VII.

Ocrotirea persoanei fizice

1. Protecţia specială a copilului reglementată de Legea nr. 272/2004

Pentru ocrotirea intereselor anumitor categorii de persoane, precum minorii, alienaţii sau
debilii mintali sau persoanele aflate în situaţii deosebit, dreptul civil a instituit anumite măsuri
precum: ocrotirea părintească, tutela, curatela, capacitatea de folosinţă anticipată, lipsa capacităţii
de execuţie, capacitatea de exerciţiu restrânsă etc.
Astfel, ocrotirea minorilor se asigură de către părinţi, iar în lipsa acestora de tutore sau
curator. La acestea se adaugă protecţia specială a minorului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea
părintească reglementate de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea dreptului copilului.
Potrivit acestui act normativ (art. 55) protecţia specială se asigură prin plasament, plasament în
regim de urgenţă, supraveghere specializată.
Părinţii sunt primii răspunzători pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului,
răspunderea colectivităţii locale fiind subsidiară, iar statul intervine doar complementar (art. 5 din
2-4 din Legea nr. 272/2004.) Aceste prevederi opinăm că vor avea efect cu privire la schimbarea
mentalităţii înrădăcinate în sfera persoanelor fizice, dar şi a serviciilor publice, în sensul că statul se
poate substitui oricum şi oricând părinţilor, preluând îndatoririle şi răspunderile pe care aceştia le au
faţă de copiii lor.
Prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului au fost
promovate o serie de aspecte pozitive pe care le vom enumera fără a intra în detalii:
A. Pentru asigurarea cu consecvenţă a principiului respectării interesului superior al
copilului, noile prevederi legale au ţinut seama de dispoziţiile cuprinse în documentele juridice
internaţionale ratificate de România, în special de Convenţia ONU privind drepturile copilului şi
Convenţia (europeană) a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
B. O mai corectă utilizare a terminologiei din Convenţia ONU: copil (şi nu minor sau copil
minor).
C. A fost preluată sintagma „protecţia alternativă” din Convenţia ONU în ceea ce priveşte:
tutela, măsurile de protecţie specială şi adopţia (art. 39 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 272/2004).
D. Pe lângă enumerarea măsurilor de protecţie alternativă, se clasifică şi tratează şi măsurile
de protecţie specială: plasament, în regim de urgenţă şi supravegherea specializată (art. 55-67 din
Legea nr. 272/2004) eliminându-se măsura de protecţie „încredinţarea minorului” din veche
reglementare, aceasta copiind practic cazurile de tutelă şi, prin urmare, fiind improprie şi neviabilă.
E. Respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părinteşti, ci
dimpotrivă, noile reglementări exclud, în ansamblul lor, încălcări sau limitări ale exercitării
drepturilor părinteşti prin acte administrative.
Prin urmare, o serie de competenţe din sfera administrativă (ale autorităţii tutelare sau
comisiei pentru protecţia copilului), au fost transferate către instanţele judecătoreşti, devenind astfel
atribute exclusiv ale acestora. Relevăm astfel:
Scoaterea copilului din familie împotriva voinţei (consimţământului) părinţilor sau a
copilului care a împlinit 14 ani (art. 53 alin. 3, teza a II-a şi art. 61 alin. 1 din Legea nr. 272/2004).
Instituirea tutelei copilului;
Cererea copilului care a împlinit vârsta de 14 ani pentru schimbarea felului învăţării şi al
pregătirii profesionale;
Soluţionarea unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti.
F. Mai sunt reglementate, pentru prima dată în legislaţia internă, în mod expres şi explicit,
aspecte cu privire la:
Concretizarea relaţiilor personale dintre copii şi părinţi sau rude precum şi cu alte persoane
faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament (art. 15) precum şi modul de exercitare a
acestora (art. 16);
 Deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor
părinţi, iar orice neînţelegere între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de
către instanţa judecătorească (art. 18);
Se reglementează procedura de întoarcere în România a copiilor neînsoţiţi, aflaţi pe teritoriul
altor state, modalităţile de colaborare între instituţiile implicate în procesul de repatriere a copiilor,
desemnarea reprezentantului legal al copiilor ce urmează a fi repatriaţi, stabilirea serviciilor
responsabile cu preluarea în regim de urgenţă a acestor copii;
Posibilitatea ascultării şi a copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, în orice procedură
judiciară sau administrativă care îl priveşte pe copil, dacă autoritatea competentă apreciază că
audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei (art. 24 alin. 2), până la această reglementare
fiind obligatorie doar ascultarea copilului care a împlinit 10 ani. Această prevedere va uşura foarte
mult activitatea comisiilor pentru protecţia copilului şi a instanţelor judecătoreşti, în sensul că pe
parcursul activităţii s-a demonstrat că uneori un copil de 9 ani şi 11 luni (lipsă o lună) putea să ofere
date importante pentru soluţionarea cauzei dar legea interzicea audierea acestuia;
Modalitatea de alegere a religiei de către copil, aceasta aparţinând acum părinţilor, până la
vârsta de 14 ani a copilului, iar peste 14 ani copilul având dreptul să-şi aleagă singur religia. Demnă
de reţinut este prevederea că persoanelor la care copilul se află ca o măsură de protecţie specială le
este interzisă orice acţiune menită să influenţeze convingerile religioase ale copilului (art. 25 alin. 2-
4);
Pot fi tutori nu doar persoanele fizice ut singuli, ci chiar soţul şi soţia împreună, adică o
familie de tutori;
Interdicţia plasamentului copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani, într-un serviciu de tip
rezidenţial, ci doar la familia extinsă (art. 60 alin. 1);
Posibilitatea ca tânărul care o dobândit capacitatea de exerciţiu deplină şi a beneficiat de o
măsură de protecţie specială, dar care nu-şi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în
propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, să beneficieze pe o perioadă de încă 2
ani de protecţie specială pentru facilitarea integrării sociale (art. 50-51).
G. Sunt enumerate in Legea nr. 272/2004 dispoziţii generice privitoare la:
Protecţia copiilor neglijaţi şi protecţia copiilor în caz de conflict armat (art. 72-79);
Protecţia copilului împotriva exploatării şi exploatării economice (art. 85-87), de o mare
utilitate pentru activitatea serviciilor publice judeţene de asistenţă socială;
Protecţia copilului împotriva consumului de droguri (art. 88);
Protecţia copilului împotriva abuzului şi neglijenţei (art. 89-97);
Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde penal (art. 80-84).
H. S-au reglementat, pentru prima data la nivel de lege, aspecte legate de prevenirea
abandonului copiilor în maternităţi. În caz de abandon/părăsire, se instituie o procedură bazată pe
celeritate şi competenţă precise, pentru depistarea mamei şi înregistrarea copilului la serviciul
public comisiilor de evidenţă a populaţiei în termen de 59 de zile.

