Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Celulele din organismul uman trăiesc într-un mediu lichidian, numit mediul intern a
cărui compoziţie este menţinută la valori constante de numeroase mecanisme de reglare.
Lichidul din interiorul celulelor, lichidul intracelular (LIC) ocupă compartimentul
intracelular, iar lichidul care înconjoară celulele, lichidul extracelular (LEC) reprezintă
compartimentul extracelular. Cele două compartimente sunt separate de membrana
celulară. Pentru ca viaţa să poată fi susţinută, organismul uman trebuie să menţină
riguros, în limite normale, volumul şi compoziţia celor două compartimente. Într-o mare
măsură, reglarea volumului şi a compoziţiei mediului intern este rezultatul transportului prin
membrana celulară.
Aşa cum ştim, o membrană celulară este semipermeabilă, fiind parţial permeabilă
pentru apă şi impermeabilă pentru molecule hidrosolubile (dizolvate), cum sunt ionii.
În calitatea sa de fluid principal al organismului, apa, se află într-o continuă deplasare,
antrenând odată cu ea şi micro sau macromoleculele necesare activităţii organismului sau
rezultând din aceste activităţi. În apă sunt dizolvate (solvite) sau dispersate toate
moleculele anorganice sau organice din organismul uman.
2
Deplasării apei printr-o membrană cu permeabilitate selectivă i se opune o presiune
aplicată în sens opus trecerii apei. Presiunea osmotică a unei soluţii este acea presiune
care aplicată unei soluţii împiedică deplasarea moleculelor de apă (solvent).
Sensul şi viteza de deplasare a solventului între cele două soluţii sunt date de diferenţa de
presiune osmotică.
Presiunea osmotică este o măsură indirectă a concentraţiei de apă şi electroliţi dintr-o
soluţie, depinzând de substanţele dizolvate în apă. Este direct proporţională cu numărul
particulelor dizolvate într-un volum de lichid, indiferent de masa, valenţa, volumul sau
încărcătura electrică a acestora.
Mişcarea H2O în interiorul şi în afara celulelor este determinată de gradientul
osmotic, adică, de diferențele în osmolalitate de-o parte şi de alta a membranei. De
exemplu, în cazul în care osmolalitatea este mai mare în afara celulei decat în interiorul
său, H2O va ieşi din celulă şi celula se va micşora. Apa este în echilibru prin membranele
celulare numai în cazul în care osmolalitatea în interiorul şi în afara celulei este aceeaşi.
Osmolalitatea şi osmolaritatea unei soluţii
Osmolalitatea exprimă numărul de mOsm de particule osmotic active prezenţi într-un
kilogram de apă (care este egal cu 1L de apă la 4 ºC). Valoarea normală este de 285–
300 mOsm/Kg. În soluții diluate, gradientul de H2O prin membrana celulară este
aproximativ proporțional cu diferența osmolalității prin membrane.
Osmolaritatea exprimă numărul de mOsm de particule osmotic active prezenţi într-un litru
de plasmă, în care apa reprezintă 93%, restul fiind reprezentat de proteine, lipide, glucide
şi electroliţi. Valoarea normală este de 290 – 300 mOsm/L.
Osmolaritatea (şi presiunea osmotică) a plasmei, ca şi a lichidului interstiţial este dată mai
ales de Na+ şi Cl-, care conferă 250 mOsm/l din total, adică, aproximativ 89%), iar cea a
lichidului intracelular este dată mai ales de ionul de K+ (50% din total).
Rolul osmozei în mentinerea volumului şi arhitecturii celulare
Păstrarea constantă a volumului celular este asigurată numai dacă, de o partea şi de
alta a membranei celulare avem aceeaşi osmolaritate.
Termenul de tonicitate este folosit pentru a descrie efectul unei soluţii asupra mişcării
osmotice a apei. Când folosim termenii izotonic, hipertonic şi hipotonic, comparăm o
soluție în care există solviţi osmotic activi, cu o altă soluție (de exemplu, manitolul cu
plasma).
Soluțiile care prezintă aceeaşi osmolaritate cu plasma se numesc izoosmotice sau
izotonice, cele care au o osmolaritate mai mică se numesc hipoosmotice sau hipotone,
iar cele cu osmolaritate mai mare se numesc hiperosmotice sau hiperotone.
Dacă introducem o celulă, de exemplu hematia (figura 3) într-o soluţie în care
concentraţia electroliţilor este de ~ 290 mOsm/L (osmolaritate normală) volumul acesteia
nu se va modifica, deoarece osmolaritatea este egală de-o parte şi de alta a membranei,
iar electroliţii nu pot intra sau ieşi din celulă.
Dacă o celulă este pusă într-o soluţie cu o concentraţie mai mică, osmolaritate < 280
mOsm/L (de exemplu NaCl 0,6%), de o parte şi de alta a membranei ia naştere un
gradient de apă: exces la exterior, deficit în celulă; apa va intra în celulă şi va dilua mediul
intracelular. Pentru că primeşte apă, celula se umflă – se balonizează, eventual până când
membrana se rupe şi conţinutul celular este eliminat în soluţie.
O celulă pusă intr-un mediu cu osmolaritate > 310 mOsm/l (de ex. NaCl 1,5 g %) va
pierde apă, care va migra, prin osmoză, din compartimentul cu concentraţie mai mică de
solviţi şi mai mare de apă - interiorul celulei, în compartimentul mai concentrat (soluţia
NaCl 1,5 g %). Acum, celula se deshidratează, volumul scade, membrana “se zbârceşte” -
se ratatinează. O astfel de soluţie este hipertonă ~ hiperosmotică.
3
Figura 3. Volumul celular în diferite medii: izo, hipo şi hiperosmotic.
4
Soluţiile uzuale folosite în acest scop sunt serul fiziologic ( NaCl 0,9% ) și soluţia
de glucoză 5% care prezinta aproximativ aceeasi osmolaritate cu plasma (300
mOsm). O altă soluție uzual folosită este solutia Ringer care conţine glucoză şi
acid lactic, pe lânga alte săruri.
În contrast cu solutiile izotonice, solutiile hipertonice cum ar fi cea de manitol se
administreaza intravenos pentru a stimula osmoza, adică eliminarea apei dintr-
un ţesut și a reduce inflamaţia în edemul cerebral, o cauză frecventă de
mortalitate la persoanele cu traumatism cranian sau accident vascular cerebral.
Studiu individual
Consultând cursul şi alte materiale ştiinţifice va rugăm să explicaţi:
1. Calculaţi presiunea osmotică a unei soluţii cu o concentraţie de glucoză 10%.
2. Ce se întâmplă dacă o persoană bea pentru mai multe zile apă sărată?
3. Identificaţi diferenţele dintre doi pacienti care au fost salvati de la înec: unul în apă
de mare, altul în apă dulce.
4. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului de osmoză, vă rugăm să vizionaţi
demonstraţia la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=uixn83fA5
5
Calcul presiune osmotică soluţii perfuzabile:
Exemplul 1:
Soluţie de NaCl 0,9% (ser fiziologic)
O concentraţie de 0,9% reprezintă 0,9 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a NaCl este suma maselor atomice Na (23g) respectiv Cl (35,5). Ceea
ce însemnă că 1 mol de NaCl are masa de 58,5 grame.
1 mol NaCl...................58,5 gr
x moli...........................0,9 gr
________________________
Deci în 100 ml soluţie avem 0,0154 moli NaCl dizolvaţi ceea ce înseamnă că în 1L soluţie
(1000 ml) vom avea 10 x 0,0154 moli NaCl = 0,154 moli NaCl.
Dar NaCl este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos va disocia în Na+ si
Cl-, deci fiecare mol de NaCl dizolvat va genera 2 moli de particule (unul de Na+ şi unul de
Cl-).
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de NaCl va conţine deci 2 x 0,154 moli particule (Na+ şi
Cl-) = 0,308 moli particule sau 308 milimoli particule, care generează o presiune osmotică
(nr. moli particule / 1 L soluţie) de 0,308 Osmoli sau 308 miliOsmoli.
În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a serului fiziologic au valori apropiate de
cele ale plasmei, motiv pentru care este considerat o soluţie izoosmotică.
Exemplul 2:
Soluţie de glucoză 5%
O concentraţie de 5% reprezintă 5 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a glucozei (C6H12O6) este suma maselor atomice a componentelor C
(12), H (1) respectiv O (16). Ceea ce însemnă că 1 mol de glucoză are masa de 180
grame (6x12g +12x1g + 6x16g).
1 mol glucoză...................180 gr
x moli....................................5 gr
________________________
Deci în 100 ml soluţie avem 0,0278 moli NaCl dizolvaţi ceea ce înseamnă că în 1L soluţie
(1000 ml) vom avea 10 x 0,0278 moli glucoză = 0,278 moli glucoză.
6
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de glucoză va conţine deci 0,278 moli particule sau 278
milimoli particule, care generează o presiune osmotică (nr. moli particule / 1 L soluţie) de
0,278 Osmoli sau 278 miliOsmoli.
În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a soluţiei de glucoză 5% au valori apropiate
de cele ale plasmei, motiv pentru care este considerată o soluţie izoosmotică.
Exemplul 3:
Soluţie de manitol 20%
O concentraţie de 20% reprezintă 20 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a manitolului (C6H14O6) este suma maselor atomice a componentelor C
(12), H (1) respectiv O (16). Ceea ce însemnă că 1 mol de manitol are masa de 182 grame
(6x12g +14x1g + 6x16g).
1 mol manitol....................182 gr
x moli..................................20 gr
________________________
Deci în 100 ml soluţie avem 0,1099 moli NaCl dizolvaţi ceea ce înseamnă că în 1L soluţie
(1000 ml) vom avea 10 x 0,1099 moli manitol = 1,099 moli manitol.
Dar manitol nu este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos nu va disocia,
deci fiecare mol de manitol va reprezenta un mol de particule.
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de manitol va conţine deci 1,099 moli particule sau
1099 milimoli particule, care generează o presiune osmotică (nr. moli particule / 1 L
soluţie) de 1,099 Osmoli sau 1099 miliOsmoli.
În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a soluţiei de mannitol 20% au valori de
câteva ori mai mari decât cele ale plasmei, motiv pentru care este considerată o soluţie
hiperosmotică.
7
Potențialul electric. Potențialul de repaus.
Potențialul de acțiune.
a b
c d
Fig 1. Sarcini electrice (+ sau -, notate ”q”), câmpurile electrice generate de acestea (a, b, c) și efectul acestor
câmpuri într-un punct P (d)
1
Sens: pleacă din q dacă aceasta este pozitivă (forţa de interacţiune dintre sarcina pozitivă q şi
sarcina pozitivă unitate este de respingere) şi intră în q dacă aceasta este negativă (forţa dintre cele
două sarcini de semn opus este de atracţie).
În figura 1 se observă că sarcinile electrice (pozitivă și negativă) generează câmpuri electrice de
sensuri opuse, câmpuri care vor acționa în mod diferit asupra unui același punct P din spațiu.
Conceptul potențial electric este utilizat în bioelectricitate sub formă de potențial de repaus și
potențial de acțiune la nivelul membranei celulare.
2
Fig. 3. Dispoziția ionilor - potențial de repaus
Sursa : https://www.youtube.com/watch?v=hk09AkV5_Kc
Rezultatul tuturor diferențelor de concentrație a ionilor de-o parte și de alta a membranei, precum
și a permeabilității diferite a membranei pentru diverșii ioni, reprezintă potențialul de repaus a
cărui valoare este de aproximativ -60mV (ex: neuron ~ -85-90 mV, miocard contractil ~ -85-90
mV, țesut excito conductor ~ -70 mV).
!!! POTENȚIALUL DE REPAUS ESTE UN ”POTENȚIAL DE K+ ”
Acest potențial de repaus este diferit de la o celulă la alta, datorită diferențelor de la nivelul
membranei: structură, canale ionice, permeabilitate diferită de la o celulă la alta, chiar și pentru
același ion.
Potențialul de acțiune
3
Fig. 5. Fazele potențialului de acțiune
4
APLICAȚII PRACTICE - Programul MetaNeuron
I. POTENȚIALUL DE REPAUS
Lecția nr. 1 :
a. evidențiază potențialul de echilibru pentru Na+, respectiv pentru K+, conform ecuației lui Nernst;
b. ilustrază cum ionii de Na și de K contribuie la generarea potențialului de repaus (PR) membranar;
c. prezintă consecințele modificării permeabilității membranare asupra potențialului de echilibru
pentru fiecare ion în parte.
! Pentru a simplifica experimentul, neuronul utilizat are conductanță pasivă la K+ și Na+. Aceste
conductanțe sunt voltaj independente și neuronul nu generează potențial de acțiune.
Concentrațiile de K+ și Na+ intra și extracelulare pot fi modificate. Programul calculează potențialul
de echilibru electrochimic pentru fiecare ion în parte, pe baza gradientului de concentrație ionică,
folosind ecuația lui Nernst (efectul temperaturii nu este inclus în această ecuație).
Potențiaul membranar de repaus pentru neuron este determinat, în cadrul acestui experiment, de
concentrațiile intra- și extracelulare de Na+ și K+ precum și de permeabilitatea celulei pentru acești
doi ioni. De asemena, permeabilitatea membranară poate varia pentru cei doi ioni. Potențialul de
membrană este calculat folosind ecuația Goldman-Hodgkin-Katz, omițând implicarea Cl-:
potențialul
membranar(mV) = 58 log [(perK x Kext + perNa x Naext)/ (perK x Kint + perNa x Naint)]
perK - permeabilitatea pentru K
perNa - permeabilitatea pentru Na
ionext- concentrația ionului în exteriorul celulei
ionint - concentrația ionului în interiorul celulei
5
b) Potențialul membranar de repaus
o Plecând de la parametrii programului, variați permeabiliatea relativă a membranei
pentru cei doi ioni. Ce efect are asupra potențialului membranar de repaus?
