1sinteze de Curs - Drept Penal .Parte Generala 2 Drept

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI
Prof. univ. dr. GHEORGHE BICĂ

(coordonator)
Conf. univ. dr. GHEORGHE ALECU Conf. univ dr. ROXANA IFRIM
Conf. univ.dr. DENISA POPESCU Lector univ. dr. CRISTINA DINU
Lector univ. dr. ALIN LUPU Asist. univ.dr. ADRIANA SANDU
DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ
CURS UNIVERSITAR
EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2016
CUPRINS
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE ....................................................................... 21
SECȚIUNEA I
DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT ....................................... 21
1. Noţiunea de drept penal ..................................................................... 21
2. Necesitatea dreptului penal ................................................................ 22
3. Obiectul dreptului penal ..................................................................... 22
4. Caracterele dreptului penal ................................................................ 24
5. Scopul dreptului penal ....................................................................... 25
6. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept ............................. 25
7. Sarcinile dreptului penal .................................................................... 27
SECȚIUNEA A II-A
ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL ............................................................... 27
1. Noţiune ............................................................................................... 27
2. Obiectul ştiinţei dreptului penal ......................................................... 28
3. Sarcinile ştiinţei dreptului penal ........................................................ 28
4. Ştiinţa dreptului penal în România .................................................... 29
SECȚIUNEA A III-A
IZVOARELE DREPTULUI PENAL ........................................................ 31
1. Noţiunea de izvor de drept penal ....................................................... 31
CAPITOLUL II
LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE ................................. 34
SECȚIUNEA I
PRINCIPII GENERALE ........................................................................... 34
1. Consideraţii preliminare privind legea penală, legalitatea incriminării
şi legalitatea sancţiunilor de drept penal ................................................ 34
1.1. Considerații privind noțiunea de lege penală .............................. 34
1.2. Legalitatea incriminării ............................................................... 34
1.3. Legalitatea sancţiunilor de drept penal ....................................... 35
2. Aplicarea legii penale ........................................................................ 36
2.1. Noțiune ........................................................................................ 36
2.2. Elementele în raport cu care se aplică legea penală .................... 37
6
SECŢIUNEA A II-A
APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP .................................................. 38
1. Consideraţii generale ......................................................................... 38
2. Principiul activităţii legii penale ........................................................ 38
3. Aplicarea legii penale de dezincriminare........................................... 41
4. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a
cauzei ..................................................................................................... 42
5. Aplicarea legi penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei ..................................................................................................... 44
6. Aplicarea legii penale temporare ....................................................... 45
SECŢIUNEA A III-A
APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ............................................. 46
1. Consideraţii preliminare ..................................................................... 46
2. Principiul teritorialităţii legii penale .................................................. 46
2.1. Excepţii de la principiul teritorialităţii ........................................ 48
3. Principiul personalităţii legii penale .................................................. 55
4. Principiul realităţii legii penale .......................................................... 56
5. Principiul universalităţii legii penale ................................................. 56
6. Prioritatea tratatelor internaţionale în raport cu legea penală română .... 58
7. Extrădarea .......................................................................................... 58
7.1. Noţiunea, natura juridică şi felurile extrădării ............................ 58
7.2. Condiţiile extrădării .................................................................... 59
7.3. Excepţii de la regula extrădării ................................................... 61
7.4. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării ............................. 65
7.5. Organele competente în efectuarea extrădării ............................. 65
CAPITOLUL III
NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE ................................................................ 66
SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE ................................................................. 66
1. Infracţiunea ca noţiune juridică ......................................................... 66
1.1. Conceptul infracţiunii ................................................................ 66
1.2. Premisele existenţei infracţiunii .................................................. 67
1.3. Noţiunea de infracţiune ............................................................... 67
2. Infracţiunea ca instituţie juridică ....................................................... 68
7
2.1. Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal ............... 68
2.2. Cadrul reglementării.................................................................... 69
SECŢIUNEA A II-A
TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII .................................. 69
1. Faptă prevăzută de legea penală ......................................................... 69
2. Faptă săvârşită cu vinovăţie ............................................................... 70
2.1. Vinovăţia şi aspectul subiectiv al infracţiunii ............................ 70
2.2. Definiţia vinovăţiei...................................................................... 71
2.3. Formele vinovăţiei ...................................................................... 72
2.3.1. Intenţia şi modalităţile ei ...................................................... 72
2.3.2. Culpa şi modalităţile sale...................................................... 73
2.3.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia) ......................................... 74
3. Faptă nejustificată .............................................................................. 75
4. Faptă imputabilă persoanei care a săvârşit-o ..................................... 76
CAPITOLUL IV
CONŢINUTUL INFRACŢIUNII ................................................................. 78
SECŢIUNEA I
ASPECTE GENERALE ............................................................................ 78
1. Noţiune şi caracterizare...................................................................... 78
1.1. Concept........................................................................................ 78
1.2. Conţinutul infracţiunii şi noţiunea de infracţiune ....................... 78
2. Structura conţinutului infracţiunii ...................................................... 78
2.1. Obiectul infracţiunii .................................................................... 79
2.1.1. Noţiune ................................................................................. 79
2.1.2. Condiţii privitoare la obiect în conţinutul infracţiunii ......... 79
2.1.3. Categorii de obiecte ale infracțiunii ..................................... 79
2.2. Subiecţii infracţiunii .................................................................... 81
2.2.1. Noţiune ................................................................................. 81
2.2.2. Clasificarea subiecților infracțiunii ...................................... 81
2.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii .......................................... 84
2.3.1. Locul săvârşirii infracţiunii .................................................. 84
2.3.2 Timpul săvârşirii infracţiunii ................................................. 85
2.3.3. Clasificarea condiţiilor ......................................................... 85
8
SECŢIUNEA A II-A
CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII.................................... 87
1. Noţiuni introductive ........................................................................... 87
2. Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracțiunii .................. 88
2.1. Elementul material ...................................................................... 88
2.2. Urmarea imediată ........................................................................ 90
2.3. Legătura de cauzalitate ................................................................ 91
3. Latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii ................ 92
3.1. Noţiune ........................................................................................ 92
3.2. Elementul subiectiv ..................................................................... 93
3.3. Cerinţe esenţiale .......................................................................... 93
CAPITOLUL V
ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI............................. 95
SECŢIUNEA I
GENERALITĂŢI ...................................................................................... 95
1. Caracterul penal al faptei şi posibilitatea înlăturării acestuia ............ 95
2. Căile de înlăturare a caracterului penal al faptei ................................ 95
SECŢIUNEA A II-A
CAUZELE JUSTIFICATIVE ................................................................... 96
1. Legitima apărare ................................................................................ 96
1.1. Noţiune şi caracterizare ............................................................... 96
1.2. Condiţiile legitimei apărări ......................................................... 96
1.3. Condiţiile legitimei apărării prezumate ....................................... 98
1.4. Efectele stării de legitimă apărare ............................................... 99
2. Starea de necesitate ............................................................................ 99
2.1. Noţiune şi caracterizare ............................................................... 99
2.2. Condiţiile stării de necesitate .................................................... 100
2.3. Efectele stării de necesitate ....................................................... 101
3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii ..................... 101
4. Consimţământul persoanei vătămate ............................................... 103
4.1. Noţiune şi caracterizare ............................................................. 103
4.2. Condiţii cu privire la consimţământ .......................................... 104
4.3. Efectele consimțământului persoanei vătămate ........................ 104
9
SECŢIUNEA A III-A
CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE ................................................. 104
1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală ................................. 104
1.1. Reglementare legală .................................................................. 104
1.2. Condiţiile constrângerii fizice şi constrângerii morale ............. 105
1.3. Efectele constrângerii fizice și constrângerii morale ................ 106
2. Excesul neimputabil ......................................................................... 106
2.2. Condiţiile excesului neimputabil............................................... 107
3. Minoritatea făptuitorului .................................................................. 107
3.2. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul
penal al faptei ................................................................................... 108
3.3. Efectele minorității făptuitorului ............................................... 108
4. Iresponsabilitatea ............................................................................. 108
4.2. Condiţiile iresponsabilităţii în dreptul penal ............................. 109
4.3. Efectele iresponsabilității .......................................................... 110
5. Intoxicaţia ........................................................................................ 110
5.2. Felurile stării de intoxicaţie ....................................................... 110
5.3. Condiţiile intoxicaţiei accidentale (fortuite) ............................. 111
5.4. Efectele intoxicației ................................................................... 112
6. Eroarea de fapt ................................................................................. 112
6.2. Eroarea asupra tipicităţii ........................................................... 112
6.3. Efectele erorii de fapt ................................................................ 113
6.4. Eroarea asupra antijuridicităţii .................................................. 114
7. Cazul fortuit ..................................................................................... 114
7.2. Condiţiile cazului fortuit ........................................................... 115
7.3. Efectele cazului fortuit .............................................................. 115
CAPITOLUL VI
FORMELE INFRACŢIUNII ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII ....... 116
10
SECŢIUNEA I
FORMELE INFRACŢIUNII ................................................................... 116
1. Aspecte generale .............................................................................. 116
1.1. Deşfăşurarea activităţii infracţionale......................................... 116
1.2. Noţiunea de forme ale infracţiunii ............................................ 117
2. Actele preparatorii ........................................................................... 117
2.2. Incriminarea actelor preparatorii ............................................. 119
3. Tentativa .......................................................................................... 119
3.2. Conţinutul tentativei .................................................................. 120
3.3. Condițiile existenței tentativei................................................... 120
3.4. Delimitarea actelor pregătitoare de actele de executare ............ 121
3.5. Modalităţi .................................................................................. 123
3.6. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă.............................. 124
4. Cauzele de nepedepsire a tentativei ................................................. 125
4.1. Desistarea .................................................................................. 125
4.1.1. Noţiune ............................................................................... 125
4.1.2. Condiţiile desistării ............................................................. 126
4.1.3. Efectele desistării................................................................ 126
4.2. Împiedicarea producerii rezultatului ......................................... 127
4.2.1. Noţiune ............................................................................... 127
4.2.2. Condiţiile pentru împiedicarea producerii rezultatului ...... 127
4.2.3. Efectele împiedicării producerii rezultatului ...................... 127
5. Infracţiunea fapt consumat ............................................................... 128
6. Infracţiunea fapt epuizat .................................................................. 129
CAPITOLUL VII
UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ... 130
SECŢIUNEA I UNITATEA DE INFRACŢIUNE ...................................... 130
1. Generalităţi privind unitatea de infracţiune ..................................... 130
2. Unitatea naturală de infracţiune ....................................................... 131
2.1. Infracţiunea simplă .................................................................... 131
2.2. Infracţiunea continuă ................................................................. 132
2.3. Infracţiunea deviată ................................................................... 133
11
3. Unitatea legală de infracţiune .......................................................... 134
3.1. Infracţiunea continuată .............................................................. 134
3.1.1. Noţiune şi caracterizare ...................................................... 134
3.1.2. Condiţii de existenţă ........................................................... 134
3.1.3. Efectele juridice ale infracțiunii continuate........................ 136
3.1.4. Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în formă continuată ..... 137
3.1.5. Pedeapsa pentru infracţiunea continuată ............................ 137
3.2. Infracţiunea complexă ............................................................... 137
3.2.2. Formele infracțiunii complexe ........................................... 138
3.3. Infracţiunea progresivă.............................................................. 140
3.3.2. Efectele juridice ale infacțiunii progresive ......................... 140
3.4. Infracţiunea de obicei ................................................................ 141
3.4.2. Efectele juridice ale infracțiunii de obicei .......................... 141
SECŢIUNEA A II-A
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ................................................... 142
1. Generalităţi privind pluralitatea de infracţiuni................................. 142
1.1. Noţiune ...................................................................................... 142
1.2. Formele pluralităţii de infracţiuni ............................................. 142
1.3. Concursul de infracţiuni ............................................................ 143
1.3.2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni ........... 143
1.3.3. Formele concursului de infracțiuni ..................................... 144
1.3.4. Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni ...... 146
2. Recidiva ........................................................................................... 148
2.2. Modalităţi ale recidivei în cazul persoanei fizice și persoanei
juridice .............................................................................................. 149
2.3. Reglementarea recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei
fizice ................................................................................................. 151
2.4. Reglementarea recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice... 153
2.5. Pedeapsa în caz de recidivă în cazul persoanei fizice ............... 153
12
2.6. Recidiva în cazul persoanei juridice ......................................... 154
3. Pluralitatea intermediară .................................................................. 156
CAPITOLUL VIII
SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE ............ 157
SECŢIUNEA I
PLURALITATEA DE INFRACTORI .................................................... 157
1. Noţiunea pluralităţii de infractori .................................................... 157
1.1. Noţiune ...................................................................................... 157
1.2. Caracterizare.............................................................................. 157
2. Formele pluralităţii de infractori ...................................................... 158
2.1. Pluralitatea naturală ................................................................... 158
2.2. Pluralitatea constituită ............................................................... 159
2.3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală) ............................. 160
SECŢIUNEA A II-A
AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII ............................................................ 161
1. Generalităţi privind autorul şi participanţii ...................................... 161
1.1. Noţiune ...................................................................................... 161
1.2. Condițiile existenței participației penale ................................... 162
1.3. Forme ale participației penale ................................................... 162
1.4. Participaţia penală improprie (imperfectă) ............................... 172
CAPITOLUL IX
PEDEPSELE ............................................................................................... 175
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII GENERALE ............................................................... 175
1. Noţiunea de sancţiuni penale ........................................................... 175
2. Caracterele pedepsei ........................................................................ 176
3. Scopul pedepselor penale ................................................................. 177
4. Funcţiile pedepselor penale ............................................................. 178
5. Sistemul pedepselor ......................................................................... 179
SECȚIUNEA A II-A
PEDEPSELE PRINCIPALE ................................................................... 182
1. Preliminarii privind pedepsele principale ........................................ 182
2. Detenţiunea pe viaţă ......................................................................... 183
3. Închisoarea ....................................................................................... 186
13
4. Amenda ............................................................................................ 187
SECȚIUNEA A III-A
PEDEAPSA ACCESORIE ŞI PEDEPSELE COMPLEMENTARE ...... 190
1. Pedeapsa accesorie ........................................................................... 190
2. Pedepsele complementare ................................................................ 191
3. Interzicerea exercitării unor drepturi ............................................... 192
4. Începerea executării pedepsei complementare ................................ 194
5. Degradarea militară .......................................................................... 195
6. Publicarea hotărârii definitive de condamnare ................................ 196
SECȚIUNEA A IV-A
CALCULUL DURATEI PEDEPSELOR ................................................ 197
1. Durata executării .............................................................................. 197
2. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate ..... 198
CAPITOLUL X
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR .................................................... 200
SECȚIUNEA I
DISPOZIŢII GENERALE ....................................................................... 200
1. Noţiune şi cadru ............................................................................... 200
2. Forme şi modalităţi de individualizare ............................................ 200
SECȚIUNEA A II-A
CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE ŞI CIRCUMSTANŢELE
AGRAVANTE ........................................................................................ 206
1. Noţiuni generale ............................................................................... 206
2. Categorii de circumstanţe ................................................................ 207
3. Circumstanţele atenuante ................................................................. 208
3.1. Circumstanţe atenuante legale................................................... 208
3.2. Circumstanţe atenuante judiciare .............................................. 212
3.3. Efectele circumstanţelor atenuante ........................................... 213
4. Circumstanţele agravante ................................................................. 213
4.1. Analiza circumstanţelor agravante ............................................ 213
4.2. Efectele circumstanţelor agravante ........................................... 219
SECŢIUNEA A III-A
CONCURSUL ÎNTRE CAUZE DE ATENUARE SAU DE AGRAVARE .... 220
SECŢIUNEA A IV-A
14
RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI...................................... 221
1. Noţiune ............................................................................................. 221
2. Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei....................................... 222
3. Avertismentul ................................................................................... 224
4. Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei ....................... 224
SECŢIUNEA A V-A
AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI .................................................. 225
1. Noţiune şi condiţii ............................................................................ 225
2. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile infractorului ...................... 226
3. Revocarea amânării aplicării pedepsei ............................................ 227
4. Anularea amânării aplicării pedepsei ............................................... 228
5. Efectele amânării aplicării pedepsei ................................................ 228
SECŢIUNEA A VI-A
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE 229
1. Noţiune ............................................................................................. 229
2. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere ......... 229
3. Termenul de supraveghere ............................................................... 231
4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului .................. 231
5. Revocarea, anularea şi efectele suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ........................................................................................ 234
SECŢIUNEA A VII-A
LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ........................................................... 235
1. Noţiune ............................................................................................. 235
2. Caracterele liberării condiţionate ..................................................... 235
3. Condiţiile liberării condiţionate ....................................................... 236
4. Măsuri de supraveghere şi obligaţii ................................................. 239
5. Supravegherea condamnatului ......................................................... 240
6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor ............................................. 241
7. Revocarea liberării condiţionate ...................................................... 242
8. Anularea liberării condiţionate ........................................................ 242
9. Efectele liberării condiţionate .......................................................... 243
CAPITOLUL XI
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ .................................................................. 244
SECȚIUNEA I
15
ASPECTE GENERALE .......................................................................... 244
1. Noţiune şi sediul materiei ................................................................ 244
2. Clasificarea măsurilor de siguranţă.................................................. 246
SECȚIUNEA A II-A
REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ ........................................ 247
1. Obligarea la tratament medical ........................................................ 247
2. Internarea medicală .......................................................................... 249
3. Interzicerea unei funcţii sau profesii ................................................ 250
4. Confiscarea specială......................................................................... 253
5. Confiscarea extinsă .......................................................................... 257
CAPITOLUL XII
MINORITATEA ......................................................................................... 260
SECȚIUNEA I REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI ... 260
1. Consideraţii privind minoritatea şi tratamentul penal al minorului . 260
2. Condiţiile, situaţiile şi limitele răspunderii penale a minorilor ....... 266
3. Consecinţele răspunderii penale a minorului ................................... 280
4. Măsurile educative aplicabile minorului.......................................... 283
5. Referatul de evaluare ....................................................................... 285
SECȚIUNEA A II-A
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE
LIBERTATE ........................................................................................... 291
1. Considerații generale ....................................................................... 291
2. Stagiul de formare civică ................................................................. 292
3. Supravegherea .................................................................................. 296
4. Consemnarea la sfârşit de săptămână .............................................. 298
5. Asistarea zilnică ............................................................................... 301
6. Obligaţiile şi interdicţiile ce pot fi impuse minorului ...................... 304
7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor ............................................. 309
8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de
libertate ..........................................................................................310
SECȚIUNEA A III-A
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE... 313
1. Consideraţii generale ........................................................................ 313
2. Internarea într-un centru educativ .................................................... 314
16
3. Internarea într-un centru de detenţie ................................................ 318
4. Schimbarea regimului de executare ................................................. 322
5. Calculul duratei măsurilor educative ............................................... 323
SECȚIUNEA A IV-A
DISPOZIŢII COMUNE ........................................................................... 324
1. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare ........................................ 324
2. Pluralitatea de infracţiuni ................................................................. 324
3. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii........... 325
4. Prescripţia răspunderii penale a minorilor ....................................... 327
5. Prescripţia executării măsurilor educative ....................................... 327
6. Minorul devenit major ...................................................................... 328
CAPITOLUL XIII
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE .............................. 330
SECȚIUNEA I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE....................................................... 330
SECȚIUNEA A II-A
CONDIŢIILE GENERALE PENTRU ANGAJAREA RĂSPUNDERII
PENALE A PERSOANEI JURIDICE ..................................................... 333
1. Persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune ................................... 333
2. Personalitatea juridică ...................................................................... 333
3. Aspecte particulare........................................................................... 339
4. Vinovăţia în cazul persoanei juridice............................................... 341
5. Infracţiunea să se săvârşească în realizarea obiectului de activitate sau
în interesul ori în numele persoanei juridice ........................................ 342
6. Corelaţia răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea
penala a persoanei fizice ...................................................................... 344
SECȚIUNEA A III-A
CATEGORIILE DE PEDEPSE ŞI LIMITELE DE PEDEPSE ÎN CAZUL
PERSOANELOR JURIDICE .................................................................. 345
1. Pedepsele principale aplicabile în cazul persoanelor juridice .......... 345
2. Pedepsele complementare aplicabile în cazul persoanelor juridice . 347
SECȚIUNEA A IV-A
17
PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE, PRESCRIPŢIA
EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI REABILITAREA PERSOANEI
JURIDICE ............................................................................................ 352
1. Prescripţia răspunderii penale .......................................................... 352
2. Prescripţia executării pedepsei ......................................................... 352
3. Reabilitarea persoanei juridice ......................................................... 353
CAPITOLUL XIV
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ................... 354
SECȚIUNEA I
ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ .......... 354
SECȚIUNEA A II-A
AMNISTIA .............................................................................................. 355
1. Noţiune ............................................................................................. 355
2. Felurile amnistiei ............................................................................. 356
3. Efectele amnistiei ............................................................................. 356
3.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii ...................................... 356
3.2. Efectele amnistiei postcondamnatorii ...................................... 357
3.3. Limitele amnistiei ...................................................................... 357
SECȚIUNEA A III-A
PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE ............................................. 358
1. Noţiune ............................................................................................. 358
2. Termenele de prescripţie .................................................................. 359
3. Calculul termenelor de prescripţie ................................................... 361
4. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale ...................... 361
5. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale .................................... 362
SECȚIUNEA A IV-A
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE ....................................................... 363
1. Noţiune ............................................................................................. 363
2. Efectele lipsei plângerii prealabile ................................................... 363
SECȚIUNEA A V-A
RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE ....................................... 364
1. Noţiune ............................................................................................. 364
2. Efectele juridice ale retragerii plângerii prealabile .......................... 365
SECȚIUNEA A VI-A
18
ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR ..................................................................... 366
1. Noţiune ............................................................................................. 366
2. Efectele juridice ale împăcării părţilor............................................. 367
CAPITOLUL XV
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA
PEDEPSEI ȘI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE
CONDAMNĂRII ........................................................................................ 368
SECȚIUNEA I
PEDEPSEI ............................................................................................... 368
2. Grațierea ........................................................................................... 368
2.1. Noțiune ...................................................................................... 368
2.2. Felurile graţierii ......................................................................... 373
2.3. Obiectul grațierii ....................................................................... 378
2.4. Efectele grațierii ........................................................................ 379
2.4.1. Efectele graţierii asupra pedepsei principale ...................... 379
2.4.2. Efectele graţierii asupra pedepselor complementare şi
accesorii ........................................................................................ 383
2.4.3. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi
educative ............................................................................. 383
2.4.4. Efectele graţierilor succesive .............................................. 384
2.4.5. Efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare a fost
suspendată sub supraveghere ........................................................ 384
2.4.6. Efectele graţierii în cazul liberării condiţionate ................. 389
2.4.7. Efectele sociale aparţinând instituţiei graţierii ................... 394
3. Prescripția executării pedepsei ......................................................... 397
3.1. Noțiune ...................................................................................... 397
3.2. Efectele prescripției executării pedepsei ................................... 397
3.3. Termenele de prescripție a executării pedepsei ........................ 398
3.4. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei .............. 399
3.5. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei .............. 399
SECȚIUNEA A II-A
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII .. 400
19
2. Reabilitarea ...................................................................................... 401
2.1. Noțiunea reabilitării .................................................................. 401
2.2. Felurile reabilitării ..................................................................... 401
2.3. Efectele reabilitării .................................................................... 402
2.4. Trăsăturile caracteristice ale reabilitării .................................... 403
3. Reabilitarea de drept ........................................................................ 403
3.1. Noțiune ...................................................................................... 403
4. Reabilitarea judecătorească .............................................................. 404
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................... 409
20
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I
DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT
1. Noţiunea de drept penal
Pentru orice societate, respectarea valorilor pe care aceasta se

