Nimic nou

Astrologie
Fie că ești credincios sau sceptic, e greu să ignori alura horoscopului.
Motivul acestui atașament emană din teama omului în fața viitorului.
Dacă-l poți anticipa, de ce n-ai face-o, apelând la astrologie?

În 16 aprilie 1968, revista franceză Ici-Parispublicita cititorilor o ofertă

unică. Tot ce trebuiau să facă era să trimită redacției data și locul nașterii și
urmau să primească – absolut gratuit – câte un horoscop personalizat de 10
pagini, elaborat de un astrolog profesionist. Cei care au aplicat au fost
extaziați: 94% își regăseau profilul perfect conturat, „minunat…
extraordinar… uimitor de acurat… sunt eu fără doar și poate”.

Oferta constituia un experiment social menit să testeze dibăcia schemelor

astrologice. Respondenților li s-au ascuns câteva amănunte: că toți au
primit exact același document; că profilul astrologic aparținea unui individ
născut pe 17 ianuarie 1897, la ora 3, în Auxerre; că individul respectiv se
numea Marcel Petiot; că acest Petiot a fost criminal în serie cu peste 60
victime la activ; și că a fost ghilotinat la 25 mai 1946.

Dacă așa stau lucrurile, cum de are astrologia atâta succes? Care este cheia
acestui palmares răsunător?

Pe de o parte, succesul este garantat de limbajul astrologic obscur,

complicat, întotdeauna elaborat de un expert creditat. El va înșira în
dreptul clientului o serie de trăsături de dorit și idealuri…, dar și pericole
ce pândesc un suflet bun și credincios ca al lui. Întotdeauna va evita să
pomenească trăsături negative de caracter. Cel mult va aminti în treacăt
câte o slăbiciune inerentă.

Pe de altă parte, însă, astrologia își datorează succesul nevoii omului de a

se ști privegheat și ocrotit, dar mai ales nevoii lui dureroase de a întâmpina
necunoscutele viitorului, față de care se simte cu totul nepregătit.

E rău să anticipezi viitorul? Deloc, atunci când aplici metoda corectă:

anume când judeci de la cauză la efect. Este știut că, în cea mai mare parte,
necunoscutele vieții vin ca răspuns la alegerile omului și se aliniază după
legi precise. Nu legi ale probabilității, ci legi morale. Noi am fost creați cu
discernământ moral. Ceea ce ne „predestinează” în cea mai mare parte nu
sunt altceva decât alegerile noastre. „Ce seamănă omul, aceea va și secera”
(Galateni 6:7). „Cine urmărește neprihănirea și bunătatea, găsește viață,
neprihănire și slavă.” (Proverbe 21:21)

În fond, e ca la biliard: depinde de cum lovești prima bilă ca să o pui în

mișcare pe ultima din șirul de bile. Scorul – va fi doar o consecință. Dacă
vrei să nu fii surprins de ziua de mâine, ia atunci la inimă sfatul lui Peter
Drucker, părintele managementului modern: „Cea mai bună cale de a
întâmpina viitorul, este… să îl creezi!” Și poți, pentru că ești dotat pentru
aceasta.

Catastrofa Militara
Ați auzit de bătălia de la Caransebeș? Este una dintre cele mai
semnificative lecții pentru contemporani. Împăratul Iosef al II-lea își
întocmise o armată multinațională, din cehi, sârbi, croați, franțuji, polonezi
și italieni, pe lângă unguri și austrieci. Ca limbă, nu se înțelegeau de nici
un fel. Dar, în opinia împăratului, răcanii trebuiau doar să lupte, căci în
rest comandanții știau să primească și să dea ordine.

În noaptea de 21 septembrie 1788, vreo 100.000 de austrieci cantonau în

dreptul Caransebeșului. Bănuind prezența turcilor prin preajmă, un corp de
husari a fost trimis să cerceteze zona de dincolo de râul Bega.

În drumul lor, niște localnici i-au invitat să-și mai îndulcească necazurile
cu niște pălincă. Fârtații au primit bucuros. La scurtă vreme, niște
infanteriști, și ei în recunoaștere, a dat peste husari. „Oho, șnaps! Vrem și
noi!”

Cavaleriștii, aristocratici, i-au alungat. Infanteriștii s-au ofuscat. De aici a

izbucnit o încăierare. Din greșeală, unul a slobozit un foc. „Turcii, turcii !”
au strigat unii soldați de dincoace de râu. Treziți din somn, soldații din
tabără au dat să fugă.

În fața debandadei, ofițerii au strigat: „Halt! Halt”. Dar răcanii nu

pricepeau ce înseamnă „Halt”. Ei au înțeles: „Alah, Alah!” și și-au slobozit
flintele în tot ce mișca. Comandantul de artilerie a ordonat și el: „Foc!”
Toți trăgeau în toți! Incidentul a escaladat până la punctul când, fugind
dinaintea turcilor imaginari, vitejii l-au azvârlit pe însuși împăratul
Sfântului imperiu de pe cal într-un pârâu. Două zile mai târziu, când au
sosit turcii, au găsit câmpul presărat cu sute de victime (unii spun chiar
până la 10.000 – morți și răniți laolaltă) și Caransebeșul fără apărare.

Și lecția? Se intitulează „Dialogul surzilor”.

