fi elev în România aduce
adesea cu deprinderea de a trăi murat cu totul într-un
cocon de nelinişte. Am trăit-o şi eu la vremea mea, o
trăiesc mulţi alţii acum. Un studiu recent (1 aprilie
2022, disponibil pe www.cdc.gov) al Centrului pentru
Combaterea şi Prevenţia Bolilor a arătat rate neobişnuit
de mari ale tulburărilor psihiatrice la adolescenţi şi,
de asemenea, rate neobişnuit de mari ale ameninţărilor cu
suicidul şi încercărilor de suicid. Nu este, în
principiu, o surpriză. Era de aşteptat ca cei doi ani de
pandemie să producă o înrăutăţire a stării generale la
elevi, profesori, părinţi. Ce este însă o surpriză pentru
mine se referă mai degrabă la încremenirea în (lipsa de)
proiect care caracterizează şcoala românească aproape
dintotdeauna. M-aş fi aşteptat, în optimismul meu cu
scrupule, ca toată această perioadă de fragilitate să
crească sensibilitatea instituţională cu privire la
problema gravă şi ubicuă a sănătăţii mintale în şcoli, m-
aş fi aşteptat ca plaja conceptuală a stării de bine
şcolare (deloc identificabilă cu voioşia ineptă) să
găsească, după doi ani de suferinţă şi inadecvare, altă
priză în imaginarul strategic al conducătorilor (la toate
nivelurile) şcolilor româneşti. După o perioadă atît de
dificilă, m-aş fi aşteptat ca evaluarea riguroasă şi
exhaustivă a stării de sănătate psihică în şcoli să fie o
prioritate, la fel cum m-aş fi așteptat să fie o
prioritate ameliorarea relelor produse de cuplarea atît
de improbabilă a unei pandemii cu un război sîngeros. Nu
vedem, însă, decît sporadic şi nereprezentativ cîte ceva
din toate astea. Am văzut în schimb şcolile, desigur, cu
anumite excepţii, revenind rapid la căile bătătorite, la
vechile metehne ale ascunderii cu spaimă a spaimei sub
preş. Începînd cu ministrul Educaţiei, atitudinea
condescendent-autoritară, ca să nu spun dispreţuitoare,
la adresa celor mai mici în rang a revenit în miezul
leadership-ului nostru educaţional mai vioaie ca
niciodată şi la fel de ineficientă ca întotdeauna. Într-o
vreme în care ar conta mai mult decît oricînd să fim
empatici, implicaţi şi organizaţi, armata somnambulă a
funcţionarilor a reluat, cu forţe proaspete, controalele,
verificările, punerile la punct. Am reluat olimpiadele şi
concursurile şcolare pe repede-înainte pentru că alte
moduri de a evalua performanţe nu ştim sau nu vrem să
ştim. Şi, bineînţeles, le-am reluat cu mare voioşie, spre
uşurarea celor care reduc convenabil profesia la asta şi
a vînzătorilor de pişcoturi, fără să ne punem vreo
secundă problema impactului psihologic pe care l-ar putea
avea stimularea competiţiei, uneori acerbe şi
neprincipiale, asupra unor copii şubreziţi de duritatea
perioadei abia traversate. Pe scurt, sistemul pare să fi
revenit repede la forma gri, lipsită de dinamism, viaţă
şi chip, cu care ne-a obişnuit de trei decenii încoace.
Mă văd silit să conchid că, pentru mulţi dintre noi,
vieţile interioare ale copiilor reprezintă încă un
inconvenient şi un obstacol jenant. Spaimele, temerile,
anxietăţile sînt doar probleme a căror rezolvare (deseori
incertă) durează mult şi riscă să afecteze suprafaţa de
porţelan a unui kitsch cu pretenţii de monument. S-a
vorbit mult despre inadecvarea la realitate a şcolii
româneşti. Deşi am militat mereu pentru nuanţe şi am
refuzat să preiau pauşal reproşuri făcute în termeni
vagi, e de datoria mea să fac această remarcă: dacă
există o inadecvare la real a şcolii, nu mă îngrijorează
atît lipsa unei empirii voioase (ca aceea care ne face să
vrem să învăţăm formula perimetrului doar măsurînd curtea
şcolii sau care cere ca studiul cefalopodelor să se facă
numai la muzeul de ştiințele naturii), cît lipsa unei
adecvări umane şi morale la mizele şi bătăliile
prezentului. Ignorăm tribulaţiile psihologice ale
interiorităţii, aşa cum ignorăm aspiraţia spre verticala
principiilor, spre moralitatea dezirabilă întru care ar
trebui (inclusiv conform documentelor programatice) să ne
educăm copiii. De-a lungul anilor, profesorimea a ratat
constant marile discuţii, marile bătălii etice şi
polemicile de substanţă din societate (fie că ne referim
la situaţii structurale legate de funcţionarea şcolii,
fie că ne referim la cazuri punctuale cu ecouri şi efecte
profunde pentru sănătatea morală a naţiunii, cum ar fi
povestea recentă a kompromat-ului Emiliei Şercan). Pur şi
simplu, în ciuda numeroaselor eforturi venite de la firul
ierbii, sistemul educaţional pare încremenit iremediabil
într-o stază nefirească şi amorală care îl face
deopotrivă ineficient şi necredibil. Iar forţele interne
capabile să scoată acest leviatan din amorţeală par
momentan insuficiente şi, tocmai de aceea, această
paralizie mă face, la rîndul meu, să privesc cu teamă şi
neîncredere viitorul şcolii româneşti.