întemeiază reprezintă o condiţie esenţială a existenţei sale.
După apariţia Statului, apărarea valorilor sociale esenţiale ale
societăţii împotriva faptelor periculoase a devenit o funcţie importantă a
acesteia, pe care o realizează cu ajutorul dreptului penal.
Dreptul penal reprezintă principalul instrument prin care se ocrotesc
cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase. Denumirea
de drept penal este utilizată în două accepţiuni1:
a) în sensul de ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul
normelor juridice penale şi instituţiile dreptului penal analizate evolutiv;
b) în sensul de ramură distinctă a ştiinţelor juridice, care studiază
aceste norme, cu semnificaţia de ştiinţă, incluzând teoriile referitoare la
dreptul penal, ca ramura a dreptului.
Dreptul penal poate fi definit ca fiind o ramură a sistemului nostru de
drept, alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice legiferate de puterea
legislativă, care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile
răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate de către
instanţele judecătoreşti persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul
apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept2.
Dreptul penal mai este denumit, în literatura juridică străină, şi drept
criminal, denumire care derivă de la cuvântul latin crimen – crimă, adică
faptă infracţională interzisă.
1
Gh. Bică, I. Griga, G. Paraschiv, Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a,
Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 15.
2
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia 4, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 2.
21
Denumirea de drept penal mai deriva şi de la cuvântul latin poena –
pedeapsă, adică sancţiunea aplicată pentru fapta interzisă.
Dreptul penal este acea ramură a sistemului de drept românesc care
cuprinde totalitatea normelor juridice prin care se arată în ce condiţii o faptă
este infracţiune, felul acestor infracţiuni, sancţiunile ce se aplică în cazul
comiterii lor, precum şi răspunderea penală, în vederea apărării ordinii de
drept în România împotriva unor asemenea fapte.
Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în
jurul instituţiilor fundamentale ale dreptului penal, respectiv infracţiunea,
sancţiunile penale şi răspunderea penală.3
2. Necesitatea dreptului penal
Necesitatea acestei ramuri de drept, este determinată de4:

a) necesitatea ocrotirii valorilor sociale fără de care societatea nu
poate funcţiona şi chiar exista. Este vorba despre protecţia atât a persoanei
fizice cât şi a statului român cu toate atributele sale, respectiv suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea lui;
b) existenţa fenomenului infracţional impune existenţa unor
reglementări legale care să facă posibilă descoperirea şi pedepsirea
infractorilor;
c) necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor
sociale, rezultă din însuşi interesul societăţii de a asigura o ocrotire reală,
efectivă a sistemului său de valori sociale prin incriminarea faptelor
periculoase.
3. Obiectul dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie raporturile sociale de apărare

