Metode Si Tehnici de Analiza A Datelor-Curs

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA: GEOGRAFIE/GEOGRAFIA TURISMULUI
METODE ȘI TEHNICI DE ANALIZĂ A DATELOR

GEOGRAFICE
- suport de curs-
Metode și tehnici de analiză a datelor geografice 2
CURS 1
NOȚIUNI GENERALE DESPRE CERCETAREA GEOGRAFICĂ
În perioada contemporană, cercetarea geografică înregistrează o mutaţie calitativă cu

centrare preponderentă pe aspecte aplicative. Această orientare impune o cunoaştere
fundamentată a fenomenelor geografice, bazată pe o metodologie adecvată şi aprofundată. În
acest context, cursul, este axat pe linia precizării principiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru
utilizate în abordarea studiilor din domeniul geografiei, prin prezentarea particularităţilor
fiecărei etape de cercetare, a problematicii de bază şi metodologiei specifice fiecărei
componente astfel ca, în final, să se constituie într-un îndrumător pentru studenţii cu afinităţi
pentru cercetarea ştiinţifică sau punct de sprijin în elaborarea lucrărilor de licenţă.
Cercetarea are drept scop cunoașterea unor fenomene ce sunt neștiute/necunoscute de
către ființa umană. Se realizează pentru parcurgerea procesului de evoluție, pentru descoperire
(Elias, 1986, pag.20).
I. Locul geografiei în contextual științific actual

Dintre diversele opinii asupra locului geografiei în contextul ştiinţific actual poate fi
reţinută aceea propusă de R. Brunet (1990, Geo.universelle, vol I), care pleacă de la 6 idei
principale:
1. Geografia este ştiinţa teritoriului sau a organizării şi diferenţierii spaţiale. Spaţiul
este un produs al vieţii sociale, dar şi una din condiţiile acesteia. Noţiunea de teritoriu, trimite
atât la conceptul de spaţiu, cât şi la cel de timp, vizând atât formele spaţiale rezultate, dar şi
sensul acestora, permiţând geografiei să–şi afirme utilitatea socială, mai ales în domeniul
amenajării şi al mediului;
2. Există reguli precise de descifrare a producţiei sociale a spaţiului geografic,
plecând de la utilizarea acestuia (apropriere, exploatare, habitat, schimb). În această relaţie
om-mediu, omul este punctul de pornire, spaţiul nefiind decât o reflexie a acţiunii acestuia,
fără să eludăm complet posibilele influenţe ale acestui spaţiu în viaţa şi mai ales în modul de
percepţie a individului;
3. Există reguli precise de organizare şi diferenţiere a spaţiului geografic –
spaţializare, distanţă, densitate, relaţii-interacţiuni, gravitaţie (polarizare), comunicare,
disimetrie. Toate sunt asociate grupurilor sociale şi modurilor prin care acestea intră în relaţie
cu mediul, încorporând cele două mari dimensiuni – Natura şi Istoria, asupra cărora societăţile
acţionează conform mijloacelor de care dispun şi strategiilor pe care şi le construiesc. Această
problematică a strategiilor - individuale sau colective, tinde să ocupe primul loc în atenţia
geografilor, fără ca disciplina să propună o metodologie proprie, determinând interferenţe cu
sociologia şi psihologia;
4. Geografia pleacă de la ipoteza că teritoriul planetar este ordonat de o înlănţuire a
obiectelor geografice de diverse naturi – locuri, arii, câmpuri, reţele;
5. Geografia porneşte totdeauna în ipotezele sale de cercetare de la observaţii
localizate care permit stabilirea ordinii, dezordinii şi a disparităţii. Ea analizează fie distribuţii
spaţiale, fie organizări teritoriale – mondiale, regionale sau locale. Astfel, ea reuşeşte să
aducă o contribuţie originală la cunoaşterea lumii, a societăţilor şi a mediului (ambianţei)
acestora. Geografia, ca viziune asupra lumii, nu este ceva nou, dar trebuie subliniat faptul că,
această privire porneşte de la studiul distribuţiilor spaţiale a fenomenelor şi recurge la metode,
mijloace şi informaţii de ordin calitativ şi cantitativ.
6. Realitatea geografică nu este deloc simplă, o viziune asupra unui fenomen dat nu
este exclusivistă, orice nouă abordare este utilă dacă aprofundează sau introduce o nouă
variabilă.
Având în vedere cele menţionate, geografia are două particularităţi esenţiale:
a) în prim plan situează conceptul de situaţie sau de loc în spaţiu al fenomenului studiat,
ceea ce permite un demers deductiv, verificabil prin experimentare;
b) este ataşată puternic de noţiunile de mediu şi scară a fenomenului, deci acordă o mare
atenţie relativităţii mecanismelor, legităţilor şi determinărilor. Scara este o altă noţiune
esenţială în geografie care asigură o specificitate unică acesteia pe plan ştiinţific. Este
indispensabil astfel ca orice fenomen localizat sau orice teren de aplicaţie să fie plasat, pe
rînd, în mai multe contexte scalare (de rang inferior sau superior), numai astfel putând
clarifica lucrurile, altfel nu reuşim decât o acumulare de observaţii fără sens precis.
Precizările teoretice anterioare pornesc de la un postulat care întruneşte maximă
adeziune printre specialiştii de marcă, îndeosebi în domeniul geografiei umane – geografia
este o ştiinţă socială a cărei finalitate este căutarea sensului spaţiului. Explicitarea acestui
postulat poate fi sprijinită de cele şapte caracteristici esenţiale ale geografiei ca ştiinţă socială,
denunțate de R.Rochefort în 1984:
- geografia nu studiază omul, ci oamenii, nu specia umană, ci indivizii constituiţi în
grupuri sociale. Aceasta poate privilegia paradigma existenţială;
- geografia nu se interesează de spaţiu în sine, care nici nu este palpabil, ci de acel

spaţiu care devine real prin semnificaţiile şi atributele pe care omul i le acordă. Este ceea ce se
numeşte spaţiul produs, specific unui anumit context temporal şi cultural;
- geografia are dreptul să ceară un loc care i se cuvine în societate dar, acesta nu are
sens dacă ea nu are o utilitate socială. Această dimensiune (aplicativă, activă, operaţională
etc.) este necesară pentru a furniza soluţii în amenajarea spaţiului. În acest sens trebuie pornit
de la situarea în centru a omului (nu în sens antropocentrist ci sistemic), o amenajare a
spaţiului (teritoriului) care să facă abstracţie de acesta nu există;
- geografia contemporană trebuie să se implice în viaţa socială şi politică a cetăţii.
Terenul, atât de drag geografului, trebuie reabilitat în sensul de teren de acţiune şi nu numai
de observaţie;
- geografia ca ştiinţă a peisajului, văzut ca o reprezentare şi nu ca o realitate concretă,
este o latură care nu poate fi ignorată;
- geografia nu poate face abstracţie de un mijloc la care este obligată, ca orice ştiinţă,
să recurgă – discursul, diferit de la un interlocutor la altul, dar esenţial pentru a descifra
mecanismele funcţionării spaţiului şi pentru a face cunoscute rezultatele cercetării. Geograful
trebuie să accepte această formă de control social, garant al unei ştiinţe axate pe problemele
curente;
- în centrul oricărei investigaţii geografice trebuie reţinut totdeauna faptul că
individul studiat în raporturile sale cu mediul nu este un obiect spaţial oarecare ci este
subiect, este cel care acţionează.
Se observă astfel că elementul central al discursului geografic îl constituie raporturile
dintre Natură şi Cultură, între fenomenele naturale şi cele sociale. Este vorba de natura
percepută în dinamica proprie şi nu de natura filozofică (esenţă a lucrurilor), a naturaliştilor
(exterioară omului, confundată cu mediul) sau cea cosmică. Existenţa unui sistem natural
independent de cel social nu poate fi negată, dar primul nu poate fi definit decât raportat la o
anumită cultură, la reprezentările şi tehnicile unui sistem social (natura mediatizată).
Intervine aici dilema: date naturale sau constrângeri naturale. Trecerea de la primul termen la
al doilea este de fapt pasajul de la sistemul natural la cel social (cazul constrângerilor
climatice). Naturalul astfel perceput rămâne un element central al cercetării geografice.
II. Obiectul de studiu al cercetării geografice

Fiecare disciplină decupează din realitatea obiectivă un domeniu pe care încearcă să-l
clarifice. Geografia are ca obiect de studiu spaţiul terestru şi organizarea sa, presupune o
abordare multi-scalară a factorilor geografici, dată fiind dimensiunea acestui spaţiu şi

complexitatea organizării sale. Factorii geografici pot fi atât de natură spaţială dar şi
aspaţială, aceştia din urmă având un rol important în organizarea spaţiului – factori
economici, sociali, culturali, politici, codificaţi de regulă sub formă de norme şi legi, înscrise
în spaţiu, ghidându-i acestuia producţia şi utilizarea.
Terenul rămâne unul din punctele forte ale cercetării geografice, statutul şi locul său
cunoscând însă o schimbare majoră. Terenul nu mai poate fi văzut ca un furnizor de legităţi şi
adevăruri ştiinţifice prin el însuşi, ci doar un mijloc de colectare a informaţiilor, care
trebuiesc prelucrate şi interpretate pentru a extrage esenţa evoluţiilor. Harta, SIG-urile, analiza
numerică, teledetecţia şi fotointerpretarea, completează terenul şi permit o interpretare
pertinentă a faptelor geografice, imposibilă numai prin observaţia de teren. Toate aceste
mijloace, recurg la acelaşi tip de demers ştiinţific, specific geografiei care porneşte de la
localizarea şi poziţia relativă a fenomenului studiat. În acest caz, geografii propun trei
chestiuni de bază: cine?, referitoare la grupurile care ocupă spaţiul studiat, cu modurile lor
specifice de organizare a acestuia dar şi la structurile naturale ale spaţiului; ce? şi cum?, care
se referă la producţia economică şi socială a acestor grupuri, modul specific de gestiune a
resurselor, intensitatea schimburilor, diversitatea tehnicilor utilizate, funcţionalitatea
geosistemului etc.; unde?, care tratează strict localizarea, intrinsecă structurii geosistemului
sau ca reflex al alegerii umane. Indiferent de calea urmată, orice demers geografic are în
centru acest concept central care este spaţiul geografic, abordat direct (când se studiază logica
alcătuirii spaţiului studiat) sau indirect (când este studiat modul de percepţie, de reprezentare
a spaţiului de către indivizi). În toate cazurile, raporturile spaţiale rămân în centrul atenţiei.
Aceasta face ca geografia să poată aborda o tematică extrem de diversă, aparent suprapusă
altor domenii de interes, de la peisaj la şomaj sau de la amenajare teritorială la studiul
mediului.
Tipuri de cercetări:
 Cercetare descriptivă – descrierea fenomenelor, definirea și factorii care le
influențează
 Cercetarea explicativă – explicarea prin cum? și de ce? se produc anumite fenomene
(plecarea de la anumite premise)
 Cercetarea evaluativă – evaluarea politicilor, programelor, fenomenelor geografice
Cercetarea geografică este importantă:
- Pentru înțelegerea rapoartelor de cercetare etc.
- Pentru a putea realiza rapoarte de cercetare în mediul academic
- Pentru înțelegerea instrumentelor de management:

 Crearea de politici
 Planificare
 Management
Tabel 1. Realizarea diferitelor proiecte turistice utilizând instrumente de management
Nivel Centre de agrement Administrații Centre de artă Parcuri

de turism Naționale
Politică Utilizarea de către toate Extinderea Încurajarea Creșterea

grupele de vârstă sezonului de artiștilor veniturilor non-
vârf contemporani guvernamentale,
pe cont propriu
Plan Plan pe 2 ani de creștere a Plan pe 3 ani Plan pe 3 ani Plan pe 3 ani
sosirilor turiștilor pentru a crește pentru crearea de pentru
vârstnici cu 50% vizitele în noi activități implementarea
sezon prin pentru artiștii unui program de
promovarea contemporani plată a vizitelor
de noi
festivaluri
Management Realizarea unor sesiuni de Alegerea Selectarea Implementarea

menținere în formă a temelor de artiștilor și crearea unui program de
vârstnicilor festivaluri si de lucrări, plată a vizitelor
implementarea activități
lor
Cercetarea poate fi realizată de diverse persoane/instituții precum:

 Persoane din mediul academic
 Studenți, doctoranzi
 Organizații guvernamentale și private (Autoritatea Națională în Turism)
 Consultanți
 Manageri, cercetări despre:
 Clienți
 Potențiali clienți
 Personal
 Performanță
 Competitori
 Produse
III. Informaţia geografică

Trimite totdeauna la un obiect localizat pe suprafaţa terestră şi care comportă mai multe
atribute. Localizarea sa presupune un sistem de referinţă. O caracteristică esenţială este aceea
a tridimensionalităţii (Z= f(X,Y), unde Z este atributul, X şi Y, coordonatele sistemului de
referinţă, dar poate fi şi tridimensională atunci când asociază mai multe atribute
(Z1,Z2,...Zn=f(Z,Y)). Există mai multe tipuri de obiecte geografice dintre care pot fi reţinute:
- unităţi spaţiale provenite din decuparea unui spaţiu continuu (administrativ, politic,
bazin hidrografic, unitate fizico-geografică);
- o entitate sau un obiect din spaţiu : exploataţie agricolă, cartier, oraş, gospodărie, râu,
versant etc.;
- un flux sau un schimb între două locuri geografice (de natură fizică sau antropică).
Aceste informaţii pot fi punctuale (un obiect localizat în spaţiu), liniare (fluxuri, reţele
între două sau mai multe puncte), areale (decupaj cu forme geometrice diverse).
Utilitatea informaţiei geografice primare provine din faptul că permite două operaţii:
reperajul (localizarea absolută sau relativă) și comparaţia (identificarea posibilă a variaţiilor
în spaţiu). Comparaţia este cu atât mai utilă cu cât obiectele geografice sunt comparabile fie
prin proprietăţile comune fie prin variaţia cantitativă între anumite limite; aceasta permite
acţiunea şi previziunea, necesară pentru orice actor social.
Orice divizare a spaţiului geografic este arbitrară iar interpretarea informaţiilor
spaţializate depinde de decupajul reţinut. Spaţiul este divizat din raţiuni administrative
(gestiunea teritoriului), politice, naturale etc. Orice geograf trebuie să cunoască două
probleme esenţiale: agregarea datelor şi lectura distribuţiilor spaţiale se schimbă odată cu
modificarea scării de studiu. Astfel, concluziile deduse la o anumită scară nu sunt obligatoriu
validate şi la altă scară. În general, posibilitatea concentrării spaţiale a unui fenomen sporeşte
odată cu mărirea scării de studiu dar pot fi şi situaţii în care o distribuţie oarecare poate fi
dispersă la o scară şi concentrată la alta; a doua problemă este sensibil diferită – rezultatele
pot să se schimbe odată cu modificarea decupajului geografic.
IV. Principalele teme ale studiilor geografice

După o lungă tradiţie a îmbinării dintre geografia umană şi cea fizică a urmat o altă
perioadă, de compartimentare şi specializare încât geografia este astăzi divizată într-o
puzderie de ramuri şi specializări, de multe ori mai apropiate de disciplinele conexe.
R. Johnson recunoaşte patru direcţii de abordare în geografia umană, care ar putea
unifica diversele specializări:
a) perspectiva economică, având în centru producţia şi circulaţia bunurilor;
b) perspectiva socială, având în centru teritoriul şi grupurile sociale, legată de cea
anterioară prin modalităţile de consum ale bunurilor şi serviciilor. Aceasta este cea mai
complexă fiind legată de problemele distribuţiei şi dinamicii populaţiei, a difuziunii modelelor
culturale sau a relaţiilor dintre om şi mediu;
c) perspectiva politică, care urmăreşte modul în care structurile politice imprimă
spaţiului geografic caracteristici exprimate prin discontinuităţi, fluxuri şi acţiuni menite să-l
organizeze;
d) perspectiva istorică, un corolar al celorlalte trei pe care le abordează în perspectivă
crono-spaţială.
În geografia fizică, P. Hagget distinge patru alte teme fundamentale:
a) perspectiva descriptivă (monografică), care se bazează pe observaţiile de teren
analizate corelativ între compartimentele spaţiului fizic;
b) perspectiva sintetică, bazată pe cea anterioară, dar avînd în centru noţiunile de
discontinuitate şi limită, văzute ca o sinteză a evoluţiei unei regiuni studiate;
c) perspectiva peisagistă, adaugă celei anterioare acţiunea umană ca factor de
transformare a spaţiului geografic;
d) perspectiva ambientală, o încununare a celor anterioare, prin abordarea sintetică a
mediului fizic şi a celui social în interacţiune, cu accent pe funcţionalitatea acestora, pe
sursele degradării lor şi în final pe măsurile de combatere a disfuncţiilor.
Toate aceste perspective pot fi abordate la diverse scări, la nivel teoretic, metodologic
sau practic, lărgind destul de mult aria de interes a geografului. Nu trebuie uitată dintre
preocupări şi didactica geografiei, paradoxal, o ramură mai nouă.
V. Structura unui proiect de cercetare
Tipuri de studii și cercetări:

 Evaluări ale mediului turistic
 Profile de piață (dimensiune, consumatori, profitabilitate, furnizori)

 Studiu de piață (cerințele, atitudinile consumatorilor față de produsul turistic)
 Segmentarea pieței/studii de stil de viață (vârstă, sex, ocupație, venit)
 Studii de fezabilitate (cerere viitoare, viabilitate financiară, impact de mediu)- pentru
lansare produse sau centre turistice
 Studii ale nevoilor de recreere (nevoi, utilizare, participare la recreere a rezidenților)
 Strategii în turism și planuri de marketing în turism (întâlnirea ofertei cu cererea
turistică, PPP)
În reuşita unui demers ştiinţific, faza preliminară a construcţiei unui proiect de

cercetare este esenţială. Acesta conţine o descriere detaliată a fiecărei etape insistând asupra
coerenţei de ansamblu. Un proiect de cercetare cuprinde următoarele elemente:
- o scurtă prezentare a subiectului propus cercetării;
- o trecere în revistă a literaturii de specialitate, prin intermediul unei analize critice,
este ceea ce se cheamă „starea chestiunii” sau „istoricul cercetărilor”. Trebuiesc evidenţiate
rezultatele deosebite, ipotezele validate care vor sprijini proiectul propus, rezultatele care vor
fi integrate în acesta;
- prezentarea problemei ridicate, definindu-i conceptele de bază şi demonstrându-i
pertinenţa prin precizarea: dacă studiul va permite aprofundarea conceptelor, dacă va umple
un vid teoretic sau metodologic sau va constitui un cadru în acest sens, dacă va avansa analiza
empirică a fenomenului studiat, dacă va ameliora sau introduce noi instrumente şi metode de
analiză, dacă studiază un fenomen nou pentru teritoriul studiat sau dacă studiul este o ocazie
de a aduna informaţii inedite, dacă studiul poate conduce la generalizări interesante;
- determinarea obiectivelor şi a ipotezelor, precizând dacă acestea descriu, compară,
testează, explică, prezic sau modelizează, făcând apel la literatura deja existentă;
- precizarea cadrului teoretic, schematizarea acestuia, demers indispensabil care
trebuie să precizeze care este gradul de conceptualizare reţinut, dacă acesta este un efort
teoretic propriu;
- precizarea metodologiei, prin prezentarea etapelor succesive, care trebuie să fie
cuprinzătoare.
Cel mai adesea se utilizează o schemă operaţională constituită din cinci
compartimente distincte:
a. definirea şi justificare spaţiului studiat. Trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:

care este decupajul geografic reţinut? care este relaţia dintre problema studiată şi spaţiul
reţinut? care este scara la care se lucrează?
b. determinarea perioadei de studiu, precizând dacă este vorba de un studiu transversal sau
longitudinal;
c. definirea obiectului de studiu şi a caracteristicilor acestuia;
d. prezentarea metodelor de colectare a informaţiilor necesare (fapte, observaţii, date)
definind felul acestora, strategia obţinerii lor, justificând alegerea acestora. În cazul datelor
secundare trebuiesc descrise sumar sursele avute în vedere, iar dacă acestea sunt primare,
trebuie precizată modalitatea de eşantionare sau de construire a unui chestionar, etc.
e. alegerea mijloacelor şi tehnicilor de analiză, conform tipului de informaţii şi obiectivelor
sau ipotezelor reţinute.
Precizarea bibliografiei de bază este de asemenea importantă. Pe tot parcursul
întocmirii proiectului de cercetare o problemă importantă este aceea a gestiunii timpului.
Trebuiesc astfel prevăzute costurile de timp ale fiecărei etape, diminuând la maximum efortul.
Aceasta se obţine prin: notarea exactă a referinţelor bibliografice, a cuvintelor cheie, pentru a
evita relectura; începerea redactării încă din faza de colectare a informaţiilor, lăsarea acestei
operaţii pentru faza finală este una din cele mai grave erori; alegerea corectă a momentului
colectării informaţiilor sau a observaţiilor pe teren.
VI. Conceperea unui plan de cercetare

Planificarea cercetării presupune o raţionalizare a tuturor activităţilor conform
obiectivelor propuse. Planul de cercetare cuprinde:
- obiectivele care trebuiesc atinse;
- etapele realizării acestora;
- programarea cercetării şi evaluarea costului.
Planificarea cercetării este atât un program de lucru, cât şi un instrument de coordonare.
Componentele schemei operaţionale:
a) definirea regiunii de studiu şi justificarea decupajului geografic. Trebuie precizat
cu exactitate dacă e vorba de o regiune administrativă, economică, naturală, culturală, politică
etc. Trebuiesc precizate limitele acesteia şi caracteristicile esenţiale ale zonei studiate. În
cazurile în care este vorba de un spaţiu divizat între mai multe subunităţi (frecvent în
geografie) trebuie precizată comparabilitatea acestora şi poziţia în cadrul unităţii reţinute;
b) determinarea scării de analiză. Pentru cercetarea geografică este un moment cheie,

aceeaşi problemă putând fi studiată la microscară, la mezoscară sau la macroscară, ori
concomitent la toate trei. Alegerea scării influenţează direct rezultatele cercetării, care diferă
de la o scară la alta. Se impune astfel problema agregării datelor, fie că folosim o scară de
detaliu sau de anvergură, adică fie că privilegiem particularul sau că urmărim tendinţele
generale prin eliminarea din calcul a variaţiilor locale.
c) determinarea perioadei de studiu, prin situarea în timp a problemei abordate,
transversal (la o anumită dată) sau longitudinal (pe o perioadă lungă).
d) alegerea metodei de colectare a datelor. În general se foloseşte eşantionarea atunci
cînd colectăm informaţii primare. Frecvent sînt utilizate date brute, furnizate dee către
instituţii specializate (statistice, meteorologice etc).
e) alegerea şi definirea variabilelor de lucru trebuie să fie conformă obiectivelor şi
ipotezelor propuse. Pentru aceasta trebuie plecat de la o bună definire a conceptelor
vehiculate, care asigură rigoare, coerenţă între enunţuri şi observaţii. Un concept poate fi
exprimat prin mai mulţi indicatori, proprii unei dimensiuni a acestuia. Trebuiesc astfel bine
definite variabilele reprezentative ale conceptului.
Formularea obiectivelor şi a ipotezelor
Este o etapă delicată, trebuind să constituie expresia unui interes ştiinţific. Scopul
cercetării trebuie foarte clar explicitat, de el depinzând strategia ulterioară. De obicei, în
geografie sunt prevăzute mai multe obiective reunite în jurul descrierii şi explicării variaţiilor
unui fenomen în spaţiu. Definirea ipotezelor, propoziţii care oferă explicaţii posibile, soluţii
potenţiale la problema ridicată, poate fi făcută sub forma unui enunţ, sugestii sau chiar
întrebări. Conceptele utilizate trebuie să fie foarte clare şi riguros alese.
Două tipuri de ipoteze pot fi construite: a posteriori, de tip deductiv, care presupun o
cunoaştere relativă a obiectului studiat, inspirată de teorii anterioare; ipoteza a priori, de tip
inductiv. Ipoteza este indispensabilă cercetării pentru că asigură o mai bună cunoaştere a
fenomenului abordat. Aceasta trebuie obligatoriu urmată de verificarea acesteia prin analiza
variabilelor şi construirea unui model experimental.
VII. Sursele de documentare

Colectarea şi inventarierea documentelor pertinente impune utilizarea resurselor de
care dispun bibliotecile: fişiere, cataloage, repertorii bibliografice retrospective sau curente,
arhive etc. O cercetare documentară riguroasă trebuie să aibă ca rezultat o analiză critică,
reieşită dintr-un plan logic, sistematic de studiu. Pentru a nu pierde timp, este necesară o
triere prealabilă a surselor de informare, pe categorii (reviste, studii, cărţi, enciclopedii,

atlase etc). Pentru aceasta alegerea iniţială a unor cuvinte cheie, corespunzătoare temei
abordate este foarte importantă, mai ales în cazul utilizării surselor informatizate dar nu
numai.
Sursele documentare pot fi împărţite în două categorii:
a) surse nescrise: obiectele şi urmele materiale; iconografia (sursele cartografice);
sursele orale (interviuri, anchete); sursele audio-vizuale;
b) surse scrise: documentele oficiale, publice sau din arhive; sursele scrise neoficiale –
presa, periodicele, cărţile; sursele statistice – brute sau prelucrate.
În cercetarea documentară două acţiuni cheie trebuiesc avute în vedere: clasificarea şi
organizarea informaţiei. Pot fi avute în vedere trei tipuri de cercetare documentară în funcţie
de natura studiului:
-o cercetare de informare imediată, punctuală, făcând apel la sursele cele mai recente;
-o cercetare superficială impusă de necesităţile unui expozeu sau pentru constituirea
unui dosar referitor la o problemă anume;
-o strategie documentară, atunci când tema este de anvergură. În acest caz cercetarea
nu este liniară ci, implică reveniri la sursele deja recenzate.
VIII. Etapele analizei surselor bibliografice

O chestiune rareori avută în vedere este aceea a momentului în care se consideră
încheiată documentarea, având în vedere faptul că în prezent sursele de informare sunt foarte
abundente şi variate. Există două tipuri de surse bibliografice: primare şi derivate. Prima
categorie cuprinde documentele de arhivă, publicaţiile diverse şi observaţiile. A doua
cuprinde bibliografiile retrospective, foarte utile, dicţionarele de specialitate, recenziile etc. O
categorie aparte o constituie lucrările de referinţă – enciclopedii, dicţionare generale, tot mai
variate. Numărul revistelor de specialitate a crescut continuu în statele cu o geografie avansată
(ţările anglo-saxone, Franţa, Germania), de cele mai multe ori specializate, fapt ce facilitează
cercetarea (specializare atât tematică cât şi regională).
În citirea unui articol dintr-o revistă (frecvent recenzate pe parcursul documentării,
fiind mai uşor de urmărit decât lucrările ample) trebuie urmată o schemă logică:
a) analiza titlului (dacă este original sau banal);
b) referinţele autorilor (cunoscuţi, novici);
c) citirea atentă a rezumatului, în cazul în care prezintă interes se continuă lectura;
d) urmărirea caracterului aplicativ, a comparabilităţii cu alte demersuri similare.
Urmează interogaţiile asupra subiectului articolului, referitoare la: metodologia

utilizată, gradul de modernitate al prelucrării informaţiilor utilizate, recursul la noi date sau
informaţii, căutarea unor rezultate comparabile. Prima dintre acestea presupune o lectură
aprofundată a articolului, următoarele presupun mai degrabă compararea cu celelalte articole
similare.
Foarte numeroase sunt publicaţiile neperiodice (cursuri, studii, cărţi). Pentru o lectură
rapidă, eficientă trebuiesc clasificate astfel : lucrări introductive, teoretice; lucrările de
iniţiere într-un domeniu; lucrările tematice, foarte variate, utile pentru realizarea unui bilanţ
al cunoaşterii unui domeniu; culegerile de texte şi articole, de cele mai multe ori consacrate
unei tematici precise; eseurile de factură teoretică şi epistemologică; lucrările cu caracter
aplicativ, dicţionarele etc. Astfel organizate, sursele vor fi parcurse cu mai multă facilitate,
posibilitatea ignorării unor lucrări de referinţă fiind exclusă.
Documentele oficiale presupun o grilă de lectură sensibil diferită, necesitând o atenţie
sporită pentru a elimina ambiguităţile. Documentele cartografice prezintă şi ele particularităţi
derivate din imposibilitatea urmăririi concomitente a mai multor surse, din utilizarea unor
scări variate etc.
Documentele din arhive sunt utilizate de geograf doar în momentul în care se încearcă
explicarea organizărilor spaţiale actuale prin prisma trecutului. Consultarea acestora este o
muncă anevoioasă şi riguroasă.
Etapele analizei conţinutului surselor bibliografice:
-lectura preliminară în scopul identificării unei vederi de ansamblu, a sesizării ideilor de
bază;
-recenzarea enunţurilor esenţiale din text;
-clasificarea acestora, prelucrarea informaţiilor statistice dacă e cazul;
-descrierea, analiza şi interpretarea informaţiilor reţinute. Forma finală este astfel o fişă
bibliografică sau o recenzie scurtă, ori un rezumat. Atenţia acordată lecturii şi realizării
acestor fişe bibliografice elimină reluarea analizei documentare în etapele următoare.
CURS 2
ANALIZA DATELOR GEOGRAFICE- CONCEPTE ȘI ABORDĂRI
I.Necesitatea și rolul analizei datelor

Cunoașterea științifică din orice domeniu de activitate uman presupune, indiferent de
natura și specificul obiectivelor concrete urmărite, o complexă și riguroasă analiză cantitativă
a fenomenelor și proceselor care fac obiectul cercetării. Este vizibil pentru oricine că în epoca
modernă aproape orice individ angrenat într-o activitate umană se ocupă, într-un fel sau altul,
în mod direct sau indirect, cu date și informații, cu, colectarea, prelucrarea și interpretarea
acestora.
Desfășurarea oricărei activități umane implică o producție continuă de date sau informații,
care se acumulează în timp și care pot fi folosite pentru cunoașterea structurală și evolutivă a
fenomenelor la care se referă aceste informații, în scopul fundamentării corecte și eficiente a
deciziilor care trebuie luate.
Metodele și tehnicile de analiză a datelor sunt cele mai adecvate instrumente
utilizabile pentru identificarea unor structuri cauzale, pentru decelarea unor tendințe și
configurații specifice pe mulțimea datelor analizate și obținerea unor reprezentări simplificate
ale informațiilor de mare complexitate.
Utilitatea și eficiența utilizării metodelor și tehnicilor de analiză a datelor sunt maxime
în situațiile în care informațiile supuse studiului sunt în cantități foarte mari. În cea mai mare
parte a lor, metodele și tehnicile de analiză a datelor au natură multidimensională, astfel încât,
comparativ cu metodele și tehnicile de analiză statistică descriptivă, ele permit și investigarea
legăturilor și interdependențelor evidențiate la nivelul mulțimilor de date.
Materia primă utilizată în orice activitate de analiză a datelor este reprezentată de o
colecție sau mulțime de date sau informații cantitative, referitoare la stările sau evoluțiile unei
mulțimi de fenomene. Aceste date pot fi obținute fie pe cale observațională, fie pe cale
experimentală.
Rolul analizei datelor este acela de a prelucra și filtra informațiile conținute în datele supuse
studiului, cu scopul de a capta sau de a extrage esența informațională conținută în aceste date
și de a evidenția această esență informațională într-o formă de reprezentare inteligibilă,
sugestivă, simplificată și sintetizatoare.
Atingerea acestui scop presupune realizarea unei succesiuni de transformări efectuate
asupra datelor primare și implică utilizarea unor metode și tehnici specifice. Aceste
transformări au scopul de a maximiza relevanța și interpretabilitatea datelor și presupun,
printre altele, eliminarea informațiilor redundante sau lipsite de semnificație și generalitate,

care au natură accidentală sau marginală. Din acest punct de vedere, procesul de analiză a
datelor apare ca fiind un proces specific de transformare informațională, proces care are ca
intrări datele primare, iar ca ieșiri informații sintetizatoare.
II.Modalități de realizare a analizei datelor

În realizarea unei analize de date se va ține contul de câteva specificități precum:
- complexitatea ridicată a fenomenelor
- natura cantitativă a acestor fenomene.
Teoriile și principiile teoretice care stau la baza oricărei analize cantitative sunt
reprezentate de mulțimea cunoștințelor științifice acumulate în decursul timpului, de
realizările obținute pe plan științific, atât la nivelul general al cunoașterii umane, cât și la
nivelul cunoașterii în domeniul abordat.
Informațiile cantitative și calitative referitoare la fenomenele și procesele studiate
exprimă o mulțime de stări și evoluții concrete din realitatea investigată și sunt rezultatul unui
laborios proces de observare, măsurare și evaluare, proces în care intervin o serie de norme,
principii, metodologii și instrumente specifice procesului de măsurare. Informațiile obținute
din realitatea investigată, în urma unor procese de observare și de măsurare, sunt cunoscute
sub numele de date. Datele reprezintă materialul brut, empiric, care stă la baza tuturor
deciziilor din orice domeniu de activitate, iar de calitatea acestora depinde, în mod direct,
calitatea respectivelor decizii.
Metodele și tehnicile reprezintă un set de reguli, principii și proceduri de analiză,
prelucrare și interpretare a datelor. În analiza datelor, metodele și tehnicile se referă la
cuantificare, evaluare, estimare și testare, și sunt reprezentate de o mulțime extinsă și variată
de proceduri și instrumente statistico-matematice. Aceste proceduri sunt aplicate, sub o formă
sau alta, informațiilor cantitative și calitative, datelor de intrare, în scopul deducerii anumitor
rezultate și concluzii. De calitatea metodelor și tehnicilor utilizate într-o activitate de analiză
și de eficiența utilizării lor depind, în mod direct și într-o proporție foarte mare, atât
semnificația și validitatea concluziilor obținute, cât și calitatea rezultatelor obținute.
Pentru realizarea analizelor cantitative şi calitative, colectarea dar şi organizarea
datelor este extrem de importantă.
Datele se pot clasifica astfel:
- date secundare (colectate de la statistică) şi primare (colectate direct de cercetător)
- date cantitative şi calitative
- date din geografia fizică şi din geografia umană