Spaima şi temerile nu vor dispărea, cu totul, vreodată.

Ţin de ADN-ul profund al speciei şi, atît timp cît nu ne
înghit şi nu ne redefinesc stihiile transumane, ne putem
aştepta ca ele să rămînă cu noi. Surprinzător, poate,
pentru unii, ele pot fi privite şi ca porţi spre
umanitatea noastră, ca oportunităţi pentru a le da chip
elevilor noştri, căi subtile spre psihologie, filozofie
şi artă, către sufletul invizibil şi dezorientat al
elevilor noştri. Prevăd criticile acestei poziţii. Dar,
nu, ce propun aici nu e dădăceală ieftină şi remedii la
modă pentru snow flakes. Adevărata umanitate se cîştigă
cu fermitate, tărie şi disciplină interioară. Slabi şi
amorfi sîntem însă atunci cînd abandonăm în praf
verticala virtuţilor, atunci cînd fugim fără încetare,
autosuficienţi şi superficiali, de întrebările şi
provocările esenţiale. Ştiu, nu e uşor, cunosc deprimanta
lege psiho-sociologică ce ne spune că un sistem de
învăţămînt nu poate fi substanţial mai bun decît
societatea în care funcţionează. Dar, dacă există un loc
de unde pot începe revoluţiile minţii şi ale inimii, acel
loc nu se află decît în şcoală. O şcoală din care să
putem privi spre viitor în sfîrşit cu încredere, fără
spaimă şi neputinţă.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.

Spaime

„Gestionarea anxietății este un

proces continuu” - interviu cu
psihologul Zenobia NICULIȚĂ
Ana Maria SANDU Zenobia NICULIŢĂ
Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

Ce sînt spaimele în spectrul emoțional și cît de tare ne condiționează viețile?

Spaima este denumirea populară pentru frică, una dintre

emoțiile primare cu care este dotat nu numai creierul
nostru, ci și al tuturor animalelor care posedă un sistem
nervos suficient de dezvoltat. Frica are un rol adaptativ
esențial pentru că apare în urma unei evaluări rapide a
pericolului, în care creierul ne spune că nu ne putem
lupta și este nevoie să ne îndepărtăm cît de repede
putem. Frica poate face diferența dintre viață și moarte
în fața unui tigru care pîndește un băștinaș dintr-un
trib din savană, sau în lumina farurilor unui autoturism
care vine cu viteză pe un bulevard dintr-o metropolă.