împotriva criminalităţii, ce se nasc între stat şi infractor sau făptuitor, ca
3
V. Mirişan, Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a dispoziţiilor
Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, ediţia a III-a,
4
C. Niculeanu, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003, pp. 10-11.
22
urmare a comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor sau a
celorlalte măsuri penale. Acestea sunt denumite relaţii de represiune penală.
În literatura de specialitate se face distincţie între relaţiile de
represiune şi relaţiile de apărare socială (represive şi de conformare), toate
constituind obiect al dreptului penal.5
Obiectul dreptului penal îl constituie, după unii autori, relaţiile de
represiune penală, relaţii care se stabilesc, după săvârşirea infracţiunii, între
stat şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia să tragă la răspundere
penală pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte pedeapsa6.
După alţi autori, obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de
apărare socială, relaţii care se nasc nu din momentul săvârşirii faptei
interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale7.
În literatura de specialitate, primei definiţii i se reproşează că reduce
obiectul dreptului penal doar la relaţiile de conflict, de represiune penală,
neţinând seama şi de rolul preventiv al dreptului penal.
A doua definiţie, pe care o considerăm mai întemeiată, induce ideea
că legea penală îndeplineşte o funcţie de recomandare şi pretindere a unei
anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de normele juridice
penale. Dacă obligaţia cuprinsă în norma penală este nesocotită se naşte un
raport de conflict, iar dacă obligaţia instituită este respectată se naşte un
raport juridic de conformare.
Cu privire la acest aspect, marele penalist român Vintilă Dongoroz, în
Tratatul său de drept penal din 1939, susţinea că normele dreptului penal au
o eficienţă activă din chiar momentul intrării lor în vigoare, în sensul că ele
dau naştere unui raport juridic între societate şi membrii săi (destinatarii
normelor juridice). Conţinutul acestui raport îl formează dreptul societăţii de
a pretinde o anumită conduită şi obligaţia corelativă a destinatarilor legii
penale de a adopta această conduită. Dacă obligaţia legală de conformare
este respectată, raportul juridic respectiv îmbracă forma unui raport de
5
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, partea generală, Ed. Universul Juridic,
6
I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 7.
7
V. Dobrinoiu şi , Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 8.
23
conformare. Dimpotrivă, dacă obligaţia nu este respectată şi se săvârşesc
fapte penale, se naşte raportul juridic de conflict între societate şi făptuitor.
Conţinutul acestui nou raport cuprinde dreptul societăţii de a trage la
răspundere şi de a aplica sancţiunea penală, corelat cu obligaţia persoanei
vinovate de a răspunde pentru fapta comisă şi de a executa sancţiunea.8
4. Caracterele dreptului penal
Principalele caracteristici9 ale dreptului penal sunt:

a) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din
sistemul dreptului românesc, alături de alte ramuri de drept, între care:
dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul constituţional,
dreptul internaţional, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul muncii etc.;
b) dreptul penal se bucură de autonomie deplină în raport cu celelalte
ramuri de drept, reglementând un domeniu distinct de relaţii sociale, valori
sociale care nu sunt protejate în alte ramuri de drept;
c) dreptul penal este constituit dintr-o totalitate de norme juridice care
reglementează o anumită sferă de relaţii sociale şi care are un anumit
conţinut normativ;
d) dreptul penal are o structură unitară, dispoziţiile acestuia, cuprinse
atât în partea generală cât şi în partea specială, completându-se reciproc şi
fiind indisolubil legate unele de altele;
e) normele dreptului penal stabilesc faptele care sunt considerate
infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le
săvârşesc, precum şi sancţiunile care urmează a fi aplicate dacă acestea sunt
încălcate;
f) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului de
drept, a ordinii de drept din România împotriva faptelor care prezintă pericol
pentru societate.
Dreptul penal reprezintă principalul instrument de luptă pentru
8
I. Ristea, Drept penal. Partea generală, ediţia a II a revizuită şi adăugită cu prevederile
noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 7.
9
Gh. Bică și colaboratorii, Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2008, pp. 16-17.
24
apărarea celor mai importante valori sociale care pot fi puse în pericol prin
fapte cu periculozitate socială deosebită.
5. Scopul dreptului penal
Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării

valorilor sociale şi a ordinii de drept împotriva criminalităţii şi combaterea
eficientă a acesteia. Scopul dreptului penal este determinat de politica penală
cu care se află în legătură indisolubilă şi constă în apărarea împotriva
infracţiunilor a valorilor sociale proprii societăţii în care funcţionează.10
Codul penal, în art. 1, stipulează că legea penală prevede faptele care
constituie infracţiuni şi faptul că nicio persoană nu poate fi sancţionată penal
pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală la data când a fost
săvârşită.11
Aceste prevederi fixează un cadru general al valorilor sociale, care
sunt apărate prin norme penale, făcându-se mențiunea că nicio persoană nu
poate răspunde penal pentru săvârșirea unei fapte care nu era prevăzută de
legea penală la data când a fost săvârșită.
Scopul dreptului penal este pus în evidenţă de politica penală cu care
acesta se află într-o legătură indisolubilă, dreptul penal fiind principalul
instrument de realizare a politicii penale.
6. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept
Dreptul penal are strânse legături cu alte ramuri de drept, acest lucru
întărindu-i autonomia şi oferindu-i posibilitatea realizării cu eficienţă a
sarcinilor ce-i revin, cele mai importante dintre acestea fiind:
a) legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal;
Dreptul penal are o legătură foarte strânsă cu dreptul procesual penal,
care se reflectă în interdependenţele şi interacţiunile acestora pentru
10
I. Ristea, Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a revizuită şi adăugită cu prevederile
11
Art. 1 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24
iulie 2009.
25
realizarea apărării valorilor sociale12. Astfel, dreptul penal stabileşte faptele
care sunt considerate infracţiuni, sancţiunile şi condiţiile de tragere la
răspundere penală, iar dreptul procesual penal reglementează căile,
procedura de stabilire a răspunderii penale. Cu alte cuvinte, dreptul penal ar
fi lipsit de eficacitate dacă nu ar exista o procedură de urmărire penală şi de
judecată, instituţii care îi sunt puse la dispoziţie de dreptul procesual penal.
La rândul lui, dreptul procesual penal nu ar putea funcţiona niciodată fără
dreptul penal, întrucât nu s-ar cunoaşte ce fapte periculoase trebuie urmărite,
ce persoane trebuie să fie judecate şi ce măsuri trebuie să fie aplicate.
b) legătura dreptului penal cu dreptul constituţional;
Cu dreptul constituţional, dreptul penal se interferează în ocrotirea relaţiilor
sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Prin
normele penale sunt incriminate faptele ce pun în pericol statul și alte valori
esenţiale ale societăţii noastre consacrate prin normele de drept constituţional13;
c) legătura dreptului penal cu dreptul civil
Dreptul penal se interferează cu dreptul civil în apărarea relaţiilor
patrimoniale şi personale nepatrimoniale, ce formează obiect de
reglementare al dreptului civil, împotriva faptelor ilegale.
Aplicând sancţiuni celor care comit asemenea fapte, dreptul penal
ajută la apărarea dreptului de proprietate, sancţiunile de drept civil în
asemenea situaţii grave fiind insuficiente14;
d) legătura dreptului penal cu dreptul administrativ
Dreptul penal are o legătură strânsă şi cu dreptul administrativ în
sensul că relaţiile sociale pe care le reglementează sunt asigurate şi pe cale
penală, prin considerarea unor fapte ca infracţiuni.
Dreptul penal reglementează relaţiile sociale privitoare la familie, în
acest sens considerând infracţiuni îndreptate împotriva familiei o serie de
fapte ce lezează relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii etc. Sancţiunile
aplicate de dreptul penal asigură o apărare mai temeinică a acestor relaţii
deosebit de importante pentru societatea noastră.
12
I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2005, p. 56.
13
14
26
7. Sarcinile dreptului penal
Dreptul penal, ca instrument al politici penale, îndeplineşte

următoarele funcţii sau sarcini15:
a) asigurarea mijloacelor de prevenire a criminalităţii, care se
realizează, în primul rând, prin incriminarea faptelor periculoase (în acest
mod atrăgându-se atenţia tuturor destinatarilor legii să se abţină de la
comiterea de infracţiuni), iar în al doilea rând, prin ameninţarea cu
sancţiunile prevăzute de lege (în acest mod determinându-i pe destinatarii
legii să se abţină să comită infracţiuni);
b) asigurarea unui cadru legal de realizare a funcţiei de apărare
socială, care presupune încriminarea în legea penală a faptelor periculoase
pentru valorile sociale, precum şi a sancţiunilor pe care organele statului le
pot lua în cazul încălcării legii;
c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale, prin protejarea
acestora, de către dreptul penal (valorile democratice ale statului de drept,
drepturile fundamentale ale omului, proprietatea în formele consacrate de
Constituţiei României etc.).
Secțiunea a II-a
ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
1. Noţiune
Aşa cum dreptul penal este o totalitate de norme juridice prin care
sunt incriminate infracţiuni şi aplicate pedepse şi alte sancţiuni în cazul
comiterii acestora şi condiţiile tragerii la răspundere penală a persoanelor
vinovate, ştiinţa dreptului penal este o totalitate de idei, concepţii despre
dreptul penal, despre normele dreptului penal, mai exact despre faptele
considerate infracţiuni, despre pedepse etc.
Ştiinţa dreptului este o totalitate de idei, prin care se explică
necesitatea incriminării unor fapte, prin care se arată necesitatea pedepselor
pentru acele fapte. Totodată, aceasta explică modul cum apar normele de
15
C. Niculeanu, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003, pp. 8-9.
27
drept, precum şi modul cum se schimbă aceste norme.16
Ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridice şi reprezintă
un ansamblu de teorii, concepţii, principii, privitoare la dreptul penal17.
Astfel, ştiinţa dreptului penal poate fi definită ca fiind totalitatea
ideilor şi concepţiilor, a teoriilor şi principiilor despre normele dreptului
penal18.
Ştiinţa dreptului penal, ca parte a sistemului de ştiinţe juridice îşi
găseşte sediul în tratate şi monografii, în cursuri şi manuale universitare, în
studii, articole şi comunicări ştiinţifice.
2. Obiectul ştiinţei dreptului penal
Obiectul ştiinţei dreptului penal îl constituie dreptul penal ca sistem

de norme juridice ce reglementează relaţiile de apărare socială.19
Ştiinţa dreptului penal, care are drept obiect de studiu normele juridice
penale, trebuie să dea explicaţii cu privire la originea acestora, la conţinutul şi
structura lor, să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a
valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal, să stabilească măsurile
ce trebuie adoptate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Ştiinţa dreptului penal studiază permanent practica judiciară în
materie penală şi stabileşte modul în care sunt aplicate în practică normele
dreptului penal, urmând să propună noi reglementări penale atunci când
realităţile socio-juridice o cer.
3. Sarcinile ştiinţei dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal studiază:

a) normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi
dinamismul lor, pentru cunoaşterea conţinutului normativ;
16
17
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 21.
18
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I , Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 12.
19
28
b) finalitatea normelor penale, pentru cunoaşterea voinţei de stat
exprimată în normele şi instituţiile dreptului penal;
c) practica judiciară, pentru a constata concordanţa dintre soluţiile
practice şi principiile exprimate în normele juridice penale;
d) legile de evoluţie ale fenomenului juridico-penal, cauzele care
determină crearea, modificarea şi dispariţia din dreptul pozitiv a normelor şi
instituţiilor dreptului penal;
e) legăturile care există între ştiinţele juridice şi între ramurile de
drept ca părţi ale sistemului de drept.
4. Ştiinţa dreptului penal în România
Evoluţia ştiinţei dreptului penal din România s-a aflat sub influenţa
curentelor, şcolilor şi teoriilor, care s-au afirmat pe plan internaţional în
domeniul ştiinţei dreptului penal.
În ţara noastră ştiinţa dreptului penal s-a constituit după adoptarea
Codului penal şi de procedură penală de la 1864, intrat în vigoare în anul
1865, iar de la această dată a apărut şi la noi o literatură de specialitate în
domeniu care cuprindea, în general, comentarii asupra legislaţiei în vigoare la
acea vreme.
Dintre personalităţile remarcabile ale doctrinei penale din acea
perioadă, enumerăm: C. Eraclide, autorul lucrării Studii practice asupra
dreptului criminal (1865), G. Costa - Foru, Magazinul judecătoresc (1872),
Al. Creiţescu, Comentarii la Codicele penale (1872), G.St. Bădulescu şi G.T.
Ionescu, Codul penal adnotat (1911), P. Pastion şi M. Papadopolu, Codul
penal adnotat, Bucureşti (1922) etc.
Prima lucrare de sinteză în domeniul dreptului penal o reprezintă
Cursul de drept şi procedură penală, în trei volume, scris de profesorul Ion
Tanoviceanu, de la Facultatea de Drept din Bucureşti, publicat în anul 1912. În
cuprinsul lucrării au fost expuse sistematic principiile dreptului penal,
diferitele şcoli şi curente de doctrină penală, referinţe de drept comparat şi o
analiză aprofundată a dreptului penal român, în vigoare la acea dată.
Perioada interbelică a cunoscut însă o amplă şi valoroasă dezvoltare a
literaturii juridice penale. Astfel, între anii 1924-1927 a fost republicat cursul
29
profesorului Ion Tanoviceanu sub denumirea de Tratat de drept penal şi
procedură penală, în 5 volume, cu contribuţia extrem de valoroasă a
profesorului Vintilă Dongoroz, care a dezvoltat doctrina penală expusă de
profesorul Ion Tanoviceanu, îmbogăţind gândirea juridică penală românească
cu idei şi concepţii înaintate în domeniul dreptului şi politicii penale.
De altfel, profesorul Vintilă Dongoroz de la Facultatea de Drept din
Bucureşti, fost elev al profesorului Ion Tanoviceanu, s-a afirmat ca
personalitate dominantă în domeniul ştiinţei penale, fiind autor al unei vaste
opere ştiinţifice alcătuite din tratate, monografii, cursuri pentru studenţi şi un
număr impresionant de studii, articole, note şi comentarii ştiinţifice.
Concepţiile sale ştiinţifice au fost sintetizate în tratatul publicat în anul 1939
sub denumirea Drept penal. Contribuţie deosebită la dezvoltarea ştiinţei penale
româneşti au avut-o şi profesorii Traian Pop de la Facultatea de Drept din
Cluj, cu lucrarea Dreptul penal, în 3 volume (1921-1924) şi profesorul N.
Buzea de la Facultatea de Drept din Iaşi, cu lucrarea Principii de drept penal,
Iaşi (1937).
După instaurarea regimului comunist, mai ales în perioada de început,
s-a înregistrat o scădere evidentă a nivelului doctrinei penale datorită, pe de o
parte, concepţiei că pot fi formaţi specialişti jurişti din persoane fără pregătire
corespunzătoare, dar îndoctrinaţi cu politica partidului comunist iar, pe de altă
parte, datorită persecuţiei la care au fost supuşi personalităţile dreptului penal
românesc, aşa cum erau profesorul Vintilă Dongoroz, profesorul Traian Pop şi
mulţi alţi specialişti ai dreptului penal.
O revigorare în acest domeniu s-a înregistrat după crearea în anul
1954 a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, în cadrul
căruia a fost organizat un sector de drept penal şi procedură penală, sub
îndrumarea ştiinţifică a marelui om de ştiinţă, care a fost Vintilă Dongoroz.
Activitatea desfăşurată s-a concretizat în elaborarea unor lucrări
ştiinţifice valoroase, prin care a fost restabilit prestigiul ştiinţei dreptului penal
şi a fost pus în valoare tot ceea ce s-a acumulat în ştiinţele penale prin
cercetările efectuate în alte ţări. Studiile efectuate în cadrul Institutului de
Cercetări Juridice au servit la fundamentarea ştiinţifică a noii legislaţii penale
de la 1968.
30
Printre cercetătorii care au lucrat o lungă perioadă în cadrul acestui
sector, sub îndrumarea profesorului Vintilă Dongoroz, amintim pe profesorii
George Antoniu, Costică Bulai, Rodica Stănoiu, Nicoleta Iliescu ş.a., a căror
activitate s-a concretizat în lucrări ştiinţifice de referinţă cum ar fi Explicaţii
teoretice ale Codului penal român, în 4 volume şi Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală, în 2 volume.
După decembrie 1989 s-a remarcat o dezvoltare continuă a ştiinţei
dreptului penal. În 1994 s-a înfiinţat Asociaţia Română de Ştiinţe Penale din
care fac parte cei care s-au dedicat, prin studiul şi profesia lor, dezvoltării
ştiinţei dreptului penal.
Asociaţia Română de Ştiinţe Penale editează trimestrial Revista de
Drept Penal, publicaţie de specialitate care s-a dovedit utilă în activitatea
practică.
Secțiunea a III-a
IZVOARELE DREPTULUI PENAL
1. Noţiunea de izvor de drept penal
În teoria generală a dreptului, expresia izvor de drept este folosită în

sensuri sau accepţiuni diferite, fiecare dintre acestea privind o anumită latură a
procesului de formare a normelor de drept Dintre numeroasele sensuri sau
accepţiuni, în literatura de specialitate se apreciază că numai trei accepţiuni
prezintă interes pentru dreptul penal şi anume: izvor natural, izvor constitutiv
şi izvor formal.20
Izvorul natural sau sursa socială îl constituie nevoia socială izvorâtă
din necesitatea apărării valorilor sale sociale puse în pericol de către fapte
vizate de legea penală. În raport de acest aspect, se stabileşte conţinutul şi
structura normelor de drept penal;
Izvorul constitutiv sau sursa politică a dreptului penal este voinţa
puterii publice de a reglementa, de a putea transforma o regulă de conduită
într-o regulă de drept ce trebuie să fie respectată;
20
31
Izvorul formal sau sursa juridică a dreptului, constă în însuşi actul
legislativ care cuprinde norme de drept penal cu elementele componente ale
acestora. În această ultimă accepţiune este folosită în mod obişnuit expresia de
izvor de drept penal.
Aşadar, izvoarele formale ale dreptului penal sunt actele normative
care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile
care se pot aplica, precum şi condiţiile răspunderii penale.
Principalele izvoare ale dreptului penal sunt: Constituţia României,
Codul penal, legile penale speciale, legile speciale extrapenale, legile
complinitoare, tratatele şi convenţiile internaţionale.21 Trebuie să menţionăm
faptul că obiceiul sau cutuma nu constituie izvor de drept.
Constituţia României, prin normele sale, consacră valorile
fundamentale ale statului român: suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea sa, persoana umană cu drepturile şi libertăţile sale,
proprietatea privată şi publică, ordinea de drept, valori ce vor fi apărate
împotriva încălcărilor grave, prin norme de drept penal.
Codul Penal, Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, este principalul izvor al dreptului penal.
Codul penal este structurat în două părţi şi anume:
a) partea generală, care cuprinde zece titluri şi conţine noțiuni cu
caracter de principii aplicabile în general raporturilor juridice penale;
b) partea specială, care cuprinde treisprezece titluri, care incriminează
faptele care vatămă valori sociale ale unei societăţi.
Legile penale speciale, conţin numai dispoziţii de drept penal, care
vizează anumite infracţiuni cum este cazul Legii 78/2000 privind prevenirea,
descoperirea şi sancţionrea faptelor de corupţie.
Legile penale extrapenale, cuprind normele juridice care
reglementează diverse raporturi sociale dar care conţin şi norme penale
sancţionatoare.
Legile penale complinitoare, au menirea de a completa şi de a detalia
normele juridice înscrise în Codul penal şi în celelalte legi penale speciale,
rolul lor principal fiind acela de a oferi pârghiile necesare unei bune aplicări
a normelor penale.
21
C. Niculeanu, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003, p. 19.
32
Tratatele şi convenţiile internaţionale, care devin norme de drept
penal în măsura în care sunt ratificate de către organele legislative. Acestea
fie au rolul de a incrimina şi sancţiona fapte ce sunt considerate periculoase
la nivelul societăţii, în general, fie privesc asistenţa juridică internaţională în
materie penală.
33
CAPITOLUL II
LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
Secțiunea I
PRINCIPII GENERALE
1. Consideraţii preliminare privind legea penală, legalitatea

incriminării şi legalitatea sancţiunilor de drept penal
1.1. Considerații privind noțiunea de lege penală
Potrivit dispoziţiilor art. 173 din Codul penal actual, adoptat prin
Legea nr. 286/200922, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte
normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.
Analizând conţinutul acestei definiţii a legii penale constatăm faptul
că actualul Cod penal, în consens cu reglementările constituţionale, include
concepte noi ca lege organică sau ordonanţă de urgenţă, alături de alte acte
normative în vigoare la data adoptării lor23.
Denumirea de lege penală este atribuită unei simple norme juridice
sub o dublă condiţie: să aibă caracter penal şi să fie cuprinsă într-un act
legislativ cu caracter de lege, indiferent dacă acesta este o lege penală sau o
lege extrapenală ce conţine dispoziţii cu caracter penal24.
1.2. Legalitatea incriminării
Conceptualizarea acestui principiu ce exprimă regula că întreaga

activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în
22 Publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 01.02.2014, cu

modificările şi completările ulterioare.
23 Gh. Alecu, C. Alecu, Unele reflecţii privind legea penalǎ românǎ şi limitele ei de
aplicare în viziunea noului Cod penal, la Conferinţa ştiinţifică naţională - cu participare
internaţională: „Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei române de ştiinţe
penale’’, Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012, p. 55.
24 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p. 56; C.
Bulai, Manual de Drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 74.
34
conformitate cu aceasta s-a făcut potrivit adagiului latin nullum crimen sine
lege (nu există infracţiune fără lege).
Prin legalitatea incriminării, actualul Cod penal, menţionează expres
faptul că legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni (art.1,
alin.1, Cod penal) şi că nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o
faptă care, în momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de legea penală ca
infracţiune (art.1, alin. 2, Cod penal).
Legalitatea incriminării are implicaţii asupra mai multor instituţii ale
dreptului penal. Astfel:
– în materia aplicării legii penale în timp, principiul legalităţii
incriminării impune aplicarea principiului activităţii legii penale, în sensul
că legea penală poate fi aplicată numai acelor fapte care în momentul
comiterii lor erau prevăzute de lege ca infracţiuni.
– prin interpretarea legii penale, adică prin operaţiunea logico–
juridică de stabilire a înţelesului ei, nu se pot crea infracţiuni, nu se pot
adăuga sau suprima elemente de lege25.
1.3. Legalitatea sancţiunilor de drept penal
Actualul Cod penal prevede în art. 2, alin. 1, că Legea penală prevede

pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele
care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua
faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură
educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea
penală la data când fapta a fost săvârşită (art. 2, alin. 2, Cod penal). În alin.
3, se prevede că Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara
limitelor generale ale acesteia.
În ceea ce priveşte sancţiunea de drept penal, principiul legalităţii ar fi
lipsit de eficienţa necesară dacă nu şi-ar extinde efectele şi asupra pedepsei
penale sau a celorlalte măsuri cu caracter educativ şi de siguranţă sau de
ocrotire ce se pot lua în baza legii penale.
25
M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Vol. III, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p.
231.
35
În prezent, principiul legalităţii pedepsei beneficiază de două
consacrări de principiu: una la nivel constituţional, prin prevederile art. 23,
alin. 12 din Constituţia României şi alta la nivel general prin prevederile art.
2 din Codul penal.
Faţă de legiuitorul penal - principiul legalităţii sancţiunilor implică
cerinţa ca acesta să aibă dreptul de a institui sistemul, felul şi durata tuturor
pedepselor şi măsurilor de siguranţă sau educative, ce se pot lua faţă de
persoanele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală. De asemenea,
legiuitorului îi revine dreptul şi obligaţia exclusivă de a institui, prin lege,
temeiul, condiţiile de stabilire şi aplicare a tuturor sancţiunilor de drept
penal26.
2. Aplicarea legii penale
2.1. Noțiune
Aplicarea legii penale se face în principal prin executarea de bună

voie de către cei cărora li se adresează, prin respectarea obligaţiilor impuse
prin aceste dispoziţii şi în subsidiar prin aplicarea sancţiunilor penale faţă de
cei care nu respectă obligaţiile imperative ale legii.
În doctrină s-a apreciat unanim că nicio faptă nu poate fi considerată
infracţiune şi ca atare nu poate fi sancţionată fără existenţa unei dispoziţii
legale anterioare prin care fapta să fie incriminată şi pedepsită27.
Respectarea acestui principiu este strict legată de cunoaşterea
limitelor în care legea penală se aplică, adică a condiţiilor în care o normă de
drept penal este considerată eficientă pentru reglementarea relaţiilor sociale.
Numai cunoscând aceste limite ne putem da seama dacă în momentul
comiterii faptei există sau nu o dispoziţie penală în vigoare să permită
tragerea la răspundere penală a făptuitorului, cu respectarea principiului
legalităţii şi incriminării faptei.
Aceste limite privesc timpul în care legea este în vigoare şi spaţiul în
26
Gh...Alecu, The correlation between constitutional order, penal policy and penal law,
Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti, 2010, p. 47.
27
I. Tanovicianu, Tratat de drept şi procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1912, p. 259.
36
care se aplică legea penală, iar regulile după care se stabilesc acestea hotare
sunt stipulate expres de codul penal.
În literatura juridică se menţionează că prin aplicarea legii penale
înţelegem executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede ce
pot avea loc, fie de bună voie, fie silit, în cazul săvârşirii unor fapte
interzise28.
2.2. Elementele în raport cu care se aplică legea penală
Atunci când examinăm aplicarea legii penale trebuie să avem în