2. Autoritatea părintească
2.1. Noţiune
Art. 483 C.civ. prevede: „(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri,
care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu
respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând
cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.
(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.”
Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor
minori.
Ocrotirea părintească reprezintă un complex de drepturi şi îndatoriri acordate şi respectiv
impuse de lege părinţilor, în scopul asigurării creşterii, educării şi formării copiilor pentru viaţă, în
armonie cu interesele generale ale societăţii.
 În doctrină, s-a impus definiţia potrivit căreia ocrotirea părintească este „mijlocul juridic de
ocrotire a minorului în care drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se
exercită, respectiv, se îndeplinesc de părinţi”.
În această materie, noţiunea de părinţi cuprinde atât pe părinţii fireşti (de sânge) cât şi pe
părinţii adoptatori, iar noţiunea de copil minor cuprinde, în egală măsură, copilul din căsătorie, din
afara căsătoriei (natural) şi copilul adoptat (art. 51 din Legea nr. 273/2004).
2.2. Începutul autorităţii părinteşti
Potrivit art. 484 C.civ. Ocrotirea părintească începe în momentul naşterii copilului şi se
prelungeşte în timp până la majoratul acestuia. Ea este reglementată unitar, are acelaşi conţinut şi
funcţionează potrivit aceloraşi principii, cu privire la toate categoriile de copii: din căsătorie, din
afara căsătoriei, cei rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată, desfăcută sau care a încetat, precum şi cei
adoptaţi.
Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.
2.3. Natura juridică
Ocrotirea părintească are o natură juridică complexă, în sensul că ea aparţine dreptului
familiei (persoana minorului), dreptului civil (bunurile minorului) dar şi altor ramuri de drept
(dreptul muncii, dreptul personal civil).
2.4. Principiile autorităţii părinteşti
Ocrotirea se fondează pe următoarele principii:
- Exercitarea în interesul superior al copilului;
- Supravegherea şi controlul autorităţii publice;
- Independenţă patrimonială;
- Conţinutul ocrotirii părinteşti;
- Egalitatea părţilor.
Principiul exercitării autorităţii părinteşti numai în interesul superior al copilului
Este prevăzut în art. 486 C. civ. – Noţiunea de interes superior al copilului este complexă.
Ea cuprinde un interes social, superior, potrivit căruia copilul trebuie crescut în spiritul principiilor
generale ale societăţii, şi un interes personal concret al minorului, în sensul că părinţii se vor îngrijii
de sănătatea şi dezvoltarea sa fizică, dar şi de educarea sa potrivit aptitudinilor sale. Părinţii trebuie
să se conducă înainte de orice, după interesul superior al copilului.
Principiul exercitării ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi controlul autorităţii publice
Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi, hotărăşte potrivit
interesului superior al copilului.
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se face sub îndrumarea şi
controlul efectiv şi continuu al autorităţii tutelare.
Atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor executive şi de dispoziţie a consiliilor
locale. De asemenea, instanţele judecătoreşti au atribuţii cu privire la exercitarea ocrotirii părinteşti
precum şi, Ministerul public are astfel de atribuţii intervenind în procesele cu minorii sau pornind
anumite acţiuni în interesul copilului.
Legea nr. 272/2004 reglementează în capitolul VII intitulat „Instituţii şi servicii cu atribuţii
în protecţia copilului”, doua categorii de instituţii: la nivel central (Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care
coordonează şi controlează activitatea de protecţie şi promovare a drepturilor copilului şi
monitorizează respectarea principiilor şi drepturilor stabilite de lege); la nivel local (Comisia pentru
protecţia copilului este un organ de specialitate al Consiliului Judeţean, fără personalitate juridică,
cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului; Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului este o instituţie publică în subordinea Consiliului Judeţean; Serviciile publice de asistenţă
socială organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţă
socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale cu atribuţii în domeniul protecţiei sociale.
Principiul independenţei patrimoniale în raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori (art.
500 C. civ.)
 Potrivit acestui principiu părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului. Ei reprezintă
sau încuviinţează actele juridice de dispoziţie în perioada în care minorul nu are capacitate de
exerciţiu sau are capacitate restrânsă de exerciţiu. În aceeaşi măsură, nici copilul nu are vreun drept
asupra bunurilor părinţilor săi. Între părinţi şi copiii lor minori există însă, în mod reciproc, dreptul
la moştenire şi dreptul la întreţinere.
Principiul Conţinutului unic al autorităţii părinteşti pentru copilul din căsătorie sau din
afara acesteia
Acest principiu este o consecinţă a asimilării depline a situaţiei copilului din afara mariajului
cu cel născut sau conceput în timpul căsătoriei ori din adopţie.
Art. 48 alin. 3 Constituţie, proclamă principiul potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt
egali în faţa legii cu copiii din căsătorie. Art. 505 C.civ. „În cazul copilului din afara căsătoriei a
cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv, faţă de ambii părinţi, autoritatea
părintească se exercită în comun şi în mod egal, de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.”
Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea autorităţii părinteşti
Acest principiu este un aspect al egalităţii în drepturi a soţilor şi este prevăzut expres, în
dispoziţiile art. 503 C.civ. „Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.”.
Art. 18 pct. 1 din Convenţia privind drepturile copilului consacră acest principiu astfel:
„Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea principiului potrivit căruia ambii părinţi au o
răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului”.
Răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revin în primul rând
părinţilor sau, după caz, reprezentanţilor săi legali.
Principiile enumerate mai sus trebuie exercitate cu observarea principiilor fundamentale care
guvernează cadrul legal general privind drepturile copilului (art. 6 din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului):
a) Respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) Egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c) Responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti;
d) Primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea
drepturilor copilului;
e) Decentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;
f) Asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
g) Respectarea demnităţii copilului;
h) Ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârstă şi de
gradul său de maturitate;
i) Asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea, în funcţie de
origine etnică, religioasă., culturală şi lingvistică;
j) Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
k) Asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
l) Interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu
ansamblul reglementărilor din această materie.

2.5. Conţinutul autorităţii părinteşti

Autoritatea părintească are în conţinutul ei drepturile părinteşti cu privire la persoana
copilului şi drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copiilor.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului
Ocrotirea copilului minor prin părinţi priveşte în primul rând persoana copilului. Latura
personală vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte preponderent raporturile de familie. În
acest scop părinţii cu privire la persoana copilului au următoarele drepturi şi îndatoriri:
a) părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea
fizică, psihică şi intelectuală;
b) părinţii au îndatorirea de a asigura educaţia copiilor, învăţătura şi pregătirea lor
profesională, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului;
 c) părinţii au dreptul de a-şi creşte personal copiii, de a stabili locuinţa copilului şi de a-l
ţine;
d) părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copiii lor, în situaţii legale în care copiii
nu se aflau alături de ei;
e) părinţii au dreptul de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile
personale sau patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii;
f) părinţii fireşti au dreptul să consimtă la adopţia copilului lor minor dacă aceasta este în
interesul copilului;
g) părinţii au obligaţia legală de întreţinere faţă de copiii lor minori.
h) părinţii sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Îndatoririle specifice sunt reglementate de art. 488 C.civ.
(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.
(2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele
care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia ;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii,
educării şi formării profesionale a copilului.
Măsurile disciplinare
Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta
dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului.
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. (art.
489 C.civ.).
Supravegherea copilului
Potrivit art. 493 C.civ. “Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.”
Relaţiile sociale ale copilului
Art. 494 C.civ. prevede: “Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza
unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de
până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă.”
Înapoierea copilului de la alte persoane
Art. 495 C.civ. prevede:
“(1) Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care
îl ţine fără drept.
(2) Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară
interesului superior copilului. ”

Drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copiilor

Potrivit dispoziţiilor art. 502 alin. 1 şi 2 C. civ., în ceea ce priveşte administrarea bunurilor
copilului minor, părinţii sunt supuşi aceluiaşi regim juridic ca tutorele, cu excepţia faptului că nu
trebuie să întocmească inventarul prevăzut de art. 140 C. civ.
În situaţia în care minorul nu a împlinit 14 nai, părinţii administrează bunurile acestuia şi îl
reprezintă în actele civile ce îl privesc. Ei pot încheia acte care permit folosirea şi întrebuinţarea
bunurilor copilului. Renunţarea la drepturile patrimoniale ale minorului ori gajarea bunurilor sale se
face numai cu prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, şi în general actele care depăşesc dreptul
de administrare sunt supuse acestei încuviinţări sub acţiunea anulării.
Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi îşi exercită singur
drepturile şi obligaţiile, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor şi, supă caz, a instanţei de tutelă.
Raţiunea pentru care se cere această încuviinţare este nevoia de a-l proteja pe minor faţă de
terţii faţă de care poate dobândi drepturi sau îşi poate asuma obligaţii. În această perioadă minorul
are un discernământ în formare şi în unele situaţii nu poate înţelege toate efectele juridice în care se
angajează.
 2.6. Exercitarea autorităţii părinteşti
Potrivit art. 503 alin. 1 C. civ. „Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea
părintească.”.
În regulă generală, dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti; potrivit dispoziţiilor art. 486 C. civ. hotărăşte instanţa de tutelă, după ce îi
ascultă pe părinţi şi analizează interesul acestuia.
În mod excepţional, autoritatea părintească se execută de către un singur părinte dacă
celălalt a decedat, este decăzut din drepturile părinteşti, este pus sub interdicţie judecătorească sau
se află, din orice motiv, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
În situaţia în care părinţii au divorţat, copilul este încredinţat spre creştere şi educare unuia
dintre ei. În această situaţie se vorbeşte de o scindare a ocrotirii părinteşti, în sensul că ea nu revine
în mod egal ambilor părinţi. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul încredinţării copilului în cazul
desfiinţării căsătoriei sau a copilului din afara căsătoriei.
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti poate să atragă
sancţionarea părinţilor. Legea prevede nu doar sancţiuni de dreptul familiei (decăderea din
drepturile părinteşti), dar şi sancţiuni civile, administrative şi chiar penale. De ex., răspunderea
părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori se fundamentează pe neîmplinirea obligaţiei de
supraveghere şi de creştere a copilului.

2.7. Încetarea autorităţii părinteşti

Autoritatea părintească se exercită tot timpul cât copiii sunt minori (0-18 ani), cu excepţia
cazului în care, prin căsătorie, minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.
Ocrotirea părintească încetează de regulă în momentul dobândirii capacităţii depline de
exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani.
În mod excepţional, aceasta poate înceta înainte de acest moment, prin instituirea tutelei în
condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