................................................................................................................................................
o Fixați concentrația de Naint la 10 mM și Naext la 100 mM, iar Kint 100 mM și Kext 10 mM.
Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 0, iar pentru K
este 10? Explicați!
.....................................................................................................................................................
o Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 10, iar pentru K
este 0?
.....................................................................................................................................................
o Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 0, iar pentru K
este 10?
.....................................................................................................................................................
o Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 1, iar pentru K
este 10? Explicați fiecare situație în parte.
.....................................................................................................................................................
Lecția nr. 4 (MetaNeuron) demonstrează cum conductanțele pentru Na+ și K+ (curenții de Na+
și K+), dependente de voltaj și de timp, generează potențialul de acțiune (PA). Programul utilizează
ideile publicate de Alan Hodgkin and Andrew Huxley in 1952 pentru a descrie conductanțele de Na+
și K+ dependente de voltaj, observate pe axon de calamar gigant. În program, conductanța pentru
Na+ este reprezentată de canale rapide de Na+, tetrodotoxin senzitive. Conductanța pentru K+ este
reprezentată de canale de potasiu lente, întârziate. Valorile unor parametri au fost ajustate, pentru
a simula mai bine generarea potențialului de acțiune pe axon de vertebrată.
Activarea neuronală este controlată de mai mulți stimuli. În această lucrare practică vom
folosi numai Stimulul 1 căruia i se pot modifica întârzierea, lățimea și amplitudinea (este un impuls
de curent electric).
6
Conductanțele, sau curenții de Na+ și de K+, sunt afișate împreună cu potențialul de membrană,
atunci când casetele corespunzătoare sunt selectate în fereastra „Conductanțe și curenți ”-
“Conductances and Currents”.
Fig 7 Generarea potențialului de acțiune Răspunsul programului MetaNeuron la doi stimuli cu amplitudini
ușor diferite (linia roșie). Unul declanșează potențial de acțiune, în timp ce celălalt, nu. Vârful potențialului de
acțiune se apropie de potențialul de echilibru pentru Na+ (linia verde). Perioada de hiperpolarizare de după,
atinge potențialul de echilibru al K+ (linia albastră).
7
3). Potențialele de acțiune și gK max
Fixați “Stimulus 1 Amplitude” la 150 µA și potențialul de echilibru pentru Na+ la 50 mV. Modificați
”gK max”. Ce efect au aceste modificări asupra duratei potențialului de acțiune? De ce?
.................................................................................................................................................................
8
Potențialul electric. Potențialul de repaus.
Potențialul de acțiune.
a b
c d
Fig 1. Sarcini electrice (+ sau -, notate ”q”), câmpurile electrice generate de acestea (a, b, c) și efectul acestor
câmpuri într-un punct P (d)
1
Sens: pleacă din q dacă aceasta este pozitivă (forţa de interacţiune dintre sarcina pozitivă q şi
sarcina pozitivă unitate este de respingere) şi intră în q dacă aceasta este negativă (forţa dintre cele
două sarcini de semn opus este de atracţie).
În figura 1 se observă că sarcinile electrice (pozitivă și negativă) generează câmpuri electrice de
sensuri opuse, câmpuri care vor acționa în mod diferit asupra unui același punct P din spațiu.
Conceptul potențial electric este utilizat în bioelectricitate sub formă de potențial de repaus și
potențial de acțiune la nivelul membranei celulare.
2
Fig. 3. Dispoziția ionilor - potențial de repaus
Sursa : https://www.youtube.com/watch?v=hk09AkV5_Kc
Rezultatul tuturor diferențelor de concentrație a ionilor de-o parte și de alta a membranei, precum
și a permeabilității diferite a membranei pentru diverșii ioni, reprezintă potențialul de repaus a
cărui valoare este de aproximativ -60mV (ex: neuron ~ -85-90 mV, miocard contractil ~ -85-90
mV, țesut excito conductor ~ -70 mV).
!!! POTENȚIALUL DE REPAUS ESTE UN ”POTENȚIAL DE K+ ”
Acest potențial de repaus este diferit de la o celulă la alta, datorită diferențelor de la nivelul
membranei: structură, canale ionice, permeabilitate diferită de la o celulă la alta, chiar și pentru
același ion.
Potențialul de acțiune
3
Fig. 5. Fazele potențialului de acțiune
4
APLICAȚII PRACTICE - Programul MetaNeuron
I. POTENȚIALUL DE REPAUS
Lecția nr. 1 :
a. evidențiază potențialul de echilibru pentru Na+, respectiv pentru K+, conform ecuației lui Nernst;
b. ilustrază cum ionii de Na și de K contribuie la generarea potențialului de repaus (PR) membranar;
c. prezintă consecințele modificării permeabilității membranare asupra potențialului de echilibru
pentru fiecare ion în parte.
! Pentru a simplifica experimentul, neuronul utilizat are conductanță pasivă la K+ și Na+. Aceste
conductanțe sunt voltaj independente și neuronul nu generează potențial de acțiune.
Concentrațiile de K+ și Na+ intra și extracelulare pot fi modificate. Programul calculează potențialul
de echilibru electrochimic pentru fiecare ion în parte, pe baza gradientului de concentrație ionică,
folosind ecuația lui Nernst (efectul temperaturii nu este inclus în această ecuație).
Potențiaul membranar de repaus pentru neuron este determinat, în cadrul acestui experiment, de
concentrațiile intra- și extracelulare de Na+ și K+ precum și de permeabilitatea celulei pentru acești
doi ioni. De asemena, permeabilitatea membranară poate varia pentru cei doi ioni. Potențialul de
membrană este calculat folosind ecuația Goldman-Hodgkin-Katz, omițând implicarea Cl-:
potențialul
membranar(mV) = 58 log [(perK x Kext + perNa x Naext)/ (perK x Kint + perNa x Naint)]
perK - permeabilitatea pentru K
perNa - permeabilitatea pentru Na
ionext- concentrația ionului în exteriorul celulei
ionint - concentrația ionului în interiorul celulei
5
b) Potențialul membranar de repaus
o Plecând de la parametrii programului, variați permeabiliatea relativă a membranei
pentru cei doi ioni. Ce efect are asupra potențialului membranar de repaus?
................................................................................................................................................
o Fixați concentrația de Naint la 10 mM și Naext la 100 mM, iar Kint 100 mM și Kext 10 mM.
Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 0, iar pentru K
este 10? Explicați!
.....................................................................................................................................................
o Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 10, iar pentru K
este 0?
.....................................................................................................................................................
o Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 0, iar pentru K
este 10?
.....................................................................................................................................................
o Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 1, iar pentru K
este 10? Explicați fiecare situație în parte.
.....................................................................................................................................................
Lecția nr. 4 (MetaNeuron) demonstrează cum conductanțele pentru Na+ și K+ (curenții de Na+
și K+), dependente de voltaj și de timp, generează potențialul de acțiune (PA). Programul utilizează
ideile publicate de Alan Hodgkin and Andrew Huxley in 1952 pentru a descrie conductanțele de Na+
și K+ dependente de voltaj, observate pe axon de calamar gigant. În program, conductanța pentru
Na+ este reprezentată de canale rapide de Na+, tetrodotoxin senzitive. Conductanța pentru K+ este
reprezentată de canale de potasiu lente, întârziate. Valorile unor parametri au fost ajustate, pentru
a simula mai bine generarea potențialului de acțiune pe axon de vertebrată.
Activarea neuronală este controlată de mai mulți stimuli. În această lucrare practică vom
folosi numai Stimulul 1 căruia i se pot modifica întârzierea, lățimea și amplitudinea (este un impuls
de curent electric).
6
Conductanțele, sau curenții de Na+ și de K+, sunt afișate împreună cu potențialul de membrană,
atunci când casetele corespunzătoare sunt selectate în fereastra „Conductanțe și curenți ”-
“Conductances and Currents”.
Fig 7 Generarea potențialului de acțiune Răspunsul programului MetaNeuron la doi stimuli cu amplitudini
ușor diferite (linia roșie). Unul declanșează potențial de acțiune, în timp ce celălalt, nu. Vârful potențialului de
acțiune se apropie de potențialul de echilibru pentru Na+ (linia verde). Perioada de hiperpolarizare de după,
atinge potențialul de echilibru al K+ (linia albastră).
7
3). Potențialele de acțiune și gK max
Fixați “Stimulus 1 Amplitude” la 150 µA și potențialul de echilibru pentru Na+ la 50 mV. Modificați
”gK max”. Ce efect au aceste modificări asupra duratei potențialului de acțiune? De ce?
.................................................................................................................................................................
8
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
miogen). Cu toate acestea, nenumăraţi neuromediatori, hormoni sau medicamente pot modula
motilitatea tubului digestiv, inducând stimularea sau deprimarea acesteia.
tip multiunitar, este compus din fibre musculare netede izolate, adesea inervate de o
singură terminaţie nervoasă. Se comportă ca unităţi motorii separate, care se contractă
independent, iar contracţia este dată mai ales de impulsuri nervoase vegetative
(externe) - tonus neurogen. Joncţiunile gap sunt foarte rare. Acest tip de muşchi se
întâlneşte în muşchii ciliari, iris, muşchii piloerectori, vase de sânge.
Lectură suplimentară
Mecanismul contracţiei muşchiului neted este diferit de cel al muşchiului striat scheletic. Muşchiul neted,
ca si cel striat, conţine actină şi miozină. Nu conţine însă troponină. Filamentele de actină şi miozină nu sunt
organizate în sarcomere, de unde lipsa striaţiilor transversale.
În muşchiul neted, filamentele de actină sunt ataşate de anumite structuri numite corpi denşi. Unele dintre
aceste structuri sunt ataşate de membrana celulară, altele dispersate în sarcoplasmă. Printre filamentele de actină
se găsesc filamente de miozină.
Reticulul sarcoplasmic este mai puţin dezvoltat decât la muşchiul scheletic. Anumiţi tubuli sunt situaţi în
apropierea sarcolemei, pe care, în dreptul lor, există nişte depresiuni numite caveole, sugerând un analog
rudimentar al sistemului tubular transvers de la muşchiul scheletic. Când un potenţial de acţiune ajunge la nivelul
caveolelor, determină eliberarea ionilor de Ca2+ din reticulul sarcoplasmic şi trecerea lor în sarcoplasmă.
Potenţialul de repaus, la muşchiul neted, este de aproximativ -50 până la -60 mV. Potenţialul de acţiune
este, fie potenţial de durată mică (spike), aproximativ 10-50 ms, fie în platou, cu durată mare, de câteva sute până
la 1000 ms (o secundă).
În sarcolema fibrelor musculare netede există mai puţine canale de sodiu cu poartă dependentă de voltaj
(voltage-gated) şi mult mai multe canale de calciu voltage-gated. De aceea, sodiul participă mai puţin la
potenţialul de acţiune al muşchiului neted, care este în schimb dat, mai ales, de influxul de ioni de Ca 2+. Astfel,
calciul necesar contracţiei provine mai mult din exteriorul fibrei musculare şi mai puţin din reticulul sarcoplasmic.
Anumite fibre musculare netede sunt capabile de autodepolarizare, fără un stimul extern. Potenţialul de
repaus nu se poate menţine constant, ci variază lent, putându-se declanşa spontan potenţiale de acţiune.
Se pot declanşa, de asemenea, potenţiale de acţiune atunci când un muşchi neted visceral este tracţionat,
tensionat suficient de mult.
Un potenţial de acţiune, la nivel membranar, determină deschiderea canalelor de calciu voltage-gated şi
intrarea Ca2+ în celulă, în virtutea gradientului electrochimic. Acest flux de Ca 2+ poate determina adiţional
eliberarea de ioni de calciu din reticulul sarcoplasmic, prin canale de calciu Ca 2+- gated (cu poartă dependentă de
Ca2+).
La creşterea concentraţiei intracelulare de Ca2+, acesta se leagă de calmodulină (proteină reglatoare).
Complexul Ca2+-calmodulină activează apoi miozin light-chain kinaza, o enzimă care fosforilează lanţurile uşoare
de miozină (capetele de miozină) în prezenţa ATP-ului, permiţând legarea miozinei de actină şi începerea
contracţiei.
Relaxarea se produce atunci când scade concentraţia intracelulară de Ca 2+, astfel încât nu se mai formează
complexul Ca2+-calmodulină.
Spre deosebire de muşchiul striat scheletic, muşchiul neted răspunde cu o perioadă de latenţă foarte mare,
durata contracţiei este mult mai mare, muşchiul neted putând menţine o contracţie tonică timp îndelungat, cu un
consum minim de energie. Un muşchi neted tipic începe contracţia după o perioadă de latenţă de cca. 50-100 ms
de la stimul, maximum de contracţie survenind la cca. 0,5 s. şi relaxarea la cca. 1-2 secunde. Durata perioadei de
contracţie la muşchii netezi variază între 0,2 şi 30 de secunde.
96
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
97
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
contracţie survine la cca. 0,5 secunde, iar relaxarea la cca. 1-2 secunde. Durata perioadei de
contracţie la muşchii netezi variază între 0,2 şi 30 de secunde.
7.2.2. Efectele fiziologice ale unor mediatori chimici şi ale unor substanţe cu
acţiune farmacologică asupra motilităţii tractului digestiv.
S-a arătat în partea introductivă a acestui capitol că muşchiul neted digestiv este dotat cu
automatism, proprietate care îi permite să genereze stimuli care determină contracţia fibrelor
musculare netede din structura tunicii musculare a componentelor tractului digestiv. Prin
urmare, motilitatea digestivă este o funcţie intrinsecă, independentă de comenzile venite din
sistemul nervos central.
Prin comparaţie, muşchiul scheletic se contractă doar în urma unor stimuli cu origine în
diverse segmente ale sistemului nervos. În ciuda acestei independenţe, motilitatea digestivă
este puternic influenţată de activitatea sistemului nervos autonom (vegetativ) simpatic şi
parasimpatic, care îşi exercită efectele reglatoare prin intermediul mediatorilor chimici
specifici, eliberaţi la nivelul terminaţiunilor nervoase care pătrund în organele tractului digestiv.