vedere elementele care fixează limitele acesteia, respectiv timpul şi spaţiul,
dar şi celelalte elemente fără de care nu ar fi posibilă aplicarea legii penale,
respectiv persoanele şi faptele acestora.
a) Timpul
Timpul aplicării legii penale este unul dintre elementele esenţiale în
raport cu care se stabileşte întinderea legii penale. Acesta este determinat de
legiuitor şi durează din momentul intrării în vigoare a legii edictate de
Parlament, până la ieşirea din vigoare, care poate fi diferită în raport de
prevederile Constituţiei şi a legii.
b) Spaţiul
Având în vedere că legea penală română are forţă obligatorie pe
teritoriul pe care îşi exercită suveranitatea, statul nostru, prin lege, stabileşte
corelaţia între valorile şi relaţiile sociale pe care acesta le reglementează şi
limitele teritoriului.
c) Persoanele
Prin legea penală se stabileşte sfera persoanelor care pot fi subiecte de
drept penal, adică acelea care se află fie în calitate de destinatari, fie ca
beneficiari ai prevederilor sale.
d) Faptele
Este vorba despre faptele prevăzute şi interzise sub sancţiune penală,
a căror încălcare dă naştere raportului juridic de conflict ce are în vedere
fapta concretă care a generat acest raport.
28
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, pp. 34-35.
37
Secţiunea a II-a
APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
1. Consideraţii generale
Aplicarea legii penale în raport cu timpul ridică probleme privind

determinarea legii incidente, deci aplicabile în reglementarea relaţiilor de
apărare socială, la un moment dat.
În doctrina dreptului penal, prin norme penale privind aplicarea legii
penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se
reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii
infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor care au
săvârşit infracţiuni29.
2. Principiul activităţii legii penale
Potrivit art. 3, Cod penal, legea penală se aplică infracţiunilor

săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
Eficienţa în timp a legii penale începe, cum este şi firesc, după
momentul intrării sale în vigoare, moment când dobândeşte caracter
obligatoriu şi durează până în clipa când este scoasă din vigoare (care poate
avea loc prin mai multe modalităţi: abrogare, modificare, ajungerea la
termen sau încetarea condiţiilor care au determinat edictarea unei legi
excepţionale ori schimbarea condiţiilor social-politice care au fundamentat,
la un moment dat, apariţia unei legi).
Din momentul intrării în vigoare a legii penale există prezumţia că toţi
cetăţenii şi toate autorităţile statului au luat cunoştinţă de conţinutul ei, motiv
pentru care nu se poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur legem
ignorare).
Chiar dacă în doctrina românească au existat discuţii cu privire la
natura juridică a acestei prezumţii considerăm că, în concepţia legislaţiei
noastre penale care nu admite a se face dovada necunoaşterii legii sau
29
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,
p. 118.
38
imposibilităţii cunoaşterii acesteia, se recunoaşte prezumţiei, caracterul
absolut.
Activitatea legii penale este un corolar al principiului legalităţii şi sub
aspectul legalităţii pedepsei. Acest principiu exclude posibilitatea aplicării
unei pedepse faţă de o persoană pentru fapte care nu erau prevăzute de lege
ca infracţiuni în momentul săvârşirii faptei. De asemenea, o persoană care a
săvârşit o infracţiune nu poate fi supusă decât la executarea acelei pedepse
prevăzută de lege în momentul comiterii faptei.
Acest principiu îşi găseşte sorgintea în Constituţia României, care în
art. 23, al. 12 prevede că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi în temeiul legii.
Aşadar, legea în vigoare evidenţiază poziţia din acel moment a
societăţii faţă de faptele considerate infracţiuni şi consecinţele lor.
Durata de aplicare, aşa cum am mai menţionat, reprezintă intervalul
de timp cuprins între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare
a legii penale. 30
Intrarea în vigoare se concretizează în două modalităţi:
a) la data expresă prevăzută în lege (se practică de obicei în
dispoziţiile finale ale legilor organice);
b) la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial (conform art.78
din Constituţia României). Intervalul de 3 zile poate fi mai mare dacă legea
prevede expres, în funcţie de întinderea ei şi de necesitatea de a fi studiată şi
cunoscută de către autorităţile executive, de cele judecătoreşti si de
populaţie.
Modalităţile ieşirii din vigoare a Legii penale, adică a încetării
efectelor juridice ale acesteia, sunt multiple.
Abrogarea este cauza principală de scoatere din vigoare a unei legi şi
constă în încetarea activităţii legii penale prin diferite tehnici legislative.
Aceasta poate fi:
a) abrogarea expresă, atunci când legiuitorul foloseşte o clauză
generală cum ar fi:
- se abrogă orice dispoziţii contrare acestei legi;
30
Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed.
Europolis, Constanţa, 2007, pp. 79-82.
39
- se abrogă la data intrării în vigoare a altei legi care se
stipulează în mod expres.
b) abrogarea tacită sau implicită, care operează atunci când, deşi a
apărut o nouă lege care reglementează aceleaşi relaţii sociale, nu se
precizează expres că legea veche va fi scoasă din uz.
În acest caz se înţelege, implicit, că legea nouă înlătură dispoziţiile
legii vechi în virtutea principiului rezultat din adagiul lex posterior derogat
priori.
Evoluţia legislaţiei penale a semnalat cazuri de abrogare implicită 31.
Astfel, în vechiul Cod penal era prevăzută pedeapsa complementară în partea
generală a Codului penal (confiscarea totală sau parţială a averii. Ea era
prevăzută chiar şi în conţinutul legal al unor incriminări din partea specială a
Codului penal şi din legile speciale).
După intrarea în vigoare a Constituţiei României din decembrie 1991
care a prevăzut în art. 41, pct. 7 că averea dobândită licit nu poate fi
confiscată (după revizuirea art. 44, alin. 8) s-a considerat, atât în literatura
juridică, cât şi în practica penală că toate dispoziţiile din Cod penal cu privire
la pedeapsa confiscării averii sunt abrogate implicit. În sprijinul acestei
păreri stau prevederile art. 154, alin. 2 din Constituţie (revizuită) conform
cărora Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în
care nu contravin Constituţiei.
Teoria dreptului penal32 mai distinge şi alte trei modalităţi de abrogare
a legii penale şi anume:
a) Legile temporare şi cele excepţionale îşi încetează activitatea odată
cu ajungerea lor la termen sau cu dispariţia condiţiilor speciale care le-au
determinat. În acest caz se poate vorbi de o autoabrogare deoarece, de regulă,
în corpul legii noi care intră în vigoare se prevede că ea se aplică doar până
la o anumită dată sau la un anumit moment, dinainte determinat, după care
legea iese din uz.
În cazul legilor temporare abrogarea operează automat prin simpla
31
M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Fundaţiei
Chemarea Iaşi, 1999, pp. 77-78.
32
T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel,
Codul penal al R.S.R, Comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 47.
40
ajungere la termen.
Cât priveşte legile excepţionale (adoptate pe timp de război,
calamităţi) abrogarea operează când încetează starea excepţională ce a
impus adoptarea de către legiuitor a unei asemenea legi.
b) Ieşirea din vigoare prin dispariţia obiectului. Abrogarea unei legi
prin această modalitate este posibilă în cazul unor legi cu caracter nepenal,
de exemplu în domeniul protecţiei şi securităţii muncii.
Întinderea unei asemenea legi durează până la dispariţia obiectului de
reglementare, adică dispariţia obiectului protecţiei penale.
c) Ieşirea din vigoare prin schimbarea condiţiilor social-politice care
au impus o anumită reglementare ce nu mai poate fi menţinută, fiind contrară
noilor condiţii social-politice apărute. De exemplu, evenimentele din
decembrie 1989 au impus ieşirea din vigoare a dispoziţiilor penale ce
ocroteau societatea comunistă, aceasta devenind necorespunzătoare
schimbărilor social-politice noi survenite.
Din punctul de vedere al volumului dispoziţiilor abrogate, abrogarea
poate fi totală şi parţială.
a) Abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare a întregii legi
penale, fie că este un cod sau o lege specială.
b) Abrogarea parţială intervine atunci când se scot din vigoare numai
anumite părţii (titluri, capitole, secţiuni, articole) din legea care face obiectul
schimbării. Această modalitate de încetare a duratei legii penale poate
interveni fie prin suprimarea unor dispoziţii, când norma abrogată este
înlocuită cu una nouă fie modificare, adică schimbarea conţinutului şi
completarea acesteia cu dispoziţii noi.
3. Aplicarea legii penale de dezincriminare
Potrivit art. 4, Cod penal, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite

sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz,
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă,
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi.
41
În urma dezincriminării fapta poate ieşi complet din sfera ilicitului
juridic sau poate atrage sancţiuni de altă natură, cel mai adesea
contravenţionale33.
În raport de faza procesuală în care legea de dezincriminare intervine
se va dispune, după caz, clasarea, atunci când procesul penal pentru fapta
dezincriminată nu a început până la intrarea în vigoare a legii noi, şi achitare,
în faza de judecată. Atunci când deja s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
condamnare, executarea pedepsei nu va mai începe sau, după caz, va înceta,
la data intrării în vigoare a legii de dezincriminare. În fine, dacă legea de
dezincriminare intervine după executarea pedepsei principale şi
complementare, încetează toate consecinţele ce decurg din condamnare, în
această situaţie apărând o veritabilă reabilitare de drept. De asemenea, legea
de dezincriminare înlătură şi recidiva34.
Totuşi, beneficiarul dezincriminării nu este repus în situaţia anterioară
condamnării. Astfel, amenda plătită anterior intervenţiei dezincriminării nu
se va restitui, iar pentru perioada de detenţie executată anterior
dezincriminării nu va primi vreo reparaţie, de niciun fel, cum ar fi pecuniară
etc. De asemenea, militarul căruia i s-a luat gradul la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, în urma dezincriminării, nu-l va primi
înapoi.
4. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea

definitivă a cauzei
Referindu-ne la aplicarea legii mai favorabile infracţiunilor

nedefinitiv judecate, s-a pus problema legii aplicabile respectiv legea veche
sub care s-a născut raportul juridic penal sau legea nouă sub imperiul căreia
trebuie să se judece.
În dreptul nostru penal s-a admis soluţia că dintre cele două legi, în
conflict, să se aplice legea mai blândă (mitior lex) adică legea mai favorabilă
33
Fl. Streteanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal, Proiect finanţat de U.E.,
Bucureşti 2010, p. 21.
34
România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 62.
42
infractorului indiferent dacă aceasta este cea veche sau cea nouă35.
Dacă legea penală veche este mai favorabilă aceasta se aplică
ultraactiv (adică după ieşirea ei din vigoare), iar dacă este mai blândă legea
nouă atunci se va aplica aceasta, retroactiv.
Această soluţie este prevăzută, fără diferenţieri faţă de Codul penal
anterior (art.13, alin.1), de actualul Cod penal în art. 5, alin. 1, în modul
următor: în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică
legea penală mai favorabilă. Dispoziţiile alin. 1 se aplică şi actelor
normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi
ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări
ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins
dispoziţii penale mai favorabile.
Dacă însă fapta este incriminată de ambele legi penale (atât cea veche,
cât şi cea nouă) legea mai favorabilă se poate determina după mai multe
criterii unanim acceptate de autorii de drept penal36 şi anume:
a) după condiţiile de tragere la răspundere penală, legea ce
prevede condiţiile mai uşoare va fi mai blândă. (de exemplu legea care
prevede necesitatea plângerii prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale sau anumite cazuri de stingere a răspunderii etc. va fi mai favorabilă
decât aceea care nu cere astfel de condiţii);
b) după condiţiile de incriminare, legea care condiţionează
incriminarea unei fapte de săvârşirea ei în anumite împrejurări de timp, de
loc etc. este mai favorabilă decât aceea care nu cere asemenea condiţii pentru
incriminare, încât prima limitează posibilitatea de tragere la răspundere a
persoanei ce săvârşeşte astfel de fapte;
c) după condiţiile de pedepsire, acea lege care prevede o pedeapsă
mai uşoară ca natură sau ca durată este mai favorabilă decât legea care
35
Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed.
Europolis, Constanţa, 2007, pp. 87-88.
36
p. 129; C. Bulai, Manual de Drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.
241; M. Zolyneak, Drept penal. Partea general, Vol. III, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1993, p. 232; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2004, p. 40.
43
prevede o pedeapsă ca natură sau ca durată mai grea;
d) după termenul de prescripţie, este mai favorabilă legea care
prevede un termen mai scurt decât cea care prevede un termen mai lung.
5. Aplicarea legi penale mai favorabile după judecarea definitivă