3. Tutela copilului
3.1. Noţiune şi reglementare
Prin tutela copilului se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea
părintească.
Prin tutelă, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul dispoziţiilor legale care
reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i
s-a atribuit funcţia de tutore – sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii
competente.
Sediul materiei: art. 110-163 C. civ.; art. 39-42 din Legea nr. 272/2004.
3.2. Caractere juridice
Dacă pentru minorul lipsit de ocrotirea părintească, tutela se înfăţişează ca mijloc de
ocrotire, pentru tutore ea se prezintă ca o îndatorire, o sarcină, ale cărei caractere sunt:
Legalitatea, în sensul că instituirea tutelei, cazurile de instituire, procedura de numire a
tutorelui, conţinutul ocrotirii prin tutelă şi încetarea tutelei minorului sunt stabilite de lege, prin
norme imperative.
Obligativitatea, acest caracter este conţinut în art. 119 C. civ. Care dispune: „Cel desemnat
tutore nu poate refuza numirea”. Existenţa unor cazuri în care sarcina tutelei poate fu refuzată,
prevăzute de art. 119 alin. 2 C. civ. Reprezintă excepţia, care confirmă regula, principiul.
Gratuitatea, art. 125 alin.1 C. civ. prevede că „Tutela este o sarcină gratuită.”; Cu toate
acestea, tutorele poate primi o remuneraţie în cuantum de cel mult 10% din veniturile produse de
bunurile minorului, cuantum stabilit de instanţa de judecată.
Personalitatea, aceasta înseamnă că tutela este strict personală, fiind instituită în
considerarea persoanei tutorelui. La numirea tutorelui se ţine seama de calităţile sale personale
(tutela este instituţie personală). Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie,
ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, poate să decidă ca administrarea
patrimoniului să fie încredinţată unei persoane fizice sau juridice specializate (art. 122 C.civ).
 Caracterul social, reprezintă grija manifestată de societate faţă de copiii lipsiţi de ocrotirea
părintească.
3.3. Principiile tutelei copilului
Principiile care generează tutela sunt:
a) Tutela se exercită exclusiv în interesul minorului, art. 133 din C. civ.;
b) Autonomia patrimonială (art. 500 C. civ.), care exprimă ideea potrivit căreia copilul nu
are vreun drept asupra bunurilor tutorelui, după cum nici tutorele nu are vreun drept asupra
bunurilor minorului;
c) Tutela se exercită sub un permanent control (art. 151 alin. 1 C. civ.) prevede că „Instanţa
de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de
familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia”.
3.4. Cazurile de instituire a tutelei
Ca regulă, tutela se deschide când o persoană fizică nu a împlinit 18 ani şi este lipsită de
ocrotirea părintească.
Potrivit dispoziţiilor art. 110 C. civ. şi art. 40 din Legea nr. 272/2004 tutela se instituie în
următoarele situaţii:
- ambii părinţi sunt decedaţi;
- ambii părinţi sunt necunoscuţi;
- ambii părinţi sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa
penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;
- ambii părinţi sunt dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi;
- la încetarea adopţiei, când instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul minorului
instituirea unei tutele.
Persoanele obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă
Potrivit prevederilor art. 111 C.civ. au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor
lipsit de îngrijire părintească, să înştiinţeze instanţa de tutelă:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care
locuieşte minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul
public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanţele judecătoreşti, reprezentanţii Ministerului Public şi ai poliţiei, cu prilejul
pronunţării, luării sau executării unei măsuri privative de libertate;
d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă
persoană.
3.5. Tutorele
3.5.1. Persoana care poate fi numită tutore
Potrivit prevederilor art. 112 C. civ. - (1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia,
împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.
(2) În cazul în care, în situaţia prevăzută la art.110 se află mai mulţi minori care sunt fraţi
sau surori, se numeşte, de regulă, un singur tutore.
3.5.2. Persoanele care nu pot fi numite tutore
Art. 113 C. civ. prevede că nu poate fi tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini
sarcina tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur,
în momentul morţii, autoritatea părintească.
 Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul
tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceeaşi procedură ca şi la numirea lui.
3.5.3. Desemnarea tutorelui de către părinte
În temeiul art.114 C.civ. „(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract
de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi
numită tutore al copiilor săi.” Această desemnare poate fi revocată oricând de părinte, chiar şi
printr-un înscris sub semnătură privată. Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi
numită tutore se va înscrie în registrul naţional notarial.
În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori
există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile
tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va hotărî ţinând seama de
condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.
(art.115 C.civ.).
Persoana desemnată tutore nu poate fi înlăturată de către instanţă fără acordul său, decât
dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art.113 sau dacă prin numirea sa interesele
minorului ar fi periclitate (art.116, alin. (1) C.civ.).
În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea
atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la
cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un
tutore provizoriu (art.116, alin. (2) C.civ.). După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu
a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare
sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condiţiile art.118. C.civ.
3.5.4. Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă
Tutore este persoana fizică numită prin hotărârea instanţei de tutelă competentă pentru a
îndeplini, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea instituţiilor publice abilitate, sarcina tutelei cu
privire la un minor, sau cu privire la o persoană pusă sub interdicţie.
Potrivit legii, poate fi numit tutore orice persoană majoră care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
a) să fie persoană cu domiciliul în România (art. 41 alin. 1); condiţia nu este îndeplinită dacă
persoana are domiciliul în străinătate sau are numai rezidenţa în România;
b) să nu fie în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate menţionate de art. 113 C. civ.;
c) persoana sau familia să fie evaluată de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului şi să fie propusă pentru a fi numită tutore de către părinţi.
În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se
opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să
îndeplinească această sarcină ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de apropierea
domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă
(art.118 C.civ.).
3.5.3.1. Procedura de numire
Potrivit art. 119 C. civ. „(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa
de tutelă în camera de consiliu prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut
prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele
prevăzute la art.120 alin.(2).
(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie,
numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.
(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei de
tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.
(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.
(6) Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului,
putând chiar să numească un curator special.”
3.5.3.2. Refuzul continuării tutelei
Art. 120 alin. (2) C. civ. prevede că cel numit tutore poate refuza continuarea tutelei în
următoarele cazuri:
 a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării
domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea
să îndeplinească această sarcină.
3.5.3.3. Înlocuirea tutorelui
Cererea de înlocuire se adresează instanţei de tutelă, care va hotărî de urgenţă. Până la
soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuţiilor (art.121
C.civ.).
3.6. Consiliul de familie
Constituirea, rolul, atribuţiile şi funcţionarea Consiliului de familie sunt reglementate de art.
124-132 C.civ.
3.6.1. Rolul Consiliului de familie
Potrivit art. 124 C. civ. „(1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea
modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi
bunurile minorului.” Consiliul de familie nu se va institui în cazul ocrotirii minorului prin părinţi,
prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege.
3.6.2. Membrii Consiliului de familie (art. 125 C. civ.)
Consiliul de familie se constituie de către instanţa de tutelă şi este compusă din 3 membri
având calitatea de rude sau afini (instanţa ţine seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale
cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini instanţa poate numi şi alte persoane care au avut
legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.
Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.
Instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi.
Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.
Dispoziţiile legale privind tutorele (incompatibilitatea, refuzul continuării tutelei – art. 120
alin.2 litera d -, înlocuirea, interzicerea unor acte juridice) se aplică în mod corespunzător şi
membrilor Consiliului de familie.
Nu poate refuza continuarea activităţii în consiliul de familie:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii.
3.6.3. Constituirea Consiliului de familie
Potrivit art. 128 C. civ. „(1) În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care
îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanţa de
tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui
desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului.
(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face, cu acordul acestora.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264.”
În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit
vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit
vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru
soluţionarea cauzei.
Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie,
potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate
avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
Orice copil poate cere să fie ascultat. Respingerea cererii de către autoritatea competentă
trebuie motivată.
3.6.4. Funcţionarea Consiliului de familie (art. 129 C. civ.)
Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, la solicitarea
oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau a
instanţei de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi
mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile,
prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.
Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului sau, după caz, la sediul
instanţei de tutelă când aceasta a făcut convocarea şi sunt prezidate de persoana cea mai înaintată în
vârstă.
În cazul în care membrii consiliului nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane
care sunt rude sau afini cu părinţii minorului. Soţii se pot reprezenta reciproc.
3.6.5. Atribuţiile Consiliului de familie (art. 130 C. civ.)
La solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă, Consiliul de familie dă avize consultative, şi
ia decizii, în cazurile prevăzute de lege cu votul majorităţii membrilor săi. Deciziile consiliului de
familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit.
3.6.6. Deciziile Consiliului de familie
Art. 131 C. civ. prevede: „Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în
plângerile formulate potrivit prezentului cod, instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod
definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.”
3.6.7. Imposibilitatea constituirii Consiliului de familie
În temeiul art. 132 C. civ. tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita
singur tutela în următoarele cazuri:
- nu este posibilă constituirea unui nou consiliu;
- există contrarietate de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi
supleanţi.

3.7. Exercitarea tutelei în interesul minorului

În îndeplinirea sarcinii tutelei, tutorele are două categorii de obligaţii principale:
a) de a îngriji de persoana minorului, adică de a creşte copilul, preocupându-se de sănătatea
şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia
potrivit cu aptitudinile lui;
b) de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, respectiv de a-i
încuviinţa actele (după cum minorul este sub 14 ani sau peste această vârstă).