Toți aparținem unei anumite „armate”: grup social sau instituție. Știm să
vorbim. Dar de foarte multe ori nu ne înțelegem. Motivele? Sunt multiple.
Uneori, suntem tributari faptului că traducem noțiunile în mod diferit. Una
zice interlocutorul, alta decodează mintea mea. Și atunci ne ambalăm,
înainte ca să ne luăm timp să clarificăm termenii. Alte ori se întâmplă să
fim prea siguri pe ceea ce știm deja și răspundem fără a-l asculta pe
celălalt.

Cel mai grav însă este atunci când înțelegem foarte bine ce ni se spune,
dar, fiind vexați în orgoliul propriu, luptăm pentru părerile noastre cu tot
arsenalul argumentativ și mai ales cu cel emoțional. Oare câte prietenii, ba
câte familii se mutilează, până la autodesființare, din cauza unor „bătălii de
Caransebeș”? Vedem inamicul în aproapele nostru, în loc să-l căutăm în
direcție opusă: ascuns în chiar orgoliul nostru!

Să-ți temperezi prejudecățile, pornirile și ambiția, cere maturitate și efort.

Așa cum stă scris: „Cine este stăpân pe sine, prețuiește mai mult decât cine
cucerește cetăți.” (Proverbe 16:32)

Premiul Nobel
Toate distincțiile lumii pălesc în fața celebrului premiu Nobel. Și, dintre
toate premiile Nobel, unul strălucește cu mult deasupra celorlalte: este
premiul Nobel pentru pace, triumful omeniei asupra stihiilor răului. Cei
nominalizați reprezintă suma celor mai admirate modelele ale timpului.
Răsfoind listele, câteva nume te surprind:

În 1935, pe liste apare un lider italian. Numnele lui? Benito Mussolini.

Motivația? „Promovarea păcii viguroase printr-o ideologie puternică”, și
plus dezvoltarea infrastructurii, economiei și culturii Italiei. 1935 era chiar
anul în care Mussolini invada Etiopia.

În 1939, comitetul decernător a primit nominalizarea eminenței pe care

revista Time îl numise „Omul anului 1938”. Numele său: Adolf Hitler. Ca
justificare, se nota meritul său de a renunța la planurile de război, după
pactul de la Munchen; precum și uimitoarea ridicare economică a
Germaniei prin reformele sale. Hitler era admirat și iubit de Statele Unite
și Marea Britanie pentru că le oferise nenumărate oportunități comerciale.
1939 era tocmai anul în care Hitler anexa Cehia și se pregătea să
cucerească Polonia.

În anii de după război, revista Time onorase o altă persoană cu distincția

„Omul anului”, de două ori chiar. Nominalizarea pentru premiul Nobel n-a
întârziat să apară, odată în 1945 și încă o dată în 1948. Numele
binefăcătorului: Iosif Visarionivici Stalin. Meritul lui? A contribuit la
sfârșitul războiului. Interesant: tocmai între 1945 și 1948 Stalin finaliza
strategia Războiului rece.

Poate gândiți că nominalizările pentru pace le face comitetul de la

Helsinki? Dimpotrivă. Dacă comisia Stockholm distinge uriașe realizări
ale științei, în privința premiilor pentru pace, propunerile vin de la
persoane particulare din întreaga lume. Or lucrul acesta are o semnificație
aparte. El descoperă ceva despre noi și despre modul în care evaluăm
oamenii. Noi considerăm „erou” pe cel ce ne întruchipează idealul. Odată
idealul atins, nu ne mai interesează celelalte trăsături de caracter și ne
declarăm adepți ai lui.

Mussolini – era un lider harismatic și un excelent organizator. Hitler era

vegetarian, abstinent de alcool, cast și iubitor de animale. Iar Stalin captiva
prin fermitate neînduplecată.

Numai că aceste trăsături de personalitate reprezentau o falie din

personalitatea lor. Mă întreb: Cum se face că nominalizatorii n-au văzut și
partea întunecată a ființei lor? Că doar perorațiile criminale ale lui Hitler
erau difuzate pretutindeni. Iar genocidele lui Stalin erau larg mediatizate.

De multe ori ne mulțumim să vedem copacii, și ignorăm pădurea. Ne

mulțumim cu piese de puzzle, fără să căutăm imaginea de ansamblu. De ce
așa? Pentru că fiecare  suntem iremediabil îndrăgostiți de noi înșine; și
atunci când ne regăsim în alții, îi admirăm și le dăm votul inimii, fără a
mai cântări după etalonul binelui.

„Doamne”, ar trebui să ne rugăm, „dă-mi o inimă pricepută, ca să

deosebesc binele de rău!”  (1 Impărați 3:9)

Ideologia TOXICĂ a Noii Ordini Mondiale

Zurich, Februarie, 1916. În modestul apartament din Spiegelgasse 14, doi
bărbați în exil ședeau în preajma unui samovar, prinși într-o dezbatere
fierbinte. Un tânăr revoluționar  încerca să-l convingă pe bărbatul de 46
ani că, pentru victoria socialismului, nu era destul ca proletariatul să preia
conducerea statului capitalist, ci trebuia să-l dinamiteze total și să creeze
un stat nou. „Mă înțelegi, Vladimir Ilici? Trebuie… „dictatura
proletariatului! Violență!”

Sorbind din ceai, Lenin dădea din cap dezaprobator. „Te înșeli, tovarășe
Bukharin… Fără o tranziție, nu reușim”.