a cauzei
Potrivit prevederilor Codului penal actual (art. 6, alin. 1-7) legea

penală mai favorabilă se poate aplica şi asupra pedepselor definitive. Un
prim aspect diferenţial, faţă de Codul penal anterior, îl regăsim în art. 6, alin.
4, Cod penal în vigoare, unde se precizează că măsurile educative
neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele ce au
corespondent în legea nouă se execută numai dacă sunt mai favorabile. În
art. 6, alin. 2 şi 3, Cod penal, se detaliază modalităţi de înlocuire a anumitor
pedepse, astfel: dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care
prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa
detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru
acea infracţiune, precum şi dacă legea nouă prevede în locul pedepsei
închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără
a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama
de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în
parte executarea amenzii.
Când legea nouă este mai favorabilă, în condiţiile alin. 1-4 ale art. 6,
Cod penal, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi
neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în
legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
Atunci când legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul
pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
Prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală a decis că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii
44
penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, stabilind
mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile în două etape,
urmând ca mai întâi să se identifice dispozițiile mai blânde cu privire la
pedeapsa din legi succesive, iar apoi să se aleagă legea mai favorabilă în
cazul prescripției răspunderii penale prin luarea în considerare a tuturor
prevederilor incidente din cuprinsul aceleiași legi (durata termenului,
întreruperea și suspendarea cursului de prescripție).
La data de 20 mai 2014 s-a publicat în Monitorul Oficial al
Românei, Partea I, nr. 372, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai
2014, prin care s-a statuat că dispozitiile art. 5 din Codul penal sunt
constituționale în masura în care nu permit combinarea prevederilor din legi
succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
6. Aplicarea legii penale temporare
Actualul Cod penal defineşte, spre deosebire de vechiul Cod penal,

noţiunea de lege penală temporară, dorind să înlăture interpretările multiple
ce ar putea apărea în practică în continuare. Conform definiţiei normative
Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din
vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei
care a impus adoptarea sa” (art.7, alin. 2, Cod penal). Definiţia legii penale
temporare, deşi nu se regăseşte în vechiul Cod penal, rezultă din doctrina
anterioară adoptării actualului Cod penal, din clasificările legilor penale, în
raport de criteriul duratei lor, în legi permanente şi legi temporare37.
Calificarea unei legi ca fiind temporară se face prin verificarea
conţinutului acesteia sau a situaţiei care a făcut necesară adoptarea sa. Dacă
legea cercetată conţine o normă de autoderogare sau edictarea ei a fost
determinată de o situaţie specială, ea este o lege temporară.
Sunt legi penale temporare legile excepţionale, dar şi legile obişnuite
(ordinare) care prevăd data ieşirii lor din vigoare. Legile excepţionale sunt
37
Gh. Alecu, C. Alecu, Unele reflecţii privind legea penalǎ românǎ şi limitele ei de
internaţională :.„Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei române de ştiinţe
penale’’, Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012, p. 58.
45
cele adoptate în situaţii de război, cutremur şi alte calamităţi naturale, iar
legile penale obişnuite sunt legile penale care reglementează situaţiile
tranzitorii sau relaţiile sociale determinate de situaţii temporare.
Din cele ce preced putem conchide că alături de legea penală mai
favorabilă mai sunt ultraactive şi legile temporare sau excepţionale.
Secţiunea a III-a
APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
1. Consideraţii preliminare
Aplicarea legii penale în spaţiu constă, în opinia multor autori,38la care

ne raliem, în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare
ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (pe teritoriul
României sau în străinătate) de către cetăţeni români sau străini.
Codul penal actual foloseşte expresia teritoriul României, în loc de
teritoriul ţării, şi respectiv infracţiune săvârşită pe teritoriul României, în
loc de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării, cum era în vechiul Cod penal.
Din definiţia legală a teritoriului rezultă că acesta cuprinde întinderea
de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian,
cuprinse între frontierele de stat (art. 8, alin. 2, Cod penal).
Terminologia diferită folosită de noua reglementare are la bază
evoluţia legislaţiei incidente în privinţa regimului juridic al teritoriului.
Aceasta se referă la reglementările cuprinse în Legea 17/1990, modificată
prin Legea 36/2002 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale şi al zonei contigue a României, zona economică şi cele ale
OUG. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României etc.
2. Principiul teritorialităţii legii penale
Actualul Cod penal, folosind o altă terminologie, prevede că
38
Bucureşti, 2004, p. 48; Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p. 92.
46
infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României (şi nu al ţării)
atunci când a fost comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub
pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România (art. 8, alin.
2, Cod penal).
De asemenea, infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul
României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion
românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de
executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs, chiar în parte,
rezultatul infracţiunii.
Platformele de foraj maritim sunt asimilate navelor sub pavilion
românesc.
Din definiţia legală, de mai sus, infracţiunea se consideră săvârşită pe
teritoriul României în următoarele situaţii:
a) atunci când infracţiunea este săvârşită pe teritoriul României (în
sensul art.8, alin. 2, Cod penal);
b) când infracţiunea este comisă pe o navă sub pavilion românesc sau
pe o aeronavă înmatriculată în România, aflată în primul caz în afara apelor
maritime interioare şi a mării teritoriale şi în al doilea caz aflată în afara
spaţiului aerian al României;
c) când pe teritoriul României, definit de art. 8, alin. 2, Cod penal sau
pe o navă sau aeronavă română aflată în străinătate s-a efectuat un act de
executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs, chiar în parte,
rezultatul infracţiunii.
Această din urmă situaţie este cunoscută sub denumirea de regula sau
teoria ubicuităţii sau a desfăşurării integrale, potrivit căreia infracţiunea se
consideră săvârşită pretutindeni unde s-a comis fie numai un act de executare
sau s-a produs rezultatul infracţiunii39.
În aplicarea teoriei ubicuităţii în doctrină au apărut două controverse:
a) dacă fapta a fost începută în străinătate şi rezultatul s-a produs în
ţară. Toţii autorii au fost de acord că infractorul va fi pedepsit în ţară ca şi
39
Gh. Alecu, C. Alecu, Unele reflecţii privind legea penalǎ românǎ şi limitele ei de
internaţională :.„Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei române de ştiinţe
penale’’,. Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012, p. 59.
47
cum întreaga acţiune s-ar fi desfăşurat în ţară;
b) dacă fapta a început în ţară şi s-a terminat în străinătate. Părerile
sunt împărţite în trei şi anume:
˗ unii autori au considerat că fapta va rămâne nepedepsită în
ţară;
˗ alţii că va fi pedepsită numai ca o tentativă;
˗ alţii că va fi pedepsită ca şi cum ar fi fost săvârşită integral în
ţară (opinie care este legală şi corespunde principiului ubicuităţii la care ne
raliem).
2.1. Excepţii de la principiul teritorialităţii
De la principiul teritorialităţii există anumite excepţii40, în sensul că

acesta nu acţionează cu privire la unele categorii de infracţiuni săvârşite pe
teritoriul ţării şi anume41:
a) Infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală.
În baza prevederilor art. 13, Cod penal, legea penală nu se aplică
infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine
sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale,
nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Imunitatea de jurisdicţie penală este acceptată unanim în legislaţiile
penale moderne şi presupune ca infracţiunile săvârşite de reprezentanţii
diplomatici străini nu vor fi judecaţi după legea penală a statului unde sunt
acreditaţi. Ca atare, legea penală română nu se aplică pentru infracţiunile
comise de reprezentanţii diplomatici străini nici pentru faptele săvârşite pe
teritoriul României, nici pentru alte fapte unde legea penală română ar fi
incidentă conform principiului realităţii şi universalităţii. Recunoaşterea
imunităţii de jurisdicţie penală pentru personalul diplomatic al statului unde
40
41
p.101; C. Bulai, Manual de Drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.73;
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
48
este acreditat are menirea de a oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea
misiunilor încredinţate.
În acest sens, art. 39 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice stipulează că persoana agentului diplomatic este inviolabilă. De
asemenea, art. 31 din acelaşi act normativ prevede că agentul diplomatic se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditat42.
Potrivit normelor internaţionale reprezentanţii diplomatici pot fi:
ambasadorul, însărcinatul cu afaceri ad-interim, consilierul de ambasadă sau
de legaţie, secretarii de ambasadă sau de legaţie. Personalul administrativ şi
tehnic al ambasadei sau legaţiei nu se bucură de imunitate de jurisdicţie
penală. În sensul normelor penale internaţionale, imunitatea de jurisdicţie se
referă şi la inviolabilitatea localului ambasadelor sau legaţiilor statelor
străine aflate în România, autorităţile publice româneşti neputând pătrunde în
incinta acestora fără aprobare. În astfel de situaţii, imunitatea de jurisdicţie
penală apare ca o excepţie de ordin procedural, deoarece legea penală
română nu poate fi aplicată întrucât organelor de urmărire penală române le
este interzis accesul în localurile şi terenurile misiunilor diplomatice care se
bucură de inviolabilitate, conform convenţiilor internaţionale. Autorităţile
române pot interveni doar dacă şeful misiunii diplomatice încuviinţează ori
cere expres acest lucru, în această situaţie legea penală română devenind
aplicabilă.
Termenul de alte persoane din conţinutul art. 13, Cod penal, care se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală se referă la: şefii statelor sau
guvernelor străine, şefii unor delegaţii civile sau militare străine, militarii
unor armate străine aflate în tranzit sau staţionate pe teritoriul statului român
în baza unui acord comun etc.
În literatura de specialitate43 se precizează, însă, că imunitatea de
jurisdicţie penală recunoscută personalului diplomatic sau altor persoane prin
convenţii internaţionale, nu le scuteşte pe acestea de răspunderea penală la
care pot fi supuse în statele cărora le aparţin. Statul unde reprezentantul altui
42
Relaţiile consulare ale României, Culegere de tratate, convenţii şi acorduri, Bucureşti,
1995, pp. 480-837.
43
România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 44.
49
stat se bucură de imunitate de jurisdicţie penală are la dispoziţie alte mijloace
de drept internaţional pentru a atrage atenţia statului acreditat asupra
activităţii infracţionale a reprezentantului său, declarându-l persona non
grata şi obligându-l să părăsească ţara44.
Imunitatea de jurisdicţie penală contribuie la menţinerea unor relaţii
amicale între statele lumii, oferind reprezentanţilor diplomatici un câmp larg
de acţiune.
b) Infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în
trecere prin marea teritorială ori pe timpul cât se află în porturi, în apele
maritime interioare şi în marea teritorială a României.
Această excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale îşi găseşte
consacrarea juridică în Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a României. În
conformitate cu prevederile art. 17, alin. 2 din acest act normativ, jurisdicţia
penală a României nu se exercită la bordul unei nave străine folosite în
scopuri comerciale, care trece prim marea teritorială, în legătură cu
infracţiunile săvârşite la bordul acesteia, cu următoarele excepţii:
- infracţiunea era îndreptată împotriva intereselor României sau
împotriva unui cetăţean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul
României;
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană
fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în
ţară sau ordinea în marea teritorială;
- aplicarea legii penale române este necesară pentru reprimarea
traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;
- asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul
navei ori de un agent diplomatic sau de un funcţionar consular al statului sub
al cărui pavilion navighează nava.
Art. 25 din Legea nr. 17/1990 prevede că navele militare străine şi
alte nave străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală pe timpul cât se află în porturi, în apele
44
M. Zolyneak, Drept penal. Partea general, Vol. III, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993,
p. 164.
50
maritime interioare şi în marea teritorială a României;
Legea nr. 36/2002, care modifică şi completează Legea nr.17/1990,
prevede şi jurisdicţia statului român asupra zonei economice exclusive a
României în Marea Neagră privind:
- amplasarea şi folosirea de insule artificiale. de instalaţii şi lucrări;
- cercetarea ştiinţifică marină;
- protecţia şi conservarea mediului marin şi a faunei marine.
Astfel, potrivit art. 7, din acelaşi act normativ, zona economică
exclusivă a României este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc la
Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi adiacent
acestora, în care România îşi exercită drepturi suverane şi jurisdicţia
asupra resurselor naturale ale fundului mării, sub solul acesteia şi coloana
de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate
de explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea mediului şi gestionarea
acestora. De asemenea, întinderea zonei economice exclusive a României se
stabileşte prin delimitarea pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale
căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al
Mării Negre, ţinându-se seama de faptul că lăţimea maximă a zonei
economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor
Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr.
110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurată de la liniile de bază.
Ca atare, se pot distinge trei situaţii referitoare la infracţiunile
săvârşite la bordul unei nave străine aflate în trecere prin marea teritorială ori
pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea
teritorială a României, şi anume:
- atunci când o infracţiune este săvârşită de către o persoană aflată la
bordul unei nave militare străine, indiferent dacă nava se află într-un port
românesc, în apela maritime interioare sau în marea teritorială, în trecere sau
staţionare într-un port românesc sau în apele maritime interioare, legea
penală română nu se aplică;
- când o infracţiune este săvârşită de o persoană care se află îmbarcată
la bordul unei nave comerciale străine care se află staţionată într-un port
românesc sau în apele maritime interioare, se aplică legea penală română;
- când o infracţiune este săvârşită la bordul unei nave comerciale care
51
se află în trecere prin marea teritorială a României, legea penală română nu
se aplică.
c) Infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor străine aflate în
limitele teritoriale româneşti.
Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite pe
aeronavele străine aflate pe teritoriul ţării noastre. În acest caz avem două
situaţii:
- în cazul aeronavelor militare, regula neaplicării legii penale române
în raport cu faptele comise la bordul acestora sau în timpul serviciului de
către persoanele din echipajele lor, chiar când se află în afara aeroportului,
este absolută şi necondiţionată, în sensul că se aplică întotdeauna şi în orice
condiţii;
- în cazul aeronavelor comerciale, regula neaplicării legii penale
române este relativă şi condiţionată, în sensul că funcţionează pe bază de
reciprocitate şi numai dacă infracţiunile săvârşite n-au tulburat ordinea
noastră de drept sau n-au adus vreo vătămare intereselor statului român ori
unui cetăţean român.
d) Infracţiunile săvârşite în sediile diplomatice străine aflate în ţara
noastră de către membrii şi personalul acestora.
Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice prevede în art.22
că localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile şi nu este permis
agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul
şefului misiunii.
Problema inviolabilităţii ţine de curtoazia internaţională din care
derivă obligaţia fiecărui stat de a acorda reprezentanţilor diplomatici ai
celorlalte state o poziţie privilegiată pentru a realiza acelaşi lucru, pentru
proprii reprezentanţi. Mai bine zis, este o reciprocitate de concesii, în sensul
că fiecare stat renunţă la dreptul său de jurisdicţie asupra faptelor comise pe
teritoriul său de către reprezentanţii diplomatici ai unor state străine şi nu
permite organelor sale să pătrundă în incinta reprezentanţelor diplomatice
fără acordul şefilor acestora45.
Nevoia de a asigura libertatea deplină de acţiune a personalului
45
V. Dongoroz, Aplicarea legii penale. Curs de drept, aprofundat şi comparat, Bucureşti,
1935, pp. 68-69.
52
diplomatic explică, în mod clar, inviolabilitatea sediului reprezentanţelor
diplomatice, iar dacă acest atribut nu ar exista, s-ar putea comite unele
abuzuri de către organele statului acreditar, ceea ce ar împiedica realizarea
atribuţiilor ce revin diplomaţilor.
În doctrina dreptului penal şi a celui internaţional s-a emis teoria
extrateritorialităţii46 cu ajutorul căreia s-a încercat să se justifice excepţiile
de la principiul teritorialităţii prin formula prelungirii teritoriului statului cu
suprafaţa terestră pe care se află reprezentanţele diplomatice din străinătate şi
cu cea a navelor şi aeronavelor aflate în afara graniţelor statului respectiv.
În aceste condiţii, în care ar fi acceptată teoria extrateritorialităţii, se
poate crea o imagine falsă în sensul că diplomaţii sau personalul navelor şi
aeronavelor nu ar fi obligaţi să respecte legile statului pe teritoriul căruia se
găsesc sub pretextul că aceştia s-ar afla pe teritoriul statului de care aparţin, o
asemenea interpretare putând da naştere la arbitrariu, cu toate consecinţele ce
decurg cu privire la bunele relaţii dintre state. Recunoaşterea acestei teorii ar
duce, în mod practic, la sustragerea de sub imperiul legii penale a unor fapte
comise pe anumite porţiuni de teritoriu, pentru a le supune altei legi penale,
ori la mărirea artificială a conţinutului teritoriului unui stat pentru a explica
extinderea imperiului legii penale47.
e) Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine în timpul
staţionării sau trecerii pe teritoriul altui stat.
Conform prevederilor dreptului internaţional, trupele străine staţionate
pe teritoriul unui stat sau aflate in trecere pe acest teritoriu nu sunt supuse
jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află. În condiţiile în care staţionarea
trupelor străine se produce în timp de război, faptele comise de militarii
străini se sancţionează potrivit reglementărilor specifice stării de război.
Dacă acest lucru se realizează în timp de pace, pentru infracţiunile săvârşite
de militarii străini nu se aplică legea penală, în conformitate cu principiul
teritorialităţii, ci se aplică legea penală a statului de care aparţine armata
străină, atunci când faptele privesc infracţiuni comise de militarii străini
împotriva militarilor din aceleaşi trupe. Dacă militarii trupelor străine
46
H. Grotius, De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii).
47
V. Dongoroz, Aplicarea legii penale. Curs de drept, aprofundat şi comparat, Bucureşti,
1935, p. 135.
53
săvârşesc infracţiuni împotriva unor persoane aparţinând statului pe care
staţionează, se va aplica acea lege penală care este convenită prin înţelegerea
bilaterală dintre cele două stat48.
În concluzie, atunci când trupele străine staţionează în România sau
tranzitează teritoriul ţării noastre, infracţiunile comise de militarii
componenţi ai acestor trupe nu pot fi sancţionate de legea română, deoarece
faptele acestora nu cad sub incidenţa legii române decât în condiţiile
stipulate de convenţiile internaţionale.
f) Imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală
Imunitatea prezidenţială este consacrată de art. 84, alin.2, din
Constituţia României, care prevede că Preşedintele României se bucură de
imunitate. Ca atare, Preşedintele României nu va putea fi pus sub acuzare în
timpul exercitării mandatului său. Competenţa de judecare a acestuia, pentru
faptele prevăzute expres de Constituţie, aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Acesta poate fi demis, de drept, la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Imunitatea parlamentară este consfinţită de art.72, din Constituţia
României. Astfel, pe baza acestei reglementări, deputaţii şi senatorii pot fi
urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile şi cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu
pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care
fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată se poate
face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În baza art.72, alin.3, din Constituţia României, în caz de infracţiune
flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, urmând
ca, după informarea preşedintelui Camerei din care fac parte, aceasta să
decidă asupra temeiului reţinerii.
Imunitatea membrilor Guvernului României este mult mai restrânsă şi
vizează numai fapte comise în timpul exercitării funcţiilor guvernamentale.
Astfel, în baza art.109, alin.2, din Constituţia României, numai Camera
Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în timpul funcţiei lor.
48
p. 104.
54
Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt
reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
3. Principiul personalităţii legii penale
Acest principiu este consacrat legal în art. 9 din Codul penal în