Astfel, parasimpaticul, prin intermediul acetilcolinei, are efecte stimulatoare asupra
motilităţii şi funcţiei secretorii, în timp ce, simpaticul, prin adrenalină, are efecte deprimante.
Pentru demonstrarea acestor efecte, în această lucrare se va folosi ca preparat de
muşchi neted o porţiune din stomacul unui şobolan, respectiv antrumul, porţiunea orizontală,
terminală a stomacului. Antrul poate fi introdus într-o “baie de organ” reală, unde este
perfuzat cu soluţie salină, izotonă, numită soluţie Tyrode, care conţine apă, glucoză şi principalii
anioni şi cationi necesari pentru buna funcţionare a muşchiului. Un capăt al muşchiului este
fixat, iar celălalt capăt este ataşat de un traductor de forţă care înregistrează contracţiile
musculare. În lichidul din baia de organ se pot administra diferite substanţe şi se urmăreşte
efectul acestora asupra contracţiilor.
Deoarece experimentul “in vitro” (în laborator) este laborious şi necesită timp, vom
folosi o alternativă educaţională, respectiv un program de fiziologie virtuală, numit simVessel,
care are o secţiune dedicată muşchiului neted digestiv.
Principiul lucrării.
Traductorul plasat în muşchi converteşte modificările de presiune generate de
contracţiile musculare în semnale electrice, care sunt amplificate şi redate grafic sub forma
unor mişcări cu amplitudini diferite.
Obiectivul acestui experiment este evidenţierea efectelor pe care diferiţi mediatori chimici sau
substanţe cu acţiune farmacologică le au asupra muşchiului neted digestiv.
Se va urmări:
98
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
99
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
100
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
PROTOCOL DE LUCRU
se porneşte computerul şi se selectează utilizatorul „Fiziologie” - parola „fizio”. De pe
desktop se alege fişierul simVessel.exe; deoarece programul începe cu butoanele de
start/stop deja pornite (verzi), acestea se opresc;
se stabileşte poziţia liniei izoelectrice a înregistrării prin mişcarea în jos a cursorului (din
dreapta), în jumătatea inferioară a “hârtiei” inscriptorului.
se stabileşte rezoluţia (amplitudinea) la 10 mV/div şi viteza (speed), care poate fi de
0,5 cm/min sau 1 cm/min. Recomandăm 0,5 cm/min pentru ca întregul grafic să aibă
loc, la final, în fereastra de înscriere;
se accelerează timpul, clik pe ceasul 3x;
se pornesc butoanele de start şi se aşteaptă câteva secunde pentru a apărea
informaţiile legate de viteză şi rezoluţie pe hârtie;
se pune antrul în baia de organ; notaţi lungimea iniţială a muşchiului;
se dă clik pe „zero adjustement” şi se observă că începe înscrierea activităţii spontane,
ritmice a muşchiului. Nu adăugaţi imediat acetilcolina, aşteptaţi până se înregistrează
un scurt traiect de activitate spontană!
după aceste manevre preparatorii, se pot efectua mai multe tipuri de experimente, în
care să difere substanţele utilizate şi dozele.
101
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
EXPERIMENT I
se pregăteşte eprubeta cu acetilcolină, în concentraţie de -3M. Se dă clik pe ACH şi se
duce eprubeta în locul destinat. Se alege un debit de perfuzare de 30 μl.
se adaugă acetilcolină - clik pe butonul roşu cu săgeată neagră;
aşteptaţi coborârea graficului, care ne arată relaxarea muşchiului şi reluarea
contracţiilor spontane, ritmice.
duceţi la loc, în stativ, eprubeta cu ACH şi luaţi adrenalină -3M. Se alege un debit de
perfuzare de 30 μl; se adaugă EPI în baia de organ;
102
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
În final, graficul obţinut în acest experiment ar trebui să arate ca cel din imaginea de mai jos.
103
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
Figura 7.7. Efectele opuse de tip inhibiţie competitivă ale acetilcolinei şi atropinei pe muşchiul
neted digestiv.
104
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
În imaginile care urmează sunt redate rezultatele unui experiment “in vitro” pe un fragment de
intestin de şobolan plasat într-o baie de organ.
105
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
Figura. 7.9. Efectele mediatorilor chimici ai SNV utilizaţi în experiment asupra muşchiului neted
digestiv.
Studiu individual
106
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
__________________________________________________________________________
2. Pe care receptori acţionează parasimpaticul şi care este mediatorul specific?
__________________________________________________________________________
3. Care sunt efectele stimulării simpaticului asupra motilităţii tractului digestiv şi asupra
sfincterelor digestive?
__________________________________________________________________________
4. Pe care receptori actionează simpaticul şi care sunt mediatorii specifici?
__________________________________________________________________________
5. Desenaţi şi definiţi secusa. Care sunt fazele secusei?
__________________________________________________________________________
6. Desenaţi şi explicaţi efectul acetilcolinei asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
7. Desenaţi si explicaţi efectul atropinei asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
8. Desenaţi şi explicaţi inhibiţia competitivă dintre acetilcolină şi atropină la nivelul
muşchiului neted digestiv.
107
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
_______________________________________________________________________
9. Desenaţi şi explicaţi efectul adrenalinei asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
10. Desenaţi şi explicaţi efectul propranololului asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
11. Desenaţi şi explicaţi efectul magneziului asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
12. Desenaţi şi explicaţi efectul verapamilului asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
108
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
77
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
Materiale necesare pentru această metodă: glucometru; teste; lanţete sterile, de unică
folosinţă (lanţeta este un bisturiu cu lama fină, triunghiulară, cu două tăișuri); dispozitiv de
înţepare; soluţie de control.
Mod de lucru: se roagă pacientul să-şi spele mâinile cu
apă caldă și săpun, iar apoi se șterg.
Nu se folosesc soluții antiseptice deoarece
influențează negativ rezultatele.
Înainte de a preleva o probă, locul trebuie să fie uscat,
curat şi cald.
Capătul marcat cu 3 liniuțe negre al bandeletei de test
se introduce în fanta corespunzătoare, acest lucru
pornind automat glucometrul.
Se utilizează dispozitivul de înţepare și lanțeta de
unică folosință pentru a obţine o picătură de sânge.
Se aplică imediat proba prelevată pe bandeleta de test
(figura 6.2.) .
Rezultatul: apare afișat pe ecran şi este stocat în
memoria glucometrului.
Valori normale ale glicemiei pentru sângele venos: 70
– 110 mg/dl sau 4-6 mmol/l
Variații: > 110 mg/dl (> 6,1) – hiperglicemie
< 50 – 60 mg/dl (< 4 mmol/l ) - hipoglicemie Figura 6.2. Etapele dozării glicemiei cu glucometrul
Interpretarea rezultatului se face în funcţie de mai mulţi factori:
– metoda de dozare: în principiu metodele chimice dau valori mai mari, fiind nespecifice;
metodele enzimatice, fiind specifice, dau valori mai mici;
– provenienţa sângelui: sângele arterio-capilar dă valori mai ridicate cu circa 5-15
mg/dl;
– vârsta: valorile bazale cresc cu câte 10 mg/dl pe decadă de vârstă.
P Se consideră că, atunci când glicemia bazală depăşeşte valoarea de 110 mg/dl
în sângele venos şi 126 mg/dl în sângele arterial, mai ales la dozări repetate, se
ridică suspiciunea unui diabet zaharat.
Diabet zaharat
- Glicemia à jeun > 110 mg/dl
- Glicemia la 2 ore > 200 mg/dl
79
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
80
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
81
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
82
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
Prima informaţie care se culege este greutatea actuală, în momentul determinării, prin
cântărire. Cunoaşterea greutăţii permite să se calculeze procentajul de variaţie a greutăţii în
plus sau în minus faţă de greutatea anterioară a unei persoane sau faţă de un reper de
normalitate (tabele cu normograme). Greutatea normală se poate calcula şi prin formule cum
ar fi:
Formula lui Lorentz: GI = Î – 100 – (Î – 150) / sex, unde: GI = greutatea ideală teoretică
(kg); Î = înălţime (cm); sex = 2,5 pentru femei; 4 pentru bărbaţi;
Metropolitan Life Insurance: GI = 50 + 0,75 x (Î-150) + (v – 20)/4 (la femei se
înmulţeşte cu 0,9), unde: GI = greutatea ideală teoretică (kg); Î = înălţime (cm); v =
vârstă (ani).
De cele mai multe ori se înţelege prin greutate ideală şi termenul de “sănătos”, apreciere care
nu este întru totul valabilă astăzi. Este necesară măsurarea periodică a greutăţii, pentru că o
variaţie cu >10% faţă de „normalul” din tabele (în plus sau în minus) este de semnalat
medicului.
c) Indicele de masă corporală (IMC) sau body mass index (BMI) sau indicele Quetelet:
IMC = greutatea/înălţimea2, unde greutatea se exprimă în kg şi înălţimea în m
Valoarea normală este considerată a fi între 18-25 kg/m2 sau chiar până la 27 kg/m2 (conform
OMS), la adult, dar aceste limite se modifică sensibil cu vârsta şi sexul.
Exprimarea prin IMC este indirectă, dar accesibilă, validată prin diverse studii. După IMC
persoanele se pot clasifica pe clase de status nutriţional, clasificare acceptată de OMS, conform
tabelului de mai jos:
IMC Status Nutriţional
25 – 29,9 Suprapondere
83
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
Riscurile legate de obezitate nu depind numai de cantitatea de ţesut adipos, dar şi de repartiţia
sa, mai ales abdominală. Grăsimea abdominală este asociată
de cele mai multe ori cu grăsimea periviscerală, (apreciată cel
mai fidel prin examen RMN), care este asociată cu un risc
crescut de boli şi evenimente cardio-vasculare.
d) Raportul între circumferinţa taliei și a şoldurilor
reprezintă Indicele Talie Şold (ITS).
Acesta este considerat actualmente un marker mai corect al
acumulării grasimii la nivel abdominal şi al riscului vascular
decât IMC. Creşterea raportului talie/şold este un factor de
risc metabolic şi cardiovascular independent de valoarea
IMC-ului.
Măsurarea taliei şi şoldurilor:
circumferinţa taliei este măsurată în poziţie ridicată,
la jumătatea distanţei între rebordul costal şi creasta Figura 6.7. Măsurarea circumferinţei taliei
iliacă;
circumferinţa şoldurilor se măsoară la nivelul feselor (în dreptul marelui trohanter).
Valori normale ale circumferinţei abdominale: < 80 cm la femei şi < 94 de cm la barbati, iar ale
ITS: 0.7 la femei si 0.9 la barbati.
– în cazul unui raport talie/şold > 0,7 la femeie
şi > 0,9 la bărbat există o repartiţie androidă (sau abdominală) a grăsimii “aspect ca de
măr”. Aceast tip de obezitate este strâns corelat cu patologie cardiovasculară şi alte maladii
(diabet zahart, hipertensiunea arterială, dislipidemiile);
– în caz de raport mai mic se vorbeşte de tipul ginoid, cu aspect “ca de pară” pentru care
riscul prezenţei acestor maladii este net inferior ( figura 6.8.).
După numeroase studii s-a constatat că, pentru definirea obezităţii abdominale, este suficientă
măsurarea circumferinţei taliei. Valoarea circumferinţei taliei care corespunde la o creştere
importantă a prezenţei factorilor de risc vasculari (creşterea colesterolului total, cresterea
trigliceridelor, diminuarea HDL colesterolului, creşterea presiunii arteriale) este de 102 cm
pentru bărbaţi şi 88 cm pentru femei.
P De reţinut
Evaluaţi-vă periodic greutatea şi raportaţi-o la cea anterioară şi la
"normalul" din tabele!
Calculaţi-vă IMC-ul şi măsuraţi-vă circumferinţa taliei periodic!
Nu uitaţi că echilibrul energetic (şi ponderal) înseamnă să mâncăm atât
cât consumăm!
85
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
TESTUL DE SARCINĂ
Testul de sarcină este un test care detectează, printr-o metodă specifică (imunocromatografie),
nivelul de hCG din urină.
Tehnica de lucru- depinde de tipul de test utilizat (bandeletă, cutiuță sau tip stilou). În mare,
etapele de lucru sunt cele care urmează.
1. Se colectează prima urină de dimineață, într-un recipient curat.
2. Se scoate testul din plic, ţinându-l de capătul colorat; se introduce în urină, pentru 5-6
secunde, cu capătul alb, până la linia de maximum;.
3. Se scoate testul din recipientul cu urină şi se aşteaptă rezultatul pentru 3 până la 5 minute,
cu testul aşezat orizontal.
86
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
Rezultate:
1. Test pozitiv: prezenţa a două dungi (în figură, în zona controlului şi a testului).
2. Test negativ: prezenţa unei singure dungi, în dreptul controlului.
3. Test incert: o dungă în dreptul testului sau lipsa dungilor.
87
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
P ATENŢIE!
Testul trebuie efectuat la minimum 10 zile de la contactul sexual.
Un test negativ sau incert trebuie repetat după 24 ore.
Un test pozitiv trebuie confirmat de către medicul ginecolog.
Verificaţi întotdeauna valabilitatea testului rapid de sarcină!
Principiul imunocromatografiei: Este asemănător cu tehnica ELISA, doar că reacţia imunologică are loc pe hârtia
de cromatografie prin acţiunea capilară. Pentru acest sistem sunt utilizaţi două tipuri de anticorpi specifici
împotriva antigenului. Unul este imobilizat pe membrana cromatografică, iar celălalt este etichetat cu aur coloidal
și infiltrat în eșantion. O unitate imunocromatografică este completată prin atașarea eșantionului la capătul
membranei.
Când urina ajunge la zona eşantionului, antigenele HCG formează imunocomplexe cu anticorpii marcaţi cu aur
coloidal. Complexele împreună cu proba de lichid, se deplasează prin capilaritate şi intră în contact cu anticorpii
imobilizaţi pe membrană, urmată de formarea unor alte complexe cu imuno-anticorpii membranei; rezultă o linie
colorată în roșu purpuriu.