Pot fi tutori nu doar persoanele fizice ut singuli, ci chiar soţul şi soţia împreună, adică o
familie de tutori (art. 135 C.civ.). În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ,
instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.
3.8. Conţinutul ocrotirii copilului prin tutelă
Ca şi ocrotirea părintească, ocrotirea prin tutelă are în conţinutul său cele două aspecte:
personală şi patrimonială, având şi ea, la rândul ei o natură juridică complexă.
Competenţa patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde:
a) administrarea bunurilor copilului de până la 14 ani;
b) reprezentarea, în actele civile, a copilului sub 14 ani;
c) încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale copilului de peste 14 ani.
3.8.1. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
Potrivit art. 136 C.civ. „Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul
consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter curent.”
Domiciliul minorului
Art. 137 C.civ. prevede: „(1) Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu
autorizarea instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o
reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi
de îndată încunoştinţată de tutore.”
Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale
Art. 138 C.civ. reglementează această problemă astfel:
a. Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, felul învăţăturii sau al pregătirii
profesionale pe care acesta o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta, decât cu
încuviinţarea instanţei de tutelă.
 b. Pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu poate, împotriva
voinţei, să schimbe felul învăţăturii, hotărâtă
de părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.
3.8.2. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile copilului
Administrarea bunurilor minorului implică unele obligaţii pentru tutore la deschiderea
tutelei (art. 140, 141 C.civ.), pe perioada tutelei (art. 142 - 149 C.civ.) şi la încetarea tutelei (art. 156
- 163 C.civ.).
Obligaţiile tutorelui la deschiderea tutelei
a. După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un
delegat al instanţei de tutelă, va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un
inventar, care va fi supus aprobării instanţei de tutelă. Inventarul bunurilor minorului va începe să
fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de către instanţa de tutelă.
Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare în
scris, la întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe
care le au faţă de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere.
Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii
faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la
ele.
b. Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte
de conservare şi acte de administrare ce nu suferă întârziere.
Obligaţiile tutorelui pe parcursul tutelei
Tutorele are următoarele îndatoriri:
a. să administreze cu bună-credinţă bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţionează în
calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului;
b. să acţioneze cu diligenţa pe care un proprietar o depune în administrarea bunurilor sale;
c. să acţioneze cu onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a scopului urmărit;
d. să-l reprezinte pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de
14 ani;
e. să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de
minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. Darea de seamă se va prezenta instanţei
de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic. Dacă averea minorului este de
mică însemnătate, instanţa de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea
bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani;
f. La cererea instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de
minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
Consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi
administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Decizia
consiliului de familie se aduce la cunoştinţă, de îndată, instanţei de tutelă.
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă
din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanţa de tutelă
va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin licitaţie publică.
Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude, minorul are dreptul la
asistenţă socială.
Obligaţiile tutorelui la încetarea tutelei
a. Este dator ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanţei de tutelă o dare de
seamă generală; (trebuie să cuprindă situaţiile veniturilor şi a cheltuielilor pe ultimii ani, să indice
activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se află procesele minorului). Dacă funcţia tutorelui
încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori
sau, în caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult
30 de zile de la data acceptării moştenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanţa de
tutelă.
b. Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor,
moştenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor
legal ori, în lipsă, de curatorul special numit de către instanţa de tutelă.
 c. După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă va da
tutorelui descărcare de gestiune, dar tutorele răspunde pentru prejudiciul cauzat de culpa sa.
Reprezentarea legală, în actele civile, a copilului sub 14 ani
Potrivit art. 143 C. civ. „Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele
juridice, dar numai până la data la care împlineşte vârsta de 14 ani”.
Reprezentarea este un procedeu prin care o persoană (numită reprezentant încheie un act
juridic în numele şi în contul altei persoane (numită reprezentat), în aşa fel încât efectele actului
încheiat se produc direct în persoana reprezentatului. Prin efectul reprezentării, cel reprezentat
devine în mod direct parte în actul juridic încheiat de reprezentantul său în limitele puterilor
conferite, ca şi când l-ar fi încheiat el însuşi.
Are calitatea de reprezentat minorul sub 14 ani pentru care s-a instituit tutela, fiind
reprezentat în actele juridice civile, în temeiul legii, de către tutore.
Pentru a contura limitele reprezentării legale vom prezenta în continuare ce acte civile poate
să încheie tutorele. Sub acest aspect, distingem trei categorii de acte juridice civile:
Actele pe care tutorele copilului sub 14 ani le poate încheia singur, fără avizul consiliului
de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă
Fac parte din această categorie: actele de conservare şi actele de administrare a
patrimoniului.
Actele de conservare privesc orice măsură ca urmăreşte ocrotirea şi păstrarea unui drept în
scopul de a se evita pierderea lui. Asemenea acte comportă cheltuieli reduse comparativ cu valoarea
dreptului ce se conservă. Sunt acte de conservare: întreruperea unei prescripţii; înscrierea unei
ipoteci sau a unui privilegiu în registrele de publicitate.
Actele de administrare sunt acele acte săvârşite asupra unor bunuri sau asupra unui
patrimoniu în scopul întreţinerii şi folosirii acestora. Au acest caracter: perceperea fructelor şi
recoltelor sau încasarea veniturilor; închirierea; orice măsuri de utilizare, amenajare, exploatare ori
punere în valoare a bunului.
Art. 144 C. civ.: „tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără
autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi
cele devenite nefolositoare pentru minor”.
Actele juridice pe care tutorele copilului sub 14 ani nu le poate încheia valabil decât cu
avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă
Art. 144 alin. 2 C. civ. prevede că „Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi
autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte
sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să
încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.”.
Textul are în vedere actele juridice civile de dispoziţie prin care un lucru este scos, temporar
sau definitiv, parţial sau integral, dintr-un patrimoniu, fie trecând într-un alt patrimoniu, fie încetând
să mai existe ca urmare a consumării sau distrugerii lui. Au acest caracter actele de înstrăinare
(indiferent dacă sunt cu titlu oneros sau cu titlu gratuit), actele de constituire a unor drepturi reale
)uzufruct, uz, abitaţie, servitute) care duc la restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate, actele
de consumare sau distrugere materială a lucrului etc.
Art. 149 alin. 2 C. civ. califică drept act de dispoziţie şi ridicarea de la bancă a sumelor de
bani care depăşesc nevoile întreţinerii a minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi
instrumentele financiare.
Actele pe care tutorele nu le poate încheia nici cu avizul consiliului de familie sau
autorizarea instanţei de tutelă
În aceasta categorie intră actele juridice civile menţionate de:
art. 147 C. civ.: „Este interzisă încheierea de acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie
dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta” şi
art. 144 alin. 1 C. civ.: „Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să
garanteze obligaţia altuia”. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului.
3.8.3. Încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele copilului între 14-18 ani
În temeiul art. 146 C. civ. alin. 1 „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte
juridice cu încuviinţarea scrisă a tutorelui.” (2) „Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie
face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi
cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de
familie.”
3.9. Încetarea tutelei copilului
Tutela minorului încetează definitiv în următoarele cazuri:
a) dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu;
b) stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi;
c) ridicarea sancţiunii care a constat în decăderea din drepturile părinteşti;
d) ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;
e) reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi dispăruţi sau morţi;
f) moartea minorului.
3.10. Cazurile de înlocuire a tutorelui
Tutorele urmează a fi înlocuit cu un altul la:
a) moartea tutorelui;
b) îndepărtarea de la tutelă potrivit art. 156 alin. 2 şi art. 158 C. civ.;
c) în locul tutorelui minorului este numit „tutorele interzisului” (art. 166 C. civ.);
d) la cererea sa, tutorele este înlocuit.
3.11. Răspunderea tutorelui copilului
Tutorele este răspunzător de modul în care își îndeplineşte obligaţiile privind ocrotirea
persoanei minorului şi interesele patrimoniale ale acestuia.
Răspunderea tutorelui poate fi penală sau civilă, după caz.
Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu
nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui.
Împotriva actelor sau faptelor tutorelui păgubitoare pentru minor se poate face plângere la
instanţa de tutelă.
Potrivit art. 214 C. pen. tutorele poate răspunde penal pentru săvârşirea infracţiunii de
gestiune frauduloasă.
În materie civilă răspunderea poate fi patrimonială ori nepatrimonială.
Răspunderea patrimonială poate fi atrasă pentru fapta proprie a tutorelui care exercitând
necorespunzător atribuţiile sale cauzează prejudicii materiale copilului aflat sub tutela sa ori altor
persoane prin culpa sa.
Tutorele nu răspunde civil pentru faptă ilicită a copilului aflat sub tutelă, potrivit art. 1000
alin. 2 şi 4 C. civ. întrucât este o răspundere instituită special pentru părinţi, ce nu poate fi extinsă
către tutore.
Potrivit art. 155 C.civ. : (1) „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie,
oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de
tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor”. „Tutorele va fi îndepărtat
dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi
dacă nu şi-a îndeplinit corespunzător sarcina” (art. 158 C.civ.).
În condiţiile Legii nr. 272/2004, îndepărtarea tutorelui din tutelă, ca răspundere
nepatrimonială este de competenţa Judecătoriei