În mod obișnuit, frica este răspunsul emoțional la un

pericol prezent, care este evaluat ca fiind prea mare
pentru a ne putea lupta cu el. În plus, noi, oamenii,
putem anticipa pericolul, ceea ce activează frica
proiectată în viitor. Acest complex de frică și
îngrijorare se numește anxietate. Este ceea ce trăim
atunci cînd ne așteptăm să apară un pericol pe care nu îl
putem învinge cu ușurință.

Există oameni mai anxioși și alții mai puțin, dar există

și momente în care aceleași spaime ne cuprind pe toți. Se
poate vorbi de spaime globalizate?

Pe de o parte, există frici universale, înscrise în

răspunsul organismului fiecărui om la pericole care ne
amenință supraviețuirea: teama de animale agresive, de
înălțimi, de cutremure, tsunami, uragane sau alte
calamități. Cu toții le simțim și încercăm să le evităm
sau să le prevenim. Experiențele noastre similare și
instinctele moștenite ne fac să simțim și să reacționăm
destul de similar în fața amenințărilor.

Pe de altă parte, sîntem ființe sociale, ne bazăm unii pe

ceilalți și extragem indicii cu privire la pericole nu
doar din mediul înconjurător, ci și din comportamentul
celorlalți. Astfel apar fenomene de panică în masă, în
care emoțiile tuturor sînt exacerbate de răspunsurile
celorlalți. La fenomene globale putem avea panici
globale.

Poate fi percepută o diferență de intensitate între

spaime și frici?

În ceea ce privește intensitatea, emoțiile din registrul

fricii pot varia de la o teamă difuză la fobie (o frică
focalizată), pînă la formele acute de panică (atacul de
panică fiind o frică foarte intensă, care copleșește
sistemul nervos și antrenează răspunsuri paroxistice ale
organismului (senzația acută de sufocare, vedere de tip
tunel, tahicardie, dureri în piept), care îi creează
persoanei iluzia că moare. Intensitatea emoției depinde
atît de stimul (un cîine mic care latră ne va speria mai
puțin decît un ciobănesc mioritic). cît și de factori
subiectivi. Unii dintre noi sîntem mai reactivi la frică
și anxietate, atît din cauze genetice. cît și datorită
situațiilor din trecutul personal care ne-au învățat care
sînt pericolele și cum le putem face față.

Cînd vine vorba de gestionarea lor, cît de diferiți

sîntem și reacționăm?

În mod obișnuit, în repertoriul oricărui om există trei

răspunsuri posibile la orice emoție, deci și la frică:
fuga, lupta și înghețul. Dacă pericolul perceput este
prea mare pentru a putea fi învins, atunci fuga este
răspunsul activat. Dacă pericolul este considerat a fi
suficient de mic încît să poată fi înlăturat, creierul
nostru activează răspunsul de luptă. Dacă nu putem estima
cît de mare sau mic este pericolul sau dacă celelalte
două răspunsuri nu pot fi activate, atunci apare reacția
de îngheț, un răspuns al organismului în care toate
acțiunile sînt blocate. Cînd trăim anxietate, care
presupune experimentarea fricii în anticiparea
pericolului, răspunsul de fugă devine evitare, lupta se
transformă în hipervigilență și hipercontrol, iar
răspunsul de îngheț devine blocaj. În funcție de
predispozițiile temperamentale, de modelele adulților cu
care am trăit și de experiențele personale cu pericolul,
fiecare dintre noi devine, în timp, specializat pe unul
dintre răspunsuri. Astfel, unii dintre noi evităm cît de
mult putem situațiile care ne-ar confrunta cu pericolul
anticipat, alții verificăm și controlăm toate acțiunile
și condițiile care ar putea preveni apariția pericolului,
iar unii rămînem blocați de intensitatea emoțiilor.

Toate aceste răspunsuri la anxietate devin și strategii

de a-i face față, cu beneficii și costuri pe măsură. Cu
cît activăm mai frecvent și mai intens unul dintre aceste
răspunsuri, cu atît costurile lui se măresc. Atunci cînd
evităm în mod repetat situațiile care ne-ar putea aduce
pericolul anticipat mai aproape, ajungem să evităm și
munca, relațiile sau acele părți ale vieții care ne
împlinesc. Atunci cînd sîntem hipervigilenți, consumăm o
energie enormă pentru a verifica toate potențialele
pericole și, astfel, ne rămîne prea puțin pentru a ne
odihni sau a menține relații armonioase.
Cum să ne îmblînzim spaimele?