La numai un an, în aprilie 1917, Lenin părăsea grăbit Elveția. Primise

vestea că în Rusia fumega a revoluție și el trebuia s-o ia de coarne și s-o
ducă spre victorie. În fața evenimentelor, Lenin realiza că „băiatul de aur”,
Nicolai Bukharin, avusese dreptate: trebuia dictatură. Bukharin, educat, cu
minte sclipitoare, devenea ideologul bolșevismului.

Situația în Rusia țaristă era deplorabilă. Criza devora toate domeniile. Pe

front, armatele țariste pierdeau bătălie după bătălie. Economia era praf.
Revolte populare izbucneau în orașe, ca și la sate. Țarul abdicase, iar
guvernul provizoriu era cu totul depășit. În vacuumul de autoritate,
bolșevicii pun mâna pe putere. În noiembrie 1917, Lenin aplică strategia
lui Bukharin, după care „statul este o instituție menită să exercite violență
în interesul poporului.” Și Lenin decretă 1) Cenzura presei; 2) Desființarea
jusiției și înlocuirea ei cu tribunale populare; 3) Reformarea armatei; 4)
Anihilarea brutală a tuturor fracțiunilor politice nebolșevice, inclusiv
anihilarea celor critici din propriul partid.

În 1918, Lenin trimite armata 1) să lichideze chiaburimea; 2) să confiște

grânele de la țărani și să reprime sângeros orice revoltă. 3) Apoi
naționalizează băncile și toată industria; 4) Înființează Ceka – poliția
secretă, mandatată cu puteri discreționare. În doi ani, Ceka devine cea mai
puternică instituție în Rusia sovietică, cu un activ de peste 140.000
indezirabili și oponenți uciși.

În 1919, Ceka înființează Gulagurile: în câteva luni are 84 lagăre cu

50.000 deținuți. Lenin însuși supraveghează listele și recomandă nume de
adăugat, chiar dintre camarazi.

În 1920, Războiul civil se încheie, lăsând în urmă 12 milioane de victime.

În 1921, foametea cumplită, rezultat al rechizițiilor forțate și demotivării
țărănimii, produce inaniție, revolte ubrane și rurale. Armata Roșie le
stinge: 5 milioane de morți. Din Kremlin, Lenin ordona: „Numește trei
oameni cu puteri dicatoriale și organizează de îndată teroare în masă:
împușcă și deportează”. Atrocitățile bolșevicilor aproape că depășesc
ingeniozitatea inchiziției: zeci de protestatari sunt legați de scânduri și
băgați de vii în furnale.

Hotărât să anihileze orice reper al statului capitalist, Lenin atacă stâlpul

central: creștinismul. Mai întâi: morala. Se decretează desființarea familiei,
liberalizarea sexului, legitimizarea căsătoriilor gay. Rezultatul? În 1923,
jumătate din toți copii erau bastarzi. Pe tărâm eclesiastic, desființează toate
mănăstirile și o mulțime de biserici. Rezistența creștinilor duce la
executarea a 20.000 de preoți, pastori, călugări și maici. La câtva timp,
bolșevicii desființează săptămâna biblică de 7 zile, în loc punând-o pe cea
de 5, apoi de 6 zile, calendar ce va funcționa 11 ani.

Timpul a trecut. Sutem în 15 aprilie 1937…. De la întâlnirea din

Spiegelgasse, 14, au trecut 23 ani. În celula nr. 9 din închisoarea
Lubyanka, din Moscova, un bărbat de 49 de ani își scrie apărarea. Este
Nicolai Bukharin, fostul „băiat de aur”, al doilea după Lenin, arestat din
ordinul lui Stalin. De ce? Nu este foarte clar… Dar pentru dictatori, nu
contează serviciile aduse, nici devotamentul prezent. Ei înlătură pe oricine
ar putea reprezenta competiție. Lui Bukharin i se intentează un rechizitoriu
ireal până la absurd. El nu este nici primul, nici ultimul. Din celulă, omul
contemplă  ororile produse de înseși visurile lui: o dictatură iacobină, care-
și devorează proprii copii. După două luni de interogații, e condamnat pe
baza propriei sale mărturisiri smulse prin tortură, anume: complot
împotriva revoluției și atentat la viața lui Stalin. Dar la ultima audiere,
când trebuia să se autodenunțe în public, Bukharin are tăria să nege totul.
Stalin este turbat, dar mai mult decât să-i dea un glonț, n-are ce-i face.

Eu… sunt doar un observator nedumerit. De ceva vreme deja,  am

impresia că istoria dă să se repete: pare că zăresc în lume, silueta unei
dictaturi. Ca toate dictaturile, totul începe cu o ideologie. Unii au numit-o
„(Neo)Marxism ideologic / sau cultural”. Strategia lui nu este economică,
ci ideologică.  Programul lui este cunoscut deja, căci merge pe același
drum ca marxismul clasic: abolirea reperelor civilizației iudeo-creștine ,
controlul  ideologic, supravegherea totală a individului, de tip CEKA,
înlocuirea drepturilor fundamentale ale individului cu drepturile  colective,
abolirea moralei tradiționale,  liberalizarea sexului, dictatura minorității, și
în final aservirea omului unei Noi Ordini Mondiale… Oare printre
umbrele crizei prin care trecem, care cer măsuri globale, mai dure, nu
cumva metodele radicale ale ”marelui” Ilici Lenin s-ar putea repeta?