Apariţia liniei roșii pe membrană indică prezența antigenului de interes în eșantion. Deoarece componenta lichidă
a eșantionului migrează foarte repede prin membrană, este posibilă detectarea antigenului în 3-5 minute.
Studiu individual
88
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
_____________________________________________________________________________
2. Când este recomandată măsurarea glicemiei?
_____________________________________________________________________________
3. Cum se numeşte dispozitivul cu ajutorul căruia se masoară glicemia în condiţii de
ambulator şi care este principiul de funcţionare al acestuia?
____________________________________________________________________________
4. Care sunt valorile normale ale glicemiei pentru sângele venos?
___________________________________________________________________________
5. Desenaţi şi interpretaţi alături de cadrul didactic o curbă normală şi una patologică
obţinută la testul de toleranţă la glucoza orală.
____________________________________________________________________________
6. Care sunt valorile care ar trebui obţinute la testul de toleranţă la glucoza orală?
___________________________________________________________________________
7. În tabelul de mai jos completaţi linia punctată cu ipostazele normale sau patologice
definite de valorile prezentate
...........................
- Glicemia à jeun < 110 mg/d
- Glicemia la 2 ore < 140 mg/ dl
.......................
- Glicemia à jeun > 110 mg/dl
- Glicemia la 2 ore > 200 mg/dl
.......................
- Glicemia à jeun > 110 mg/dl
- Glicemia la 2 ore 140-200 mg/dl
89
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
.......................
- Glicemia à jeun > 110 mg/dl
- Glicemia la 2 ore < 140 mg/dl
____________________________________________________________________________
8. Ce este glicozuria? Este întâlnită în mod normal în organism? Când apare?
____________________________________________________________________________
9. Definiţi hemoglobina glicozilată şi indicaţi valoarea normală a acesteia.
____________________________________________________________________________
10. Ce sunt corpii cetonici şi care este semnificaţia prezenţei lor în urină din punct de
vedere metabolic?
____________________________________________________________________________
11. Consideraţi că este utilă dozarea insulinei plasmatice şi a peptidului C pentru
monitorizarea diabetului zaharat? Explicaţi.
_____________________________________________________________________________
12. Ce înțelegeți prin balanță energetică? Pentru ce este utilă?
____________________________________________________________________________
13. Dați exemple de indici antropometrici. Care sunt valorile normale?
____________________________________________________________________________
14. Care sunt factorii de care se ţine seama când interpretam valorile greutăţii corporale?
____________________________________________________________________________
15. Ce este indicele de masă corporală şi cum se calculează?
_____________________________________________________________________________
16. Ce structuri pot secreta hCG?
_____________________________________________________________________________
17. Prezentați, pe scurt, etapele efectuării testului de sarcină.
90
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
______________________________________________________________________
18. Care sunt posibilele explicații în cazul unui rezultat negativ sau incert al unui test de
sarcină?
_____________________________________________________________________________
19. În tabelul de mai jos, identificaţi valorile normale şi cele care definesc subnutriţia şi
obezitatea severă
IMC Status Nutriţional
< 10
10 – 12,9
13 – 15,9
16 – 16,9
17 – 18,4
18,5 – 24,9
25 – 29,9
30 – 34,9
35 – 39,9
≥ 40
_____________________________________________________________________________
20. Estimaţi valoarea raportului talie/şold la persoana din imagine şi corelaţi acest aspect cu
diverse patologii posibile.
_____________________________________________________________________________
21. Estimaţi valoarea raportului talie/şold la persoana din imagine şi corelaţi acest aspect cu
diverse patologii posibile.
91
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1
Marioara, în vârstă de 46 ani, de ocupaţie grefieră, cu părinţi diabetici, a fost diagnosticată cu
DZ tip 2, acum 1 an pe baza glicemiei à jeun de 147 mg/dl şi 165 mg/dl la verificarea ulterioară.
Bolnava acuză poftă exagerată de mâncare, sete aproape continuă, micţiuni dese şi în cantităţi
crescute, cu miros de acetonă.
La examenul obiectiv, medicul a constatat:
Pacienta prezintă panicul adipos dispus în zona abdominală, cu CA de 91 cm.
TA = 155/90 mmHg, cord normal, frecvenţa cardiacă = 85 bpm, ritm cardiac regulat, frecvenţa
respiratorie = 17 respiraţii/min
Indicii antropometrici: I = 1,65m, G = 85 Kg.
Investigatiile paraclinice au arătat glicemia à jeun de165 mg/dl, HbA1c = 8,3 %, Colesterol total
(CT) = 240 mg/dl, LDL-col = 140 mg/dl, trigliceride (TG) = 190 mg/dl.
Examenul sumar de urină a evidenţiat prezenţa de corpi cetonici şi urme de glucoza.
Cerinţe:
calculaţi indicele de masă corporală IMC şi încadraţi-l într-o categorie de normalitate
sau patologie;
consideraţi că obţinerea unor valori crescute ale glicemiei a jeune, în mod repetat
constituie un criteriu cert şi suficient pentru diagnosticul de diabet zaharat?
care credeţi că sunt factorii de risc care pot favoriza apariţia diabetului ?
care dintre analizele efectuate consideraţi că sunt necesare şi obligatorii în evaluarea
iniţială a pacientului cu diabet?
credeţi că valoarea tensiunii arteriale este în limite normale şi poate avea o legatură cu
diabetul?
cum interpretaţi prezenţa corpilor cetonici şi ai glucozei în urină?
92
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
Caz 2
O femeie in vârstă de 45 ani, care în ultimele luni acuză menstre neregulate, bufeuri (senzații
bruște și tranzitorii de căldură), transpirații nocturne, efectuează un test de sarcină, la 14 zile
după contactul sexual. Testul de sarcină arată astfel:
Cerinţe :
cum interpretați rezultatele testelor?
care ar putea fi cauzele acestor rezultate?
ce considerați că ar trebui să facă tânăra în continuare?
Caz 3
Cerinţe:
cum interpretați rezultatele testelor?
care ar putea fi cauzele acestor rezultate?
ce considerați că ar trebui să facă tânăra în continuare?
93
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
20
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
alimentaţie şi în linişte (fără excitanţi condiționaţi alimentari), adultul secretă ~15 ml/h, iar
nou-născutul ~ 4 ml/h.
pH-ul = 6-7 la adulţi, la copii este mai alcalin; saliva parotidiană este mai acidă, cea submaxilară
mai puţin acidă. pH-ul salivei este paralel cu cel sanghin, dar, în acelaşi timp, prin sistemele
tampon proprii salivei, aceasta se adaptează necesităţilor de tamponare, respectiv pH-ului
soluţiilor sau alimentelor ingerate.
Densitatea (greutatea specifică): 1,002 - 1,008 g/cm3, este mai mică decât a plasmei sanghine
(1,026 g/cm3).
Punctul crioscopic (temperatura la care îngheaţă saliva): de la - 0,2 la - 0,4°C.
Vâscozitatea: diferă în funcţie de glanda a cărei secreţie predomină şi de felul alimentelor.
2.1.2. Compoziţia salivei. Saliva conţine: 99,4% apă şi 0,6% reziduu uscat (0,4% substanţe
organice şi 0,2% substanţe anorganice).
Substanţele organice (0,4%):
• proteine – 262 mg/100ml salivă: mucină, albumine, globuline, enzime (amilaza salivară,
lipaza, proteinaze, peptidaze), aglutinogene din sistemul OAB şi sistemul Lewis (cei care
secretă astfel de aglutinogene în salivă poartă numele de „secretori”), sialogastrona,
substanţe vasoactive (bradikinina, kallicreina);
• aminoacizi (glicocol, alanină, valină, metionină, lizină, leucină etc.), uree, acid uric,
creatinină, amoniac;
• acid citric, acid lactic, vitamine (C,B1,B2,B6), alcool (când este în sânge în concentraţii
crescute);
• sulfocianat sau rodanat de K.
Cele mai importante enzime ale salivei sunt:
• α-amilaza (ptialina, glicozid hidrolaza) se găseşte în cantităţi cuprinse între 0-300
mg/100 ml salivă; ca izoenzimă, se mai găseşte şi în muşchi, sânge, urină, aici fiind de
origine pancreatică;
• enzime lipolitice şi proteolitice (în cantităţi infime) care, de fapt, nu sunt secretate de
glandele salivare, ci provin din degradarea leucocitelor, a celulelor epiteliale sau a
bacteriilor;
• lizozimul (enzima bactericidă din grupul mucoproteinelor, descoperită de A. Fleming,
înaintea penicilinei), lizează streptococi, stafilococi, proteus, brucella.
Substanţele anorganice (0,2%): cloruri, fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi de calciu, magneziu, săruri
ale unor metale grele (ajunse accidental în organism); carbonatul şi fosfatul de calciu pot
precipita sub formă de calculi salivari (sialoliţi), în interiorul canalelor salivare sau, în combinaţii
cu substanţele organice, pot să se depună ca „tartru”.
În salivă s-a mai observat şi prezenţa unor cantităţi de hormoni de creştere la nivelul
glandei submandibulare: NGF (nerve growth factor) şi EGF (epidermal growth factor), secretaţi
independent de reglarea răspunsurilor generale de creştere.
NGF, EGF, TGF-β (transforming growth factor-β), kallicreina au un rol important în
reglarea răspunsului imun/inflamator al mucoasei, în regenerare şi vindecare. Împreună cu
proteinele antibacteriene şi cu Ig A, secretate tot la acest nivel, asigură apărarea locală, la
nivelul mucoasei orale.
21
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
22
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
amilază
amidon preparat amilodextrină + maltoză
(fiert sau copt) + H2O
amilază
+H2O
eritrodextrină + maltoză
amilază
+H2O
acrodextrină + maltoză
amilază
+H2O
maltoză
Figura 2.2. Schema acţiunii de scindare a amidonului de către amilază
Materiale necesare:
• 6 eprubete, pipete, stativ
• salivă nativă
• soluţie 1% de amidon fiert, solubil
• soluţie Lugol
23
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
P Conţinutul eprubetei este puternic alcalin, prin soluţia de NaOH, deci caustic. În
caz de manipulare incorectă poate produce leziuni ale tegumentelor sau ale
vestimentaţiei!!
24
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
Rezultate:
• eprubeta 1: culoare albastră (martor)
• eprubeta 2: culoare albastră (enzimă inactivă)
• eprubeta 3: culoare violet (amilodextrină)
• eprubeta 4: culoare roz-roşu (eritrodextrină)
• eprubeta 5: incoloră (acrodextrină)
• eprubeta 6: incoloră (maltoză); după efectuarea reacţiei Trommer, apare un precipitat
roşu cărămiziu (oxid cupros).
2.2.2. Evidenţierea substanţelor anorganice prezente în mod normal în salivă.
• Evidenţierea calciului prezent în salivă
Principiul metodei:
Calciul, conţinut în salivă, sau în alte lichide biologice sub formă de săruri, formează, la pH = 12,
cu indicatorul complexonometric murexid, un compus solubil, de culoare roşie.
Prin tratarea cu o soluţie diluată de EDTA, ca urmare a distrugerii compusului murexid - Ca2+ ,
de culoare roşie, se formează sarea de calciu a EDTA şi murexidul rămâne liber, dând culoarea
violet întregii soluţii.
*Murexidul este o sare de amoniu a acidului purpuric; se mai numeşte şi indicator
complexonometric I.
*EDTA este prescurtarea de la acid etilendiaminotetraacetic sau complexon III.
Materiale necesare:
• salivă (sau alt lichid biologic)
• cristale de murexid
• soluţie de EDTA
• soluţie de NaOH 2N
• apă bidistilată
• eprubete, pipete, stativ.
25
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
Tehnica de lucru:
Se recoltează într-un vas 1-2 ml de salivă, se diluează cu 5 ml apă bidistilată (care nu mai
conţine calciu), se adaugă 5 ml de NaOH 2N şi 3 - 4 cristale de murexid. Se agită soluţia şi se
obţine o coloraţie roz-roşie (în cazul în care soluţia conţine calciu). Se adaugă progresiv,
picurând, soluţie de EDTA până ce se obţine o coloraţie violetă, dată de murexidul rămas liber
în soluţie.
Rezultate: la finalul reacţiei, conţinutul eprubetei se colorează violet.
2.2.3. Evidenţierea substanţelor anorganice prezente anormal în salivă.
a) Evidenţierea mercurului excretat în salivă
Principiul metodei:
Ditizona, în soluţie de tetraclorură de carbon sau cloroform, are o culoare verde; în
contact cu saliva impurificată cu o sare mercurică, va căpăta o culoare portocalie, prin
formarea ditizonatului mercuric.
Reactivul este foarte sensibil, dar dă reacţii pozitive cu mai mulţi ioni: Pb, Ag, Zn, Cu.
Limita de recunoaştere pentru Hg este de 0,25 μg cantitate totală în soluţia cercetată.
Materiale necesare:
• soluţie cloroformică (sau în tetraclorură de carbon) de ditizonă
• soluţie de azotat mercuric
• salivă nativă
• eprubete, pipete, stativ.
Tehnica de lucru:
Se recoltează într-o eprubetă 1-2 ml salivă, peste care se adaugă 1ml soluţie azotat
mercuric, pentru a se realiza situaţia în care saliva recoltată ar conţine mercur (ar fi recoltată
de la persoane ce lucrează în mediu toxic cu mercur). Se pipetează apoi 2 ml soluţie
cloroformică de ditizonă (verde) şi se agită.
Rezultate: prin formarea ditizonatului mercuric, apare culoarea portocalie în partea inferioară
a eprubetei.
b) Evidenţierea plumbului excretat în salivă – se poate face prin mai multe metode, cele
mai sensibile fiind cu sulfit de sodiu şi cu cromat de potasiu.