Datele se pot măsura ţinând cont de diverse scări dar şi de anumite erori de măsurare care pot
să apară accidental sau produse de metoda utilizată.
Cele mai utilizate date în analize sunt cele secundare deoarece prezintă anumite
avantaje: (1) disponibilitate imediată a datelor, (2) fără costuri, (3) datele sunt testate de
statisticieni, (4) există un volum mare de date cuantificate de statistică, (5) se pot emite
concluzii clare, cantitative pe baza datelor; dezavantajele utilizării lor ar fi că nu se pot plia
întotdeauna pe cercetarea dorită iar uneori se produce limitarea analizei prin accesul redus la
bazele de date secundare.
Tipuri de date secundare:
- Rapoarte și studii naționale
- Studii turistice
- Studii economice
- Recensământul populației
- Surse internet și baze de date: broșuri turistice, materiale publicitare, rapoarte
instituții/ consilii.
III. Definirea analizei datelor
Clasificarea metodelor de analiză a datelor:

1. Analiza preliminară: este o activitate anterioară, pregătitoare, a analizei propriu-zise
a datelor, care are ca scop inițializarea procesului de analiză. În cadrul acestei etape,
informațiile primare disponibile sunt supuse unui proces de prelucrare în cadrul căruia are
loc o filtrare a informațiilor din punct de vedere al semnificației și utilității pe care le au

acestea în raport cu scopurile urmărite.
2. Analiza grafică: se realizează utilizând anumite softuri (Excel, SPSS) și se poate
realiza:
 identificarea principalelor tendințe manifestate la nivelul observațiilor disponibile;
 depistarea principalelor legături existente între variabilele supuse analizei;
 detectarea valorilor extreme, izolate, a căror apariție în mulțimea datelor analizate nu
se justifică din punct de vedere statistic.
IV. Măsurarea și cuantificarea datelor

În cadrul abordărilor de analiză a datelor, abordarea sistemică, statistică și cea bazată
pe modelarea matematică și informatică, se va ține cont întotdeauna de modalitățile de
măsurare a acestora.
Obiectivele principale ale cuantificării datelor:

• stabilirea nivelului sau volumului fenomenelor economice și sociale;
• evidențierea alcătuirii lor structurale;
• caracterizarea evoluției lor în timp sau spațiu;
• exprimarea legăturilor acestora cu alte fenomene sau procese.
Scări de măsurare
Populația sau eșantionul de măsurare
informațională utilizată în procesul de analiză a datelor.
Tipuri de erori
- Eroarea cu caracter sistematic poate fi definită ca reprezentând diferența dintre valoarea
adevărată a unei mărimi la nivel de populație și valoarea obținută pentru această mărime în
urma măsurării tuturor unităților elementare ale populației.
- Eroarea cu caracter accidental, aleator poate fi definită ca reprezentând diferența dintre
valoarea unei mărimi calculate pe baza unităților aparținând unui eșantion și valoarea
aceleiași mărimi calculată pe baza tuturor unităților populației.
Rezultate și concluzii în urma analizei datelor:

• obținerea de informații relevante suplimentare

• relevarea unor noi principii și legități;
• formularea unor concluzii cu privire la existența unor legături și specificități;
• validarea unor ipoteze formulate;
• identificarea unor tipologii și structuri specifice;
• estimarea unor efecte și influențe;
• deducerea unor modele statistico-matematice;
• efectuarea de predicții;
• efectuarea de simulări.
CURS 3
ANALIZA DATELOR GEOGRAFICE SECUNDARE
I. Analiza datelor secundare cantitative

Analiza secundară a datelor cantitative se referă la analiza unor date culese originar
de un alt cercetător, deseori dintr-o altă cauză. Analiza secundară a seriilor de date poate oferi
instrumente pe care cercetătorii, de multe ori cu fonduri limitate, le pot folosi. Marile anchete
guvernamentale sunt deosebit de importante, pentru că ele deseori acoperă o paletă largă de
teme în profunzime şi au eşantioane destul de mari ca să poată furniza estimări cu un nivel de
acurateţe înaltă. Este deseori valoros să putem încorpora o dimensiune reprezentativă la nivel
naţional într-un studiu calitativ pentru a putea stabili mărimea şi distribuţia fenomenelor
studiate. Analiza secundară poate fi singurul mod de realizare a comparaţiilor istorice, în
special când informaţiile nu pot fi culese în mod retroactiv (Dale, 2003).
Programele de dezvoltare se bazează întotdeauna pe cunoaşterea condiţiilor concrete,
în principal a resurselor interne ale microregiunii, deci strategia de dezvoltare poate fi
elaborată numai pe baza unei evaluări reale a situaţiei din zona studiată. Unele date sunt
valabile timp îndelungat şi pot fi procurate relativ uşor, de exemplu din publicaţii statistice
sau din recensăminte, iar altele trebuie actualizate mai frecvent, anual, trimestrial sau chiar
lunar – de exemplu rata şomajului, evoluţia preţurilor etc. – dar şi acestea pot fi găsite în surse
oficiale. De multe ori suntem însă obligaţi să culegem date locale pentru caracterizarea
situaţiei din microregiune.
Nivelul de dezvoltare şi situaţia resurselor, care reprezintă baza dezvoltării durabile, a

fost caracterizată cu ajutorul a şapte criterii complexe (Tabelul 4). Aceste criterii se împart la
35 de subcriterii la care se ataşează un sistem de 45 indicatori.
Tabel 2 Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utilizaţi în diagnoza spaţiului din România
Nr.crt. Criterii Subcriterii Indicatori
Forme de relief Principalele forme de relief
1. Fizico-geografice Zone naturale protejate Principalele categorii de zone
protejate
Factori de risc natural Principalele zone supuse factorilor
de risc natural
Volumul populaţiei Numărul de locuitori
Densitatea populaţiei Locuitori /km2
Evoluţia populaţiei în perioada
Evoluţia populaţiei 1966-2013
Demografice Evoluţia populaţiei în perioada
1997-2013
2. Factorii de creştere a Rata medie a natalităţii
populaţiei Rata medie a mortalităţii
Rata medie a migraţiei nete
Îmbătrânirea Indice de îmbătrânire a populaţiei
demografică (60+ ani / 0-14 ani)
Înnoirea forţei de muncă Indice de înnoire a forţei de muncă
(15-29 ani / 30-44 ani)
Teren agricol/locuitor
Potenţialul agricol Structura folosinţei agricole
Încărcătura de animale la 100 ha
Potenţialul forestier Suprafaţa forestieră/locuitor
Potenţialul turistic Gradul de atractivitate turistică
Gradul de complexitate a activităţii
Potenţialul industrial industriale
Prelucrarea produselor agricole
Suprafaţa medie a exploataţiei
individuale
Suprafaţa medie a exploataţiei de tip

Potenţialul exploataţiei asociativ juridic
agricole Suprafaţa medie a exploataţiei de tip
asociativ familial
3. Economice Gradul de asociere în exploatarea
terenului
Structurile de Ponderea suprafeţei agricole private
proprietate în totalul suprafeţei agricole
Populaţia activă ocupată la 1000
Gradul de ocupare locuitori
a populaţiei
Populaţia activă în agricultură/100
ha teren agricol
Diversificarea Ponderea populaţiei active
activităţilor economice neagricole în totalul populaţiei
active
Suprafaţa locuibilă Suprafaţa locuibilă/locuitor
Materiale de construcţie Ponderea locuinţelor realizate din
materiale durabile
Vechimea clădirilor Ponderea locuinţelor realizate după
4. Locuire anul 1970
Locuinţe noi Ponderea locuinţelor noi construite
în perioada 2002-2011
Dotarea locuinţelor cu Ponderea locuinţelor cu instalaţii de
instalaţii de apă apă în interior
Alimentarea cu apă Apa potabilă distribuită
în sistem centralizat consumatorilor m3/loc. an
Alimentarea Gradul de electrificare a
cu energie electrică gospodăriilor (din teritoriul
comunal)
Alimentarea Distribuţia de gaze naturale
5. Echiparea cu gaze naturale
tehnică Racordarea la reţele Gradul de racordare a satelor la
a localităţilor telefonice reţeaua telefonică
Accesul la căile de Accesul la reţeaua rutieră şi

transport feroviară
Sănătate Nr. locuitori/medic
6. Sociale Învăţământ Nr. elevi/cadru didactic
Comunicare Nr. abonamente TV/1000 loc
Mortalitate infantilă Decese sub 1 an/1000 născuţi vii
Aer Calitatea aerului (frecvenţa depăşirii
LMA pe substanţe poluante)
Apa Calitatea apei (frecvenţa depăşirii
7. Ecologice LMA pe substanţe poluante)
Sol Soluri afectate de factori de limitare
a calităţii
Păduri Păduri afectate de fenomene de
uscare şi deforestare în totalul
suprafeţei forestiere
Sursă: MAA, 2013
II. Analiza datelor secundare calitative

Analiza datelor secundare calitative înseamnă reexaminarea uneia sau a mai multor
seturi de date calitative existente, pentru a răspunde la întrebări de cercetare diferite de cele
din investigările originale. Pentru că investigaţiile calitative deseori implică o culegere
intensivă de date folosind metode cum ar fi interviul semistructurat şi observaţia participativă,
ele creează în mod tipic seturi de date care conţin o bogăţie de informaţii pe lângă cele care
pot fi incluse într-un raport primar de cercetare. Cu trecerea timpului, deseori apar întrebări
noi pentru care seturile de date existente ar putea fi o sursă eficientă şi adecvată pentru
cunoştinţe fundamentale. Analiza secundară, de asemenea, furnizează un mecanism prin care
cercetătorii care activează în domenii similare pot combina seturi de date în vederea
răspunderii la întrebări comparative sau pentru a examina teme al căror sens este mascat în
contextul eșantioanelor mai mici (Thorne, 2003).
Cercetarea documentară poate fi definită ca localizarea, evaluarea şi interpretarea
sistematică şi analiza surselor găsite în arhive. Sursele de materiale originale pot fi consultate
şi analizate în scopuri diferite celor pentru care au fost culese: pentru a pune noi întrebări de
dată veche, a furniza o comparaţie de-a lungul timpului sau a unor arii geografice, a verifica
sau a contesta rezultatele existente sau a extrage documente din surse disparate pentru a
realiza o imagine completă.
Documentele conţin surse oficiale (cum ar fi documente guvernamentale), registre
organizaţionale şi medicale, colecţii personale şi alte materiale contextuale. Pot fi, de
asemenea, găsite date primare de cercetare, cum ar fi înregistrări ale interviurilor, note de
teren, jurnale personale, observaţii, manuscrise nepublicate, corespondenţa etc. (Corti, 2003).
III. Metoda analizei SWOT

Analiza SWOT este o metodă importantă a managementului strategic nu numai la
nivelul întreprinderii, dar şi la nivel teritorial. În general, analiza SWOT este încorporată în
modelul de planificare strategică. Analiza SWOT constituie premisa pregătirii strategiilor de
dezvoltare, care, de fapt, susţin evoluţia viitoare a politicilor de dezvoltare rurală.
Denumirea metodei provine din iniţialele în limba engleză a cuvintelor:
Strengths – puncte tari, Weaknesses – puncte slabe, Opportunities – oportunităţi, posibilităţi,
Threats – pericole, ameninţări, riscuri.
Prima fază a elaborării oricărei strategii este evaluarea situaţiei şi definirea problemei;
în acest scop, un mijloc important este analiza SWOT. Este un principiu de bază că elaborarea
ideilor privind dezvoltarea, realizarea şi controlul acesteia să se desfăşoare cu antrenarea
grupurilor afectate, iar analiza SWOT oferă un bun prilej pentru asigurarea acestei colaborări.
O echipă SWOT ar putea include întreprinzători, membri ai autorităţilor locale, membri ai
organizaţiilor comunitare neguvernamentale, pensionari şi tineri, manageri din sectorul
industriei şi serviciilor (incluzând turismul), precum şi cercetători. Numai prin colaborare se
poate asigura ca ei să devină participanţi activi în rezolvarea problemelor locale.
Orice individ, grup de persoane, instituţie sau firmă care ar putea avea un interes
semnificativ în succesul sau eşecul unui proiect (atât ca implementatori, facilitatori,
beneficiari sau adversari) este definit ca parte interesată (stakeholder).
O premisă de bază în contextul analizei părţilor interesate este că diferitele grupuri
(participanţi/neparticipanţi, susţinători/oponenţi etc.) au interese diferite şi capacităţi diferite
de a-şi impune interesele. Acest aspect trebuie să fie înţeles şi recunoscut, în mod explicit, în
procesul identificării problemei, al definirii obiectivelor şi al selectării strategiei (EC, 2004a).
Este important ca cei care sunt implicaţi în identificarea sau formularea proiectelor să
fie conştienţi de contextul de politici sectoriale şi instituţionale în cadrul căreia se angajează
să lucreze. Scopul şi profunzimea acestei analize preliminare va depinde, în primul rând, de
câte informaţie este disponibilă şi de calitatea acesteia.
Specificul analizei SWOT constă în studierea concomitentă a caracteristicilor interne

şi a influenţelor mediului extern, ţinând cont atât de factorii pozitivi, cât şi de cei negativi,
răspunzând la întrebarea „unde suntem acum?” (Tabelul 5).
Tabel 3. Modelul general al analizei SWOT pentru diagnoza situaţiei existente
CONDIŢII / FACTORI INTERNI EXTERNI
POZITIVI Puncte tari Posibilităţi (Oportunităţi)
NEGATIVI Puncte slabe Pericole (Ameninţări)
Sursă: Kulcsár, 1999
În cadrul analizei SWOT, se evaluează mai întâi specificul intern al localităţii, sau
zonei teritoriale, punctele sale tari şi slabe. Apoi se analizează influenţele externe. Efectele
externe pozitive sunt considerate ca posibilităţi, iar cele negative ca pericole, ameninţări. În
cadrul muncii colective, pot apărea diferenţe de păreri între participanţi cu privire la evaluarea
situaţiei interne, dar, mai ales, privind efectele externe. Concilierea şi integrarea diferitelor
păreri prin compromisuri poate duce la rezultate acceptabile pentru toţi. În mod ideal, orice
caracteristică ar trebui să fie descrisă ca un set de constatări succinte cuprinzând toate
aspectele cheie (Tabelul 6).
Tabel 4. Întrebări generale pentru identificarea elementelor analizei SWOT
PUNCTE TARI POSIBILITĂŢI
Care sunt avantajele noastre? Care sunt evenimentele, schimbările externe
Ce facem bine? pozitive importante pentru noi?
Care sunt condiţiile noastre avantajoase? În ce domenii avem şanse bune?
PUNCTE SLABE PERICOLE
Ce greşeli comitem? Care sunt obiectivele greu de atins?
Care sunt dezavantajele noastre? Care sunt schimbările externe nefavorabile
Ce fac alţii mai bine? pentru noi?
Sursă: Kulcsár, 1999
Factorii interni includ principalele resurse de dezvoltare; cum ar fi cele naturale,

personale, financiare, capacităţi industriale etc. Actorii de dezvoltare de obicei pot identifica
punctele tari şi punctele slabe; dar dificultatea constă în recunoaşterea diferenţei dintre
simptomele unei probleme şi cauzele reale ale acesteia. Numai prin identificarea cauzelor
reale ale problemei pot fi planificate acţiuni în vederea corectării acestora.
Factorii externi pot include elemente macroeconomice, schimbare tehnologică,