Și dacă da, te întrebi: Ce poți face  înaintea tăvălugului ce vine?  Ca și în

istoria lui Bukharin: nimic. Doar să-ți reamintești de cuvântul dătător de
speranță: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus
…pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Luca 21:28)

Spiritismul, ARMA SECRETĂ în Politica Mondială

Era 20 iulie 1944. În cartierul general din pădurea Rastenburg, totul era
pregătit. Era ora 12 fix. 24 de generali și ofițeri lustruiți luau loc în jurul
mesei masive de lemn. Îngrijorați de debarcarea aliaților în Normandia,
petrecută cu șase săptămâni în urmă, Comandantul suprem al Reich-ului,
Adolf Hitler, voia să comunice noua strategie pentru frontul de vest.
Ascunsă într-o servieta, o bombă cu ceas fu plasată sub masă, cât mai
aproape de Fuhrer.

La 12:45, bomba detonă. În urma exploziei au rămas 4 morți și 20 de

răniți. Unul singur a ieșit viu și  nevătămat: Fuhrerul. Supraviețuitor a 42
de atentate „profesioniste”, Hitler era îndreptățit să-și proclame crezul:
„Sunt protejat supranatural! Eu sunt nemuritor!”  Fabula Hitler? Sau se
baza el pe ceva? După o sumară cercetare, am găsit 13 titluri de cărți
serioase publicate doar în ultima decadă, care deconspiră mariajul oneros
între Hitler și lumea ocultă.

Steaua lui Hitler se ridică vertiginos. Pe patul de moarte, maestrul Eckart

rostește, în 1923, testamentul: „Urmați-l pe Hitler! El va dansa, dar tonul l-
am dat eu. Eu l-am inițiat în doctrina secretă și l-am pus în contact cu
Puterile oculte…” Hitler, la rândul său, dedică cu adâncă recunoștință
volumul „Mein Kampf” mentorului său, Dietrich Eckart.

În 1930, pe când studia volumul „Magia: Teorie, Istorie și Practică”, Hitler

subliniase fraza cheie: „Cel ce nu poartă în sine semințele demonice nu va
naște niciodată o lume nouă.”

. În acel moment, Hitler primi o infuzie de putere din lumea de dincolo,

prin medierea faimosului spiritist Erik Jan Hanussen. Cei doi se cunoșteau
încă din 1926, pe când spiritistul îl iniția pe Hitler în arta manipulării prin
oratorie. Atunci Hanussen îi prezise că va deveni cancelar în 1933.
Profeția i s-a împlinit literal.

Noi, bornați de mentalitatea materialistă, nici nu realizăm impactul

covârșitor exercitat de lumea ocultă asupra deciziilor celui de-al doilea
război mondial. În 1933, spiritistul Karl Krafft prezicea declanșarea
războiului în 1939. Și așa a fost! Krafft mai prezisese că, dacă până în
iunie 1941, Germania nu va face pace cu Anglia, Hitler va pierde războiul.
Acesta a fost chiar motivul secret pentru care Rudolf Hess, adjunctul lui
Hitler, a zburat de unul singur în Anglia, la 10 mai 1941, ca să medieze –
în extremis – pacea.

Spiritista Maria Orsici, în relație cu Nicola Tesla, a oferit schițe și planuri

ale unor aparate de zbor de domeniul viitorului, primite de la…
„extratereștri”. Ți se pare de domeniul fanteziei? Chiar părinții tehnologiei
rachetelor, Hermann Oberth și Wernher von Braun, afirmau: „Nu ni se
cuvine creditul pentru aceste realizări. Am fost ajutați. De cine? De ființe
din alte lumi… În prezent suntem angajați în contacte apropiate cu aceste
puteri… Mai mult nu vă putem spune acum.” Vestitul Carl Jung, el însuși
spiritist recunoscut, remarca: „Toți liderii naziști erau posedați în cel mai
adevărat sens al cuvântului.”

Să n-ai impresia că Hitler este o excepție a istoriei. Atunci când Stalin

ordona genocidele, el asculta de Natalia Lvova și de Wolf Messing. Și lista
interferenței oculte în politica lumii e lungă!

„Se vor scula proroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, încât să
înșele chiar și pe cei aleși” (Matei 24:24). Subtil, puterile întunericului vor
vrea să conducă evenimentele spre același destin „glorios” care i-a
prăbușit pe Hitler, și pe Stalin… Vor scăpa doar cei care aleg să se
conducă după reperele Cuvântului lui Dumnezeu…

Cum a reușit Hitler să Hipnotizeze Masele - Nitzsche

Naumburg, Saxonia, 1859. În cancelaria gimnaziului din vechea mănăstire
cisterciană, profesorul de germană comenta, ca pentru sine, rezultatele
băieților din primul an. „Ia te uită: tânărul ăsta strălucește mai mult decât
toți la religie…” Directorul ridică privirea de pe registru. „De cine
vorbești?” „De Friedrich Nitzsche…”, răspunse profesorul. „Aa… E
primul! Răposatul de taică-său a fost pastor. De altfel, băiatul a și fost
numit prefectul clasei… O să ajungă un teolog strălucit!”
Viața însă împletește, în țesătura ei, multe ițe. În 1860, la 16 ani,
adolescentul Nietzsche l-a cunoscut pe Ortlepp, un geniu ratat. Tipul –
harismatic, poet, bețiv și ateu, nu pierdea ocazia să strângă în jurul lui
liceeni și să-i lase cu gura căscată la diatribele lui. Nietzsche, cu alți câțiva,
s-a alipit de Ortlepp. Acesta i-a introdus la scrierile teologului ateu, David
Strauss. Într-o seară, Nietzsche s-a întors la internat beat criță, fapt pentru
care a fost destituit din onorata poziție de șef al clasei.