• Reacţia cu sulfit de sodiu (reacţia Ivanov)
Principiul metodei :
Sărurile de plumb din salivă formează cu soluţia de sulfit de sodiu un precipitat alb de
sulfit de plumb.
Această reacţie de decelare a Pb este foarte sensibilă, având o limită de recunoaştere de
0,05 μg Pb, cantitate totală în soluţia cercetată.
Materiale necesare:
• soluţie de sulfit de sodiu
• soluţie de azotat sau acetat de Pb
• salivă nativă
• pipete, stativ, eprubete.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se recoltează 1-2 ml de salivă normală, ce se impurifică prin adăugarea a
1-2 ml de soluţie de sare de plumb (ca şi când ar fi recoltată de la o persoană ce lucrează în
mediu toxic cu Pb). Se adaugă apoi 2 ml de sulfit de sodiu.
Rezultate:
Apariţia unui precipitat alb, de sulfit de Pb, indică prezenţa plumbului în salivă.
• Reacţia cu cromat de potasiu
26
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
Principiul metodei:
Soluţiile apoase de cromat de potasiu formează cu sărurile de plumb din salivă un
precipitat galben ca lămâia, de cromat de Pb, solubil în acid azotic şi NaOH, insolubil în acid
acetic.
Această metodă este mai puţin sensibilă decât cea anterioară.
Materiale necesare:
• salivă nativă
• soluţie de cromat de potasiu (K2CrO4)
• soluţie de azotat sau acetat de Pb
• pipete, stativ, eprubete.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă, peste 2 ml de salivă normală, se adaugă 1-2 ml soluţie de sare de Pb;
pentru evidenţierea plumbului, se adaugă apoi 2 ml de cromat de potasiu şi se agită conţinutul.
Rezultate: apariţia unui precipitat galben de cromat de Pb, indică reacţia pozitivă.
c) Evidenţierea bismutului excretat în salivă
Principiul metodei:
Sărurile stanoase (clorura stanoasă), în mediu puternic alcalin (KOH), se oxidează şi trec în
săruri stanice. Sarea stanică astfel obţinută, în mediu alcalin, reduce ionul de Bi 3+ din salivă,
aducându-l în forma metalică pură. Bismutul metalic va precipita, dând un precipitat negru, în
partea inferioară a eprubetei.
Limita de evidenţiere a bismutului este de 1 μg. Arseniul, stibiul şi plumbul nu dau această
reacţie, deci se poate decela bismutul şi în prezenţa plumbului.
Materiale necesare:
• salivă
• soluţie proaspătă de clorură stanoasă (SnCl2)
• soluţie de KOH
• soluţie de Bi clorurat sau azotat
• pipete, stativ, eprubete.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă cu 0,5 ml clorură stanoasă proaspătă se adaugă încet şi se agită, o soluţie
de KOH, numai până la dizolvarea completă a precipitatului format iniţial (tetrahidroxistanitul
dipotasic). Se adaugă apoi 1-2 ml de salivă, impurificată în prealabil cu 2 ml sare de bismut
(mimând saliva recoltată de la o persoană care lucrează în mediu cu Bi sau face tratament pe
bază de Bi).
Rezultate: se observă apariţia de particule negre, ce se depun încet în partea inferioară a
eprubetei (precipitat negru).
27
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
28
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
29
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
Calculii salivari
Calculii salivari (sialoliţii: „sialon”=salivă, „litos”=piatră) apar rareori şi aproape
exclusiv în canalul Wharton. Calculii sunt formaţi din săruri anorganice
(carbonaţi şi fosfaţi acizi de calciu).
Studiu individual
30
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
1. Câte eprubete aţi folosit pentru a evidenţia prezenţa amilazei în salivă? Ce culoare
obţineţi la început, în fiecare dintre aceste eprubete? Dar la final?
Eprubeta a. 1 b. 2 c. 3 d. 4
Culoare iniţială
Culoare finală
8. Care sunt glandele salivare mari, cum se numesc canalele lor şi ce tip de secreţie
prezintă?
31
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
_________________________________________________________________
10. Cum se numeşte creşterea secreţiei salivare? Dar scăderea secreţiei salivare? Exemple.
_________________________________________________________________
11. Daţi exemple de minimum cinci substanţe organice prezente în salivă.
____________________________________________________________________
12. Lyzozimul - ce este, unde se găseşte, ce rol are?
______________________________________________________________________
13. Care sunt rolurile fizice ale salivei?
_____________________________________________________________________
14. Ce substanţe se pot elimina prin salivă?
______________________________________________________________________
15. Ce sunt calculii salivari şi unde apar cel mai frecvent?
_____________________________________________________________________
16. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de deglutiţie”; de ce se numeşte aşa produsul
de secreţie?
______________________________________________________________________
17. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de masticaţie şi de digestie”; de ce se numeşte
aşa produsul de secreţie?
___________________________________________________________________
18. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de gustare”? Explicaţi denumirea produsului de
secreţie.
______________________________________________________________________
19. Ce se întâmplă în cazul în care se modifică pH-ul salivei?
32
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
______________________________________________________________________
20. Daţi exemple de cinci substanţe anorganice prezente în salivă.
______________________________________________________________________
21. Cum se numeşte enzima din salivă cu rol digestiv?
_________________________________________________________________
22. Daţi câte trei exemple de meserii expuse intoxicaţiei cu Hg, Pb sau Bi.
__________________________________________________________________
33
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1.
Bărbat de 35 ani, fumător și consumator de alcool, se prezintă la medic pentru dureri la nivel
sublingual și în regiunea submandibulară. Inițial, durerile au avut o intensitate redusă, apoi s-au
accentuat progresiv, în special în timpul meselor. Cantitatea de salivă la nivelul cavităţii orale
s-a diminuat semnificativ.
La examenul radiologic s-a observat o opacitate (în radiologie, cu cât un ţesut este mai încărcat
cu calciu, cu atât este mai opac) prezentă la nivelul canalului Wharton, precum şi mărirea de
volum a glandei şi prezența de mici opacități în interiorul acesteia.
Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie şi din documentarea suplimentară, puteţi să faceţi
următoarele comentarii?
− afecţiunea despre care se vorbeşte în text este localizată la nivelul unei glande
salivare? Dacă răspunsul este DA, care este aceasta?
− puteţi explica de ce apar modificările respective?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine
terapeutică?
Caz 2.
Bărbat în vârstă de 59 ani din mediul rural, consumator cronic de alcool produs în distileria
proprie, acuză dureri abdominale difuze însoțite uneori de vărsături, lipsa poftei de mâncare,
astenie fizică marcată, tegumente și mucoase icterice, amețeală, palpitații. De asemenea, la
examenul obiectiv al cavităţii orale s-a observat decolorarea marginilor gingivale, acestea
având o tentă albăstruie.
Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie şi din documentarea suplimentară, puteţi să faceţi
următoarele comentarii?
− puteţi găsi elementul de legătură dintre obiceiurile şi simptomele prezentate de
acest pacient?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine
terapeutică şi pentru prevenirea acestei situaţii?
34
EXPLORAREA SISTEMULUI ENDOCRIN
Particularități:
- este prezentă la ambele sexe;
- poate fi observată și palpată la un examen fizic;
- hormonii tiroidieni sunt singurii hormoni care necesită un oligoelement (iodul)
pe parcursul sintezei;
- hormonii tiroidieni sunt stocați în zona numită coloidul tiroidian;
- hormonii tiroidieni, deși derivă dintr-o proteină, nu sunt peptide;
- hormonii tiroidieni au receptori nucleari (nu au receptori de suprafață).
1
metabolismul lipidic - stimuleaza:
• lipoliza, urmata de cresterea acizilor grasi liberi în plasma si accelerarea proceselor de -
oxidare;
• sinteza de lipide la nivelul ficatului => scaderea concentratiei plasmatice a trigliceridelor,
fosfolipidelor si mai ales a colesterolului;
• creste nr. de receptori LDH la nivelul hepatocitului = mecanism fiziologic de protectie
antiscleroză.
stimuleaza cresterea si diferentierea celulară:
• cresterea este controlata direct si indirect (sinteza si secretia de GH se afla sub control
tiroidian;
• diferentierea tesuturilor este controlata mai ales direct, in special modelarea osoasa si
dezvoltarea cerebrala.
efecte specifice pe sisteme si organe :
• aparatul cardio-vascular: - efect inotrop si cronotrop pozitiv;
• - vasodilatatie;
• - creste debitul cardiac.
• muschii scheletici: creste tonusul si forta de contractie;
• aparatul respirator: creste amplitudinea si frecventa miscarilor respiratorii ca urmare a
utilizarii crescute de O2 si a eliminarii CO2;
• sistemul nervos: imediat dupa nastere stimuleaza diferentierea neuronala, dezvoltarea
sinapselor, mielinizarea;
• activitatea psihica: stimulează viteza de ideatie si reactivitatea reflexa, funcţii care se
coreleza pozitiv cu functia tiroidiana;
efecte pe alte glande endocrine :
• stimuleaza secretia de insulina, parathormon, glucocorticoizi, sexosteroizi gonadali => se
implica astfel in reglarea glicemiei, a cresterii si a functiei de reproducere.
Reglarea sintezei de hormoni tiroidieni este realizată prin mecanism de feed-back negativ
lung, declanșat de concentrația T3 și T4 circulant, liber, asupra adenohipofizei secretoare
de TSH (mecanismul principal) și asupra hipotalamusului secretor de TRH – în caz de
creștere a necesarului de termogeneză.
2
1. Determinarea concentratiei plasmatice a fractiunii libere a T3 - FT3
(triiodotironina liberă)
TSH este un hormon hipofizar, a cărui secreție este controlată de TRH și care stimulează
activitatea și dezvoltarea glandei tiroide.
Recomandări pentru determinarea TSH:
- testul inițial în diagnosticul afecțiunilor tiroidiene;
- diagnosticul diferențial al afecțiunilor axului hipotalamo-hipofizo-
tiroidian.
Pregătire pacient: à jeun, niciodată după puncție sau intervenție chirurgicală tiroidiană;
Recoltare: sânge venos;
Metoda: imunochimică cu detectare prin electrochemiluminiscență;
Valori de referință:
Nou-născut: 5-14 µmol/L
Copil prescolar: 0,5-5 µmol/L
Adolescent: 0,5-3,5 µmol/L
Adult: 0,3-4 µmol/L
Evaluarea pacienților:
3
A. Hipotiroidism: crește valoarea TSH și scad valorile FT3 și FT4. În plus, se mai pot
determina: anticorpi antitireoperoxidază (ATPO) și antitireoglobulină, ambele având titrul
crescut în Boala Hashimoto (Tiroidita cronică autoimună). De asemenea, în suspiciunea
de hipotiroidism endemic (deficit de iod) se dozează ioduria, care este scăzută.
B. Hipertiroidism: scade valoarea TSH și cresc valorile FT3 și FT4. În plus, se mai poate
determina valoarea anticorpilor antireceptor de TSH (TRab), avand titrul crescut în Boala
Basedow. De asemenea, în suspiciunea de hipertiroidism prin exces de iod se dozează
ioduria, care are valori crescute.
Important
Femeile gravide au concentrații mai scăzute atât de FT3 cât și de FT4, dar și de
TSH. Unele medicamente pot modifica valorile plasmatice ale acestor hormoni:
AINS, diuretice, sedative, beta-blocante etc.
Studiu individual
4
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
3
FIZIOLOGIA STOMACULUI
36
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
Din sucul gastric astfel recoltat sau din lichidul obţinut după lavaj gastric, în laborator, se
pot face investigaţii biochimice, citologice sau bacteriologice. Se pot pune în evidenţă celule
tumorale, bacterii (helicobacter pylori), celule epiteliale sau paraziţi.
Se mai poate obţine secreţie gastrică şi cu ocazia unei spălături gastrice, efectuată pentru
aspirarea conţinutului stomacului în cazul ingerării voluntare sau accidentale de substanţe
toxice: otrăvuri, medicamente, alcool în cantităţi mari, la copii. Printr-o sondă Fauchet se aspiră
conţinutul gastric, după care, tot pe sondă, se introduce apă, care apoi se aspiră.
37
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
Alte modele presupun separarea, izolarea unor porţiuni din stomac, cu realizarea unor ”pungi”,
la care se poate păstra inervaţia vagală pentru evidenţierea ambelor mecanisme ale secreţiei
gastice (nervos şi umoral) sau pot fi denervate, în acest caz putându-se studia doar mecanismul
umoral.
38
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
39
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
40
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
Rezultate:
în eprubeta 1, martor (fără acid lactic), nu apare modificarea culorii;
în eprubeta 2, probă, apare culoarea galben-verzuie, datorită formării lactatului feric.
3.2.4. Evidenţierea acţiunii proteolitice a pepsinei
Principiul metodei:
Se realizează hidrolizarea unui substrat, respectiv a unei cantităţi de cazeină în soluţie, de
către pepsina din sucul gastric, într-un interval de timp şi la o temperatură standard.
Materiale necesare:
suc gastric
ser fiziologic
soluţie acidă de cazeină 1‰, încălzită la 37°C
soluţie de acetat de sodiu 20%
eprubete, stativ
termostat (reglat la 38°C).
Tehnica de lucru: se efectuează folosind 2 eprubete: martor (fără enzimă) şi probă (tabelul
3.6)
Rezultate:
se ştie că, în prezenţa acetatului de sodiu, cazeina precipită;
apariţia precipitatului, în eprubeta martor, dovedeşte fapul că, în această eprubetă,
cazeina nu a fost hidrolizată, prin lipsa enzimei;
în eprubeta probă, soluţia este clară, deoarece pepsina a acţionat şi a hidrolizat
cazeina.
41
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
Eprubeta 1 Eprubeta 2
martor probă
Soluţie acidă de cazeină 10 ml 10 ml Tabelul nr. 3.6. Substanţele
1‰ introduse în eprubetele de reacţie
Suc gastric - 1ml pentru evidenţierea acţiunii pepsinei
Ser fiziologic 1ml -
Termostat 38°C 15 min 15 min
Soluţie de acetat de 1ml 1ml
sodiu 20%
Tabelul nr. 3.7. Substanţele introduse în eprubetele de reacţie pentru evidenţierea acţiunii
labfermentului.
