Tabelul 1 - Evoluția comparative a stiinței didacticii [9]

Etapa Etapa Etapa

Didacticii Didacticii moderne- didacticii
tradiţionale de tip postmoderne-
-de tip psihocentrist/sociocentrist de tip curricular
magistrocentrist (sf. secolului XIX-înc.sec. (sec.XX-XXI)
(sec. XVII – XIX) XX)

- accent pe - accent pe activitatea de - accent pe activitatea

activitatea de predare – învăţare; complexă de predare -
predare; - curentul psihocentrist învăţare - evaluare;
- percepţiaca sursă sau sociocentrist; -curentul
principală a - dirijarea psihologică tehnocentrist;
cunoaşterii; sau socială a învăţării. - autodirijarea
- dirijarea învăţării.
autoritară a
învăţării.

Procesul de învăţământ are un caracter predominant formal, se

desfăşoară în mod special în şcoala de diferite tipuri şi niveluri.
Didactica are în centrul preocupărilor sale tehnologia procesului de
învăţământ (metodele, mijloacele şi formele de organizare şi evaluare a
procesului educational), incluzând [11, 12]:

o Analiza situaţiei de plecare, a intrărilor privind

procesul instructiv-educativ;
o Analiza procesului instructiv- educativ şi a
normativităţii acestuia;
o Teoria obiectivelor;
o Teoria conţinuturilor;
o Teoria strategiilor didactice şi a metodologiei;
o Teoria evaluării;
3
 o Teoria lecţiei: tipologie, proiectare, forme de
organizare, design instrucţional, managementul
clasei.

În esență, Didactica generală

 este o parte a teoriei pedagogice;

 are ca obiect de studiu procesul de învăţământ analizând
componentele acestuia: predare-învăţare-evaluare;
 oferă Didacticilor speciale o teorie generală a procesului
de învăţământ;
 orientează didacticile speciale spre descoperirea şi
rezolvarea unor probleme specifice, legate de predarea-
învăţarea-evaluarea achiziţiilor specifice unui obiect de
învăţământ

Aplicarea Didacticii generale la predarea unei anumite discipline de

învăţământ constituie Didactica specialăsau metodica predării
specialităţii.

1. INFORMȚII PRELIMINARE REZULTATE

DIN ANALIZA CURRICULUMULUI
NAȚIONAL
1.1.Conceptul de curriculum. Tipurile de curriculum
operant în sistemul din România
Conceptul de curriculum este un concept cheie pentru întreaga
activitate didactică în general,dar și pentru Didactică și pentru Teoria și
practica educației, în special. Etimologia cuvântului provine din limba
latină, din curriculum (sg.) curricula (pl.), care înseamnă alergare,
cursă, drum.

4
 Primele conotații educaționale ale conceptului de curriculum au
apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în documentele
universităților medievale din Leiden (Olanda), în 1582 și Glasgow
(Scoția), în 1633[9].
În accepție modernă, în sens larg, curriculum nu vizează numai
conținuturile instructiv-educative incluse în programele școlare și
universitare (planuri de învățământ, programe școlare, manuale, arii de
studii, arii tematice, subiecte punctuale etc.) ci și sistemul experiențelor
de învățare și formare, directe și indirecte ale elevilor și studenților,
experiențe corespunzătoare celor trei mari categorii de educație, care se
îmbină și se completează reciproc: educația formală, neformală și
informală[15].
Cu alte cuvinte, curriculum are sensul de proiect pedagogic,
care evidențiază multiplele și complexele interdependențe care se
stabilesc între competențele specifice, conținuturile instructiv-
educative, strategiile de predare și învățare în școală și în afara școlii și
strategiile de evaluare a activității educaționale[15].
Curriculum-ul își propune să sublinieze importanța
competențelor specifice atât la nivelul macropedagogiei cât și la nivelul
micropedagogiei. Punctul de plecare la nivelul ”micro” îl reprezintă
atâtconținuturile stabilite în manualele școlare cât și competențele
generaledorite a se forma la elevi.Pe baza acestora se formulează
competențele specifice,competentele derivate din cele specifice, în
funcție de care se stabilesc experiențele de învățare cele mai adecvate
pentru elevi, strategiile de învățare și de predare, strategiile de evaluare
a randamentului școlar și după derularea activității didactice și
realizarea feed-back-ului-strategiile de reglare a activității didactice.
Sistemul de învățământ din România încorporeză următoarele
tipuri de curriculum operant:

5
 - curriculum nucleu (CN) este trunchiul comun,
obligatoriu, adică numărul minim de ore, de la
fiecare disciplină obligatorie, prevăzută în planul de
învățământ. Actualele programe școlare pe
discipline de studiu cuprind: competențe generale,
competențe specifice, conținuturile învățării și
standardele curriculare de perfomanță, obligatorii
pentru toți elevii. Astfel, se asigură respectarea
dreptului, a egalității șanselor de acces a tuturor
indivizilor la învățământ public.
CURRICULUM NAŢIONAL = CURRRICULUM OFICIAL =
CURRICULUM FORMAL = CURRRICULUM INTENŢIONAT =
CURRICULUM APLICAT
Curriculum-ul național este unicul sistem de referință
pentru diferitele tipuri de evaluări și examinari externe
(naționale) din sistem și pentru elaborarea standardelor
curriculare de performanță.
- curriculum la decizia școlii (CDȘ) asigură
diferența de ore dintre curriculum-ul nucleu și numărul minim
sau maxim de ore pe săptămână, pentru fiecare disciplină
școlară prevăzută în planurile-cadru de învățământ, pe an de
studiu.
C.D.Ş.:
- curriculum aprofundat - de recuperare, cu notare pe disciplina sursă;
- curriculum extins din programa cu asterisc – cu notare pe disciplina
susrsă;
- opţionale – din lista oferită de minister

6
Opţionale
- disciplină nouă – un obiect de studiu nou
- integrat – în jurul ariei curriculare
În cadrul acestui tip de proiect pedagogic, competențele și
elementele de conținut științific cuprinse în programele școlare ale
disciplinelor obligatorii, sunt facultative, parcurgerea lor fiind decisă la
nivelul instituției școlare.
Conform art. 66 din Legea educației naționale 1/2011[17]:
”(1) Numărul de ore alocat disciplinelor din planurile-cadru de
învățământ este de maximum 20 de ore pe săptămană la învățământul
primar, 25 de ore pe săptămână la învățământul gimnazial și 30 de ore
pe săptămână la învățământul liceal. Aceste ore sunt alocate atât pentru
predare și evaluare, cât și pentru învățarea în clasă, asistată de cadrul
didactic, a conținuturilor predate, conform prezentei legi.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), numărul maxim de
ore poate fi depășit cu numărul de ore prevăzute pentru studierea limbii
materne, a istoriei și tradiției minorităților naționale și a învățământului
bilingv.
(3) În cadrul Curriculumului național, disciplinele obligatorii au
o pondere de 80% în planurile-cadru de la nivelul învățământului
obligatoriu și de 70% în cele de la nivelul liceului.
(4) În cadrul Curriculumului național, disciplinele opționale au
o pondere de 20% în planurile-cadru pentru învățământul obligatoriu și
de 30% în cele pentru liceu.
(5) Pentru fiecare disciplinăși domeniu de studiu, programa
școlară acoperă 75% din orele de predare și evaluare, lăsând la
dispoziția cadrului didactic 25% din timpul alocat
disciplinei/domeniului de studiu respectiv. În funcție de caracteristicile
elevilor și de strategia școlii din care face parte, profesorul decide dacă

7
procentul de 25% din timpul alocat disciplinei/domeniului de studiu
este folosit pentru învățare remedială, în cazul copiilor cu probleme
speciale, pentru consolidarea cunoștințelor sau pentru stimularea
elevilor capabili de performanțe superioare, conform unor planuri
individuale de învațare elaborate pentru fiecare elev.”

1.2. Arii curriculare. Cicluri curriculare

Aria curriculară reprezintă un grup de discipline care au în comun

obiective și metodologii și care oferă o viziune multidisciplinară și/sau
multidisciplinară asupra obiectelor de studiu[16].
Curriculum-ul Național din România cuprinde 7 arii curriculare,
desemnate pe baza unor principii psihopedagogice. Ariile curriculare
sunt în conformitate cu finalitățile învățământului. Ele țin seama de
importanța diferitelor domenii culturale care structurează personalitatea
umană și de conexiunile dintre acestea.
Cele șapte arii curriculare sunt [19]:
- Limbă și comunicare;
- Matematică și științe;
- Om și societate;
- Arte;
- Educație fizică și sport;
- Tehnologii;
- Consiliere și orientare.