legislaţie, schimbări socio-culturale, precum şi schimbări în poziţionarea pe piaţă sau în
competiţie. Mediul extern include, deci, acei factori, pe care zona rurală nu le poate controla.
Scopul unei analize externe este de a identifica oportunităţi potenţiale care pot fi exploatate de
către decidenţii din zona rurală, şi orice ameninţări care ar putea dăuna persoanelor,
instituţiilor din zona rurală. Este în general cunoscut, că factorii mediului economic, politic şi
înconjurător pot amplifica sau atenua trăsăturile pozitive sau negative interne. Acest lucru este
valabil mai ales în privinţa dezvoltării spaţiului rural, unde factorii regionali, naţionali şi cei
internaţionali au repercusiuni asupra fenomenelor care au loc în microregiune.
Influenţele externe cu impact asupra zonei rurale pot fi clasificate sub două titluri:
mediul macro şi mediul micro. Mediul macro include principalele tendinţe de creştere
economică regionale, naţionale, globale, care influenţează zona rurală în sens general. Se
aplică în general două abordări de grupare a factorilor externi macro. În prima, se pune accent
pe elemente politice, economice, socio-culturale, tehnologice, legale, de mediu şi egalitate
(PESTLEE), iar în al doilea, pe cele sociale, economice, politice, tehnologice, educaţionale,
de piaţă, de schimbări în mediul de afaceri (business), de etică şi de regulamente
(SEPTEMBER). Mediul micro dintr-o zonă include actori externi, cei mai importanţi fiind
clienţii, competitorii şi furnizorii.
Esenţa analizei SWOT este că facilitează căutarea problemelor şi ajută găsirea
răspunsurilor întemeiate la problemele ivite. Când se elaborează o analiză SWOT a situaţiei
existente pentru fundamentarea strategiei şi evaluarea concepţiilor strategice, se recomandă să
nu se pună accentul pe înşirarea tuturor punctelor tari şi slabe, a tuturor posibilităţilor şi
pericolelor, ci, mai degrabă, pe identificarea acelora care ar putea avea tangenţă cu strategia,
în concordanţă cu viziunea formulată.
Astfel, analiza SWOT trebuie să înceapă prin conturarea obiectivului, respectiv a unei
situaţii finale dorite. Factorii interni pot fi văzuţi ca puncte tari sau puncte slabe depinzând de
impactul lor asupra obiectivului de dezvoltare al zonei.
Trebuie înţeles că, ceea ce ar putea reprezenta punct tare pentru un obiectiv ar putea fi
punct slab pentru un alt obiectiv. Cercetătorii, conlucrând cu actorii de dezvoltare, trebuie să
încerce să fie obiectivi şi raţionali în evaluarea resurselor, a instituţiilor, în identificarea
punctelor tari şi a punctelor slabe, în estimarea oportunităţilor şi a ameninţărilor.
CURS 4
METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN GEOGRAFIE
Etimologic, termenul metoda provine din limba greaca semnificând înaintare pe un

drum. Ea se constituie dintr-un ansamblu de proceduri (practic) şi procedee (teoretic) puse la
punct şi alese pentru obținerea economică a unui rezultat de cercetare, unei manifestări a
adevărului științific. El apare încă în mitologia greacă unde se spunea despre Prometeu că are
metodă, deci ştia să procedeze, avea îndemânare. Dacă există sau nu o metodă geografică,
părerile sunt împărțite, dominantă fiind opinia că nu există o metodă geografică ci metode
specifice în general ştiințelor (ipotetico-deductive, inductivă, statistică, comparativă) sau
particulare (cartografia). Suscită discuții şi diferența între metodă şi tehnică, în general
acceptându-se că tehnica e mai degrabă o cale de aplicare a metodei.
În geografia româneasca preocupările în acest sens coboară la începuturile geografiei
moderne când S. Mehedinti (1936) definea metoda ca "suma ideilor directive care ajută la
adunarea materialului, explică gruparea lui, înlesneşte aflarea legăturilor cauzale dintre
fapte şi, în cele din urmă, sprijină întreaga arhitectură a sistemului respectiv". Același autor
face distincție între metode şi mijloace sau procedee, astfel analiza, sinteza ori metoda istorică
sunt metode iar observația, descrierea sau clasificarea procedee. Ion Şandru adaugă în 1965,
metoda statistico-matematică şi cea a modelării, iar L.Panait (1970) pe cea tipologică. Spre
deosebire. P.Cotet și E.Nedelcu consideră ca metode şi ceea ce Mehedinți consideră procedee.
O fundamentare mai avansată este adusă de I. Donisă (1987) care pornind de la evoluția
gândirii geografice pe plan mondial admite existența a 12 metode geografice cele mai multe
comune şi altor ştiințe:
- metoda dialectică, care conform autorului este metoda de bază permițând descifrarea
corectă a relațiilor între părțile componente ale sistemului geografic şi înțelegerea dezvoltării
tuturor faptelor geografice. Esența acesteia este constituită din trei legități: unitatea şi lupta
contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negației, aşa
cum au fost elaborate de clasicii materialismului. Ea operează şi cu o serie de categorii
filozofice ce pun în evidență aspecte importante ale realității geografice: esență şi fenomen,
conținut şi formă, necesitate şi întâmplare, cauză şi efect, posibilitate şi realitate, general,
particular şi singular etc. O scurtă caracterizare a acestora este utilă.
Esența reprezintă laturile interne, necesare, generale şi relațiile stabile ale obiectelor și
proceselor.
Fenomenul este constituit de trăsăturile individuale, exterioare şi întâmplătoare ale

obiectelor. Este ceea ce apare subiectului conștient (din grec. phaino, aparență). Chiar dacă
este aparent, fenomenul are totuşi o formă - modul său de existență. Geografia modernă nu se
oprește la semnalarea fenomenului, aşa cum este perceput sau se desfășoară, ca în geografia
clasica ci merge mai departe la stabilirea formelor de manifestare şi la punerea în evidență a
esenței.
Conținutul se referă la suportul material şi la interacțiunile dintre părțile componente
ale obiectului. Pentru cunoașterea dinamicii realităților geografice cunoașterea raporturilor
între formă şi conținut este capitală.
Cauza este cea care produce un efect, fiind diferita de condiție ce are sensuri multiple
(stare, limitele unei acțiuni, context - geografia clasică a abuzat de acest termen în sintagma
condiții naturale). Confuzia între ele vine din faptul ca un fenomen este produs totdeauna de
mai multe cauze sub anumite condiții într-un ansamblu de determinări în care unul este cauza
celuilalt, celelalte fiind doar condiții. Efectul ca produs a unei cauze este şi el sursa unor
ambiguități putându-se travesti în cauză. Intervine aici acelaşi feed-back ale cărui mecanisme
trebuiesc elucidate în vederea evitării confuziei.
Singular se referea la trăsăturile specifice unei realități geografice în timp ce general
cuprinde proprietățile comune, repetabile la nivelul unei categorii de realități iar particularul
are același sens cu generalul însă la o scară mai redusă. Tendințele de absolutizare ale
singularului şi particularului au dus în geografie la descriptivism şi a avut un rol important în
evoluția geografiei regionale clasice. Posibilitatea şi realitatea sunt concepte frecvent
utilizate implicând alegerea şi obiectivitatea.
- metoda inductivă sau cum e cunoscută clasic, de la singular la general constă în
studierea cazurilor concrete pentru a ajunge la căutarea celor generale prin abstractizare
trecând de la fenomen la esență.
- metoda deductivă este practic inversul celei dinainte constând în elaborarea unor
raționamente ce pleacă de la premise conținând generalul pentru a cunoaște ceea ce este
particular. Aceste doua metode se sprijină reciproc, varianta ipotetico-deductivă fiind cea mai
utilizată. Deducția este o operație ce consistă în construirea unui raționament ce pleacă de la
consecințe logice ale ipotezelor de plecare, utilizând o formă de cercetare ce exclude
experimentarea. Metoda ipotetico-deductiva este cea care pleacă de la propuneri inițiale,
provizorii, modificabile. Deducția nu este totuşi trecerea de la general la particular ci
compune consecințele logice legate de mai multe propuneri asociate care fundamentează
raționamentul științific.
- metoda analizei este o cale de cunoaștere a proceselor prin descompunerea lor şi

studierea amănunțită a părților componente ajungându-se la cunoaşterea caracteristicilor
părților componente și la locul lor în întreg. Este un demers indispensabil oricărei activități de
cercetare constând în studierea minuțioasă a calității şi cantității elementelor unui sistem ca şi
a relațiilor dintre ele. Este superioară descrierii, pe care o înglobează. Analiza încearcă să
zărească sub semne fapte distincte (Taine citat de R.Brunet). Poate lua diferite forme:
○ reală (materiala) aplicata unor subsisteme simple (eșantioane de sol, roci, apa, aer ;
○ mentală (imaginară) descompunerea unor sisteme complexe de mari dimensiuni ce
nu pot fi descompuse în mod real;
○ cartografică. O problemă ce se pune este şi cea a limitelor până la care trebuie sa
meargă analiza geografica având în vedere contiguitatea cu diverse științe analitice. Este
recomandabil sa nu se depășească analiza părților componente ale sistemului studiat,
aprofundarea acesteia depășind competența geografică.
- metoda sintezei, considera sistemul unitar şi examinează caracteristicile sale de
ansamblu. Sinteza consta în subsumarea datelor şi faptelor rezultate din analiza şi închegarea
lor într-un sistem. Raportul între sinteza şi analiza a suscitat vii dispute. V.Mihailescu şi altii
vedeau în ea metoda geografica prin excelenta. De fapt, fiecare știință recurge la sinteze în
cadrul obiectului lor de studiu şi chiar ramurile geografiei utilizează sinteza parțiala în cadrul
subsistemelor ce constituie domeniul lor de studiu. Toate aceste ramuri sunt analitice numai
raportate la întregul sistem de preocupări geografice. Sinteza regionala a fost înțeleasă ca
suma a acestor sinteze parțiale, fapt criticat astăzi când se recurge la sinteze de ansamblu ce
nu implică obligativitatea parcurgerii acestor sinteze parțiale utilizând procedeele analizei
factoriale de ex. Sinteza geografica, fie parțiala, fie regionala (sistemica) se impune ca un
demers necesar datorita particularităților obiectului de studiu. Analiza unui fenomen, fapt
geografic oricît de bine profesional ar fi făcută nu are o valoare completa decât integrată cel
puțin la nivelul ramurii.
- metoda cartografică, consta în transpunerea grafica a suprafeței terestre urmând
anumite metode specifice. Este caracteristica geografiei deși mass-media contemporana o
utilizează tot mai frecvent (cu mai mult sau mai puțin succes). Şi alte științe apropiate o
utilizează copios (geologia, istoria sau economia sunt câteva dintre acestea) dar spre deosebire
de acestea în geografie se confunda practic cu domeniul sau de acțiune - spațiul terestru. Deşi
este văzută mai degrabă ca un mijloc de materializare a rezultatelor analizei sau sintezei,
poate constitui şi o metodă în sine, multe ipoteze pot fi aprobate sau pot fi desprinse prin
exprimarea cartografică. Construcția hărților s-a confundat multă vreme cu însăşi geografia.
Cu toate ca în exprimarea rezultatelor cercetării geografia folosește tot mai mult şi alte
modele grafice, harta rămâne instrumentul privilegiat.
Harta este orice reprezentare a suprafeței pământului sau a unei porțiuni din acesta,
indiferent de suportul material utilizat (din gr. khartès, foaie de hîrtie). Cea mai veche atestata
este o tableta reprezentând Babilonia (cf.A.Barguet din "Herodote-Tucydide, Oeuvres
completes", La Pléiade). Hărțile cunosc o larga utilizare încă din Antichitate, în sec. 6-5 î.e.n.,
grecii şi fenicienii dispuneau în mod curent de hărți. Perfecționarea lor continuă a mers paralel
cu evoluția gradului de cunoaştere a Terrei, între hărți şi marile descoperiri geografice fiind o
legătură foarte strânsă. Gradul lor de exactitate este maxim astăzi în condițiile prelucrării
imaginilor satelitare. Harta este de fapt un model redus la o scara ce măsoară raportul
numeric între imaginea obiectului și talia reală. Pentru decriptare este obligatoriu însoțită de o
legendă cu semnele convenționale și de nomenclatura cuprinzând denumirile importante
(aceasta din urma poate lipsi la hărțile tematice). Hărțile nu sunt conforme ci se obțin de
regula prin ceea ce se cheamă anamorfoza utilizând proiecții specifice la diverse scări, limita
între hartă şi plan fiind considerată 1:2 000. Se pot distinge câteva mari tipuri:
- harti topografice (baza celorlalte),
- tematice (pentru reprezentarea distribuțiilor unor fenomene),
- regionale (reprezentări complexe sintetice ale unui teritoriu bine delimitat),
- schematice, care exprima anumite realități geografice cu cea mai mare economie
posibila, sau
- hărțile mai noi, ce simulează a treia dimensiune etc.
Lectura hărții se face în funcție de natura acesteia şi a fenomenelor studiate. Acestea
pot fi vizibile sau invizibile. Primele dau hărți cu simboluri dimensionate celelalte cartograme
sau cartodiagrame (de regulă). Pentru claritate se pot opera astăzi tratamente statistice ce pot
atenua inegalitățile locale sau accidentale nesemnificative sau pot exprima tendința în funcție
de o medie de distribuție ori potențialul calculând pentru fiecare punct distanta reala sau
statistica fata de celelalte. Foarte utilizate sunt hărțile tipologice inevitabile atunci când se
operează cu clasificări, analize multivariate sau sinteze de tot soiul.
Utilizarea hărților a fost adesea criticata spunându-se ca nivelează terenul (geografia
"tout terrain" foarte criticata în Franța cel puțin dar chiar şi adversarii se văd nevoiți sa
accepte puterea ei de sugestie, de evocare, de dominare chiar. Dincolo de orice critici, harta
constituie unul din punctele forte ale cunoașterii geografice, un instrument prin care ea se
poate impune în contextul actual ce permite o productivitate cartografica pe măsura
abundentei materialului faptic. Aceasta pentru ca toate statisticile (indiferent de natura) nu au
o valoare aplicativa în afara analizei cartografice, pentru care geograful pare mai pregătit
decât oricine.
- metoda comparativă, merge înapoi la Humboldt consta în compararea realităților
geografice de același gen în vederea depistării asemănărilor şi deosebirilor (Varenius,
Hettner), importanta pentru ca de aici au decurs unele legități cum e cea a zonalității
geografice (climatice, altitudinale, biogeografice). Procedează la confruntarea caracterelor a
doua obiecte sau a unui obiect şi a unui model (harta de ex.) şi poate fi fecund atunci când se
refera la structuri sau sisteme analizate dar este superficiala când se limitează la asemănări
formale sau parțiale. Poate constitui un substitut al metodei experimentale mai ales pentru
acele fenomene greu de simulat (cum sunt cele mai multe în geografie).
- metoda istorică, bazata pe concepția evoluționistă examinează schimbarea în timp a
realităților geografice căutând cauzele modificărilor în timp. Introdusa programatic în
geomorfologie mai ales în sec. XX (W.M. Davis, E de Martonne, W şi A.Penck) ea s-a impus
repede şi în alte subramuri. Dificultatea provine din pericolul suprapunerii cu geologia ce
utilizează prin excelenta aceasta metoda de aici decurgând individualizarea paleogeografiei şi
a geografiei istorice. Studiul modificărilor în timp este comun în geografie pentru serii
cronologice mai puțin ample (timpul scurt) ce nu necesita utilizarea metodei istorice care se
raportează de regula la timpul lung.
- metoda experimentală implica reproducerea unor procese, fenomene, în condiții
controlabile în laborator sau pe teren. În voga într-o anumita epoca, în care geografia era
văzută ca "tout terrain" prin tentația vieții de laborator considerata a fi mai rațională, mai
științifică decât cea de cabinet. Este utila pentru depistarea efectelor unor acțiuni umane în
rest survine acelaşi pericol al suprapunerii cu disciplinele specializate ale altor științe
(agrochimie, hidrotehnica etc.). Presupune verificarea (infirmarea) unor ipoteze prestabilite
putând duce accidental la descoperiri neaşteptate (etimologic de la ex-perire, a tria).
- metoda modelării, elaborarea unui model simplificat ce păstrează trăsăturile
esențiale ale obiectului având interesul ca modelul sa corespunda cât mai multor obiecte din
aceasta categorie. Modelul constituie o reprezentare formalizata şi epurata de real a unui
sistem de relații. Modellus în latina presupune ideea de măsură, armonie (med, măsură).
Imagine a realității, modelul construit trece prin simplificare, abstracție având ca scopuri
acțiunea, predicția şi explicația. Pot fi materiale, grafice, mentale, matematice. Cele material
(de ex. harta în relief, modele ale proceselor fluviale) au dificultăți ce vin din reducerea la
scara şi imposibilitatea modelarii timpului. Modelarea ideala (mentala) consta în imaginarea
unei reprezentări schematice a realității geografice, etapa a modelizării grafice. Modelarea
imagistica (iconica) este utilizata pentru reprezentarea fluxurilor sau relațiilor concrete prin
intermediul schemelor sagitale. Tot mai utilizata este modelarea matematica a sistemelor
geografice fie utilizând modele funcționale fie factoriale ca de ex. bilanțul, matricea de
conexiune sau modelul numeric (cel al terenului ce pleacă de la tratamentul informatic al
cotelor de altitudine şi a unei rețele dense de puncte). Dificultatea principala consta în
deficientele de pregătire matematica a geografilor.
Orice model pornește de la dorința de previziune. Pentru aceasta el este în strânsa
relație cu simularea. Etapele modelizării sunt (cf Fr.Durand Dastès,1994): observația ce
cuprinde reflecția teoretica (a priori şi transferul modelului dintr-o știința în alta prin analogie
(mereu necesara în geografie care împrumuta modelele si conceptele, Stengers vorbea de
"concepte nomade", 1987) ; simularea care implica în continuare observația ; confruntarea cu
realitatea, deci între ceea ce este simulat şi realitate pentru evidențierea asemănărilor sau a
deosebirilor care atunci când sunt foarte puternice anulează modelul ; validarea, rezultanta a
celei din urma care poate fi pozitiva (conforma ipotezei de plecare ) sau negativa.
-metoda observaţiei este în multe cazuri indicată şi ca procedeu al cercetării
geografice, atunci când se are în vedere aspectul său acţional. Este metoda de bază şi,
totodată, cea mai veche, în orice disciplină ştiinţifică. Ea constă în urmărirea intenţionată şi
înregistrarea exactă, sistematică, a diferitelor fenomene de cercetat, cât şi a contextului în care
acestea se produc.
Observatorul este un „fotograf” al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact natura
acelui fapt. Pentru aceasta este necesar ca spiritul observatorului să fie eliberat de idei
preconcepute asupra faptului ce urmează a fi observat. „Observatorul ascultă natura şi scrie
sub dictarea ei” (Bernard, 1838).
Imaginea spaţială şi memoria vizuală, reproducătoare, intervin în activitatea
geografului, mai mult decât în cadrul altor domenii ştiinţifice, impunându-se aplicarea unei
observaţii specifice, menite să reducă obiectul de studiu la scara adecvată unei analize
eficiente.
„Observaţia directă, în teren, nu este o simplă contemplare a naturii, ci constituie o
interpretare, o analiză a peisajului geografic, cu identificarea obiectelor de cercetare, cu
descifrarea şi consemnarea a tuturor elementelor caracteristice (Mehedinţi, 1994, I, pg. 110-
112).
Tipuri de observații:
 structurată (sistematică): se realizează după un set de reguli si se va interpreta calitativ;
chestionarul
 nestructurată: nu se urmăresc anumite reguli, interpretarea efectuându-se liber;