42
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
Rezultate:
eprubeta 1: laptele coagulează sub acţiunea labfermentului activ.
eprubeta 2: laptele nu coagulează, deoarece labfermentul a fost inactivat prin fierbere.
eprubeta 3: laptele nu coagulează, deoarece oxalatul de K + leagă ionii de Ca2+, în lipsa
cărora coagularea nu poate avea loc.
eprubeta 4: laptele coagulează, datorită prezenţei ionilor de Ca2+ adăugaţi în surplus
faţă de capacitatea de legare a oxalatului de K+.
eprubeta 5: laptele nu coagulează după termostatare, lipsind ionii de Ca2+, care au fost
legaţi de oxalatul de K +; totuşi, prima fază a coagulării a avut loc în termostat. Prin
fierberea ulterioară, se inactivează labfermentul, iar prin adăugarea soluţiei de CaCl 2,
laptele va coagula, în faza a doua a coagulării. În această eprubetă se demonstrează
existenţa celor două faze ale coagulării laptelui.
3.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI GASTRICE
Secreţia gastrică poate fi crescută, diminuată sau abolită.
Creşterea valorilor acidului clorhidric, peste limitele superioare ale intervalului
fiziologic, reprezintă hiperclorhidria. Pentru depăşirea valorilor normale ale acidităţii
totale se foloseşte termenul de hiperaciditate.
Întrucât majoritatea acidităţii gastrice este datorată acidului clorhidric, uneori cei doi
termeni se suprapun.
Scăderea valorilor acidului clorhidric, sub limitele inferioare ale intervalului fiziologic,
reprezintă hipoclorhidria.
Pentru scăderea valorilor acidităţii totale se foloseşte termenul de hipoaciditate.
Lipsa acidităţii este definită prin anaciditate.
Asocierea anacidităţii cu lipsa secreţiei peptice reprezintă achilia gastrică.
Boala ulceroasă reprezintă un dezechilibru între factorii protectori ai mucoasei (mucus şi
bicarbonat) şi cei care pot agresa mucoasa (HCl şi pepsină). Creşterea acidităţii sucului gastric şi
diminuarea capacităţii protectoare a mucoasei sunt cei doi factori majori implicaţi în apariţia
ulcerului gastric şi duodenal.
Bariera de protecţie a mucoasei gastrice, formată din mucus şi bicarbonat, poate fi
degradată sub acţiunea:
pepsinogenului şi acidului clorhidric în exces. Secreţia de HCl în exces, va fi
deprimată, prin administrarea de inhibitori ai pompei de protoni sau blocanţi ai
receptorilor H2;
infecţiei cu Helicobacter pylori - implicarea acestei bacterii în producerea ulcerului
gastric explică tratamentul cu antibiotice, alături de inhibitori ai sintezei de HCl;
medicamentelor, alimentelor sau substanţelor care deprimă producţia de mucus:
o aspirina sau alte medicamente antiinflamatorii nesteroidiene, indicate
pentru tratarea durerii şi a inflamaţiei;
o alcoolul, tutunul, cafeaua, alimentele foarte picante. În paralel cu scăderea
cantităţii de mucus, sau alterarea calitativă a acestuia, aceste substanţe
produc şi stimularea producţiei de HCl.
43
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
Studiu individual
44
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
______________________________________________________________________
2. Indicaţi care sunt reactivii utilizaţi pentru dozarea acidului clorhidric din sucul gastric şi
de ce îi folosiţi?
______________________________________________________________________
3. Calculaţi aciditatea sucului gastric din proba pe care aţi lucrat-o în laborator (HCl liber,
legat şi total).
______________________________________________________________________
4. Comentaţi dacă valoarile găsite în urma calculului se încadrează în limitele normale.
______________________________________________________________________
5. Cum interpretaţi o valoare de 150 mEq/L pentru HCl total?
______________________________________________________________________
6. Evidenţierea acidului clorhidric liber din sucul gastric este o etapă obligatorie în
investigarea secreţiei de HCl?
______________________________________________________________________
7. Ce reactiv folosiţi şi ce culoare obţineţi când evidenţiaţi acidul clorhidric liber din sucul
gastric?
______________________________________________________________________
8. Ce tip de substrat aţi folosit pentru evidenţierea acţiunii pepsinei? Aţi fi putut folosi şi
amidon? De ce?
______________________________________________________________________
9. Descrieţi aspectul eprubetei de lucru (probă) de la experimentul cu evidenţierea acţiunii
proteolitice a pepsinei. Explicaţi ce s-a întâmplat în această eprubetă.
______________________________________________________________________
45
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
10. Puteţi indica substanţe proteice asupra cărora NU acţionează pepsina, în condiţii
normale?
______________________________________________________________________
11. Enunţaţi principiul metodei de evidenţiere a coagulării laptelui sub acţiunea
labfermentului.
______________________________________________________________________
12. Efectuaţi experimentul cu coagularea laptelui. Arătaţi şi explicaţi cadrului didactic
rezultatele obţinute. Explicaţi sumar aceste rezultate şi aici!
______________________________________________________________________
13. Laptele consumat de un adult poate fi digerat?
______________________________________________________________________
14. Dacă o persoană ia zilnic, timp de câteva săptămâni, aspirină sau alte antiinflamatoare
nesteroidiene sau steroidiene, este posibil să facă ulcer gastro-duodenal?
______________________________________________________________________
15. Cum se numeşte creşterea acidităţii din sucul gastric; dar scăderea acidităţii? Definiţi
achilia.
____________________________________________________________________
16. Ce substanţe secretă mucoasa gastrică pentru a se apăra de agresiunea HCl şi a
pepsinei?
______________________________________________________________________
17. Ce roluri are mucusul gastric?
______________________________________________________________________
18. Care este bacteria care poate fi implicată în producerea ulcerului gastric şi duodenal şi
cum o distrugem?
______________________________________________________________________
19. Ce consecinţe apar în digestia alimentelor în cazul unei anacidităţi gastrice.
______________________________________________________________________
46
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
20. Anemia Biermer se tratează prin administrare de vitamină B12. În cazul în care anemia
megaloblastică Biermer se datorează absenţei sau deficitului de factor intrinsec, cum
vom administra vitamina – pe cale orală (tablete) sau parenterală (injectabil)?
______________________________________________________________________
21. Care este rolul HCl în digestia gastrică?
______________________________________________________________________
47
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1.
Pacient de gen masculin, 43 de ani, se prezintă la medic pentru dureri în epigastru, care se
exacerbează când nu mănâncă şi în cursul nopţii. Descrie durerea ca pe o senzaţie de arsură
sau de erodare care, uneori, îl trezeşte din somn şi care se ameliorează când mănâncă. Mai
acuză balonare şi greaţă. Îi spune medicului că are de mai mulţi ani aceste simptome, dar că în
ultima săptămână durerea este mult mai intensă.
Din anamneză*, medicul află că pacientul are un regim de viaţă şi alimentaţie dezordonate,
este fumător, consumator de cafea şi alcool, iar în ultimele 10 zile a luat aproape zilnic
ibuprofen pentru că avea dureri de spate.
Analizele de laborator efectuate din sângele şi urina pacientului sunt în limitele de referinţă, cu
excepţia prezenţei anticorpilor anti Helicobacter Pylori din ser.
La examenul endoscopic s-a evidenţiat: bulb duodenal deformat, cu mucoasa hiperemică,
edemaţiată, cu multiple ulceraţii superficiale şi un ulcer de 10 mm diametru pe peretele
anterior; stomac cu pliurile hipertrofice, esofag cu mucoasa hiperemică în treimea inferioară.
Din datele furnizate de pacient şi din investigațiile paraclinice, medicul stabilește diagnosticul
de ulcer duodenal cronic.
Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie sau la alte discipline şi din documentarea suplimentară,
puteţi să rezolvați următoarele cerințe?
– din stilul de viață și comportamentul alimentar al pacientului se pot distinge factori de
risc pentru ulcerul gastro-duodenal?
– dar din rezultatele investigațiilor, puteți deduce un factor de risc pentru această
patologie?
– ce credeți că a determinat erodarea mucoasei duodenale?
– de ce credeți că s-a acutizat simptomatologia în ultima săptămână?
– ajutaţi de cadrul didactic, puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine terapeutică?
Caz 2.
Clara în vârstă de 47 de ani, se prezintă la spital pentru: astenie fizică, inapetență, greţuri,
scădere ponderală instalată lent, insidios, dar cu evoluție progresivă, tulburări de concentrare,
distensie abdominală, pirozis **, eructații,*** parestezii**** și dureri la nivelul abdomenului
superior, scaune frecvente, diareice.
48
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
În ultimele 2 săptămâni începe să prezinte dispnee, dureri ale limbii, iar oboseala s-a accentuat
foarte mult.
Din anamneză nu rezultă antecedente personale sau familiale semnificative.
La examenul obiectiv, medicul constată:
- paloare tegumentară, buze deshidratate și crăpate, leziuni în colţul buzelor, unghii
casante, păr subţire şi albit timpuriu.
- tensiunea arterială - 100/60 mmHg
- frecvența respiratorie - 25 respirații/min
- frecvenţa cardiacă - 115 bpm, cu puls regulat
- temperatura – 37,1ºC
- examen abdominal şi neurologic în limite normale
Teste de laborator:
- hemoleucograma: Hb: 8,1 g/dl, Hematocrit: 27%, număr de eritrocite: 2 900 000/mm3,
număr de leucocite: 3100/mm3, număr de trombocite: 98000/mm3;
- frotiul de sânge periferic***** evidențiază un procent mare de eritrocite cu diametrul
mai mare decât normalul (macrocite), aparent mai intens colorate (hipercrome),
leucocite hipersegmentate, trombocite puține;
- anticorpii anti-celulă parietală și anti factor intrinsec sunt prezenţi;
- concentraţia de vitamina B12 (ciancobalamina): 52 pmol/l; Valori normale: 133-675);
- Endoscopia gastrică evidenţiază o mucoasă gastrică edematiată. Se recolteaza mucoasă
gastrică pentru biopsie, care indică o gastrită atrofică.
Din ceea ce aţi învăţat la biologie, la fiziologie sau la alte discipline şi din documentarea
suplimentară, puteţi să rezolvați următoarele cerințe?
1. Comentati valorile pentru: tensiunea arterială, frecvența respiratorie, frecvența
cardiacă, temperatura pacientei, în termeni de scăzut sau crescut, comparativ cu
valorile de referinţă.
2. Comentați valorile pentru parametrii hemoleucogramei în termeni de scăzut sau crescut,
comparativ cu valorile de referinţă.
3. Definiți situația în care hemoglobina, hematocritul şi numărul de eritrocite sunt scăzute.
4. Alături de cadrul didactic încercaţi să lămuriţi discordanţa dintre diametrul crescut şi
culoarea mai intensă a eritrocitelor de pe frotiu, care ar putea indica un conţinut mai
mare de hemoglobină şi concentraţia scăzută de hemoglobină găsită în sângele
pacientei.
5. Prezenţa celor 2 tipuri de anticorpi, concentraţia de vit.B12 şi examenul endoscopic cu
biopsie vă sunt necesare pentru a vă orienta spre cauza suferinţei Clarei? Explicaţi.
6. Alături de cadrul didactic încercati să-i redați Clarei starea de sănatate!
*Anamneză - totalitate a datelor pe care medicul le obține interogând bolnavul cu privire la apariția și evoluția bolii de care
suferă, la antecedentele ei.
**Pirozis: senzație de arsură care urcă din stomac prin esofag, provocată de hiperaciditate (din fr., gr. pyrosis). DEX
***Eructaţii: eliminare pe cale orală a gazelor din stomac; râgâială, râgâit. – din fr. éructation.DEX
****Parestezii: senzație de furnicătură, amorțeală, înțepătură, arsură etc. care apare în unele boli ale sistemului nervos. DEX
*****
Preparat din sânge, întins pe o lamă şi colorant, pentru a fi cercetat la microscop. Evidenţiază morfologia
elementelor celulare ale sângelui.
49
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
50
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
pH: 7,5 – 8. Creşterea ratei secreţiei de suc pancreatic duce la creşterea pH-ului, până la
valoarea 9. Este lichidul cel mai alcalin din organism. Alcalinitatea este produsă de bicarbonatul
de sodiu conţinut în cantitate mare.
Compoziţia sucului pancreatic: este variabilă în funcţie de tipul de alimentul ingerat sau de
excitantul care a determinat secreţia; în medie:
apă - 98,5 %
reziduu uscat - 1,5%, din care 50–60% sunt substanţe anorganice, iar 40–50% substanţe
organice.
Substanţe anorganice:
bicarbonat de sodiu: 25 – 150 mEq/l
cloruri: 4 – 129 mEq/l
fosfaţi, potasiu, sodiu, calciu, magneziu, sulf, cupru, zinc.
Substanţe organice: Componenţii organici principali sunt proteinele, în cantitate variabilă, de la
1 g/l până la 30 g/l, în funcţie de stimulare şi de tipul secreţiei.
Principalele proteine sunt enzimele, sintetizate în celulele acinoase şi depozitate intracelular în
granule zimogene.
Enzimele proteolitice sunt:
o Endopeptidaze: tripsina, chimotripsina, elastaza, colagenaza. Hidrolizează
legăturile peptidice din interiorul lanţurilor peptidice.
o Exopeptidaze: carboxipeptidazele. Acţionează la capetele lanţurilor
polipeptidice.
o Nucleaze: ribonucleaze şi dezoxiribonucleaze. Desfac legăturile interne ale
nucleoproteinelor, eliberând oligonucleotide.
Enzimele proteolitice sunt sintetizate sub formă de proenzime, activarea acestora
realizându-se în lumenul duodenal. Tripsinogenul este activat de enterokinază, enzimă
secretată de mucoasa duodenală, rezultând tripsină activă, care acţionează atât autocatalitic,
cât şi asupra celorlalte proenzime proteolitice, activându-le.