Frica sau anxietatea, ca emoții, sînt sisteme de

semnalizare ale organismului, extrem de folositoare
pentru adaptarea și supraviețuirea fiecăruia dintre noi.
Drept urmare, nu este de folos să încercăm să scăpăm de
ele sau să „trecem peste” ele. Obiectivul sănătos este să
le „îmblînzim”, să le gestionăm astfel încît să putem
funcționa cît mai bine.

Emoțiile intense, paroxistice se gestionează lăsînd

corpul să le trăiască și să le exprime, pentru ca apoi,
prin mișcare fizică, conectare cu ceilalți, atingere
umană afectuoasă, exprimare artistică, să încheiem
procesul și să revenim la starea de siguranță.

Gestionarea anxietății este un proces continuu, pentru

care uneori avem nevoie de ajutor. Avem nevoie să
înțelegem cum funcționează convingerile, tiparele de
gîndire și schemele cognitive care activează și mențin
anxietatea, pentru a putea flexibiliza și regla procesele
care produc îngrijorarea (latura cognitivă a anxietății).
De asemenea, exersarea unor metode somatice de relaxare
și reglare emoțională este o componentă foarte importantă
în gestionarea anxietății.

După pandemie a venit o altă spaimă la rînd, cea de

război, de nenorocire, de ceea ce urmează. Sîntem mai
vulnerabili datorită acestei cronologii istorice?

Fiecare calamitate ne învață că pericolul de care ne

temeam este mai probabil decît am crezut. Drept urmare,
sistemul nostru de semnalizare devine mai sensibil. Dar
ceea ce ne vulnerabilizează este trauma datorată acestor
evenimente. Atunci cînd nu ne putem lupta cu pericolul și
nici nu-l putem evita, sistemul natural de alarmă al
organismului este afectat. Anxietatea se instalează
generalizat, atît la nivel individual, cît și la nivel de
comunitate și societate. Populații întregi suferă de
traume colective datorate calamităților de care nu s-au
putut proteja. Aceste traume se transmit
transgenerațional, astfel că sîntem afectați nu doar de
cele care ni s-au întîmplat, ci și de spaimele părinților
și bunicilor noștri.

Copiii moștenesc spaimele părinților? Cît îi protejăm și

cît îi prevenim cînd, istoric, momentele sînt delicate?

Copiii moștenesc temperamente și predispoziții către

anxietate, dar comportamentele părinților, felul în care
aceștia reacționează la pericol și acțiunile lor directe
sînt cele care întăresc sau activează aceste
predispoziții atunci cînd condițiile de mediu sînt
nefavorabile. Oricît de mult ne-am dori, scenariul din
filmul La vita è bella nu este posibil. Atunci cînd
războiul, suferința, boala sînt parte din lumea în care
trăim, copiii noștri se vor confrunta cu ele. Desigur că
vom lua toate măsurile necesare pentru a-i proteja fizic,
dar nu-i putem ține cu totul izolați de lumea
înconjurătoare. Și atunci ei au nevoie de la noi de
explicații simple, adecvate vîrstei lor, și de modele
sănătoase de gestionare a anxietății. Cu cît noi sîntem
capabili să menținem o rutină sănătoasă, să ne ocupăm de
corpul, munca, relațiile noastre în mod echilibrat, pe
rînd, cu atît le oferim și copiilor noștri instrumentele
necesare pentru a face față propriei anxietăți. De
asemenea, conversațiile oneste cu privire la ceea ce se
întîmplă, lucrurile de care ne e teamă, variantele de
rezervă pe care le putem pregăti fac parte din educația
pe care le-o putem oferi copiilor noștri în condițiile în
care lumea pentru care îi creștem se schimbă iremediabil
și anxiogen.

Există un proverb, ușor cinic: „Frica păzește

bostănăria”. Are o justificare în plan psihologic?