La nici 18 ani, viitorul pastor scria un eseu, argumentând că… cercetarea

istorică discreditează învățătura creștinismului. „Ascultă, Elisabeth,” scria
el sorei lui. „Dacă vrei pacea sufletească, atunci crede. Dar dacă vrei
adevărul, atunci cercetează…! Eu mi-am pierdut credința!”. Curând, la
numai 24 ani, fără doctorat, printr-o relație ajunge profesor de filosofie la
Basel.

Certat cu mama, cu sora lui, cu toți, Friedrich Nietzsche se dezlănțuie în a

dinamita edificiul moralei, pentru care, – mai întâi… –  trebuie să-L
desființeze pe Dumnezeu. Lucrările sale de căpătâi: „Așa grăit-a
Zarathustra” și „Antichristul”, înalță un umanism radical într-un limbaj
provocator: dumnezeu? este omul de rasă ariană, descendentul triburilor
nordice. Răul suprem e creștinismul, mai dăunător decât viciul, pentru că îl
ridică pe cel slab, și încătușează superman-ul puternic, liber de virtuți și
acid moral. Iubirea de aproapele și mila pervertește ordinea naturală. Doar
cel puternic are drept la viață. „Vreau pe Dionissos – în locul
Răstignitului.”, scrie el.  Citindu-i lucrările, editorul său Schmeitzner dă
din cap: „Vorbește el de superman? Uită-te la el. Abia se târăște. E vrednic
de milă…”

La 45 ani, imensul castel a superman-ului se face țăndări. Într-o noapte de

ianuarie 1889, pe când rătăcea pe o stradă din Torino, Nietzsche zărește un
cal, biciuit fără milă de geambaș. Copleșit, Nietzsche se repede la bietul
animal, se atârnă de gâtul lui ca să-l apere, apoi plângând, se prăbușește
inconștient pe caldarâm. Mila, împotriva căreia turbase, l-a zdrobit. Nebun
de-a binelea, familia l-a internat într-un azil, unde și-a tocat ultimii 11 ani.
Moare în 1900, la 56 ani.

Cercetătorii nu contenesc să contemple uriașa schimbare culturală produsă

de Nietzsche. Lăsând la o parte omul, dar înălțându-i filosofia, generațiile
au băut din puțul lui. Sloganul său: „Dumnezeu a murit” îmbibă ultimul
secol, de la filosofie la practică și a dat un avânt războinic uluitor „rasei
arienilor”, făcuți responsabili de salvgardarea speciei umane. Încă în
primul război mondial, 150.000 de „Zarathustra” se distribuiau recruților
nemți. În anii 1930, Carl Jung ținea regulat seminarii din „Zarathustra”.
Dacă nazismul a putut mesmeriza 80  de milioane de germani, se datorează
ilustrului arianism a lui Nietzsche. Iar astăzi, crezul în omul-dumnezeu
mână pe corifeii trans-umanismului să producă în laborator „superman-
ul”,. De unde atâta nevoință, de a nu vedea, în istoria lui Nietzsche,
sfârșitul sinistru al acestei ideologii?

„Dacă vezi un om care se crede înțelept, poți să ai mai multă nădejde

pentru un nebun, decât pentru el.” (Proverbe 26:12)

Unde a Dat Greș Revoluția Franceză? - Rousseau

Lângă Eremononville, în nordul Franței, există un parc frumos, pe „Insula
Plopilor”. De peste 200 de ani, insula este un loc de pelerinaj. Nenumărați
visători și oameni de cultură,  ca Maria Antoaneta, Napoleon, Benjamin
Franklin, Robespierre…  vin să se reculeagă la cavoul „celui mai mare
filosof din ultimele trei secole”. Este Jean Jacques Rousseau – în ochii lui
Schiller: „un suflet ca cel al lui Hristos”; iar după Kant „o sensibilitate de
o perfecțiune neegalată”.

Gândirea sa a dat aripi vizionarilor. Lucrarea sa de căpătâi: „Contractul

Social”, a constituit „Biblia Revoluției Franceze”. Impactul său a fost atât
de uriaș, încât, în 1794, în plină Revoluție, la numai 16 ani după moarte,
cenușa lui a fost reînhumată în Panteonul francez.

Schimbă 13 meserii și duce o viață dezordonată, dependent de ospitalitatea

unor doamne singure. Cititor asiduu, norocul îi surâde la 30 ani când, la
Cafeneaua „de la Regeance”, îl întâlnește pe iluministul Denis Diderot.
Descoperindu-i talentul, Diderot îl îndeamnă să scrie. Curând este
înconjurat de literați și aristocrați. Cu vântul în pânze, Rousseau sclipește
prin… excentriciți… În volumul „Confesiuni”, își etalează savuros
blestemățiile: furturi, minciuni, imposturi, episoade rușinoase, escrocherii
grosolane. Din calvinist, se convertește la catolicism, ca să-i fie pe plac
metresei. Apoi, când e izgonit din Franța, se reconvertește la calvinism,
pentru un adăpost în Geneva. Deși pretindea că este cel mai iubitor tată, pe
toți cei 5 copiii ai săi, Rousseau îi abandonează pe treptele orfenlinatului.
„Știu prea bine – scria el – că niciun tată nu este mai afectuos decât
mine…” „Dar cum aș fi putut dobândi liniștea interioară necesară operei
mele, cu odaia plină de gălăgia copiilor…”  . Orgoliul său gigantic îl face
s-o rupă cu  toți prietenii: cu Diderot, Voltaire, David Hume… Nu suportă
să fie contrazis: „Am spus adevărul. Dacă cineva are cunoștință de fapte
contrare celor spuse de mine, chiar dacă acestea ar fi dovedite de 1000 de
ori, nu sunt decât minciuni și impostură…”

De vină e numai… „societatea  rea”. „Omul, în sine, e bun de la natură.