4. Curatela copilului
4.1. Definiţie
Curatela este o instituţie de drept civil având drept scop ocrotirea juridică a persoanelor
fizice în anumite situaţii speciale prevăzute de lege, care le împiedică sa-şi execute drepturile şi să-
şi apere interesele.
Altfel spus, curatela copilului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar, de ocrotire a
minorului, până la soluţionarea unei anumite situaţii, fiind o tutelă ad-hoc.
Aceasta înseamnă că, în esenţa curatelei minorului îi sunt aplicabile regulile tutelei
minorului.
4.2. Instituirea curatelei copilului
Ca şi tutela, curatela copilului se instituie prin numirea de către instanţa de tutelă de la
domiciliul acestuia, fie din oficiu, fie la cererea unei persoane din cele menţionate de art. 111 C.
civ., a unei persoane numite curator, având misiunea de a reprezenta interesele celui aflat în această
nevoie (numit reprezentat).
Prin art. 150 alin. 1 este reglementată posibilitatea numirii de către instanţă „în caz de
urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are
reprezentant legal, instanţa la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special, care să o
reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii”, subliniindu-se de asemenea, că
„instanţa va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant şi
reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal”.
Așadar, „numirea acestor curatori se va face de instanţa competentă să hotărască asupra
cererii de chemare în judecată”.
În raport cu această ultimă dispoziţie imperativă din textul de lege menţionat, competenţa de
soluţionare a cererii formulate de partea interesată, pentru numirea unui curator special, revine
întotdeauna instanţei pe rolul căreia se află cauza.
4.3. Conţinutul curatelei copilului
Curatela priveşte atât persoana cât şi bunurile copilului.
Latura patrimonială a ocrotirii copilului de către curator, cuprinde prin asemănare cu cele
menţionate la tutela copilului:
a) administrarea bunurilor copilului;
b) reprezentarea copilului de până la 14 ani în actele civile;
c) încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale copilului între 14 şi 18 ani.
Curatela se instituie cu consimţământul celui reprezentat, afară de cazurile în care
consimţământul acestuia nu poate fi luat.
În principiu, instituirea curatelei nu aduce atingerea capacităţii juridice a reprezentatului.
Instanţa judecătorească poate da instrucţiuni curatorului cu privire la felul în care trebuie să-şi
desfăşoare activitatea, în locul celui reprezentat, ori de câte ori acesta nu poate da el însuşi
asemenea instrucţiuni.
4.4. Cazuri de instituire a curatelei copilului
Codul civil reglementează patru cazuri de instituire a curatelei copilului.
- Cazul contrarietăţii de interese (art. 150 alin (1) C.civ.);
- Cazul înlocuirii unui tutore (art. 159 C.civ.);
- Cazul punerii sub interdicţie a minorului (art. 167 C.civ.);
- Cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori a tutorelui minorului de a-l ocroti (art. 150
alin (2) C.civ.).
Conform legii, în cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, sau -
după caz - cele de la tutelă.
Cazul contrarietăţii de interese, prevăzut de art. 150 alin. (1) C.civ.
Art. 150 C. civ. reglementează contrarietatea de interese între copil şi reprezentantul ori
ocrotitorul legal astfel „ori de câte ori se ivesc între tutore şi minor interese contrare, care nu sunt
dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special”.
Art. 150 se aplică şi în caz de contrarietate de interese între copil şi părinte.
În practică, un asemenea caz e întâlnit în materie succesorală, când, spre exemplu copilul
minor al defunctului vine la moştenire alături de soţul supravieţuitor al defunctului. Regula îşi
găseşte aplicabilitate şi în caz de contrarietate de interese între minor şi părinte; de ex. în litigiile de
ieşire din indiviziune când printre părţi figurează alături de copil, unul sau ambii părinţi.
Cazul înlocuirii unui tutore al minorului cu alt tutore, dar nu imediat, potrivit art. 159 C.
civ.: ” Până la preluarea funcţiei de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 (moartea
tutorelui) şi 158 (îndepărtarea tutorelui), instanţa de tutelă poate numi un curator special.
Cazul prevăzut de art. 150 alin. 2 C. civ. priveşte împiedicarea vremelnică a părintelui ori
tutorelui copilului de a-l ocroti.
Potrivit art. 150 alin. 2 instanţa de tutelă va putea numi un curator special „dacă din cauza
bolii sau alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe
care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează”.
Este curatela părintelui sau a tutorelui împiedicat în activitatea sa de ocrotire.
 Cazurile de instituire a curatelei copilului prezentate au privit luarea în considerare a lipsei
de capacitate sau a capacităţii restrânse a celui reprezentat (a celui aflat în această nevoie).
Apartenenţa unei curatele la una sau alta dintre categoriile de mai sus rezultă din examinarea
conţinutului şi caracteristicilor cazurilor concrete de aplicare a curatelei, ca şi din aplicarea la
acestea a principiilor şi regulilor generale care generează această instituţie unitară a dreptului civil.
4.5. Încetarea curatelei copilului
Încetarea curatelei se face de către organul care a instituit-o la cererea curatorului, a celui
reprezentat, a oricăreia dintre persoanele fizice sau juridice îndreptăţite să ceară instituirea acestei
măsuri, sau chiar din oficiu atunci când au încetat cauzele care au determinat-o.
Art. 185 C.civ. prevede cu privire la încetarea curatelei „Dacă au încetat cauzele care au
provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, celui
reprezentat, a oricăruia din cei prevăzuţi în art. 111 C. civ.”
4.6. Răspunderea curatorului
Regulile privind răspunderea tutorelui copilului, se aplică şi în situaţia curatorului acestuia.