Da, proverbul are un corespondent clar în plan

psihologic, deoarece anxietatea este, în primul rînd, un
complex cognitiv-emoțional menit să ne ajute să
supraviețuim și să ne adaptăm. Persoanele anxioase sînt
prevăzătoare, meticuloase, analitice. Ele sînt capabile
să anticipeze consecințele complexe ale unor fenomene sau
situații, chiar înainte ca acestea să se întîmple.
Anxietatea ne face pe toți să fim precauți și să luăm
măsuri pentru a ne proteja. Partea dăunătoare a
anxietății apare atunci cînd intensitatea ei este atît de
mare încît ne afectează funcționarea în alte aspecte ale
vieții. Atunci cînd sîntem copleșiți de anxietate, nu mai
sîntem capabili să luăm cele mai bune decizii, inclusiv
în ceea ce privește pericolul pe care îl anticipăm.

Cum găsim resurse să mergem mai departe într-o lume care

are o capacitate incredibilă de a genera spaime noi?

Atunci cînd în jurul nostru fenomenele sociale, medicale

și calamitățile naturale par să ne aducă un șir
interminabil de pericole, avem nevoie de resurse
interioare, dar și relaționale pentru a merge mai
departe. Pentru a nu fi copleșiți de anxietate și a nu
cădea pradă fricilor generalizate, avem nevoie să ne
îngrijim cu disciplină și să ne conectăm cu oamenii care
ne ajută să ne simțim în siguranță. Mintea noastră este,
în sine, o resursă extraordinară, dar mințile noastre
conectate în relații semnificative sînt cele care ne-au
adus pînă aici. Atunci cînd ne sprijinim unii pe ceilalți
devenim mult mai capabili să facem față propriilor
anxietăți și lupta noastră pentru supraviețuire capătă o
dimensiune superioară, plină de sens, în care
(parafrazîndu-l pe Viktor Frankl) putem decide, ca ultimă
libertate, care ne va fi atitudinea față de ceea ce ne
amenință.

interviu realizat de Ana Maria SANDU

Spaime

Cosmonautul
Bogdan MUNTEANU

Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

Clasa a VII-a, ora de geogra. Profa întîrzie. Stăm
cuminți în bănci, Gîrlea nu știe de glumă. În urmă cu
cîteva săptămîni, Țipo a zis Costanța în loc de
Constanța.

Constanța! a zbierat ea.

Costanța, a rînjit el.

Acum Țipo umple tabla cu Constanța înainte de fiecare oră

cu Gîrlea. Constanța Constanța Costa... S-a-ncurcat iar.
Îi dau un cot lui Crîngu. Chițăim, nu prea știm să rîdem.
La școală n-avem voie. Acasă, nici atît. Țipo s-a-ntors
spre noi, mă fixează de secunde bune. Ce naiba, ăsta n-a
amenințat niciodată pe nimeni. E mai fricos decît mine. E
cel mai fricos! Scot o coajă de portocală din bancă și mă
fac că-l lovesc. Nu se clintește și parcă s-a albăstrit
la față. Mi se face teamă. Arunc cu coaja după el, îl iau
din plin, se pun și alții pe chițăit.

Poc! Poc! Ce?! Să-mi trag nervu’, mă bate Țipo! Mi-a

spart nasu’!

Strîng pumnii, închid ochii și dau, e prima dată cînd dau

altfel decît în joacă. Deschid ochii, Țipo e pe jos,
tremură din toate încheieturile. Îmi lipesc buzele de ale
lui. Gură încleștată, salam cu portocală, horcăieli, voci
plîngărețe în fundal. Suflu cît pot de tare, oare așa se
face? Nimic. Fug la baie, îmi fac palmele căuș, dau
drumul la robinet, mă-ntorc, îl stropesc pe ăla, mă
milogesc de el și de Dumnezeu, și ce-o să zică maică-mea
cînd o să afle?

Ora de geogra nu se mai termină. În locul lui Gîrlea au

venit dira și mama lui Țipo. Discută în șoaptă de două
minute. Mi se pare că toată clasa mă condamnă. Mă ridic,
dar Crîngu e pe fază și mă trage imediat lîngă el, în
bancă. Deschide caietul și scrie:

Nu l-ai lovit tu, a căzut singur!