Societatea îl strică!” Acest panseu devine axa filosofiei pe care Rousseau
își construiește mărețul „Contract Social”. Soluția răului – e una singură:
răsturnarea orânduirii existente și instaurarea suveranității poporului prin
crearea unui stat totalitar, care va exercita „Voința Generală”. „Vox
populi, vox dei”. În noul cadru, oamenii își vor ceda toate libertățile
statului, iar statul „îi va forța să devină liberi”.

Intelectualii francezi îi citesc cartea și sunt exaltați. Jean-Paul Marat își

reformează viața „după preceptele lui Rousseau”. Robespierre îl
divinizează. „Voința Generală” devine steagul revoluției. Louis de Saint
Just, cel mai sângeros dintre iacobini, îl predică în Convenția Națională…
și conchide: „Trebuie să pedepsim nu doar trădătorii, ci pe toți cei ce nu
sunt entuziaști pentru „Voința Generală”.  Adunarea națională votează:
„Legea este expresia VOINȚEI GENERALE”.

Dar ce e „Voința generală”? Întrucât… fiecare o înțelege cum vrea,

revoluționarii se încrâncenează unii contra altora. Rând pe rând cad sub
ghilotină: Roialiștii, Herbertiștii, Dantoniștii, Girondinii, Montagnarzii…
Timp de 4 ani, ghilotina lucrează non-stop… Execuțiile trebuie
programate din timp. În 1794, „domnia terorii” decapitează peste 40.000.
Alți 300.000, bărbați și femei, înfundă temințele. Țărani și orășeni
nemulțumiți sunt înecați sau uciși cu tunul. Națiunea se cufundă într-o
totală anarhie.

Dar visele au un sfârșit. Dictatura unui singur om înlătură „voința

generală”. În noiembrie, 1799, Napoleon se declară împărat.  După care
scrie:

Idealul rousseauist „libertate, egalitate, fraternitate” este înălțător, fapt

pentru care încă mai fascinează pe contemporani. Păcatul lui însă constă
într-o eroare fundamentală. Cum „fraternitate”, fără un… Tată?. Odată ce
gloatele au urlat: „Zdrobiți pe Infamul” adică pe Isus…, odată ce
Dumnezeu a fost scos din ecuație, rezultatul nu putea fi altul decât cel
prezis de Biblie:
„Popoarele se ostenesc pentru foc, și neamurile se trudesc degeaba.”
(Habacuc 2:13)

Crucea Roșie și Primul Premiu Nobel pentru Pace

Era 3 mai 1775. Trecuse numai o lună de la declanșarea revoluției
americane când, un oarecare căpitan de voluntari se înfățișă înaintea
comitetului de siguranță din Massachussetts. Tânărul de 31 ani solicita
capturarea urgentă a fortului britanic Ticonderoga, din susul fluviului
Hudson, punct strategic pentru apărarea New York-ului. „Cine-i tânărul?”
întrebă președintele Hancock. „Nu știu”, șopti colonelul Palmer, „dar zice
bine!” Tânărul nu era altul decât Benedict Arnold.

Învestit pe loc cu grad de colonel, în 6 zile Arnold, cu oamenii săi, ia fortul

prin surpriză și-l cucerește. În vara anului următor, 1776, anticipând planul
britanicilor, Benedict Arnold ordonă construirea în grabă a 15
ambarcațiuni cu care se încumetă să înfrunte, pe lacul Champlain,
puternica flotă engleză. Actul său, deși nebunesc și dinainte sortit eșecului,
reuși să amâne avansarea flotei cu o jumătate de an, ceea ce practic a
salvat revoluția.

În toamna lui 1777, trupele revoluționare trebuiau să blocheze, la Saratoga,

calea redutabilei armate de mercenari germani și englezi, conduși de
generalul Burgoyne. Acesta, încrezător într-o victorie facilă, își asigurase
soldații săi că… de crăciun vor fi acasă. Washington încredință sarcina
precautului general Gates, în subordinea căruia se afla ingeniosul Arnold.
Gates – gelos pe genialul subaltern – i-a luat comanda pentru bătălia
decisivă și l-a trimis la corturi. Dar Arnold n-a avut stare. Surprinzând de
pe margine momentul critic, a pornit călare de la el putere, a intrat în
rânduri și, cu sabia goală în mână, sfidând ploaia de gloanțe, a condus
amonte asaltul, rupând liniile prusacilor și cucerind redutele britanice.
Victoria adusă de Arnold a determinat pe Burgoyne să se predea împreună
cu 6.000 de soldați. Acesta a fost momentul de cotitură al războiului
anglo-american. Dar și pentru Benedict Arnold.