interviul
 experimentală: schimbarea mediului observabil pentru a se remarca ce se întâmplă;
structurată și nestructurată; experimentul
 participativă: cercetătorul efectuează observația ca participant
Imaginile elaborate se adaugă celor reproducătoare, lărgind baza investigaţiei. Dacă un
biolog poate diseca obiectul cercetării sub un microscop care să îi dezvăluie structura acestui
obiect, geograful trebuie să caute indicii ale trecutului şi prezentului în teren, pe care să le
înlănţuie într-un scenariu logic de evoluţie, prin care să interpreteze starea prezentă a mediului
(de exemplu, o succesiune de soluri fosile indică o succesiune climatică, orientarea
suprafeţelor de nivelare recompun configuraţia unui drenaj, care poate nu corespunde celui
actual etc.).
În fine, imaginaţia creatoare este aceea care, prin procedeele de extrapolare,
abstractizare şi generalizare, conduce la definirea teoriei ştiinţifice, prin asamblarea
materialului faptic într-un tablou logic şi coerent. Dar în această imaginaţie creatoare constă şi
pericolul desprinderii de conţinutul real al obiectului de observat, urmată de o creştere
nepermisă de eroare în interpretare.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa cercetătorului sunt: ce
observăm (conţinutul observaţiei), care sunt formele observaţiei (ocazională, sistematică,
continuă, discontinuă, integrală, selectivă, directă, indirectă), ce anume influenţează calitatea
observaţiei, care sunt condiţiile unei bune observaţii, cum pot fi înlăturate anumite obstacole
în calea observaţiei, care sunt avantajele şi limitele observaţiei.
De exemplu, condiţiile unei bune observaţii se referă la:
1. stabilirea clară a scopului, obiectivului cercetării;
2. selectarea formelor optime de observaţie;
3. selectarea condiţiilor şi a mijloacelor necesare;
4. elaborarea unui plan riguros de observaţie (a sistemului conceptual şi de ipoteze de
la care se va pleca);
5. stabilirea cu stricteţe a locului şi timpului de efectuare;
6. consemnarea imediată a celor observate;
7. efectuarea unui număr optim de observaţii;
8. alegerea unor repere de control şi a unor modalităţi de evaluare a observaţiilor
făcute etc.
Avantajele observaţiei sunt de necontestat, ea fiind metoda care furnizează cantitatea

maximă de material faptic actualizat, cu privire la obiectul de studiu, oferind acces la realitate.
Printre dezavantajele acestei metode punctăm faptul că nu pot fi complet eliminate
subiectivismul şi individualitatea observatorului din actul observaţiei; totodată, observatorul
trebuie să aştepte manifestarea fenomenelor de cercetat sau poate influenţa obiectele şi
fenomenele studiate
- metodele matematice constau în utilizarea acestei discipline pentru investigarea
sistemelor geografice şi exprimarea informației dobândite (calcularea şi prelucrarea
informațiilor, folosirea limbajului matematic). Necesita cunoștințe avansate de statistica şi
informatica şi presupun o anumita distanțare de contactul cu realitatea geografica. Văzute ca
un mijloc de validare sigura a ipotezelor ele pătrund tot mai mult şi în studiul aspectelor
calitative, necuantificabile prin intermediul statisticii inferențiale (corelații, regresii etc.).
- metoda geografică, contestata sau acceptata. La S.Mehedinti se confunda cu însăși
metodologia geografiei iar Preobrajenskii o accepta ca metoda distincta sub forma unei
variante a metodei spațiale utilizata de diverse științe (chimie, fizica nucleara). În geografie
este geocentrica si geofunctională. Se poate admite ca s-a conturat o metoda geografică prin
abordarea aspectelor si raporturilor spațiale între fenomene, procese si integrarea lor în
ansamblul teritorial (regional).
PROCEDEE GEOGRAFICE
Descrierea înseamnă a răspunde la întrebarea „ce este”, iar apoi la întrebarea „cum”.
Descrierea începe prin a fi „realistă” (exactă şi cantitativă) şi sfârşeşte prin a fi relaţională
(explicativă şi comparativă). Cu ajutorul ei se inventariază, clasifică, sistematizează
cunoştinţele şi se stabilesc relaţii-temporale, de ordine şi succesiune între fenomene. Pentru a
fi corectă, este necesară stabilirea criteriilor în funcţie de care se vor face clasificările. În
principal, pot fi diferenţiate două tipuri de descriere: cantitative şi calitative.
Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor, formularea lor în
termeni observabili şi acţionali. De exemplu, pentru a defini operaţional conceptul de „risc
natural” înseamnă a preciza condiţiile în care un fenomen natural legic devine risc, doar în
raport cu o anumită comunitate umană, vulnerabilă la acel eveniment. Alături de
operaţionalizarea conceptelor, de traducerea lor în indicatori, descrierile calitative presupun şi
categorisirea, adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii riguros stabilite,
concomitent cu neglijarea tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu conservă decât relaţiile

de echivalenţă şi de diferenţă între fenomene.
Descrierile cantitative introduc, aşa cum le arată şi numele, relaţii cantitative între
fenomenele/obiectele studiate, afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de
caracteristica avută în vedere. Acest tip de descrieri presupun două operaţii necesare:
măsurarea (atribuirea unei valori cantitative) şi numărarea (atribuirea unei frecvenţe).
Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi răspunde la
întrebarea „de ce”. Ea urmăreşte surprinderea dinamicii i a interacţiunii fenomenelor,
formularea unor legităţi. „Explicaţia răsare din integrarea faptelor într-un sistem complex de
relaţii succesive, constante şi generale” (Pavelcu, 1972, p. 283).
În sens larg, explicaţia desemnează tot ceea ce clarifică, sporind senzaţia de înţelegere
a fenomenelor investigate. „A explica înseamnă a urca pe scara necesităţi” (Espinoza, 1996, p.
47, citat de Armaş, 2006). Explicaţia înseamnă, totodată, ridicarea de la un nivel de
abstractizare inferior spre altul superior, definind progresul cunoaşterii spre niveluri tot mai
înalte de necesitate şi universalitate.
Într-un sens restrictiv, explicaţia este redusă la un proces deductiv. Hempel (1965)
considera un fenomen ca fiind explicat, dacă acesta putea fi dedus din compoziţia a două
ansambluri de fapte: din legile generale care îl guvernează şi din condiţiile particulare în care
a apărut. Hempel a introdus în filozofie modelul „explicaţiei prin subsumarea de legi”, care
conţine două submodele: nomologic-deductiv (răspunde la întrebările „de ce s-au întâmplat
lucrurile” şi „de ce era de aşteptat ca lucrurile să se întâmple”) şi inductiv-probabilistic
(justificând mai mult anumite aşteptări şi predicţii: „de ce lucrurile care s-au întâmplat erau de
aşteptat sau nu”).
Pentru ca explicaţia geografică să fie cât mai corectă, este necesară specificarea
sistemului explicativ, care constă în alegerea şi delimitarea variabilelor studiate, eliminarea,
pe cât posibil, a surselor de eroare, stabilirea limitelor sistemului, lărgirea sau îngustarea
sistemului explicativ. Prezenţa unor factori necontrolabili, a unor fenomene şi interferenţe
neprevăzute nu pot fi complet eliminate, ci, eventual, diminuate.
Explicaţia presupune şi, totodată, trebuie fundamentată pe înţelegerea fenomenelor.
Explicaţia face parte integrantă din înţelegere, dar nu se identifică cu aceasta. Înţelegerea
implică în plus două particularităţi: rezonanţa psihologică şi intenţionalitatea. Înţelegerea este
considerată un fel de empatie sau de recreare în subiectivitatea cercetătorului a obiectivităţii
obiectului de studiu.
Prognoza (previziunea) se referă la anticiparea existenţei sau a desfăşurării

fenomenelor cercetate, pornind de la legile generale şi condiţiile în care acestea vor avea loc.
Proba că o ştiinţă se apropie de realitatea de studiu este dată de capacitatea ei de prognoză.
Prognoza include un anumit grad de incertitudine i, respectiv, probabilitatea în estimarea
evoluţiilor.
Între prognoza ştiinţifică şi explicaţie există o strânsă legătură. Din punct de vedere al
structurii logice, ele sunt identice, ambele presupunând un proces deductiv. Dacă explicaţia
deduce un fenomen observat din legile generale sau din condiţiile particulare în care el se
produce, previziunea, pornind de la aceleaşi legităţi şi condiţii particulare, va deduce
fenomenul care se va produce. „Singura diferenţă între cele două este momentul când sunt
făcute: prognoza se face înaintea evenimentului, explicaţia după” (Matalon, 1994, p.646). Cu
alte cuvinte, dacă predicţia priveşte înainte, anticipând fenomenele, explicaţia priveşte înapoi,
de la ceea ce este, la ceea ce a fost. În consecinţă, capacitatea de a explica, atrage după sine
capacitatea de a prevedea cursul evenimentelor. Pe de altă parte, validarea unei teorii
înseamnă a confrunta în experienţă prognozele pe care le implică. O teorie incapabilă a
prevedea, devine imposibil de probat.
Totodată, explicaţia i prognoza nu se suprapun. Există prognoze fără explicaţii, pe
baza unor regularităţi trecute (extrapolare temporală) sau a unei legi empirice, fondată pe o
simplă deducţie. Există însă şi explicaţii fără valoare predictivă, ca urmare a unui număr
foarte mare de condiţii presupuse (greu de reconstruit).
Spre deosebire de explicaţie, prognoza ne apropie de practică, furnizând elemente care
pot fi integrate în decizii şi oferind, astfel, caracter pragmatic ştiinţei. Prognoza are o mare
valoare practică, pregătind pentru acţiune, dar şi teoretică, ajutând la elaborarea unor noi
perspective asupra fenomenelor şi evenimentelor de cercetat.
CURS 5
METODE UTILIZATE ÎN CERCETAREA GEOGRAFICĂ
CALITATIVĂ
Metodele calitative prezintă avantajul unor costuri reduse şi economisesc timp. Ele
permit şi incluziunea unor elemente de fineţe, cum ar fi comunicarea nonverbală, ceea ce nu
se regăseşte la metodele formale. Dezavantajul acestor metode calitative este că rezultatele
obţinute sunt orientative şi nu permit concluziile generale cu privire la publicul vizat.
Metodele calitative au fost criticate pentru nesiguranţa datelor, deci rezultate obţinute
nu pot fi valide, pentru posibilitatea de deviere a cercetării din cauza volumului mare de date,
pentru problema coeficientului de siguranţă.
Existenţa unor metode de studiu integrate ar ameliora parţial deficienţele celor două tipuri de
metode.
Principalele metode calitative folosite în geografie sunt prezentate în tabelul 2:
Tabel 5. Principalele metode de cercetare calitativă în geografie
Metodă Aplicare Avantaje Limite
Eşantionarea permite anchetarea
Util în cercetările unei populaţii mai mici cu Chestionarele trebuie
Anchetă descriptive şi reprezentativitate pe o populaţie pregătite atent şi pot avea o
interpretative; mai mare rată scăzută de întoarcere,
generează date Se folosesc atât metode interviurile sunt scumpe
cantitative şi calitative cantitative şi calitative
(chestionar, interviu)
Util pentru sondaje Face posibilă colectarea unui Dacă membrii focus-
de opinie şi cercetări volum mare de informaţii grupurilor nu cunosc foarte
Focus-grup exploratorii, calitative în decursul unui timp bine problemele, rezultatele
generează date relativ scurt, folosind tehnica s-ar putea să nu reflectă
calitative „shared intelligence” situaţia reală
Observaţie Studiu exploratoriu şi Permite totodată studierea Necesită mult timp
participativă descriptiv; generează comportamentelor indivizilor Balansarea rolurilor între
date calitative respondent şi cercetător
Se economiseşte timp şi Nu există control al unor
cheltuieli în culegerea datelor posibile parţialităţi în date
Cercetarea Face posibilă cercetarea istorică Acces limitat la nişte surse

Analiză exploratorie, de analiză secundară
secundară descriptivă sau / şi Poate fi folosită în toate tipurile Nu există întotdeauna surse
explicativă de analiză ca o bază pentru de analiză, cum ar fi baza de
formularea de ipoteze iniţiale date statistice care să facă
posibilă studii comparabile
Multe informaţii detaliate pot fi Pentru a avea o viziune de
colectate într-un caz sau câteva ansamblu asupra problemei
cazuri trebuie folosite alte metode
ale anchetei sociale sau
Studiu de Cercetare experimentul
caz exploratorie sau Se vrea ilustrarea completă a S-ar putea să nu acopere
explicativă unei situaţii date pentru a da o toate subiectele pe care am
imagine corectă a fenomenelor dori să le analizăm din
actuale şi pentru a înţelege cauza numărului mic de
cauzele lor cazuri studiate
Foloseşte o largă scală de Necesită mult timp
metode de cercetare atât
cantitative cât şi calitative
Sursă: Macionis şi Plummer, 1998
Principalele două paradigme folosite în metodologie, precum şi modul în care acestea

se raportează la diferitele probleme şi concepte din procesul de cercetare sunt evidențiate în
tabelul 3. Putem observa, începând cu anii ’50, o dominanţă a paradigmei pozitiviste, care în
primul rând şi-a motivat plusul de cunoaştere prin faptul că se oferea o cunoaştere obiectivă.
Prin anii’80 interpretivismul a câştigat teren, având în vedere că accentul s-a pus pe o
înţelegere mai adâncă a problemei studiate.
Tabel 6. Pozitivism versus interpretivism. Implicaţii pentru metodologia de cercetare
Elemente Positivism Interpetivism/constructivism
Scopuri Descoperire Inventare
Puncte de pornire Ipoteze Sensuri
Proiectare Experiment Reflexivitate
Tehnici Măsurare Conversaţie
Analiza/interpretări Verificare Semnificaţie, falsificări
Rezultate Cauzalitate Înţelegere