Cum singur?

Așa bine!!! Nu fi... și desenează o sculă bleagă.

Țipo se poticnește printre bănci. Iartă-mă, spun eu,

mama, zice el. Femeia îl sărută pe creștet și îl trage
după ea. Ușa se închide încet. Ora cea mai lungă
continuă, dira ne pune să rezolvăm ecuații.
Țipo a revenit la școală peste două zile. L-am înconjurat
toți:

Ce faci, bă nebunule? Ieri ne-a dat Ampel lucrare, numa’

tu ai scăpat. Ești tare!

Am fost la spital, mi-au pus niște gel pe cap și mi-au

lipit un fel de cască, ne-a explicat el. Zici că eram
cosmonaut, hî-hî.

Sînt la un cabinet medical, îmi fac EEG de rutină.

De ce rîdeți, domnu’? întreabă asistenta.

Păi, cum să nu rîd? Zici că-s cosmonaut!

Tipa zîmbește înțelegător. S-a obișnuit cu poantele mele.

Merg regulat la doctor, îmi setez alarme, să nu uit de

medicamente, evit oboseala. Fiecare criză de epilepsie e
precedată de o aură – cîteva minute stranii, de
avertizare. Uneori, celor dimprejur le cresc dinții,
unghiile, părul, sînii. Alteori, prind mirosuri
înțepătoare. Ca să mă liniștesc, îmi spun povești.
Vorbesc cu morți, răniți și luzări. În preajma lor, mă
simt în siguranță.

Wonderland!

Hai că ești bine, mă încurajează un fomist. Ești mai bine

decît mine. Cum te cheamă?

Cum mă cheamă? Țipo? Costanța? Alice? Crîngu? Naiba mai

știe...

Pune-te jos, altfel cazi și te spargi. Nu fi... surlă

bleagă!

Surlă, hî-hî.

Cuvintele își pierd semnificația. Mă întind pe podea și

aștept să treacă furtuna. Spaima e suportabilă.

Bogdan Munteanu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa

este romanul Stai jos sau cazi, Editura Nemira, 2022.

Spaime
De ce să-mi fie frică atunci cînd
merg singură pe stradă?
Cristina ŞTEFAN

Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022

Nu purta fustă scurtă. Nu te îmbrăca în blugi strîmți.

Nu-ți cumpăra pantofi cu toc. Nu te machia puternic. Nu
accepta băuturi de la necunoscuți. Nu-ți lăsa paharul
nesupravegheat. Nu te așeza pe scaunul din față al
taxiului. Nu pleca singură în alt oraș sau în altă țară.
Sună-mă cînd ajungi. Sună-mă cînd pleci. Sună-mă să vin
să te iau. Ține cheile la îndemînă. Ține telefonul la
îndemînă. Ține un spray cu piper în geantă. Fă un curs de
autoapărare. Nu te plimba singură ziua. Nu te plimba
singură noaptea. Nu te plimba singură. Rămîi pe străzile
umblate și bine luminate. Nu vorbi cu necunoscuți. Nu
lăsa garda jos. Nu permite nimănui să te atingă. Fii gata
să țipi.
Acestea sînt mesajele pe care le aude orice fată de mică.
Le-am auzit și eu de atîtea ori. Cu toate astea, la
optsprezece ani, nu l-au oprit pe un fost prieten să mă
înghesuie într-un colț al camerei, amenințîndu-mă, furios
că încheiasem relația. La fel cum nu i-au oprit nici pe
nenumărați alți necunoscuți să mă fluiere, să mă
urmărească pe stradă, să se frece de mine în transportul
în comun sau să mă agreseze verbal.

Ca băiat sau bărbat, nu e nevoie să-ți pui nici una

dintre problemele de mai sus. Îmi imaginez că probabil e
dificil să înțelegi teama de a fi acostată în timpul
zilei de un necunoscut, pe o stradă pustie, teama de a fi
pipăită în autobuz, de a fi șicanată singură pe bicicletă
în parc sau de a fi urmărită noaptea, pe drum spre casă,
atunci cînd probabilitatea de a păți asta ca bărbat e
egală cu zero. Însă femeile înfruntă zilnic astfel de
agresiuni, mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puțin
enervante, mai mult sau mai puțin înspăimîntătoare.