Având piciorul stâng zdrobit la Saratoga, în lunile lungi de convalescență,

și-a depănat frustrările, neîmplinirile, invidiile altora… Nu era prima oară.
De trei ori a încercat să-și dea demisia, nemulțumit de lipsa de apreciere și
recunoștință din partea Congresului.
… Atras de farmecele unei fetișcane de 18 ani, Peggy, fiica unuia dintre
liderii clanului reacționar, și căsătorindu-se cu ea, a găsit în resentimentele
anti-revoluționare compensație pentru frustrările acumulate în cei trei ani
de luptă. Și, cum mintea omului este maleabilă, Benedict Arnold a primit
cu încântare oferta subterană din partea britanicilor de a fi colaboraționist.
Prețul l-a stabilit el: 20.000 de lire. Serviciile sale urmau să faciliteze
cucerirea punctului strategic, fortul West Point. Numai că… printr-o
mișcare a destinului, omul de legătură britanic, maiorul Andre, a fost oprit
de trei voluntari pe când se întorcea de la întâlnirea conspirativă cu
Arnold. Și, măcar că avea acte acoperitoare, flăcăii aceia, căpoși, au ținut
să-i facă o percheziție. În cizma lui au găsit planurile fortului și alte
documente compromițătoare.

Aflând de arestarea lui Andre, Benedict Arnold, a reușit să fugă la englezi

înainte de a fi prins. Washington a refuzat să creadă: Eroul – trădător?!
Dar infamia sa, care a întrecut chiar și actul trădării, este că el însuși a
cerut să lupte contra revoluționarilor. În fruntea a 1.600 de mercenari, a
trecut prin foc și sabie așezări fără apărare, ba a și măcelărit pe patrioții
care i s-au predat. Apoi, s-a refugiat la Londra, unde a fost primit… ca un
trădător, cu răceală și oprobiu.

La 60 de ani, după patru zile de delir, Benedict Arnlold murea, strigând:

„Puneți-mi uniforma americană în care am luptat. Vreau să mor în ea…”

: e unul din cei 12, care a stat cu Isus, a sorbit cuvintele Lui, care a făcut
chiar și minuni în numele Lui… și care L-a vândut. Motivul trădării? O
spune Solomon: „Mândria merge înaintea pieirii” (Prov. 16:18).  Este
vechea problemă care ne bântuie pe toți: orgoliul, iubirea de sine, vechiul
dușman care instigă dezbinări, naște frustrări, și schimbă reperele morale,
capabil să transforme eroul într-o jigodie, ca în cazul lui Benedict
Arnold…

Păcatul Invidiei și Lupta de Clasă – Karl Marx

Era o noapte de aprilie, 1824. Pendulul din sufragerie bătuse ora 11. Dar
micuțul Moses Mordechai Levi, de 6 ani, nu putea să adoarmă. Tocmai
fusese botezat la dorința tatii, în crezul lutheran. Bunicul său, rabinul
orașului Trier… n-a protestat, dar era tare trist. „Asta înseamnă că n-o să
mai zic „Șema Israel” – se frământa băiatul. „Și Dumnezeul lui bunicu o
să Se supere… Dacă totuși o s-o zic, o să mă ardă Isus în foc? Mai sunt
iudeu? De ce s-a făcut tata creștin? De ce mi-au schimbat numele în Karl?
Când îl întreb, bunicul tace…”

Odată cu timpul, dilemele identității religioase ale lui Karl creșteau tot mai
mari și sumbre, iar chipul lui Dumnezeu, în care crezuse, devenea tot mai
de ceară. La facultate, învățătura lui Hegel turnă gaz pe focul frustrărilor.
La 23 ani, își ia doctoratul în filosofie. Iar în 1844, la 25 de ani, vulcanul
frustrării și urii sale împotriva religiei și a lui Dumnezeu răbufnește în
lucrarea emblematică: „Despre chestiunea evreiască”, în care el, Karl
Marx, scrie: „Cea mai îndârjită formă de opoziție între iudeu și creștin este
opoziția religioasă. Și cum o putem rezolva? Prin abolirea religiei !”

De-acum încolo, deviza lui Marx este război total împotriva Dumnezeului
iudeo-creștin: „Ideea de Dumnezeu este cheia civilizației pervertite.
Dumnezeu trebuie distrus… Vreau să mă răzbun împotriva Aceluia care
stăpânește acolo sus.” În locul poemelor romantice din tinerețe, versurile
lui Marx se îmbibă de miasme demonice. Poemul „Mândria umană” este
Declarația de misiune pentru care trăiește: NU să facă lumea mai bună, ci
s-o ruineze și să se delecteze în prăpădul ei. „Aburi din iad îmi umplu
creierul… Sabia aceasta – prințul întunericului mi-a dat-o…” „Dacă
există cineva care devorează, mă voi afunda în sânul lui… Am să ruinez
lumea, am s-o sfarm cu blestemele mele… ca apoi să pier în neant…”

Regăsindu-se în spiritul urii care dospea revoluțiile pașoptiste, Marx se

aruncă în torentul anarhist. În 1845, se înscrie în Liga celor Drepți, ulterior
numită Liga Comunistă. În 1848, nu iese pe baricade, preferând să lupte…
din birou… și scoate „Manifestul partidului comunist”. În el cere deschis:
abolirea religiei, abolirea proprietății private, desființarea familiei,
înlocuirea educației părinților cu cea a instituțiilor de stat, desființarea
patriei, până și a identității naționale. Practic, revendică nimicirea a tot ce a
produs civilizația iudeo-creștină. Cum? Prin forța urii celor ce n-au de
niciunele, proletarii acelor vremuri.