Sursă: Easterby-Smith et al., 2002
Principalele metode folosite, atât metode calitative dar şi cantitative prezintă avantaje
cât și dezavantaje, având în vedere specificitatea aplicării fiecărei metode într-un anume
context, în studierea unui fenomen aparte.
1. ANCHETA
Ancheta este considerată ca fiind una dintre principalele metode de cercetare socială.
Tehnica realizării anchetei sociale este una standardizată, existând o ordine a formulării şi
aplicării întrebărilor.
Chestionarele sunt foarte des folosite în anchete pentru că ele pun întrebările în acelaşi
fel pentru fiecarea persoană şi astfel ne dau un mod simplu şi eficient de construire a unui set
structurat de date. Totuşi celulele din tabelul de date pot fi completate, în principiu, folosind
orice combinaţie de metode de culegere de date, cum ar fi interviuri, observaţia şi date din
acte scrise (de exemplu o fişă personală) (Vaus, 2003).
O funcţie a anchetei este de a descrie caracteristicile unui set de cazuri. Un tabel de
variabile, în care acelaşi fel de informaţie este cules pentru fiecare caz în parte, simplifică
sarcina descrierii. Totuşi anchetatorii sunt, de asemenea, interesaţi în explicaţie, în
identificarea cauzelor. Acesta este obţinut prin examinarea variaţiei în variabila dependentă
(efectul presupus) şi selectarea unei variabile independente (cauza presupusă) care ar putea să
fie responsabilă pentru această variaţie.
Analiza implică testarea pentru a vedea dacă variaţia în variabila dependentă (de
exemplu venitul) este legată în mod sistematic de variaţia în variabila independentă (de
exemplu nivelul educaţional). Cu toate că nu demonstrează relaţii cauzale, covarianţa este o
premisă a relaţiilor cauzale (Vaus, 2003).
Ancheta deseori implică o populaţie mare în eşantionul studiat.
CHESTIONARUL
Chestionarul sau ancheta sociologică reprezintă un instrument simplu de colectare a
informațiilor despre o anumită problemă sau chestiune socială și nu numai. Este format dintr-
o listă de întrebări și are întotdeauna un scop definit care este strict relaționat cu obiectivele
cercetării. Chestionarele structurate sunt de obicei asociate cu cercetarea cantitativă, și pot fi
diseminate prin diferite metode atât online, prin telefon sau prin interviuri față în față.
Chestionarele conțin două tipuri de itemi/întrebări: cele închise, care furnizează date
cantitative despre subiectul vizat, și întrebările deschise la care respondentul răspunde cu
propriile idei, colectându-se astfel date calitative.
Avantajele utilizării chestionarelor sunt că prin cuantificare se pot prezenta informații
complexe într-un mod foarte accesibil. Mai mult, chestionarele permit colectarea unor
informații exacte despre frecvența percepțiilor și înțelesurilor populației privite în ansamblu
(Veal, 2006, Bell, 2005 apud Denscombe).
Structurarea chestionarului trebuie să aibă în vedere câteva elemente:
 stabilirea corectă a obiectivului,
 identificarea corectă a eşantionului studiat
 aplicarea aceluiaşi instrument de cercetare asupra subiecţilor, în acelaşi mod.
 Reprezentativitatea se obţine aplicând metode de selecţie ca:
- eşantionul aleator
- eşantion obţinut fără regulă de selectare a subiecţilor care răspund
- eşantionul sistematic – cu pas statistic
- eşantionul multistratificat – se introduc mai multe variabile (gen, vârstă, nivel de
instruire) şi se impune o anume proporţie pentru fiecare variabilă introdusă
Un chestionar este alcătuit din:
 partea introductivă, de prezentare a subiectului sondajului, importanţa participării,
modul de utilizare a rezultatelor anchetei,
 întrebări:
- întrebările închise (permit alegerea dintre două sau mai multe variante de răspuns
prestabilite)
- întrebări deschise (răspunsul la ele este formulat liber de subiect); sunt recomandate
în studiul unor probleme complexe, oferind informaţii atât despre problema studiată, cât şi
despre personalitatea celor anchetaţi
 introductive – pun în contact cu tema
 de trecere – asigură recerea de la o temă la alta
 întrebări filtru – bifurcă traseul interviului în raport cu răspunsul dat
 de opinie/motivaţie
 de control – testează sinceritatea subiectului
 de identificare – cere elemente de caracterizare a respondentului
Eșantionarea în cazul folosirii chestionarelor este un proces foarte important de

selecție a procentului de respondenți din întreaga populație a unui areal, pentru că este extrem
de dificil să chestionezi întreaga populație a unei zone din lipsa timpului și a resurselor
financiare. Eșantionarea probabilistică este o metodă standard pentru ancheta socială, deși
cercetătorii care realizează analize calitative adoptă mai degrabă eșantionarea non-
probabilistică, fiind îndeosebi mai atenți la numărul care rezultă ca o secvență de decizii
bazate pe rezultatul unei etape inițiale a cercetării (Denscombe, 2003, p.25).
Calculul eșantionului se realizează astfel:
- n= t² * p * (1-p) / e², unde
n= mărimea eșantionului
t= valoarea teoretică a probabilității acceptate ( se ia de regula t=1,96 pentru un nivel
al încrederii de 95%)
p= procentul în care populația deține caracteristica de eșantionare (de regulă =0,50)
e= eroarea limită de reprezentativitate admisă (se acceptă valori între 1% și maxim
5%)
După aplicarea acestei formule, eșantionul obținut trebuie corectat în funcție de
mărimea populației totale astfel:
- n1= n/ [1+ (n-1)/N] , unde:
n1= mărimea eșantionului corectat
n= mărimea eșantionului obținut anterior
N= populația totală.
2. INTERVIUL
Termenul de interviu apare scris explicit în secolul al XVIII-lea, însemnând o discuţie
directă derulată între două persoane. În mod tradiţional, intervievatorul controlează interviul –
pune întrebările, determină ce este relevant, decide asupra duratei interviului şi alege modul
de folosire a rezultatelor interviului.
Interviul este de mai multe tipuri. Cei mai mulţi specialişti consideră că există o punte
de trecere între cele două metode, având în vedere că interviul structurat este foarte aproape
de metoda anchetei, instrumentul ghidului de interviu, în cazul acestui tip de interviu, având o
structură asemănătoare chestionarului.
A. Interviul nestructurat nu se bazează pe întrebări închise sau structurate.
Intervievatorul urmăreşte obţinerea informaţiilor asupra unei probleme prin punerea unor
întrebări deschise sau doar prin stimularea respondentului. Interviul poate fi înregistrat sau
respondentul poate lua notiţe în timpul interviului sau (mai rar) la scurt timp după terminarea
interviului. Interviul nestructurat poate fi împărţit în următoarele subgrupuri (Fontana, 2003):
A1– Intervievarea creativă. Intervievatorul trebuie să observe un aspect particular în
viaţa particulară a respondentului, deci trebuie să câştige încrederea respondentului.
Informaţia obţinută de la respondenţi trebuie verificată în mod continuu pentru a vedea
veridicitatea ei prin informatori. Informatorii sunt, de regulă, membrii marginali ai grupului
studiat, oameni nemulţumiţi, doritori să divulge informaţii despre grupul lor.
A2– Interviul activ. Interviul nestructurat poate fi văzut ca o interacţie activă între
intervievator şi respondent. Datele adunate sunt departe de a fi neutre. Mai degrabă, interviul
este rezultatul negociat dintre doi (sau mai mulţi) indivizi. Rezultatele depind de nivelul de
colaborare şi abilitatea de a interacţiona dintre cei doi, care împreună pot crea o poveste –
interviul.
A3– Interviul postmodern. Postmodernismul susţine abrogarea meta-teoriilor şi a
paradigmelor şi doreşte să revină asupra studierii şi înţelegerii minuţioase a vieţii cotidiene.
B. Interviul semistructurat este un termen cuprinzător folosit pentru a descrie o serie
de forme diferite de intervievare, cel mai des asociate cu cercetarea calitativă. Caracteristica
definitorie a interviurilor semistructurate este că au o structură flexibilă şi fluidă, faţă de
interviurile structurate, care conţin o secvenţă structurată de întrebări care trebuie puse în
acelaşi fel tuturor respondenţilor.
Tematica unui interviu semistructurat conţine subiecte, teme sau zone care urmează să
fie acoperite în timpul interviului, nu o descriere a unor întrebări standardizate, scopul fiind
asigurarea flexibilităţii în felul şi ordinea întrebărilor şi modul în care zone specifice sunt
dezvoltate cu diferiţi subiecţi de interviu. Astfel interviul poate fi modelat de către subiectul
de interviu, de felul în care înţelege el unele lucruri cât şi de interesele cercetătorului, putând
apărea şi teme neaşteptate. Există trei tipuri distincte de intreviuri semi-structurate, şi anume
(Mason, 2003):
B1– Interviul etnografic face parte, de obicei, dintr-un arsenal mai larg de cercetare de
teren. Interviurile etnografice sunt deseori aplicate în cadrul unor munci de teren în curs şi
date despre o diversitate de forme sunt astfel generate atât din cadrul, cât şi în afara
interviului.
B2– Interviul psihoanalitic este câteodată, deşi nu necesar, conceput ca fiind o parte a
unei terapii conflictuale. De obicei, scopul este de a explora nu doar înţelesurile din
conştientul, ci şi din subconştientul respondentului.
B3– Interviul istorie orală sau al vieţii implică generarea de poveşti de viaţă şi
biografii. Poveşti de viaţă pot fi generate în mai multe feluri, incluzând documentare, cum ar
fi analiza de jurnale, scrisori şi fotografii.
C. Interviul narativ poate avea mai multe forme, variind de la cele foarte strict legate,
care povestesc evenimente specifice din trecut (cu început, decurs şi sfârşit clar definit), până
la narative care traversează poveşti temporale şi din spaţiul geografic, biografic, care se referă
la întreaga viaţă sau carieră. Modelul întrebare-răspuns (stimul/răspuns) face posibilă privirea
interviului ca o realizare discursivă. Participanţii se implică într-o discuţie evolutivă; naratorul
şi operatorul de interviu, care, colaborând, produc şi dau evenimentele şi experienţele
povestite de către narator. Când interviul este văzut ca o conversaţie – o discuţie între
vorbitori – reguli cotidiene sunt aplicate: direcţionarea, relevanţa şi păşirea din discuţia în şi
din lumea povestirii. O poveste poate duce la cealaltă, în timp ce naratorul şi operatorul
negociază spaţiile pentru reîntoarcerile extinse din cursul povestirii, acesta ajutând la
explorarea asocierilor şi sensurilor care pot conecta diverse povestiri (Kohler Riessmann,
2003).
3. FOCUS-GRUPUL
Focus-grupul este un procedeu de intervievare proiectat în special pentru a descoperi
aspecte necunoscute de la un număr mic de subiecţi (Krueger, 2003).
Focus-grupul face posibil adunarea în mod simultan sau secvenţial a mai multor actori
într-un program (manageri, adrese şi/sau operatori) şi adunarea unei mari cantităţi de
informaţii calitative într-o perioadă scurtă de timp prin tehnica „inteligenţei împărţite”.
Compararea experienţelor şi reprezentărilor participanţilor din grup face posibilă înţelegerea
fenomenului sub observaţie. Focus-grupurile sunt adaptate la acele cazuri în care temele ce
urmează a fi studiate provoacă opinii divergente, dar unde se mai pot purta discuţii. Subiectele
despre care se va discuta sunt „de interes public” ca să poată fi dezbătute în public (EC,
1999).
Interviul de grup se distinge prin faptul că foloseşte un set de întrebări formulat în
mod deliberat sau focusat pentru a direcţiona discuţia spre concepte de interes pentru
cercetător. Focus-grupul constă dintr-un număr limitat de participanţi omogeni, discutând
despre o temă dinainte, predeterminată într-un cadru permisiv şi într-un mediu neameninţător.
Un moderator priceput sau un ghid de interviu poate direcţiona discuţia, poate exercita un
control limitat asupra discuţiei şi o poate mişca de la o întrebare la alta. Cu toate că este numit
un interviu focus-grup, este mai degrabă o discuţie direcţionată. Moderatorul îi implică pe
participanţi într-o conversaţie şi participanţii sunt încurajaţi să direcţioneze comentariile lor
spre ceilalţi din grup. Responsabilităţile primare ale moderatorului sunt păstrarea discuţiei pe
temă şi în timp, şi implicarea participanţilor în conversaţie (Krueger, 2003).
Procesul de implementare constă din următorii paşi (EC, 1999):
1. Selectarea participanţilor. Este de preferat să se formeze mai multe tipuri de grupuri (între
3 şi 5) în categoriile selectate. Participanţii vor fi selectaţi în aşa fel ca să existe un grad de
omogenitate în grup. Numărul de participanţi, în general, variază de la 6 până la 10 pe grup.
De obicei participanţii nu se cunosc dinainte.
2. Proiectarea ghidului de interviu. Este important să definim şi să limităm cu atenţie temele
abordate. Ghidurile pentru fiecare grup vor fi diferite. Majoritatea întrebărilor sunt deschise.
3. Alegerea şi instruirea facilitatorilor. Facilitatorul trebuie să dovedească creativitatea şi
motivaţia lui şi să aibă o bună relaţie cu participanţii. Este util să se aducă o a doua persoană
în grup, mai ales dacă sesiunea nu este înregistrată, astfel ca o persoană să poată lua notiţe, în
timp ce celălalt conduce şi facilitează discuţia. Co-facilitatorii pot fi obervatori în cursul
discuţiei şi să facă recomandări facilitatorului asupra modului în care a fost condusă sesiunea.
4. Cursul discuţiei. Discuţia poate fi lansată într-un mod relativ deschis prin introducerea
temei sesiunii şi prin punerea unei întrebări simple de interes general. Ghidul de interviu îi
aminteşte facilitatorului toate punctele esenţiale care trebuie discutate. Este recomandat ca
interviul să fie înregistrat sau chiar filmat.
5. Analiza şi raportarea rezultatelor. Această fază finală constă în interpretarea şi compararea
informaţiei primite de la participanţi, şi căutarea opiniilor comune şi divergente în cadrul
fiecărui grup. Interpretarea datelor trebuie să ia în considerare şi să facă diferenţă între
principalele două aspecte ale
discuţiei: ce consideră participanţii ca fiind interesant şi de ce o consideră ca fiind important.
Markova (2003) a identificat următoarele aspecte referitoare la focus-grupuri:
– Având în vedere că folosirea lor la o populaţie mai mare (reprezentativă) ar fi foarte
costisitoare, metoda aceasta este folosită ca una complementară altor metode calitative şi
cantitative.
– Planificarea în timp a focus-grupurilor: în faza iniţială a cercetării pentru a genera
idei şi ipoteze şi pentru găsirea de noi arii de investigaţie, care pot fi apoi testate prin
interviuri şi/sau chestionare; în faza finală a cercetării ca mijloc pentru o înţelegere în detaliu
a datelor anterior adunate, câteodată tema discuţiei în focus-grup este chiar interpretarea
datelor.
– Eşantionarea în focus-grupuri: trebuie să folosim mai degrabă o „eşantionare
calitativă”.
4. OBSERVAŢIA
Ca metodă calitativă, observaţia este folosită mai ales în sociologie, etnografie şi
antropologie şi este definită ca o metodă suplimentară folosită în cercetarea de teren, metodă
care poate aduce un plus de cunoaştere tocmai datorită faptului că cercetătorul poate studia
fenomenul în cadrul său natural.
Observaţia participativă este o metodă de culegere de date în care investigatorul
foloseşte participarea într-o zonă a vieţii sociale pentru a o observa. Investigatorul poate să fie
sau să nu fie un membru din cadrul social studiat. Forma clasică este crearea unei relaţionări
de o durată mai lungă într-un grup mai restrâns, dar se poate extinde şi la aderarea în mod
anonim la o masă mai mare de oameni. Observaţia participativă este clasificată ca o metodă
calitativă, dar, câteodată, datele culese pot fi cuantificate.
Observatorul nu începe testarea ipotezelor, ci intră în arenă cu o minte deschisă.
Presupunerea e că ipotezele adecvate nu pot fi formate fără înţelegerea situaţiei şi a
mentalităţii membrilor grupului. Metoda nu este potrivită în studierea unor populaţii mai mari
sau pentru culegerea de date reprezentative despre relaţiile cauzale dintre variabile
predefinite; se aplică mai degrabă logica studiului de caz decât cea a eşantionării aleatoare
(Platt, 2003).
Iniţial, observaţia participativă a fost considerată o metodă mai degrabă folosită de
antropologi (Levi-Strauss, Malinowski, Margaret Mead), dar este aplicabilă şi în studierea
anumitor evenimente ale vieţii sociale. Chiar dacă este considerată ca o metodă potrivită
pentru o abordare în profunzime a studierii colectivităţilor, câteodată nu este folosită din
cauza unor dificultăţi care vin din statutul observatorului care lesne poate deveni un
„participant” şi astfel să piardă obiectivitatea fără de care nu se poate realiza o studiere neutră
a realităţii sociale (Jodelet, 2003).
Spre deosebire de forma ei participativă, observaţia ne-participativă este considerată
ca fiind mai puţin subiectivă, având în vedere că unul dintre principiile de bază este
neimplicarea personală al cercetătorului în fenomenul studiat, astfel evitându-se implicarea
emoţională şi o subiectivitate mai însemnată în procesul studierii. Ea este, de asemenea,
considerată ca fiind o metodă asociată interviului, studiind realitatea ce urmează a fi cercetată
printr-o observare prealabilă aplicării ghidului de interviu. Astfel putem obţine informaţii mai
bogate asupra fenomenelor şi proceselor studiate având în vedere că există riscul ca doar prin
interviuri să nu putem obţine toate informaţiile relevante pentru cercetarea noastră.
CURS 6
ETAPELE ȘI PREZENTAREA UNEI CERCETĂRII GEOGRAFICE
I. Etapele cercetării geografice