vigoare, care prevede: Legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o
persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri,
legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă
fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei
niciunui stat. În esenţă, reglementarea acestuia constă în prevederea că legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă
făptuitorul este cetăţean român sau fără cetăţenie, dar are domiciliul în ţară.
Actualul Cod penal prevede, pe lângă cele două condiţii care rezultă
din definiţia principiului, şi incidenţa condiţiei dublei incriminării, prin
formularea în ultima teză a precizării conform căreia dacă fapta este
prevăzută ca infracţiune şi de legea ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost
comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
Noua reglementare reintroduce această conduită care era prezentă în
Codul penal din 1937. Aceasta prezintă o dublă importanţă, respectiv fapta
săvârşită pe teritoriul statului străin să aibă teritorialitatea sa naturală,
guvernată de suveranitatea statului pe teritoriul căreia se află valorile ocrotite
de legea penală şi, în al doilea rând, exclude posibilitatea creării unor
situaţii discriminatorii între cetăţenii români aflaţi pe teritoriul altor state şi
celelalte persoane care se găsesc pe aceste teritorii.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă
a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei
rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
55
4. Principiul realităţii legii penale
Acest principiu mai este denumit, în unele lucrări, principiul protecţiei

reale sau al cetăţeniei pasive49.
Codul penal consacră acest principiu în art. 10, alin. 1 şi 2 precizând sfera
de aplicare a regulii realităţii penale, incluzând ca infracţiuni cele contra statului
român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române. Astfel,
se stipulează că Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra
statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Pentru aplicarea acestui principiu se cer întrunite următoarele condiţii:
a) infracţiunea să fi fost săvârşită în întregime în străinătate;
b) fapta să constituie infracţiune în baza legii române (fără condiţia
dublei incriminări);
c) infracţiunea să fie îndreptată împotriva securităţii naţionale a
statului român, contra unui cetăţean român sau împotriva unei persoane
juridice române;
d) făptuitorul să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care
nu are domiciliul în România;
Actualul Cod penal nu prevede prezenţa în ţară a infractorului, el
putând fi judecat şi în lipsă.
Dacă infractorul a fost judecat şi condamnat în străinătate pedeapsa
sau partea din pedeapsă executată în străinătate şi arestul preventiv vor fi
deduse din pedeapsa aplicată de legea română.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis.
5. Principiul universalităţii legii penale
Principiul universalităţii legii penale este consacrat în art. 11 din
49
56
Codul penal, în vigoare, în care se arată că legea penală română se aplică şi
altor infracţiuni (cu excepţia celor prevăzute de art. 10, Cod penal), săvârşite
în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie care se află de bună voie pe teritoriul României, dacă:
a) fapta este prevăzută ca infracţiune în legea penală a ţării unde a
fost săvârşită;
b) făptuitorul se află în ţară.
Aplicarea principiului realităţii legii penale implică îndeplinirea
obligatorie a următoarelor condiţii50:
a) infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării noastre, adică
în străinătate;
b) infracţiunea săvârşită să fie îndreptată împotriva statului român ,
împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român;
c) fapta săvârşită să fie prevăzută ca infracţiune de legea penală
română, principiul dublei incriminări nefuncţionând în acest caz;
d) infractorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie,
domiciliată în străinătate. Legea nu cere ca făptuitorul să fie prezent pe
teritoriul ţării noastre pentru a fi urmărit sau judecat, acesta putând fi
condamnat şi în lipsă;
e) punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Prevederile acestui principiu stabilesc incidenţa legii penale române
asupra unor infracţiuni comise în străinătate dacă făptuitorul este cetăţean
străin sau o persoană fără cetăţenie şi se află pe teritoriul ţării noastre.
Acest principiu nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în
care făptuitorul a săvârşit infracţiunea, există o cauză ce împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal şi executarea
pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca
executată.
Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată parţial,
50
57
instanţele noastre vor recunoaşte hotărârea străină şi vor dispune să execute
pedeapsa sau restul de pedeapsă pronunţată în străinătate.
Se poate constata faptul că actualul Cod penal impune respectarea
angajamentelor asumate de către România pe plan internaţional în temeiul
unor tratate internaţionale, extrădării etc.
6. Prioritatea tratatelor internaţionale în raport cu legea penală

română
Aplicarea Legii penale române, potrivit principiului realităţii şi

universalităţii examinate anterior, se realizează potrivit art. 12 din Codul
penal, care prevede că dispoziţiile cuprinse în art. 8-11, Cod penal se aplică
dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este
parte.
Din textul Codului penal se observă că statul nostru îşi asumă
obligaţiile de a acţiona pentru reprimarea unor infracţiuni ce periclitează
comunitatea internaţională pe baza tratatelor internaţionale care dobândesc
calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu prevederile
legilor generale.
7. Extrădarea
7.1. Noţiunea, natura juridică şi felurile extrădării
În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a