8
 1.3. Documente școlare

1.3.1. Planul - cadru de învățământ

Planul – cadru de învățământ reprezintă documentul reglator

esențial care jalonează resursele de timp ale procesului de predare-
învățare[16].
Planurile-cadru pentru învățământul obligatoriu oferă o soluție de
optimizare a bugetului de timp: pe de o parte sunt cuprinse activități
comune tuturor elevilor din țară în scopul asigurării egalității de șanse
a acestora; pe de altă parte, este prevăzută activitatea pe grupuri/clase
de elevi în scopul diferențierii parcursului școlar, în funcție de
interesele, nevoile și aptitudinile specifice ale elevilor [6].
În acest fel, unitățile școlare devin responsabile într-o mai mare
măsură față de calitatea învățării.
Planurile cadru de învățământ au prevăzute atât ore pentru
disciplinele din trunchiul comun (TC) cât și ore pentru disciplinele la
alegerea școlii (CDȘ). Școlile au, în acest sens, libertatea de a-și
diversifica oferta educațională în funcție de oferta de pe piața muncii,
specificul local, dar și de preferințele elevilor.
Planul cadru de învățământ prevede numărul minim și maxim de
ore.Astfel [11]:
- numărul minim și maxim de ore pe săptămână,
pentru fiecare clasă;
- numărul minim și maxim de ore pe săptămână,
pentru fiecare arie curriculară;
- numărul minim și maxim de ore pe săptămână,
pentru fiecare disciplină.

9
 1.3.2. Programa școlară

Actualele programe școlare au fost elaborate din perspectiva trecerii

de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective (elaborat și
implementat în sistemul românesc de învățământ la mijlocul anilor ’90)
la modelul centrat pe competențe.
Programa școlară este parte componentă a curriculumului național
și reprezintă documentul școlar de tip reglator, fiind instrumentul de
lucru al profesorului, care stabilește oferta educațională care urmează a
fi realizată în bugetul de timp alocat pentru un parcurs determinat,
pentru fiecare disciplină, în conformitate cu statutul și locul disciplinei
în planul-cadru de învîțământ [18].
a) Competențe generale
Competențele sunt definite ca anasambluri de cunoștințe,
deprinderi și atitudini care urmează să fie formate până la sfârșitul
școlarității obligatorii, necesare fiecărui îndivid pentru dezvoltare
personală, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.
Structura acestor competențe se realizează la intersecția mai multor
paradigme educaționale și vizează și aspecte inter și transdiciplinare,
metacognitive, realizabile prin contribuția mai multor arii curriculare.
Competențele generale se definesc pentru fiecare disciplină de
studiu și se formează pe durata învățământului preuniversitar. Acestea
au un grad ridicat de generalitate și complexitate.
b) Competențe specifice și conținuturi
Competențele specifice se formează pe parcursul unui an de studiu,
sunt deduse din competențele generale și sunt etape în formarea
acestora.

10
 METODOLOGIA DE APLICARE A PROGRAMEI DE EDUCAȚIE
TEHNOLOGICĂ [18]
Modulele trebuie abordate îninterdependenţă şi în corespondenţă
cu activitatea socială şi economică.
Programele şcolare sunt concepute pentru trunchiul comun şi au
învedere:
- curriculumul nucleu(pentru clasele cu1oră/săptămână);
- curriculum lnucleu extins(pentru clasele cu2 ore/săptămână)
marcat prin asterisc(*).
Conţinuturile marcate prin asterisc(*) reprezintă elemente ale
curriculumului extins, profesorul de Educaţie tehnologică având
libertatea de a decide asupra realizării lor şi nu fac obiectul
evaluărilor naţionale.
Profesorul, fiind managerul clasei de elevi, stabileşte ponderea
activităţilor teoretice şi a celor practice.
În viziunea noii proiectări curriculare, profesorului de Educaţie
tehnologică i se atribuie un plus de libertate în alegerea metodelor şi
tehnicilor didactice.
Activitatea didactică este orientată spre lucrul în echipă,
încurajând iniţiativa şi stimulând creativitatea.

11