Enzime lipolitice:
o Lipaza - acţionează asupra lipidelor emulsionate, în prezenţa sărurilor biliare şi
Ca2+;
o Fosfolipaze;
o Colesterolesteraza.
Sunt secretate sub formă activă în sucul pancreatic.
Enzime glicolitice:
o Amilaza pancreatică: este secretată sub formă activă în sucul pancreatic şi
acţionează asupra amidonului crud sau preparat, producând hidroliza acestuia în
dextrine şi maltoză.
4.1.2. Recoltarea sucului pancreatic
Recoltarea experimentală:
Se realizează fistule pancreatice permanente, pentru a recolta sucul pancreatic direct din
canalul Wirsung.
Recoltarea sucului pancreatic la om:
În mod curent, sucul pancreatic este recoltat prin tubaj duodenal cu sonda Einhorn, introdusă
60 – 70 cm, până în duoden. Prin această metodă se recoltează suc duodenal, care este un
amestec de suc gastric, pancreatic, intestinal şi bilă. Pentru a obţine un suc pancreatic cu o
compoziţie cât mai pură, se întrebuinţează sonde cu dublu sau triplu lumen (în care
componentele au lungimi inegale), permiţând aspiraţia separată a sucului gastric şi a celui
51
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
Eprubeta 1 Eprubeta 2
martor probă Tabelul nr. 4.1.
Soluţie alcalină de caseină 10 ml 10 ml Prezentarea
1‰
schematizată a tehnicii
Suc pancreatic - 1ml
de lucru pentru
Ser fiziologic 1ml - evidenţierea acţiunii
Termostat 38°C 15 min 15 min proteolitice a tripsinei.
Soluţie de alcool acid 1ml 1ml
Rezultate:
în prezenţa alcoolului acid, caseina precipită;
apariţia precipitatului, în eprubeta martor, dovedeşte fapul că, în această eprubetă,
caseina nu a fost hidrolizată, deoarece lipseste enzima;
în eprubeta probă, soluţia este clară, deoarece tripsina a acţionat şi a hidrolizat
caseina.
4.2.2. Dozarea activităţii amilolitice prin metoda Wohlgemuth
Principiul metodei:
Activitatea amilazei pancreatice se apreciază prin capacitatea ei de a hidroliza amidonul,
în condiţii standard, în produşi intermediari (dextrine) şi finali (maltoză), evidenţiaţi cu ajutorul
soluţiei Lugol.
Materiale necesare:
ser sanguin sau urină
soluţie NaCl 9‰
soluţie amidon 1‰
soluţie Lugol (iod – iodurat 1%)
stativ cu 10 eprubete
pipete
52
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
Eprubeta 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Urină sau
ser 2 cm3 - - - - - - - - -
sanguin
Soluţie
NaCl 9‰ 1cm3 1 cm3
- 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3
(ser
fiziologic)
Din prima eprubetă se ia 1 cm3 de urină şi se pune în eprubeta a 2-a, se amestecă şi din acest
amestec se ia 1 cm3 şi se trece în eprubeta a 3-a ş.a.m.d.
Soluţie de 2 cm3 2 cm3
2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3
amidon
Se agită toate eprubetele şi se lasă la termostat, la 37 oC timp de 30 de minute.
Dupa termostatare, eprubetele se răcesc.
soluţie
Lugol. 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2
(picături)
53
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
Rezultate:
Rezultatul se exprimă în unităţi Wohlgemuth. O unitate Wolgemuth este cantitatea de
amilază care poate hidroliza 1 mg de amidon, până la dextrine, în 30 de minute la 37 oC.
Deoarece în fiecare eprubetă se găsesc 2 mg de amidon rezultă că, în eprubeta notată, există 2
unităţi Wohlgemuth.
Exemplu: S-a notat eprubeta nr.6, în care diluţia urinei (sau a serului sanguin) este 1/32.
Dacă într-un cm3 din această soluţie se găsesc 2 unităţi Wohlgemuth, rezultă că într-un cm3 de
urină (sau ser sanguin) nediluată există 2 u. W. x 32 = 64 u. W.
Determinarea amilazei se face din urina totală, recoltată în 24 de ore şi conservată la rece
(deoarece valorile amilazuriei diferă în diverse momente ale perioadei de 24 de ore, în special
în raport cu momentul alimentaţiei).
Valori Normale:
Amilazemie 8 – 32 u.W./cm3 ser sanguin
Amilazurie 16 – 64 u.W./cm3 urină
55
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
Studiu individual
56
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
________________________________________________________________________
2. De ce se foloseşte urină pentru dozarea activităţii amilazei pancreatice?
________________________________________________________________________
3. Coloraţi cele 10 eprubete ale reacţiei Wohlgemuth după termostatare, răcire şi adăugare
de soluţie Lugol. Cum explicaţi schimbarea culorii?
________________________________________________________________________
4. Notaţi valorile normale ale amilazemiei şi ale amilazuriei.
________________________________________________________________________
5. De ce se foloseşte cazeină pentru evidenţierea activităţii tripsinei ? Dar pentru activitatea
amilazei pancreatice, de ce folosim amidon?
________________________________________________________________________
6. Care sunt componentele structurii pancreasului care produc secreţie ecbolică? Dar
secreţie hidrolatică?
________________________________________________________________________
7. Care este compoziţia sucului pancreatic?
_______________________________________________________________________
8. Ce valoare normală are pH-ul sucului pancreatic?
_______________________________________________________________________
57
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
_______________________________________________________________________
10. Ce este tripsina şi cum se activează? Dar lipaza?
_______________________________________________________________________
11. Ce este amilaza pancreatică?
_______________________________________________________________________
12. Ce este enterokinaza?
_______________________________________________________________________
13. Ce este secretina? Dar colecistokinina?
_______________________________________________________________________
14. Ce efect are stimularea vagală asupra secreţiei pancreatice?
_______________________________________________________________________
15. Ce este polipeptidul pancreatic?
_______________________________________________________________________
16. Ce este glucagonul?
_______________________________________________________________________
17. Care sunt hormonii implicaţi în reglarea umorală a secreţiei pancreasului exocrin?
_______________________________________________________________________
18. Enumeraţi alimente care constituie substratul de acţiune al tripsinei.
_______________________________________________________________________
19. Enumeraţi alimente care constituie substratul de acţiune al lipazei.
_______________________________________________________________________
20. Enumeraţi alimente care constituie substratul de acţiune al amilazei.
58
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
_______________________________________________________________________
21. Enumeraţi metode de explorare a funcţiei pancreasului exocrin.
_______________________________________________________________________
22. Ce semnificaţie are eliminarea fibrelor musculare, amidonului şi grăsimilor nedigerate în
materiile fecale?
_______________________________________________________________________
59
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1
Pacientul S.N., de gen masculin, cu vârsta de 55 de ani, solicită consult medical pentru dureri
atroce în etajul abdominal superior. Durerea este “în bară” și are tendința de a cuprinde
întregul abdomen. Simptomele au debutat brusc la 2 ore după o masă festivă, la care pacientul
a consumat excesiv proteine, lipide și alcool.
În antecedente, pacientul afirmă existența unor episoade cu durere de tip colică biliară și
stabilirea diagnosticului de litiază biliară.
Examinarea clinică indică: pacient supraponderal, anxios, în poziție antalgică (ghemuit, cu
pumnii stânși pe abdomen), transpirat, cu extremități reci, tahicardie, hipotensiune arterială cu
tendință de evoluție rapidă spre stare de șoc.
Examenul clinic al abdomenului exclude sindromul de “abdomen acut chirurgical”.
Teste de laborator:
Amilaza, izoamilaza P, lipaza și tripsina au valori serice crescute de 2-3 ori față de
normal;
Amilazurie crescută;
Leucocitoză peste 16.000 leucocite/mm3;
Hiperglicemie peste 11 mmol/litru (200 mg/dl) și glicozurie;
LDH (lacticdehidrogenaza) serică peste 400 UI/litru;
AST (aspartat aminotransferaza) serică peste 250 UI/litru; denumiri sinonime: AST/
GOT/ASAT
Fosfataza alcalină are valori crescute.
Temă
Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie sau la alte discipline şi din documentarea suplimentară,
puteţi să rezolvați următoarele cerințe?
din rezultatele investigațiilor, puteți deduce organul care determină simptomele
pacientului?
puteţi indica numele celor mai frecvente boli care interesează acest organ?
din debutul simptomatologiei, puteţi indica factorii delanşatori pentru pancreatita acuta
de care suferă acest pacient?
cunoscând efectele tripsinei, puteţi descrie consecinţele unei concentraţii crescute de
tripsină şi a eliberării ei în sânge?
60
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
Caz 2
Pacientul C.P., sex masculin, vârstă 60 de ani, solicită consult medical pentru: astenie fizică,
inapetență, scădere ponderală instalată lent, insidios, dar cu evoluție progresivă, asociate cu
dureri difuze, nesistematizate în etajul abdominal superior și modificări ale tranzitului intestinal
și materiilor fecale.
În antecedente, pacientul afirmă un puseu infecțios sever cu virus urlian, alcoolism cronic și
dezechilibre alimentare.
Examinarea clinică indică: bolnav subponderal, astenic, palid, denutrit, cu meteorism
abdominal (balonare).
Materiile fecale au consistență moale, aspect păstos, grăsos, miros fetid sau acrișor rânced.
Prezintă creatoree, steatoree și resturi alimentare nedigerate.
Examinările clinice și imagistice nu indică existența unui sindrom neoplazic.
Teste de laborator:
Amilaza și lipaza pancreatice au valori normale sau ușor scăzute în ser;
Fosfataza alcalină are valori crescute;
Dozarea tripsinogenului în ser indică valori scăzute semnificativ pentru secreția
enzimatică insuficientă;
Testul de stimulare cu secretină indică valori scăzute pentru cantitatea de suc
pancreatic și pentru enzimele secretate de pancreasul exocrin;
Testul secreției urinare D-xiloză este normal, iar testul cu bentiromidă este modificat,
situație specifică în cazul pacienților cu steatoree de origine pancreatică;
Testul Schilling indică absorbție scăzută pentru vitamina B12;
Examenul materiilor fecale indică prezența proteinelor, lipidelor și resturi alimentare
nedigerate.
Pe baza simptomatologiei, examenului clinic și testelor de laborator s-a stabilit
diagnosticul de pancreatită cronică.
Temă
Explicați sindromul de malabsorbție și sindromul de maldigestie, precum și modificările
materiilor fecale la pacienții cu pancreatită cronică.
61
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
5
FIZIOLOGIA FICATULUI ŞI A SECREŢIEI BILIARE
5.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Ficatul este un organ situat predominant în partea dreaptă a etajului abdominal superior,
sub diafragm, având greutatea de aproximativ 1 – 1,5 kg. Are
4 lobi: stâng, drept, caudat şi pătrat. Structura sa este
lobulară, un lobul fiind format din: hepatocite, vase arteriale,
venoase, limfatice şi porţiunea incipientă a canaliculelor
biliare.
Canaliculele biliare intrahepatice converg, alcătuind
canalele biliare perilobulare, care vor forma canalele
hepatice drept şi stâng; la nivelul hilului, cele două se unesc
şi formează canalul hepatic comun. Canalul hepatic se
continuă prin canalul coledoc, cu o derivaţie, canalul cistic, la
extremitatea căruia se
Figura 5.1. Căile biliare găseşte vezicula biliară (fig.
nr. 5.1.) extrahepatice
Principalele funcţii ale ficatului sunt:
funcţia de glandă exocrină - ficatul secretă bilă, cu rol în absorbţia intestinală a lipidelor
şi vitaminelor liposolubile şi eliminarea colesterolului;
funcţia excretoare, prin secreţia biliară se elimină din organism pigmenţi biliari,
colesterol, medicamente, fenolftaleină, săruri iodate (proprietate care stă la baza
opacifierii căilor biliare extrahepatice şi a colecistului la examenul radiologic) şi alţi
produşi rezultaţi din metabolism;
funcţia de rezervor de sânge, ficatul având un debit sanguin foarte mare, de cca. 20%
din debitul cardiac;
rol important în termoreglare, sângele din venele suprahepatice având cea mai ridicată
temperatură din organism, aproximativ 400C;
funcţia de veritabil laborator central al organismului, prin intervenţia în metabolismul
intermediar al carbohidraţilor, lipidelor şi proteinelor;
funcţia de menţinere a homeostaziei hidroelectrolitice;
funcţia hematopoietică, de generare a celulelor sanguine doar în viaţa antepartum;
funcţia de depozit de vitamine: A, B12, D, E, K şi ioni: fier şi cupru;
funcţia antitoxică prin detoxifierea substanţelor toxice endogene sau exogene, cu
ajutorul enzimelor şi factorilor de detoxifiere existenţi în acest organ;
funcţia de apărare, având rol important în imunitate, prin activitatea celulelor Kupffer.
Bila reprezintă produsul de secreţie exocrină, continuă, elaborată de celulele parenchimatoase
hepatice care are rol în digestia şi absorbţia intestinală. Secreţia biliară, în cantitate de
aproximativ 250-1100 ml/zi se drenează în canaliculele biliare intrahepatice; apoi ea este
colectată în canalul hepatic, iar de aici trece în canalul coledoc, prin care se varsă în duoden. În
final, bila ajunge prin canalul cistic în vezicula biliară. În vezicula biliară se depozitează şi se
62
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
concentrează prin absorbţia apei, în perioadele dintre mese. După concentrare, se elimină
intermitent în duoden, în perioadele digestive, prin contracţia veziculei biliare şi relaxarea
sfincterului Oddi.
Bila reprezintă o cale de eliminare pentru:
anumiţi produşi endogeni, cum sunt pigmenţi biliari rezultaţi din catabolismul
hemoglobinei, colesterol, lecitine etc.;
unele substanţe exogene ca săruri ale metalelor grele, coloranţi, diverse droguri etc.;
sărurile acizilor biliari, sintetizaţi din colesterol de către hepatocite.