Inegalitatea merge și mai departe de hărțuirea stradală.

Doar în 2020, statisticile oficiale au înregistrat 10.000
de românce agresate chiar de partenerii lor, în timp ce
72 au fost ucise. Conform rapoartelor Ministerului
Afacerilor Interne, în același an, judecătorii și
polițiștii au eliberat aproape 8.400 de ordine de
restricție. Aproximativ o treime nu au fost însă
respectate, astfel că femeile vulnerabile au fost bătute
sau ucise chiar în sînul familiei care ar fi trebuit să
le protejeze. Un raport al Centrului FILIA din ianuarie-
august 2021 arată că, în medie, aproape în fiecare zi a
fost înregistrat un caz în care o minoră a fost violată,
agresată sexual sau supusă unui act sexual cu un adult
din familie. După mulți ani de tergiversări, în mai 2021,
Parlamentul a adoptat Legea privind monitorizarea
agresorilor și a persoanelor arestate la domiciliu,
urmînd ca, pînă în martie 2022, în etapa-pilot care
vizează agresorii din cazurile de violență domestică,
statul să achiziționeze 500 de brățări și să pună în
funcțiune un sistem electronic de monitorizare. Ulterior,
însă, conducerea MAI a anunțat prorogarea termenului pînă
la 1 octombrie 2022. Cu toate că în unele state vestice
aceste sisteme de monitorizare există de zeci de ani –
iar în Spania, de pildă, de cînd există brățările
electronice, nu a mai fost ucisă nici o femeie
beneficiară a acestui sistem –, în România se pare că nu
există voința politică de a implementa măsuri de
protecție.

Să fiu femeie nu e o invitație la agresiune. Sînt liberă,

dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică. Sînt conștientă la
fiecare pas de riscul pe care mi-l asum cînd merg singură
seara pe străzile orașului. Iar faptul că îmi iau niște
măsuri ca să mă protejez nu înseamnă că nu mi se poate
întîmpla nimic rău. În România, cultura violenței e încă
în floare. Agresiunea asupra femeilor pe stradă, la locul
de muncă sau acasă e încă banalizată, iar statul nu e
dispus să investească în protecția victimelor. Femeile
trebuie să aibă grijă de ele pe cont propriu, să se
învețe una pe alta metode de protecție. Dar de ce să-mi
fie frică atunci cînd merg singură pe stradă?

Sigur că #notallmen – nu e intenția mea să generalizez,

dar unde se află de fapt responsabilitatea pentru
educație? Să ne protejăm fiicele? Să ne educăm fiii? Sau
poate mai degrabă ambele? Să ne învățăm fiicele să se
protejeze și să ne educăm fiii să nu agreseze fetele. Să-
i învățăm pe băieți ce înseamnă hărțuirea, abuzul fizic
și emoțional, violul, coerciția, să-i învățăm să nu
tolereze agresiunea, să vorbească despre asta cu alți
băieți, să-i învățăm respectul față de fete. Dacă aceste
mesaje ar ajunge mai des la băieți, poate că fetele ar
avea mai rar motive de spaimă.

Reacția bărbaților din jurul meu, cînd aud de tema

hărțuirii stradale sau a violenței domestice, a fost de
multe ori tradusă în miștouri sau replici defensive. Dar
ei nu au de ce să se simtă atacați din moment ce nu
manifestă acest tip de comportament. Discuția e despre
agresori. Iar schimbarea nu poate avea loc cînd e dorită
doar de o jumătate din populație. Și bărbații pot deveni
aliații femeilor. Din poziția lor de putere, își pot
educa, cu blîndețe, prietenii și grupurile sociale, în
public sau în privat. Chit că educația de acum nu are
efecte imediate, vom vedea schimbarea peste o generație.
Și ne vom mulțumi.

Cristina Ștefan este jurnalistă.