a)Cercetarea în laborator
Aceste activităţi sunt premergătoare investigaţiilor de teren şi sunt desfăşurate imediat
după conturarea problematicii supuse atenţiei.
În activitatea de laborator există următoarele tipuri de activităţi de cercetare:
- Documentarea bibliografică asupra tematicii asumate prin parcurgerea lucrărilor şi
articolelor semnificative în domeniul respectiv. Este posibil ca, în cazul în care biblioteca, sau
biblioteca personală a profesorului să nu cuprindă toate lucrările de referinţă; în acest caz, ele
urmează a fi studiate acolo unde există (biblioteci mari, institute de cercetare).
- Documentarea cartografică reprezintă o formă specială de documentare, prin care sunt
selecţionate hărţile semnificative ale regiunii, realizate până în prezent (acestea există parţial
şi în diferite lucrări). Există hărţi, în diferite monografii sau lucrări anterioare, care nu au fost
publicate, dar a căror cercetare este necesară. În mod deosebit trebuie să arătăm că un element
important îl constituie identificarea unei hărţi după care să fie construită o hartă de bază. Ar fi
de dorit să existe o hartă topografică, la o scară convenabilă, care să poată fi utilizată în
construirea hărţii de bază.
- Culegerea unor date necesare studierii diferitelor elemente şi fenomene. Acestea pot fi
date climatice, hidrologice, demografice, economice, sociale. Datele se înscriu într-o bază de
date pentru a fi accesate corespunzător.
- Identificarea unor documente istorice şi fotografii, care pot ilustra anumite fenomene
şi permit aprecierea unor evoluţii.
- Elaborarea unor chestionare, ghiduri de interviu sau de discuţii, care urmează a fi
utilizate în identificarea unor date noi, referitoare la fenomene demografice, economice şi
sociale.
O activitate de birou foarte importantă o reprezintă realizarea unor hărţi iniţiale, care
urmează să fie utilizate în cercetarea de teren. Pornind de la hărţile topografice, se pot realiza
în birou o serie de hărţi, cum ar fi: harta hipsometrică, harta morfografică, hărţi
morfometrice, harta modului de utilizare a terenurilor, harta pantelor, harta vegetaţiei naturale,
harta sistemelor de aşezări, harta hidrografică, harta zonării funcţionale a aşezărilor, harta
căilor de comunicaţie etc.
Nu pot fi realizate în această fază în birou hărţi climatice, harta geomorfologică, harta
solurilor, harta culturilor agricole, care presupun, fiecare, o cercetare corespunzătoare a
terenului.
O serie de hărţi pot fi preluate ca atare, în cazul în care acestea există (harta
geomorfologică, harta solurilor).
O activitate premergătoare importantă în laborator o reprezintă identificarea unor trasee
şi puncte de observare, analiză, cercetare a orizontului local. Acestea urmează să fie utilizate
în mod prevalent în cercetarea realităţii, deoarece alegerea lor are la bază elemente de
evidenţiere a vizibilităţii spaţiului înconjurător.
În cercetarea de laborator pot fi utilizate o serie de metode moderne. Dintre acestea,
menţionăm accesarea informaţiilor de pe diferite site-uri (date economice, date demografice)
şi utilizarea unor fotografii aeriene sau imagini satelitare (în cazul în care sunt accesibile).
Metodele moderne pot fi folosite în stocarea informaţiei (date, hărţi), sub forma
sporturilor oferite de tehnica informaţiei şi comunicării. Pe aceste suporturi pot fi stocate o
cantitate mare de informaţii şi o varietate de imagini fotografice (originale sau preluate). De
asemenea, poate fi stocată o mare cantitate de date informative. Pe suporturile informatice pot
fi construite hărţi, pot fi elaborate grafice, texte şi pot fi combinate toate acestea în lucrări
originale, cu anumită acurateţe de prezentare.
Cercetările geografice ale orizontului local apelează mai puţin la metode din ştiinţele
sociale, care îşi dovedesc însă utilitatea în cazul monografiilor geografice ale localităţilor sau
a prezentării laturii umane a orizontului local.
Chestionarele pot fi aplicate unor persoane diferite, dar trebuie să se ţină seama de
tehnica proiectării lor, conform metodologiei de cercetare în ştiinţele sociale. Întrebările se
pot referi la informaţii privind: numele de familie al persoanelor, vârsta, localitatea de origine,
resursele materiale, nivelul de educaţie, opinii şi aspiraţii, reprezentări mentale asupra unor
elemente naturale sau sociale, concepţii, limba şi limbajul folosit, elemente de memorie
individuală sau colectivă, aprecieri personale asupra comunităţii, gradul de implicare în viaţa
socială, zone de interes etc.
Cu precauţia necesară, pot fi folosite informaţii de la localnici în cercetarea toponimelor
geografice; precauţia este mai importantă în cazul explicării originii toponimelor. Pot fi
alcătuite chestionare care să vizeze locuinţa, curtea ocupaţiile, materialele de construcţie,
momentul construirii fiecărei case, organizarea internă şi altele.
Cercetările referitoare la elemente de geografie culturală, geografie socială, etnografie,

obiceiuri, tradiţii folclor, necesită o anumită pregătire iniţială, chiar dacă răspunsul ulterior al
celor intervievaţi modifică sistemul iniţial de întrebări.
Chestionarele de opinie au, de asemenea, un anumit rol, prin evidenţierea unor anumite
opţiuni, a unor aspiraţii şi probleme personale, care au o anumită influenţă în caracteristicile
sociale ale orizontului local şi apropiat.
b) Cercetarea pe teren
Pentru realizarea investigaţiilor de teren este necesară existenţa unor dotări minime,
care să cuprindă: instrumente de măsură (pentru măsurători hidrologice, climatice,
altimetrice), aparat de fotografiat, planşetă (pentru realizarea desenelor), instrumente de
măsurare a distanţelor, caiet de notiţe, bloc de desen, hărţile realizate în etapa de birou, busolă
etc.
Metodele de investigaţie care pot fi utilizate pe teren se referă la:
 observarea dirijată şi exploratorie a realităţii şi notarea elementelor esenţiale rezultate din
aceasta;
 realizarea unor schiţe simple de hartă a diferitelor fenomene (relief, vegetaţie, aşezări);
 amplasarea pe hărţi construite anterior a unor elemente nefigurate, dar care au rezultat din
observare;
 cercetarea calitativă a unor anumite perimetre, unde sunt evidenţiate elemente, fenomene sau
procese deosebite (alunecări de teren, situri istorice, abrupturi spectaculoase etc.);
 realizarea unor fotografii, schiţe sau stocarea altor imagini asupra elementelor relevante
identificate în timpul observaţiilor;
 realizarea unor măsurători (înălţimi, pante, distanţe, înclinarea stratelor, dimensiunea formelor
de relief, mărimea localităţilor, arealele unor toponime etc.);
 comparaţii între diferitele elemente de acelaşi fel observate;
 măsurări asupra elementelor meteorologice şi hidrologice;
 cartografierea diferitelor areale (cu vegetaţie naturală sau cu diferite utilizări);
 aplicarea unor chestionare sau interviuri localnicilor dispuşi la colaborare;
 observarea unor elemente de natură economică sau socială: tipurile de transporturi,
intensitatea fluxurilor, structura transporturilor, aprovizionarea cu materii prime etc.
Activitatea centrală realizabilă pe teren este cartografierea elementelor principale
supuse investigaţiei. Orice observare, măsurare sau analiză trebuie să fie concretizată în
primul rând pe un suport cartografic. Informaţiile pot fi stocate în fotografii, date sau notiţe,
dar ele câştigă în valoare dacă sunt amplasate pe un suport spaţial.
O situaţie destul de frecventă, care necesită realizarea sau completarea unor hărţi o
constituie modificarea recentă a perimetrelor construite, precum şi schimbarea destinaţiei unor
terenuri.
Aceste două fenomene au fost foarte mult accelerate în ultimii ani şi se regăsesc în
majoritatea localităţilor rurale. Schimbarea tipurilor de proprietate, precum şi intenţia legitimă
a locuitorilor de a utiliza terenurile dobândite, precum şi de a realiza construcţii noi au dus la
modificări sensibile în ultimii ani în geografia orizontului local al localităţilor respective.
Aceste modificări au fost bazate pe iniţiative şi aspiraţii individuale, fără a se lua întotdeauna
în consideraţie efectele asupra întregului, precum şi funcţionalitatea anterioară a teritoriului.
c) Sinteza cercetării - metodologia cercetării integrate
Prin natura geografiei şi prin preocupările sale de a investiga orizontul local şi
caracteristicile mediului pe care îl are, aspectele referitoare la natură şi cele referitoare la
societate se interferează în mod permanent. De altfel, geografia se ocupă atât de fenomene
naturale, cât şi de fenomene sociale dar, aşa cum este cunoscut, îndeosebi de interacţiunea
între acestea.
Este evident că în orice cercetare asupra hidrografiei trebuie să avem în vedere impactul
realizat de om, iar în cercetarea localităţilor, să analizăm, printre altele, topoclimatul acestora
şi formele de relief pe care este situat.
Caracterul integrat al cercetărilor de geografie a orizontului local provine din obiectul
geografiei (mediul geografic sau mediul înconjurător ca întreg) şi din caracterul nedisociat al
obiectului de studiu.
De altfel, corelaţia multiplă între fenomenele ce formează un anumit spaţiu geografic
reprezintă o preocupare comună oricărui cercetător din domeniul geografiei. Acest mod de a
vedea lucrurile trebuie transmis şi elevilor, astfel încât aceştia să aibă o imagine nedisociată
asupra întregului şi să înţeleagă caracterul de sistem al spaţiului în care trăiesc.
Între diferitele metode există o anumită corelaţie şi o interferenţă metodologică. În
acelaşi timp, anumite metode se pot aplica fenomenelor diferite. Există şi posibilitatea
transferării unor metode de la un domeniu în care se utilizează mai mult, într-un alt domeniu,
unde au fost utilizate mai puţin.
Caracterul integrator al metodelor se observă îndeosebi în cazul reprezentărilor
cartografice. În acest fel, metoda geografică de bază (metoda cartografică) constituie un
domeniu de convergenţă al diferitelor metode. Pe hărţi pot fi expuse rezultate ale aplicării
unor metode diverse asupra realităţii înconjurătoare.
Chiar redarea grafică a fenomenelor reprezintă un model intuitiv, care pe hartă îşi
găseşte cea mai integratoare expresie. Harta cuprinde un limbaj cantonat în semnele
convenţionale ale legendei, care poate fi transformat într-o informaţie scrisă. Harta conţine, de
asemenea, elemente de prezentare calitativă, care induc cu uşurinţă caracteristicile
elementului din realitate.
Metodele moderne de investigaţie, precum şi cele de stocare, transformare şi editare a
informaţiei oferă posibilităţi de unificare şi de integrare a metodelor tradiţionale. De
asemenea, oferă o foarte bună corelare metodologică transdisciplinară cu toate domeniile care
se ocupă de cercetarea şi prezentarea realităţii înconjurătoare.
II. Tipuri de cercetări geografice
Este o etapă considerată pe nedrept secundară având drept scop stabilirea unor sinteze
care să servească unor puncte de plecare pentru cercetări aprofundate a căror formă, cea mai
sintetică şi geografică, este harta.
Scrierea ştiințifică în geografie. Este necesar să ştii să scrii pentru a putea comunica.
Scrierea științifică presupune o serie de norme ce se cer respectate fie că e vorba de
prezentarea bibliografiei sau a hărţilor.
Bibliografia: trebuiesc menţionaţi anii în care sunt făcute afirmaţiile citate, iar orice
citat trebuie însoțit de autor căutându-se să se limiteze totuşi abuzul (citatomania). Este
necesar să se precizeze ce fel de lucrare este, în ce revistă a fost scrisă, nr. volumului, al
paginii ca şi locul editării. Pentru bibliografiile finale ordinea cea mai răspândită a referinţelor
este următoarea: autor, an, titlu, loc, editor, pagini, cu precizarea că prenumele poate lipsi în
anumite situaţii iar daca sunt mai mulți autori se trece primul sau coordonatorul deşi
preferabil e sa fie toţi trecuţi. Aceasta este valabil şi pentru hărţile preluate la care referinţele
trebuie să fie la vedere. Este necesară deci o claritate şi o transparenţă perfectă.
Recenzia : Trebuie citită cartea cu foarte mare atenţie. Pe parcurs este necesar să fie
notate problemele pe care ţi le suscită şi la care schiţezi un răspuns. Un interes major îl
prezintă semnificaţia titlului apoi cuprinsul (inclusiv când e vorba de o culegere de studii
pentru a stabili coerenţa şi logica). Trebuie astfel depistat firul director al cuprinsului deci al
planului lucrării (demonstrativ, formal, fără proiect clar definit sau compartimentat). Abia
apoi urmează lectura propriu-zisă prin asimilarea activă a conţinutului. Problema principală
este de a şti să răspunzi la câteva întrebări de bază:
- care este tipul cărţii (enciclopedica, studiu, manual, popularizare)
- care este punctul de vedere al autorului (daca sunt mai multe, care este convergenţa sau
divergenţa lor), faţă de tema propusă.
- care sunt omisiunile autorului.
Recenzia este o clarificare a unei lucrări care să înlesnească lectura şi trebuie să
cuprindă:
- ce aduce nou cartea
- ce o diferenţiază, o particularizează
- calitatea referinţelor bibliografice
- calitatea demonstraţiilor
- care este câmpul de preocupări, de unde-şi trage sursa studiul şi unde o conduce
- calitatea formei, precizia, iconografia, construcţia.
Lectura este etapa cheie după care urmează aprofundarea textului ce permite răspunsul
la întrebarea, pentru care revistă?. Trebuie ştiut astfel cine sunt cititorii revistei, ce citesc ei,
care este ordinea preocupărilor lor. Pentru acesta trebuie parcurs sumarul revistelor, urmărit
stilul.
O recenzie poate fi: informativă (cea mai cuminte şi inofensivă), critică, dezbatere
(mai rară dar mai utilă, necesitând o reală aprofundare a materialului şi o cunoaștere cel puțin
la nivelul autorului a problemelor date) sau ca o deschidere faţă de alte posibilităţi de
cercetare. E necesar să se spună exact ceea ce gândești despre o carte lăsând de o parte
curtoaziile fortuite, aceasta fiind foarte important în primul rând pentru autor.
Scrierea recenziei necesită o mare precizie a referinţelor, titlul lucrării s.a.m.d. Trebuie
precizat câmpul şi conţinutul lucrării; trebuie spus ceea ce este nou, ce explicitează; trebuie
precizat în final dacă este o carte ce predispune la meditaţie sau la extras note, deci cum poate
fi citită acea carte. Recenzia trebuie să dea cititorului situația exactă a cărţii. Lungimea este
variabilă.
Articolul: presupune două aspecte: de fond şi de formă (specifice - format, cod, cititori
sau generale). Articolul poate apărea izolat sau în culegeri tematice. Este preferabil ca ele sa
fie în raport de complementaritate ori să aibă alura unei dezbateri pe o tema. Scrierea unui
articol implică cunoașterea unor modalităţi specifice. Exista mai multe tipuri de articole:
- articolul de expunere a stadiului cunoaşterii într-un domeniu specific (état de la
question) ce arată starea unei chestiuni asupra căreia te opreşti sau care interesează la un
moment dat (starea locului științific). Miza principală este poziţionarea corectă a propriei
contribuţii şi propuneri, nimeni nu e plătit să facă ceea ce este deja făcut. Trebuie să-ţi propui
înaintarea cunoaşterii, de aceea e necesară o demonstraţie a intenţiilor, clară si la obiect.