Prin sărurile biliare, bila, deşi nu conţine nicio enzimă digestivă, deţine rol în
prelucrarea şi absorbţia lipidelor.
5.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale bilei
Aspect. Bila hepatică, notată cu C, are o culoare galben-aurie şi este limpede.
Bila veziculară B este brun închis sau verde, cu aspect tulbure, datorită resturilor
epiteliale şi sărurilor de calciu conţinute şi filantă, datorită mucusului.
Cantitate: 250-1100 ml/zi.
pH-ul este în funcţie de bilă, având valori între 5,6-8,6, cu variaţii dependente de alimentaţie,
mai alcalin în alimentaţia vegetariană şi mai acid în cea în care predomină produse de natură
animală.
bila C (hepatică) are un pH uşor alcalin (7,8-8,6).
bila B (veziculară) are un pH mai acid (5,6-7), iar atunci când nu se acidifică suficient,
sărurile de calciu vor precipita şi vor forma calculi.
Densitate:
1010-1012 g/cm3, pentru bila hepatică C
1012-1040 g/cm3 pentru bila veziculară B.
Presiunea osmotică. Bila este o soluţie aproape izotonă cu sângele (310 mOsm/l), deşi suma
electroliţilor biliari este mult mai mare, comparativ cu plasma. Acest lucru se datorează faptului
că sărurile biliare, la pH alcalin, se comportă ca anioni care formează agregate osmotic inactive
cu unii cationi. Prin urmare, nu toţi cationii existenţi în bilă participă la realizarea presiunii
osmotice. Punctul crioscopic sau temperatura de îngheţ, o măsură indirectă a presiunii
osmotice, este de - 0,540 până la - 0,63 0C pentru bila veziculară B.
Compoziţia bilei este complexă, fiind foarte diferită (tabel nr. 5.1.), deoarece bila din colecist se
concentrează până la de 10 ori, prin reabsorbţia de apă şi electroliţi, față de cea hepatică.
Electroliţii principali ai bilei sunt cationii de Na+ şi K+ şi anionii Cl- şi HCO3-. Din studiul
constituţiei chimice, reiese că bila nu este un suc digestiv propriu-zis, deoarece nu conţine
enzime. Cu toate acestea, deţine rol important în digestia lipidelor, prin acizii biliari.
Principalii constituienţi ai bilei sunt:
acizii biliari şi sărurile biliare;
pigmenţii biliari;
colesterolul;
apa şi electroliţii.
63
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
65
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
Pigmenţii biliari
Sunt cei care dau coloraţia galben-verzuie, caracteristică bilei şi sunt reprezentaţi
predominant de bilirubină şi urobilinogen.
Pigmenţii biliari NU au roluri digestive, dar imprimă coloraţia specifică bilei, urinii şi materiilor
fecale. De asemenea, prin dozarea lor aflăm informaţii despre starea funcţională a ficatului.
Pigmenţii biliari reprezintă produşii de degradare ai hemoglobinei, provenită din hematiile
distruse în procesul de hemoliză fiziologică.
Odată ce eritrocitele îmbătrânite sunt sechestrate şi lizate, hemoglobina este catabolizată
rapid:
aminoacizii sunt eliberaţi prin proteoliză şi apoi neutralizaţi sau metabolizaţi;
grupul hem este catabolizat de un sistem oxidativ microzomal, inelul porfirinic fiind
convertit în pigmenţi biliari, care sunt eliminaţi prin ficat;
fierul, eliberat în cursul catabolismului hemului, este iniţial încorporat în feritină
(proteina de depozit), în final fiind transportat la precursorii eritrocitari medulari de
către transferină, o proteină plasmatică care leagă fierul.
Bilirubina este produsă în macrofage, prin catabolismul enzimatic al fracţiunii hem din diverse
hemoproteine. 80% din bilirubina circulantă derivă din eritrocitele îmbătrânite, care la sfârşitul
vieţii lor normale, de aproximativ 120 de zile, sunt distruse de celulele reticuloendoteliale.
Oxidarea hemului generează biliverdină, care este metabolizată în bilirubină.
Bilirubina astfel formată circulă în sânge, fiind transportată la ficat sub forma unui
complex solubil bilirubină-albumină. La nivel hepatic, bilirubina se conjugă cu acidul glucuronic,
sub acţiunea glucuronil transferazelor.
Bilirubina conjugată este transportată în canaliculele biliare, de unde este deversată,
împreună cu bila, în căile biliare şi apoi în intestin, unde suferă reduceri succesive, cu formare
de urobilinogen şi stercobilinogen. Stercobilinogenul şi o mică parte din urobilinogen sunt
eliminate prin fecale; cea mai mare parte a urobilinogenului este reabsorbită intestinal,
ajungând prin circulaţia portală la ficat (circuitul entero-hepatic), de unde este reexcretată prin
bilă.
Bilirubina neconjugată sau indirectă are o concentraţie plasmatică, determinată de
rata cu care bilirubina nou sintetizată intră în plasmă (turnover-ul bilirubinei) şi de rata
eliminării bilirubinei de către ficat (clearance-ul hepatic al bilirubinei).
Bilirubina directă (BD), conjugată este hidrosolubilă, cu reactivitate crescută şi dă o
reacţie directă de culoare cu reactivul diazo. Creşterea BD în ser se asociază cu excreţia
redusă de pigment conjugat din ficat şi bilă şi cu apariţia acestui pigment în urină.
Bilirubina totală reprezintă: Bilirubina neconjugată (indirectă) +
Bilirubina conjugată (directă)
Colesterolul
Se găseşte în bila hepatică în concentraţie de 80-180 mg%, iar în cea colecistică în
cantităţi de 10 ori mai mari. Colesterolul biliar este în cea mai mare parte produsul de sinteză al
celulelor hepatice şi doar într-o mică proporţie este de provenienţă sanguină.
Colesterolul, ajuns în intestin împreună cu bila, este în parte transformat în coprosterol
sub acţiunea florei bacteriene şi eliminat prin fecale, iar în parte, este reabsorbit în segmentele
proximale ale colonului şi ajunge din nou la ficat.
Bila mai conţine fosfolipide, dintre care menţionăm lecitina, care în combinaţie cu
sărurile biliare şi colesterolul, împiedică formarea de calculi de colesterol.
66
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
67
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
Eprubeta 1 Eprubeta 2
martor Probă
Soluţie săruri - 3-4 ml
biliare
Apă distilată 3-4 ml -
Ulei de măsline 1 ml 1 ml
se amestecă, prin agitare, se amestecă, prin agitare,
conţinutul eprubetei conţinutul eprubetei
Tabelul nr. 5.2. Tehnica pentru evidenţierea acţiunii de emulsionare a grăsimilor
Rezultate:
Eprubeta 1, martor: în absenţa sărurilor biliare, lipidele nu se ”dizolvă” în apă: se
evidenţiază două straturi nemiscibile.
Eprubeta 2, probă: în prezenţa sărurilor biliare, lipidele devin hidrosolubile şi se
formează o emulsie stabilă.
B. Evidenţierea acţiunii de scădere a tensiunii superficiale a lichidelor în care se află
sărurile biliare, prin reacţia Hay.
Principiul metodei:
Floarea de sulf în pulbere fină, presărată la suprafaţa apei sau a urinei normale, se
menţine la suprafaţă. În cazul în care apa sau urina conţin săruri biliare, ea cade în porţiunea
inferioară a vasului, în 2-3 minute, prin scăderea tensiunii superficiale.
Materiale necesare:
soluţie săruri biliare sau urină (care conţine săruri biliare)
floare de sulf în pulbere fină
apa distilata
pahare Berzelius.
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind două pahare Berzelius: martor şi probă (tabel nr. 5.3.).
Paharul 1-martor Paharul 2-probă
Soluţie săruri - 5 -6 ml
biliare
Apă distilată 5-6 ml -
Floare de sulf presărată uşor, de la presărată uşor, de la mică
mică înălţime, pe înălţime, pe suprafaţa
suprafaţa lichidului lichidului
Tabelul nr. 5.3. Substanţele utilizate şi tehnica de lucru pentru metoda Hay
Rezultate:
Paharul 1-martor: floarea de sulf se menţine la suprafaţa lichidului
Paharul 2-probă: floarea de sulf nu se menţine la suprafaţa lichidului şi cade în
porţiunea inferioară a paharului, datorită acţiunii de scădere a tensiunii superficiale a
sărurilor biliare.
C. Evidenţierea acţiunii hidrotrope a sărurilor biliare. Solubilizarea acizilor graşi.
Principiul metodei:
Sărurile biliare au proprietatea de a solubiliza acizii graşi, rezultaţi din hidroliza lipidelor
sub influenţa lipazei, la nivelul duodenului şi de a forma împreună cu aceştia complecşi
coleinici, care reprezintă una dintre formele de absorbţie a lipidelor, la nivelul intestinului. În
laborator, vom utiliza ca lipid săpunul, iar în locul lipazei vom folosi acidul sulfuric.
68
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
Materiale necesare:
soluţie săruri biliare sau bilă diluată
acid sulfuric diluat
soluţie săpun
eprubete, pipete, stativ.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se introduc 5-6 ml soluţie diluată de săpun, peste care se adaugă câteva
picături de acid sulfuric diluat, care hidrolizează grăsimile, desfăcându-le în acizi graşi şi glicerol.
Se observă apariţia unui precipitat, datorită faptului că acizii graşi nu sunt hidrosolubili şi
precipită în porţiunea inferioară a eprubetei. Se adaugă apoi 3-4 ml soluţie de săruri biliare.
Rezultate:
După agitare, se remarcă solubilizarea precipitatului de acizi graşi format anterior, ceea
ce ne indică acţiunea hidrotropă a sărurilor biliare.
69
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
Bilirubina totală:
0,8-1
Copii şi adulţi
Studiu individual
71
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
_____________________________________________________________________________
2. Care este principiul metodei de evidențiera a acțiunii de emulsionare a grăsimilor de
către sărurile biliare? Care sunt rezultatele obţinute?
_____________________________________________________________________________
3. Care este principiul metodei de evidențiera a acțiunii de scădere a tensiunii superficiale
a lichidelor în care se află sărurile biliare? Care sunt rezultatele obţinute?
_____________________________________________________________________________
4. Care este principiul metodei de evidențiere a acțiunii hidrotrope a sărurilor biliare? Ce
rezultate obţineţi?
_____________________________________________________________________________
5. Care este principiul reacţiilor de evidenţiere a pigmenţilor biliari. Ce culori obţineţi şi de
ce?
_____________________________________________________________________________
6. Desenaţi şi coloraţi câte o eprubetă din care să se vadă rezultatele pentru reacţiile
Trousseau – Rosin şi Franke.
_____________________________________________________________________________
7. Care sunt pigmenţii biliari? Ce rol au?
_____________________________________________________________________________
8. Care sunt valorile normale, la adult, ale bilirubinei neconjugate, conjugate şi totale în
sânge?
_____________________________________________________________________________
9. Enumerați situații în care cresc bilirubina conjugată şi neconjugată.
_____________________________________________________________________________
72
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
__________________________________________________________________________
12. Enumerați acizii biliari.
__________________________________________________________________________
13. Care sunt sărurile biliare şi care este precursorul acestora?
__________________________________________________________________________
14. Care sunt rolurile sărurilor biliare în digestie?
__________________________________________________________________________
15. Care este compoziţia bilei? Enumerați componentele principale.
__________________________________________________________________________
16. Argumentaţi de ce este nevoie în organism de bilă.
___________________________________________________________________________
17. Ce sunt substanţele coleretice? Daţi exemple de astfel de substanţe.
___________________________________________________________________________
18. Care sunt căile biliare?
____________________________________________________________________________
19. Enumeraţi rolurile ficatului.
20. Ce culoare vor avea tegumentele, sclerele şi mucoasele unei persoane care are
bilirubina totală de 15 mg/dl? Cum numiţi această situaţie?
73
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1
Nou-născut la termen, prezintă la aproximativ 36 de ore după naștere, o colorație tegumentară
galbenă, la început pe față, care apoi progresează spre restul corpului, la care se asociază și
colorarea sclerelor. Ficatul și splina au dimensiuni normale; scaunele și urinile au aspect
normal, iar apetitul nu este afectat. Datele de laborator evidențiază o creștere a bilirubinei
totale, cu creșterea peste valorile normale a bilirubinei indirecte (neconjugată).
Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie şi din documentarea suplimentară, puteţi să faceţi
următoarele comentarii?
este vorba despre o afecțiune fiziologică sau patologică?
puteţi explica de ce apar modificările respective?
ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?
ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine
terapeutică?
Caz 2
Pacient de sex masculin, consumator zilnic de alcool de peste 8 ani, se internează pentru
distensie de volum a abdomenului, icter sclero-tegumentar, astenie fizică marcată.
Examenul obiectiv: icter sclero-tegumentar, edeme gambiere, retracția aponevrozei palmare
(semnul Dupuytren), steluțe vasculare la nivelul toracelui, limbă carminată. Zgomote cardiace
ritmice, tensiune arterială normală; abdomen destins de volum prin lichid de ascită, cu
circulație colaterală pe flancuri. Abdomen cu matitate deplasabilă pe flancuri; ficat la 3 cm sub
rebordul costal, cu marginea inferioară ascuțită; splină palpabilă.
Teste de laborator:
hemoglobina ușor scăzută, număr de trombocite scăzut, modificări ale indicilor
coagulării;
BT=8,1 mg%, BD=5,1 mg%, BI=3 mg%;
gama-GT crescut, transaminazele crescute (cu o creștere în special a GOT);
fosfatază alcalină crescută, colesterol ușor crescut, albumine serice scăzute;
electroforeză (creșterea gama-globulinelor), imunoelectroforeză (creșterea IgA);
antigenul HBs și anticorpii anti-virus C absenți.
74
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
75