5. Ocrotirea interzisului judecătoresc

5.1. Noţiune şi reglementare
Instituţia interdicţiei judecătoreşti este reglementată de art. 164-177 C. civ.
În doctrină, interdicţia judecătorească este definită ca fiind „măsura de ocrotire, de drept
civil, care se ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de capacitate
de exerciţiu şi instituirea tutelei”.
Din această definiţie, rezultă trăsăturile caracteristice ale interdicţiei:
a) este o măsură de ocrotire de drept civil;
b) această măsură poate fi luată numai de instanţa judecătorească.
5.2. Condiţiile de fond pentru punerea sub interdicţie
Art. 164 stabileşte că, pentru a se dispune de către instanţa judecătorească punerea sub
interdicţie a unei persoane trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond:
a) Persoana să fie lipsită de discernământ;
b) Cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori debilitatea mintală;
c) Lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să se îngrijească de interesele sale.
Legiuitorul a apreciat că este necesară numai ocrotirea debililor mintali. Din punct de vedere
juridic, termenul de debil mintal este interpretat în sens larg, cuprinzând şi cazurile de idioţie ţi de
imbecilitate, pe care legea nu le include expres printre situaţiile de interdicţie.
Condiţiile de fond ale punerii sub interdicţie, fiind reglementate de norme de excepţie, sunt
de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că interdicţia nu poate fi cerută şi dispusă atunci
când persoana fizică nu se poate îngriji de propriile-i interese din alte motive decât lipsa
discernământului, cum ar fi vârsta înaintată ori altă suferinţă fizică ori psihică, în afara alienaţiei şi
debilităţii mintale.
În ipoteza în care discernământul există, persoana este capabilă, dar se poate găsi în situaţii
sau stări care să o împiedice să-şi apere interesele în mod satisfăcător, de exemplu: bătrâneţea, boala
(paralizie) sau infirmităţi fizice (surdomutismul), nu se justifică punerea sub interdicţie, ci eventual
instituirea unei curatele.
De asemenea, unele tulburări psihice, forme uşoare de nevroze, psihoze sau manii nu
justifică o punere sub interdicţie, dacă manifestarea lor „nu influenţează în atare măsură
discernământul, încât să-l facă pe cel a cărui punere sub interdicţie se cere inapt de a-şi îngriji
interesele.”
În cazul viciilor, alcoolismul cronic sau jocurile de noroc nu justifică prin ele însele punerea
sub interdicţie, ci trimit spre o problemă mai delicată, aceea a risipirii bunurilor.
De asemenea un comportament agresiv al unei persoane, cu ameninţări şi manifestări
neplăcute pentru cei din jurul său, nu poate îndreptăţi punerea sub interdicţie.
5.3. Procedura punerii sub interdicţie
Instanţa competentă în soluţionarea cererii de punere sub interdicţie este Judecătoria de la
domiciliul pârâtului.
 Cererea de punere sub interdicţie judecătorească poate fi făcută, potrivit art. 165 din C.civ.
de către persoanele prevăzute în art. 111 din acelaşi act normativ şi anume:
a) persoanele apropiate persoanei în cauză şi administratorii şi locatarii casei în care
locuieşte aceasta;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul
public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interziceri
drepturilor părinteşti;
d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă
persoană.
5.3.1. Desemnarea tutorelui
Art. 166 C.civ. prevede: „Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate
desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care
urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă
sub interdicţie judecătorească.”
5.3.2. Procedura
Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor
C.proc.civ.
5.3.3. Numirea tutorelui
Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore
pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile 114-120 C.civ. se aplică în
mod corespunzător.
5.4. Efectele punerii sub interdicţie judecătorească
Potrivit art. 169 C.civ. „(1) Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea
judecătorească a rămas definitivă.
(2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane
decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă,
afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.”
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a constatat starea de alienaţie
sau debilitate mintală şi s-a dispus punerea sub interdicţie a persoanei în cauză, are două efecte:
a) lipsirea de capacitate de exerciţiu;
b) instituirea tutelei interzisului.
5.4.1. Lipsirea de capacitate de exerciţiu
Potrivit dispoziţiilor art. 43 din C.civ., în afară de minorul sub 14 ani, este lipsită de
capacitate de exerciţiu şi persoana pusă sub interdicţie (judiciară).
În consecinţă, este complet lipsită de capacitate de exerciţiu persoana fizică indiferent de
voinţă, care, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală, a fost pusă sub interdicţie prin
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Efectul privind lipsirea de capacitate de exerciţiu se produce în funcţie de capacitatea pe
care o avea persoana la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile, după cum urmează:
a) dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de capacitate
de exerciţiu se produce de la data când va împlini 14 ani (până la vârsta de 14 ani persoana fizică
este lipsita de capacitate de exerciţiu prin efectul legii);
b) dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor între 14 şi 18 ani, se trece de la
capacitatea de exerciţiu restrânsă la lipsa capacităţii de exerciţiu;
c) dacă persoana pusă sub interdicţie este major, se trece de la capacitatea de exerciţiu
deplină la lipsa capacităţii de exerciţiu.
În temeiul art. 43 alin. 2 C.civ., pentru persoanele fizice ce nu au capacitate de exerciţiu
actele juridice se încheie în numele acestora de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de
lege.
5.4.2. Instituirea tutelei interzisului
Potrivit art. 170 alin. 1 C.civ. : „Hotărârea de punere sub interdicţie va fi comunicată, în
condiţiile legii, instanţei de tutelă, care va desemna, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus
sub interdicţie judecătorească.
 De asemenea, hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată şi
autorităţilor de sănătate publică teritoriale, pentru ca acestea să instituie asupra celui interzis o
supraveghere medicală permanentă, potrivit legii.”
Aplicarea regulilor de tutelă
Art. 171 C.civ. prevede : „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de
14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu
dispune altfel”.
Ocrotirea interzisului prin tutelă este reglementată de art. 174-176 C.civ. :„(1) Tutorele este
dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i
îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile
celui pus sub interdicţie judecătorească. (2) Instanţa de tutelă, luând avizul consiliului de familie şi
consultând un medic de specialitate, va hotărî, ţinând seama de împrejurări, dacă cel pus sub
interdicţie judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.”
Art. 176 C.civ. prevede: „(1) Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se
afla sub ocrotirea părinţilor, rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se
numi un tutore. Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.
(2) Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie judecătorească,
instanţa de tutelă numeşte un tutore.
(3) În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla sub tutelă,
instanţa de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie
numit un nou tutore.”
Dacă între tutore şi interzis se ivesc interese potrivnice, dar nu de natura a determina
îndepărtarea din tutelă, se va numi un curator special.
5.4.3. Data procedurii efectelor punerii sub interdicţie
Aceasta este stabilită de art. 169 C.civ. alin 1 care dispune „interdicţia îşi produce efectele
de la data când hotărârea a rămas definitivă”(irevocabilă); „după ce a rămas definitivă, hotărârea se
va comunica, fără întârziere, de către instanţa judecătorească ce a pronunţat-o, instanţei locului unde
actul de naştere a celui pus sub interdicţie a fost înregistrat spre a fi transcrisă în registrul anume
destinat” (alin. 1 art. 170 C.civ.) ; „Când sentinţa judecătorească prin care s-a pronunţat interdicţia a
fost atacată cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa de recurs va face ea însăşi comunicarea
prevăzută de acest articol trimiţând, în copie, dispozitivul sentinţei”.
Art. 169 alin. 2 C. civ. prevede că “Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu
poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute
de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie
pe altă cale.”
5.5. Ridicarea interdicţiei judecătoreşti
Potrivit dispoziţiilor art. 177 C.civ. „Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia,
instanţa judecătorească va pronunţa ridicarea ei.”
Cererea de ridicare a interdicţiei judecătoreşti poate fi susţinută de interzis, de tutore,
precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111.
Interdicţia judecătorească încetează prin:
a) încetarea capacităţii de folosinţă a interzisului;
b) ridicarea interdicţiei de către instanţă;
Hotărârea privind ridicarea interdicţiei produce efecte de la data când rămâne definitivă. În
acest scop se va comunica de către instanţa care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris în
registrul special şi totodată spre a face în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe
marginea hotărârii prin care s-a pronunţat interdicţia.

6. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

6.1. Noţiuni generale
Curatela are drept scop ocrotirea juridică a persoanelor fizice aflate în situaţii speciale,
prevăzute de lege, care le împiedică să-şi exercite drepturile şi să-şi apere interesele.
6.2. Sediul materiei
Sediul acestei materii se află în Codul civil, art. 178-186.
 6.3. Clasificare
Analizând dispoziţiile legale ce reglementează curatela, instituţia de drept civil, rezultă că
există două categorii de curatele:
6.3.1. Curatela incapabilului
Este măsura de ocrotire luată în favoarea celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă.
6.3.2. Curatela capabilului
Este măsura de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină,
dar aflată în anumite situaţii speciale, ce o împiedică să-şi ocrotească interesele şi să-şi administreze
bunurile.
Curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat, curatelei incapabilului i se aplică
regulile de la tutelă.
6.4. Cazuri de instituire a curatelei
În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui curatela în următoarele
cazuri reglementate de art. 178 C.civ.
6.4.1. Curatela bătrânilor, bolnavilor sau persoanelor cu dezabilități
„Dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu
poate, personal, să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi,
din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant sau un administrator.” Instanţa de tutelă
competentă este instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate.
6.4.2. Curatela pentru rezolvarea unor situaţii urgente
Acest tip de curatelă este aplicabilă dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană –
deşi capabilă din punct de vedere juridic – nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia
măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare. Se aplică şi persoanelor care au
numai capacitate de exerciţiu restrânsă. Instanţa de tutelă competentă este fie instanţa de la
domiciliul persoanei reprezentate, fi instanţa de la locul unde trebuie luate măsurile urgente.
6.4.3. Curatela părintelui sau a tutorelui împiedicat în activitatea de ocrotire
Acest tip de curatelă este aplicabilă dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau
tutorele este împiedicat să împlinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau
ale cărei acte le încuviinţează, persoana fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la
domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
6.4.4. Curatela celui dispărut
Acest tip de curatelă este aplicabilă dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre
ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
Cazuri reglementate de Legea nr.36/1995
În ultimele două cazuri de tutelă, instanţa de tutelă competentă este instanţa de la ultimul
domiciliu din ţară al celui lipsă ori a celui dispărut.
În conformitate cu prevederile Legii notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995,
întâlnim:
1. Curatela surdomutului, aplicabilă în situaţia în care un surdomut, care nu ştie să scrie,
urmează să accepte o donaţie.
2. Curatela succesorală notarială, instituită de către notar dacă nu există un custode al
succesiunii, iar conservarea bunurilor succesorale necesită anumite cheltuieli.
6.5. Procedura instituirii, conţinutul ocrotirii şi încetarea curatelei
6.5.1. Procedura instituirii curatelei
Potrivit art. 182 C.civ. : (1) „Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi
reprezentat, a soţului său, a rudelor, a celor prevăzuţi în art. 111, precum şi a tutorelui, în cazul
prevăzut de art. 150 instanţa de tutelă competentă poate institui curatela.”
Din analiza textelor legale ce reglementează procedura instituirii curatelei rezultă că aceasta
se instituie cu consimţământul celui reprezentat, afară de cazurile în care consimţământul acestuia
nu poate fi dat.
6.5.2. Conţinutul ocrotirii persoanei fizice prin curatelă
Conţinutul ocrotirii persoanei fizice prin curatelă, este reglementat astfel:
 a) Art. 183 alin. 1 C.civ.: „În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la
mandat”, caz în care, conţinutul ocrotirii este determinat de mandatul încredinţat de persoana
reprezentată;
b) Art. 181 C.civ. „În cazurile prevăzute de art. 178 C.civ., instituirea curatelei nu aduce
atingerea capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă”;
c) Art. 183 C. civ. „Instanţa care a instituit curatela poate stabili limitele mandatului şi poate
da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu
este în măsură să o facă”;
d) În îndeplinirea serviciilor sale, în fiecare caz în parte, curatorul trebuie să aibă în vedere
scopul instituirii curatelei.
6.5.3. Încetarea curatelei
Prin încetarea curatelei se poate înţelege atât încetarea funcţiei curatorului, cât şi încetarea
măsurii curatelei.
Funcţia curatorului poate înceta:
- prin voinţa persoanei reprezentate (revocarea curatorului)
- înlocuirea curatorului, la cererea acestuia (art. 184 C.civ. „Curatorul este în drept să ceară
înlocuirea sa după trei ani de la numire. Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa
şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani”).
Măsura curatelei încetează:
- prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care au generat-o
- prin decesul persoanei ocrotite.
Anularea deciziei prin care a fost instituită curatela poate fi admisă de instanţa
judecătorească chiar dacă, între timp, curatela a încetat.
6.6. Asistarea persoanelor vârstnice la încheierea unor acte juridice civile
6.6.1. Reglementare
În condiţiile Legii nr. 17/200 art. 30 „persoanele vârstnice (care au împlinit vârsta de
pensionare) vor fi asistate, la cerere sau din oficiu, de către un reprezentant al autorităţii tutelare a
consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază, atunci când încheie acte juridice de
înstrăinare cu titlu oneros sau cu titlu gratuit a bunurilor care le aparţin în schimbul întreţinerii şi
îngrijirii lor”.
Art. 34 din Legea nr. 17/2000 prevede că în astfel de acte juridice civile obligaţia de
întreţinere şi de îngrijire, precum şi modalităţile practice de executare a lor vor fi menţionate expres
în înscrisul autentic încheiat de notarul public.
Autoritatea tutelară poate fi sesizată de orice persoană interesată în legătură cu neexecutarea
obligaţiei de întreţinere de către noul proprietar al bunurilor, urmând să efectueze o anchetă şi „va
propune măsurile necesare de executare legală” a obligaţiilor asumate prin astfel de acte juridice
civile.
Acest mijloc suplimentar de ocrotire a persoanelor în vârstă nu se confundă cu instituirea
curatelei şi nu afectează capacitatea de executare a acestora.
Contractele de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere se încheie perfect valabil, fără ca
vânzătorul să fie asistat.
Contractul de vânzare cu clauză de întreţinere este un contract numit, cu titlu oneros,
obligatoriu, bilateral, consensual şi translativ de proprietate căruia i se aplică regulile generale din
materia obligaţiilor, înscrise în art. 1020 şi 1021 C. civ. , în baza cărora condiţia rezolutorie este
întotdeauna subînţeleasă, dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte angajamentul luat. În acest caz
contractul nu este desfiinţat de drept, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat având
alegerea fie să silească pe cealaltă parte la executarea convenţiei, când aceasta este posibilă, fie să
ceară desfiinţarea contractului.