În celebra biografie a lui Karl Marx, Saul PMihail Bakunin, tatăl

anarhismului modern, îl caracteriza:

Karl Marx este același și în viața privată. Nu merge la înmormântarea

tatălui. La moartea mamei, scrie cu nonșalanță: „Date fiind circumstanțele,
am nevoie de ceva mai mult decât de o babă.” Se referea la moșternire.
Soția lui Marx, Jenny, mărturisea că la ei în casă, scandalurile erau
necontenite, din pricina nevoinței sale de a avea un serviciu și salariu
regulat. Banii pe care-i vărsa Engels, Marx îi risipea cu ușurință, lăsând
familia în mizerie continuă. Într-o notă, Marx se destăinuia: „În fiecare zi,
nevastă-mea îmi spune că ar vrea să zacă în mormânt…!” Nu e de mirare,
după ce 4 din cei 7 copii ai lor au murit din cauza penuriei. Și pe deasupra,
a mai însărcinat-o pe slujnica lor, Helen Demuth, fără  să-și recunoască
vreodată bastardul. Felul său nihilist a predestinat și soarta a două din cele
trei fiice supraviețuitoare: s-au sinucis, într-un pact suicidal împreună cu
soții lor. Când Karl moare, la 65 ani, la mormânt nu-l însoțesc decât 11
oameni.

E greu de înțeles cum, după mai bine de 100 de ani de marxism, și după
cumplitele experimente ale comunismului lui Lenin, Stalin, Mao, Castro,
Pol Pot, Chavez, Kim Jong-Il, și alții cu un palmares de peste 100 milioane
de morminte, … sondajul BBC din 1999 îl proclamă pe Karl Marx drept
cel mai mare gânditor – nu al secolului, ci al mileniului II, mai mare ca
Newton sau Einstein? Însuși președintele Uniunii Europene, Jean Claude
Juncker, îi dezvelea, în 2018, o uriașă statuie de bronz.„Căci acolo unde
este invidie și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele”
(Iac.3:16). Din abisul ăsta nu există scăpare, decât… numai la Dumnezeu.

Cum au PROMOVAT Medicii și Media o EROARE

În anul 1571, medicul spaniol Nicolas Monardes aducea o veste mare
omenirii. În cartea sa „Știri fericite din Lumea Nouă”, populariza un leac-
minune care vindeca 36 boli, între care cefaleea, durerea de dinți, artrita,
ulcerul, cancerul, rănile… până și respirația urât mirositoare. Leacul
dumnezeiesc era TUTUNUL.

Cartea lui Monardes a fost tradusă în marile limbi și a produs un impact

atât de mare în Europa, încât atunci când, în 1604, regele Angliei, Iacob I,
a osândit „iarba dracului” drept „iritantă pentru ochi, scârboasă pentru nas,
dăunătoare pentru minte și periculoasă pentru plămâni…” lumea bună l-a
etichetat drept „cel mai înțelept dintre nebuni.”  

În 1624 Urban VIII a interzis – sub pedeapsa excomunicării – fumatul în

locurile sfinte. După 100 ani însă, luminatul Benedict XIII corecta
„eroarea” predecesorului, revocând anatema. 

Prețiosul tutun devenise valuta de referință la schimbul monetar. Minți

agere au început să atragă atenția asupra relației dintre fumat și diverse
boli. Dar lumea continua să savureze nicotina. Abia în sec. XX devenise
limpede că tutunul cauzează cancer pulmonar si multe alte boli. Ce-a
urmat?  „Nimic nou…” În timpul primului război mondial, distribuirea
țigărilor pe front era privit ca un act patriotic, sponsorizat de guverne și
chiar de Crucea Roșie. Industria tutunului câștigase suportul unei elite de
doctori pentru promovarea fumatului.    

(Poster din 1939) Se recomandau țigările: „De dragul laringelui tău”. (În

1950, afiș) „În beneficiul digestiei”. (În 1951, L&M Filters) „Exact cele
prescrise de doctor”. (Un panou din 1946) „Majoritatea doctorilor preferă
Camel decât alte mărci”. În 1964, pe când Departamentul de sănătate al
Statelor Unite pregătea raportul privind pericolele fumatului, mai mulți
laringologi de renume au venit să pledeze în fața Congresului că tutunul nu
reprezintă un pericol semnificativ.

Dacă ar fi să reconstituim traseul prin care „iarba dracului” și-a făcut

intrare în  loja celor mai populare obiceiuri și a celor mai profitabile
business-uri, vom găsi la origini doar o clică de marinari zgomotoși,
epatând mulțimea cu fumul exhalat pe nări. Noutatea captivează – acesta e
secretul. Mai departe, noutatea contaminează. Nu trebuie să fie folositoare,
nici bună. E destul să fie  noutate, și… moda e gata! Moda n-are nevoie de
justificări, ci doar de publicitate. Iar pentru temperarea criticilor, e destul
să se etaleze câteva fețe distinse, al căror halat alb degajă mai multă
autoritate decât cel mai solid raționament.

Dacă vrei să scrie o altă istorie, alta decât istoria trivială, trebui să-ți pui în
gardă spiritul critic și mai ales „să nu te iei după mulțime ca să faci rău”
(Deuteronom 23:2), căci binele nu este întotdeauna popular.