Integrează obligatoriu modificările obiectului de studiu, o viziune diacronică așadar, trebuie
ţinut cont de aportul exterior de modificări şi să precizeze care este utilajul care te va ajuta să
clarifici lucrurile ceea ce implică multe referinţe bibliografice.
- articolul de comunicare a rezultatelor unei cercetări: presupune un aparat
demonstrativ care-ţi permite să specifici scopul. Trebuiesc furnizate cititorului cheile
validității afirmațiilor.
- articolul - poziţie de cercetare, intermediar între cele două - "eu răspund la x
chestiuni", "cred despre x că", "în această manieră". Are rolul de a confirma sau infirma ceea
ce spune altcineva. În cercetare totul trebuie să pornească de la întrebările pe care ți le pui şi
de la dilema cum le voi explica. Aceasta necesită claritate, Johnston (publica sau vei pieri).
De obicei toate acestea se învață după cel puţin patru - cinci ani de cercetare.
- articolul de informare, mai simplu si mai puţin problematic, chiar dacă sunt multe
probleme ce merită făcute publice, în avalanşa de informaţii de azi. Trebuie totuşi o probitate
intelectuală altfel nu iese decât o monografie simplă. Articolul monografic nu are nici un
interes științific dacă nu este ancorat în universul particular științific, deci trebuie să-i atribui
calitatea de instrument științific.
- articolul dezbatere: frecvent în ţările anglo-saxone. Un articol ce intră în discuţie cu
altele, foarte exigente, dar utile, dinamizante, polemice de cele mai multe ori.
Orice articol necesită formalizarea chestiunilor. Trebuie să transpară care sunt
problemele care te preocupă, cum răspunzi la acestea, deci trebuie cunoscut stadiul
cunoaşterii în domeniu. Trebuie precizat genul în care te încadrezi, nu trebuie să camuflezi
propriile preocupări pentru ca scrierea ştiințifică cere o rigoare deosebită. Pentru geografie e
specific: inserarea referinţelor generale din ştiinţe conexe (pluridisciplinar), ponderea
particulară a cartografiei, unealtă a reprezentării spaţiale, ce face parte din scrierea
geografică. Materialul grafic poate fi analitic sau cu rol de model ori test, de aici importanţa
categoriilor de hărți, a legendei, titlului, care nu pot fi opera unui amator. Statutul imaginilor,
foarte frecvente altădată, trebuie clar precizat (ilustrativ, demonstrativ, documentar)
Etapele scrierii unui articol:
- definirea clară a problematicii
- asigurarea că avem materialele necesare reunite pentru scriere
- planul, care cuprinde arhitectura demonstraţiei;
- autoevaluarea, prin intermediul unei grile de lectură specifică recenziilor.
- retuşarea eventualelor neconcordanțe.
- abia apoi se trece la structurarea articolului, stabilirea titlurilor paragrafelor, a titlului final, a
locului materialelor cartografice sau ilustrative.
- este necesar să se respecte anumite norme impuse de revista căreia i se adresează:
dimensiunea, paginația etc.
Important: trebuie sa scrii articolul ca şi recenzia de mai multe ori ! Chiar daca în final prima
varianta va fi cea păstrată! Aceasta pentru ca numai astfel îţi poţi da seama de eventualele
carențe, poţi să descoperi eventualele fisuri pe care critica le va exploata.
Forme specifice ale scrierii geografice sunt: studiul, teza sau monografia.
Studiul de obicei este o lucrare mai amplă decât articolul urmând aproximativ aceleași
cerințe ca şi acesta si presupunând cam aceleași tipuri. Cele mai utilizate sunt studiile care
finalizează rezultatele unei cercetări (studii de caza în esenţă) necesitând astfel un demers
științific.
CURS 7
ELABORAREA UNEI LUCRĂRI DE CERCETARE GEOGRAFICĂ
Cercetarea este un proces compus din etape interdependente, fiecare dintre ele comportând o
funcţie bine definită. Procesul de cercetare posedă o dimensiune evolutivă sau ciclică,
atingerea obiectivelor propuse presupunând parcurgerea succesivă a mai multor etape şi
respectarea exigenţelor pe care le presupun acestea. Principalele etape ale procesului de
cercetare sunt următoarele:
1. Formularea subiectului sau a problemei de cercetare: adeseori dacă este

abordată cu insuficientă luciditate, poate conduce la eforturi susţinute lipsite de
finalitate ştiinţifică. Selectarea şi definirea temei de cercetare trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe:
- să fie clar formulată;
- să fie realizabilă;
- să fie pertinentă sub aspectul relevanţei ştiinţifice şi importanţei practice.
2. Etapa exploratorie (pregătitoare, sau de laborator) include 5 subetape:

2.1. Documentarea bibliografică, care presupune la rândul său:
- elaborarea unui index bibliografic cu privire la toate lucrările referitoare la
regiunea luată în studiu. Vor fi incluse lucrări cu caracter teoretic, metodologic,
general şi special, surse de informare statistică cât şi referinţe bibliografice din

domenii înrudite: geologie, arheologie, biologie etc.
- întocmirea fişelor bibliografice - pe probleme-geologie, geomorfologie, climă etc.
şi înscrierea elementelor esenţiale de conţinut. A. autor, titlu, editură, an; B.
consemnarea elementelor relevante (succint sau în extenso).
- Selectarea textelor, surselor considerate de maximă relevanţă;
- Compararea concluziilor desprinse din sursele bibliografice de referinţă;
- Surse bibliografice de referinţă: Tratate de specialitate, Enciclopedii etc.;
- Informaţia obţinută pe internet, arhive, direcții statistice etc.
2.2. Documentarea şi elaborarea cartografică, include atât cercetarea materialului grafic
existent în lucrările consultate (pe seama cărora se pot întocmi fişe speciale referitoare la
conţinut, metode de elaborare, sistemele de reprezentare utilizate) cât şi întocmirea unor
materiale grafice de bază necesare în analiza fizico-geografică. Acestea se bazează pe
utilizarea unor suporturi cartografice:
- hărţile topografice, aerofotogramele, imagini satelitare, hărţi geologice, climatice,
biogeografice, pedogeografice, documente cartografice istorice, profile,
blocdiagrame.
2.3. Stabilirea itinerariului de teren şi a punctelor de observaţie, în funcţie de timpul
disponibil, accesibilitatea terenului, sezon, fondurile disponibile, mijloacele de investigaţie
disponibile; itinerarii generale; itinerarii speciale pentru observaţii punctuale, repetate pe cât
posibil, mai ales în punctele cheie.
2.4. Alegerea aparaturii şi a echipamentului, în funcţie de temă şi obiectivele urmărite
(minimum busolă geologică, altimetru, sonde pentru prelevarea probelor, ambalaje pentru
probe, aparat foto).
2.5. Contactul preliminar cu terenul-identificarea trăsăturilor majore, a ariilor de maximă
relevanţă pentru obţinerea informaţiilor utile, identificarea altor surse de informare, locuitori,
experţi, instituţii.
3. Problematizarea şi elaborarea proiectului de cercetare constă în stabilirea unor

puncte de legătură între disponibilităţile bibliografice şi elementele sesizate în teren şi pe
această bază fixarea cadrului teoretic, înţelegerea problematicii studiate în cadrul respectiv şi
identificarea obiectivelor principale ale cercetării care să fie în concordanţă cu exigenţele
teoretice şi cu necesitatea de a investiga aspecte cu caracter de noutate sau eventual de a
aprofunda cercetări ale căror rezultate au rămas neconcludente.
Proiectul de cercetare trebuie să vizeze toate elementele fizico-geografice ale unităţii

teritoriale studiate abordate atât cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ, ponderea
acordată fiecăruia fiind în funcţie de modul lor de conlucrare, de raporturile de cauzalitate pe
care le întreţin şi desigur în funcţie de obiectivele studiului. Proiectul de cercetare va fi
alcătuit în aşa fel încât să reflecte conţinutul prevăzut al lucrării şi direcţiile în care vor fi
orientate cercetările în teren. Evident, el este susceptibil de modificări, dacă cercetarea
ulterioară aduce în prim plan elemente neprevăzute sau inedite.
4. Etapa de teren
Permite acumularea materialului faptic prin observaţii la faţa locului, confirmarea sau
infirmarea supoziţiilor, satisfacerea obiectivelor cercetării sau chiar asumarea altora noi sau,
pe scurt, îndeplinirea proiectului de cercetare.
Pe lângă cercetarea propriu-zisă, nemijlocită sau instrumentală, o mare importanţă are
consemnarea adecvată a informaţiei în carnetul de teren, cartografierea fenomenelor studiate
şi suplimentarea informaţiilor directe cu cele obţinute de la localnici.
Astfel, în carnetul de observaţii se notează zilnic data, locul şi problema studiată a cărei
consemnare se realizează atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Aspectele care nu
pot fi explicate sau determinate direct în teren vor fi subliniate astfel ele să poate fi soluţionate
ulterior. Descrierea aspectelor cercetate va cuprinde pe cât posibil atât elementele esenţiale de
manifestare, dar şi detalii suficiente (dimensiuni, proprietăţi, atribute, termeni de comparaţie
etc.) care să permită ulterior aprecierea şi descrierea lor reală.
Cartarea fenomenului la faţa locului se realizează utilizându-se ca suport fie harta
topografică, fie o schiţă de hartă întocmită direct în teren. În al doilea caz, se va urmări
respectarea raporturilor de proporţionalitate dintre elementele redate şi utilizarea unor semne
şi sisteme acceptate de cartografiere, la care se vor ataşa elemente de identificare şi
caracterizare (poziţia zonei, pante, aprecieri privind fragmentarea, vegetaţia, utilizarea
terenurilor). Consemnarea cartografică se poate realiza şi sub forma profilelor complexe, prin
reprezentarea la scară a proprietăţilor surprinse în aflorimente (orizonturi de sol, structura
scoarţei de alterare, detalii tectonice şi structural, textura, culoarea, ph), schiţe panoramice,
blocdiagrame , fotografii - se vor nota data expunerii, un punct de reper şi eventual repere
pentru intuirea proporţiilor reale.
De mare utilitate sunt informaţiile de la localnici, cu condiţia ca ele să fie filtrate critic
(informaţii diverse - modificări climatice, hidrologice, peisagistice, alunecări de teren,
fenologice, toponimice - se va face apel în special la persoanele mai vârstnice).
Vor putea fi de asemenea folosite informaţii stocate în muzee, arhive, documente cartografice
vechi, informaţii provenite de la instituţii specializate.
5. Analiza şi interpretarea rezultatelor

Precede redactarea şi finalizarea lucrării. Sunt avute în vedere:
- Realizarea sau completarea acelor investigaţii care nu au putut fi finalizate în
teren;
- Elucidarea aspectelor necunoscute determinate în teren;
- Realizarea corelaţiilor, conexiunilor dintre faptele studiate, intuirea raporturilor de
cauzalitate, de determinare reciprocă, confirmarea unor legităţi ştiinţifice,
desprinderea trăsăturilor definitorii ale teritoriului studiat.
- Elaborarea unor modele cu funcţie de analiza şi prognoză;
- Evaluarea globală a cercetării prin prisma aportului la cunoaşterea unor procese
fenomene sau unităţi teritoriale.
6. Etapa de redactare
Nu se reduce la o simpla transpunere grafică în condiţii superioare de exprimare şi
reprezentare, ci se are în vedere integrarea logică a rezultatelor cercetării, astfel încât acestea
să dobândească relevanţă ştiinţifică şi utilitate maximă (Anexa 1). În acest scop se vor avea în
vedere:
- întocmirea planului de redactare (pe baza proiectului de cercetare, dar şi prin
diferenţieri menite să pună la maximum în valoare elementele descoperite);
- asigurarea înlănțuirii logice, progresive, a ideilor printr-o structurare pe capitole în
concordanţă cu cerinţele de relevanţă şi accesibilitate deopotrivă;
- folosirea adecvată a citărilor;
- citarea bibliografică la locul cuvenit;
- încadrarea materialului grafic, cu indicarea conţinutului şi a sursei de provenienţă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Armaş, I. (2006), Teorie şi metodologie geografică, Editura Fundaţiei România de Mâine,

București
 Bălteanu D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie, Editura Academiei,
Bucureşti
 Clifford, N., Shaun, F., Valentine, G. (2010), Key Methods in Geography- Second
Edition, Sage Publishing London
 Cojocariu, Marioara (2002), Bazele teoretice ale geografiei, Universitatea Creştină "D.
Cantemir", Faculatea de Geografia Turismului - Sibiu, Sibiu (pp. 68-73)
 Coteţ P., Nedelcu E. (1976), Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
 Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, București
 Erdeli, G., Cucu, V. (2005), România. Populaţie. Aşezări umane. Economie, Edit.
Transversal, Bucureşti (pp. 268-288)
 Gheorghilaș, A., (2011), Geografia turismului. Metode de analiză în turism, Editura
Universitară, București
 Gomez, B., Jones III, J.P: (2010) Research Methods in Geography-A Critical
Introduction, Blackwell Publishing Ltd
 Ianoş, I. (2004), Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, Edit.
Tehnică, Bucureşti (pp. 25-43)
 Ilieş, Al., Staşac, M. (2000), Studiul geografic al populaţiei, Edit. Universităţii din
Oradea, Oradea (pp. 72-82, 108-112, 130-137, 158-163)
 Morariu, T., Velcea, V. (1971), Principii şi metode de cercetare în geografia fizică,
Editura Academiei, Bucureşti
 Neguţ, S. (1997), Modelarea matematică în geografie umană, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
(pp. 15-43, 87-103)
 Petrea, D. (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică, Edit. Universităţii din Oradea,
Oradea (pp. 67-72)
 Rădoane, M. şi colab.(1996), Analiza cantitativă în geografia fizică, Editura Universităţii
Iaşi
 Veal, A.J. (2006), Research methods for leisure and tourism, A Practical Guide, 3rd
Edition, Pearson Education, England

Limbă

Metode Si Tehnici de Analiza A Datelor-Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Metode Si Tehnici de Analiza A Datelor-Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

METODE ȘI TEHNICI DE ANALIZĂ A DATELOR

În perioada contemporană, cercetarea geografică înregistrează o mutaţie calitativă cu

I. Locul geografiei în contextual științific actual

- geografia nu se interesează de spaţiu în sine, care nici nu este palpabil, ci de acel

II. Obiectul de studiu al cercetării geografice

abordare multi-scalară a factorilor geografici, dată fiind dimensiunea acestui spaţiu şi

- Pentru înțelegerea instrumentelor de management:

Tabel 1. Realizarea diferitelor proiecte turistice utilizând instrumente de management

Nivel Centre de agrement Administrații Centre de artă Parcuri

Politică Utilizarea de către toate Extinderea Încurajarea Creșterea

Management Realizarea unor sesiuni de Alegerea Selectarea Implementarea

Cercetarea poate fi realizată de diverse persoane/instituții precum:

III. Informaţia geografică

IV. Principalele teme ale studiilor geografice

V. Structura unui proiect de cercetare

Tipuri de studii și cercetări:

 Profile de piață (dimensiune, consumatori, profitabilitate, furnizori)

În reuşita unui demers ştiinţific, faza preliminară a construcţiei unui proiect de

a. definirea şi justificare spaţiului studiat. Trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:

VI. Conceperea unui plan de cercetare

b) determinarea scării de analiză. Pentru cercetarea geografică este un moment cheie,

VII. Sursele de documentare

triere prealabilă a surselor de informare, pe categorii (reviste, studii, cărţi, enciclopedii,

VIII. Etapele analizei surselor bibliografice

Urmează interogaţiile asupra subiectului articolului, referitoare la: metodologia

I.Necesitatea și rolul analizei datelor

printre altele, eliminarea informațiilor redundante sau lipsite de semnificație și generalitate,

II.Modalități de realizare a analizei datelor

- date din geografia fizică şi din geografia umană

Clasificarea metodelor de analiză a datelor:

loc o filtrare a informațiilor din punct de vedere al semnificației și utilității pe care le au

IV. Măsurarea și cuantificarea datelor

Obiectivele principale ale cuantificării datelor:

Populația sau eșantionul de măsurare

informațională utilizată în procesul de analiză a datelor.

Rezultate și concluzii în urma analizei datelor:

• obținerea de informații relevante suplimentare

I. Analiza datelor secundare cantitative

Nivelul de dezvoltare şi situaţia resurselor, care reprezintă baza dezvoltării durabile, a

Suprafaţa medie a exploataţiei de tip

Accesul la căile de Accesul la reţeaua rutieră şi

II. Analiza datelor secundare calitative

III. Metoda analizei SWOT

Specificul analizei SWOT constă în studierea concomitentă a caracteristicilor interne

Factorii interni includ principalele resurse de dezvoltare; cum ar fi cele naturale,

Factorii externi pot include elemente macroeconomice, schimbare tehnologică,

Etimologic, termenul metoda provine din limba greaca semnificând înaintare pe un

Fenomenul este constituit de trăsăturile individuale, exterioare şi întâmplătoare ale

- metoda analizei este o cale de cunoaștere a proceselor prin descompunerea lor şi

 nestructurată: nu se urmăresc anumite reguli, interpretarea efectuându-se liber;

Avantajele observaţiei sunt de necontestat, ea fiind metoda care furnizează cantitatea

concomitent cu neglijarea tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu conservă decât relaţiile

Prognoza (previziunea) se referă la anticiparea existenţei sau a desfăşurării

Cercetarea Face posibilă cercetarea istorică Acces limitat la nişte surse

Principalele două paradigme folosite în metodologie, precum şi modul în care acestea

Rezultate Cauzalitate Înţelegere

Eșantionarea în cazul folosirii chestionarelor este un proces foarte important de

I. Etapele cercetării geografice

Cercetările referitoare la elemente de geografie culturală, geografie socială, etnografie,

II. Tipuri de cercetări geografice

înaintarea cunoaşterii, de aceea e necesară o demonstraţie a intenţiilor, clară si la obiect.

1. Formularea subiectului sau a problemei de cercetare: adeseori dacă este

2. Etapa exploratorie (pregătitoare, sau de laborator) include 5 subetape:

general şi special, surse de informare statistică cât şi referinţe bibliografice din