dobândit o amploare din ce în ce mai mare, lupta împotriva infracţionalităţii
a determinat statele să-şi acorde asistenţă juridică reciprocă, cooperând la
descoperirea, reţinerea şi condamnarea celor care au încălcat legea penală.
Pentru a îngrădi tendinţa unor infractori de a scăpa de răspundere
penală, prin refugierea dintr-o ţară în alta după săvârşirea unor infracţiuni pe
teritoriul unui stat sau altul, s-a recurs la realizarea unei instituţii care să
stopeze acest fenomen, respectiv extrădarea.
Extrădarea este un act juridic, bilateral şi politic, intervenit între
două state pe baza căreia un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un
58
infractor sau un condamnat, îl remite la cererea altui stat pentru a fi judecat
sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de către instanţele
judecătoreşti ale acelui stat.
În raport cu finalitatea sa, extrădarea este un act de asistenţă juridică
internaţională reciprocă care se acordă numai pe baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate51.
Extrădarea este un act bilateral. Aceasta implică cererea de extrădare
din partea statului solicitant şi predarea infractorului de către statul pe
teritoriul cărui acesta se refugiază (stat solicitat).
Aşa cum am menţionat în definiţie, extrădarea este o instituţie juridică
ce are un pronunţat conţinut politic, fiind rodul voinţei liber exprimate a
statelor, respectându-se suveranitatea şi independenţa lor.
Temeiul legal al extrădării îl regăsim în art.14 din actualul Cod penal
care prevede faptul că extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul
unui tratat internaţional la care România este parte, ori pe bază de
reciprocitate, în condiţiile legii. Predarea sau extrădarea unei persoane în
relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în
condiţiile legii. Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional
se acordă în condiţiile legii.
După poziţia pe care statul o are în realizarea extrădării, aceasta poate fi:
a) extrădare activă, atunci când ţara noastră va înainta o cerere de
extrădare către alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în
faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a
hotărârii, la propunerea motivată instanţei competente;
b) extrădare pasivă, atunci când statul român primeşte o cerere de
extrădare prin Ministerul Justiţiei, de la un stat străin.
România a încheiat numeroase convenţii şi tratate de asistenţă juridică
internaţională cuprinzând reglementări în domeniul extrădării cu majoritatea
ţărilor lumii.
7.2. Condiţiile extrădării
51
Art. 19, alin. 2 din Constituţia României (revizuită) prevede că: „cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate”.
59
Din examinarea reglementărilor stabilite prin art. 14, Cod penal
rezultă că, pentru realizarea extrădării, trebuie îndeplinite anumite condiţii
privind infracţiunea, infractorul, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de
instanţă, competenţa şi procedură.
a) Condiţiile referitoare la infracţiune:
– să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant de către
un cetăţean al acestui stat ori prin fapta săvârşită să fie lezate interesele
acelui stat;
– să fi comis o infracţiune – în calitate de autor, instigator sau
complice;
– fapta săvârşită să fie considerată infracţiune, atât de legislaţia
statului solicitant, cât şi de cea a statului solicitat.
b) În privinţa pedepsei se cere ca infracţiunea pentru care se cere
extrădarea să prezinte o anumită gravitate (o pedeapsă privativă de libertate
mai mare de 2 ani).
c) Condiţii privind infractorul:
– persoana a cărei extrădare se cere trebuie să fie cetăţean străin;
Potrivit prevederilor Constituţiei, cetăţenii români nu pot fi extrădaţi.
Dacă aceştia vor săvârşi infracţiuni în străinătate, vor fi pedepsiţi de legea
română, conform principiului personalităţii legii penale.
– infractorul să se afle pe teritoriul statului solicitat;
– să existe o cerere de extrădare din partea unui stat care are
interesul să-l pedepsească pe infractor sau să-l pună să execute pedeapsa pe
cel condamnat.
Cererea va cuprinde:
– în funcţie de faza procesuală: originalele sau copiile autentice ale
hotărârii de condamnare definitive; deciziile pronunţate în căile de atac;
mandatul de executare a pedepsei închisorii, respectiv copiile autentice de pe
acest mandat (autentificarea se face gratuit de instanţă sau parchet);
– expunerea faptelor pentru care se cere extrădarea. data, locul
săvârşirii calificarea juridică;
– copie asupra dispoziţiilor legale aplicabile (textele din Codul
penal);
60
– semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice
alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia;
– date privind durata pedepsei, când persoana extrădată a executat
doar o parte a acesteia.
d) Condiţii referitoare la competenţă şi procedură:
– statul solicitat care primeşte cererea de extrădare este obligat să-l
aresteze pe făptuitor pentru a evita posibilitatea dispariţiei lui. În cazul
respingerii cererii de extrădare această obligaţie dispare;
– statul solicitat este obligat să comunice statului solicitant data şi
locul predării făptuitorului care este extrădat. În termen de 15 zile
făptuitorul trebuie preluat. Dacă nu este preluat se prelungeşte cu încă 15
zile;
– statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii
cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicat cel extrădat;
– să existe norme convenţionale ori o înţelegere privind declaraţia
reciprocă de extrădare;
– să nu existe un refuz de acordare a asistenţei judiciare
(neidentificare sau decesul făptuitorului);
– cererea şi actele să fie însoţite de traduceri.
7.3. Excepţii de la regula extrădării
Identic condiţiilor extrădării vom constata situaţii de excepţie când nu

se poate acorda extrădarea referitoare la persoane, la fapte, la pedeapsă,
competenţă şi procedură.
a) Excepţii referitoare la persoană

Nu pot fi extrădate din România (conform art. 23, alin. 1 din Legea
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală)
următoarele categorii de persoane:
– Cetăţenii români, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 24 din
lege:
61
Potrivit art. 24 cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza
convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate numai dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:
– în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii dacă statul
solicitant dă asigurări considerate ca suficiente că în cazul condamnării la o
pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
persoana extrădată va fi transferată pentru executarea pedepsei în România;
– persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului
solicitant la data formulării cererii de extrădare;
– persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
– persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul său împotriva
unui cetăţean al unui stat membru al U.E., dacă statul solicitant este membru
al U.E.
Extrădarea cetăţenilor români este prevăzută şi de Constituţie în art.
19, alin. 2 şi art. 19, alin. 3 ca excepţie de la prevederile art. 19, alin. 1.
Potrivit acestor prevederi cetăţenii români şi apatrizii pot fi extrădaţi
numai în baza unei convenţii internaţionale şi pe bază de reciprocitate.
– Sunt exceptate persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în
România.
– Persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în
condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri
internaţionale.
– Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi,
martorii sau experţii în faţa autorităţilor judiciare române solicitante în limita
imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se
apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă
această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de
extrădare şi data convenită pentru predare se va pronunţa o nouă hotărâre în
cauză.
Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată
dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate
deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.
62
În caz de refuz al extrădării, prevederile art. 25, alin. 1 din Legea nr.
302/2004 se aplică în mod corespunzător, iar în caz de amânare a extrădării,
prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.
Potrivit art. 25, alin. 1 din Legea nr. 302/2004 refuzul extrădării
propriului cetăţean sau a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea
statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente
astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata dacă este cazul.
În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului
Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiecţiile privind infracţiunea.
Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.
b) Excepţii referitoare la fapte

Extrădarea nu se acordă dacă:
– statul solicitat are motive temeinice de a crede că cererea de
extrădare motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în
vederea urmăriri sau pedepsirii unei persoane pe considerente de rasă,
religie, de naţionalitate sau de opinii politice şi că situaţia acestei persoane
riscă să fie agravată pentru unul sau altul din aceste motive;
– infracţiunea pentru care se cere extrădarea, nu constituie o
infracţiune de drept comun.
– infracţiunea pentru care este cerută extrădarea este considerată de
statul solicitant ca o infracţiune politică sau ca o faptă conexă unei asemenea
infracţiuni.
Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică:
– atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al
familiei sale;
– infracţiunile prevăzute în art. 50 ale Convenţiei de la Geneva
din 1949 pentru îmbunătăţirea sorții răniţilor şi bolnavilor din forţele armate;
– orice schimbări similare ale legilor războiului;
– crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată la 9 martie 1948 de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
– infracţiunile prevăzute de art. 1 al Convenției europene
pentru reprimarea terorismului, Strasbourg 27.01.1999;
63
– acţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor
pedepse şi tratamente crude, inumane şi degradante, adoptată la 17
decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
– orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat
de tratatele Convenţiilor şi acordurile internaţionale la care România este
parte.
c) Excepţii privitoare la pedeapsă

– dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea
de către legea statului solicitant;
– persoana condamnată cu suspendarea executării pedepsei.
d) Excepţii referitoare la competenţă

– România poate să refuze extrădarea persoanei reclamate pentru o
infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau în
parte pe teritoriul său;
– când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost săvârşită în
afara teritoriului statului solicitant, adică într-un stat terţ.
e) Excepţii referitoare la procedură

– extrădarea poate fi refuzată când, potrivit legislaţiei ambelor state,
acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar această persoană se opune extrădării;
– în cazurile în care persoana extrădabilă ar urma să fie judecată în
statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de
procedură şi de protecţie a dreptului la apărare sau de un tribunal constituit
anume pentru cazul respectiv şi dacă extrădarea este cerută pentru executarea
unei pedepse pronunţate de acel tribunal;
– când persoana reclamată a fost judecată definitiv de autorităţile
competente ale statului român pentru fapta ori faptele pentru care este cerută
extrădarea;
– extrădarea nu se acordă în cazul prescripţiei acţiunii penale sau
prescripţiei executării pedepsei, fie a statului solicitant sau a statului
solicitat;
64
– extrădarea nu se acordă pentru o faptă acoperită de amnistie în
statul solicitat dacă acesta ar avea competenţa să urmărească această
infracţiune potrivit propriei sale legi penale;
– graţierea făcută de statul solicitant face inoperabilă cererea de
extrădare.
7.4. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării
În cazul concursului de cereri de extrădare pentru aceeaşi faptă,

Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor
solicitante.
Se va ţine seama de toate împrejurările în mod deosebit de gravitatea
faptei, locul săvârşirii, de datele depunerii cererii de extrădare, de
naţionalitatea persoanei reclamate, de existenţa reciprocităţii de extrădare în
raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare de către alt
stat solicitant.
7.5. Organele competente în efectuarea extrădării
Cererea se adresează Ministerului Justiţiei din România.

Actele procedurale sunt efectuate de Ministerul Public şi Ministerul
de Justiţie.
Activitatea de arestare, în vederea predării către statul solicitant, se
realizează de către autorităţile judecătoreşti, iar predarea se face prin Biroul
Naţional Interpol.
65
CAPITOLUL III
NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE
1. Infracţiunea ca noţiune juridică
1.1. Conceptul infracţiunii
În doctrina penală52 conceptul de infracţiune reprezintă o generalizare

a trăsăturilor concrete ale multiplelor infracţiuni prevăzute în codul penal şi
în legile speciale penale. Sub acest aspect, influenţa conceptului n-ar putea fi
posibilă decât prin influenţarea, mai întâi, a manifestărilor concrete pe care
conceptul le generalizează, le abstractizează53.
Sub acest aspect, profesorul Vintilă Dongoroz înţelegea infracţiunea
ca fiind o faptă a omului. Aceasta înseamnă că substanţa materială a
infracţiunii este fapta. Atunci şi acolo unde nu se poate constata existenţa
unei fapte, nu poate exista nici infracţiune54. Privită din punct de vedere
material, infracţiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva
regulilor de convieţuire socială, este o activitate antisocială, neconvenabilă
pentru relaţiile sociale instituite în stat55. Infracţiunea este tocmai actul de
conduită interzis prin norma incriminatoare. Însuşi termenul infracţiune are
înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter
imperativ.
Profesorul George Antoniu56 consideră că infracţiunea n-ar putea să-şi
52
V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
53
V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, București, 1939, pp. 194-
195; C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, București, 1997, pp.
146-147.
54
I. Griga, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 113.
55
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic,
București, 2015, p. 148.
56
G. Antoniu - Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, în Revista de Drept Penal,
nr. 2/1994, p. 46.
66
găsească locul decât într-o răspundere penală, iar pedeapsa n-ar fi decât
consecinţa unei răspunderi juridice penale.
1.2. Premisele existenţei infracţiunii
Din analiza conceptului de infracţiune rezultă că pentru existenţa

acesteia trebuie să preexiste trei date ale realităţii şi anume:
a) o normă de incriminare care interzice, sub sancţiunea penală, o
anumită acţiune sau o anumită omisiune;
b) săvârşirea unei fapte concrete ca o manifestare exterioară a omului,
fie că acesta acţionează nemijlocit asupra lumii înconjurătoare, fie că pune în
mişcare o energie străină, pe care o dirijează în vederea realizării anumitor
consecinţe, ori se foloseşte de instrumente neanimate ca o prelungire a
propriilor membre realizând în acest mod obiectivele urmărite;
c) trăsăturile faptei săvârşite să corespundă întocmai cu cele prevăzute
de lege pentru caracterizarea faptei incriminate.
Prezenţa acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca
infracţiune şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează.
1.3. Noţiunea de infracţiune
În ştiinţa dreptului penal, noţiunea de infracţiune cuprinde trăsăturile

esenţiale comune tuturor infracţiunilor și nu numai unora dintre infracţiuni
sau numai unor categorii ale acestora.
Dreptul penal român, spre deosebire de alte coduri penale străine,
consacră regula definirii prin lege a infracţiunii. Astfel, potrivit art. 15, Cod
penal infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Observăm că, noul legiuitor, a renunţat la una dintre trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii şi anume ca fapta să prezinte un pericol social. A
fost satisfăcută o astfel de cerinţă mai veche a doctrinei ca să se adopte o
definiţie formală şi nu substanţială a infracţiunii. Într-o atare concepţie
(formală) infracţiunea există numai în limitele în care o faptă este
incriminată. Altfel zis, norma penală creează infracţiunea, descrierea faptei
67
într-o normă de incriminare este condiţia de bază a existenţii şi izvorul
hotărâtor al infracţiunii. Profesorul Vintilă Dongoroz definea, în lucrările
sale mai vechi, infracţiunea ca orice fapt încriminat de lege şi sancţionat cu
pedeapsă (creatio criminis sub specie juris). Orice alt adaos, scria profesorul
la definiţia infracţiunii, devine inutil57.
Dimpotrivă, într-o viziune materială (substanţială) asupra infracţiunii,
aceasta se defineşte ca acel comportament uman care, după aprecierea
legiuitorului, contrastează cu anumite valori ocrotite de lege sau contrastează
cu scopurile statului şi necesită, ca sancţiune, o pedeapsă58.
2. Infracţiunea ca instituţie juridică
2.1. Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal
Din definiţia pe care am dat-o dreptului penal rezultă că instituţiile

fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi
pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate sancţiunile
de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă).
Aşadar cele trei instituţii stau la baza întregii reglementări juridico-penale, în
sensul că toate celelalte reglementări pe care legea penală le conţine se
bazează pe ele sau gravitează în jurul lor.
Dintre cele trei instituţii fundamentale, instituţia infracţiunii este cea
mai importantă, deoarece ea constituie, aşa cum s-a spus, piatra de temelie a
oricărui sistem de drept penal59.
Aşa cum am arătat, instituţia infracţiunii, este strâns legată de
instituţia răspunderii penale, (art. 15, alin. 2, Cod penal prevăzând că
infracţiunea este sigurul temei al răspunderii penale). Precizăm că
săvârşirea unei infracţiuni nu conduce, în toate cazurile, la tragerea la
57
V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
58
F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000,
p. 168. Autorul precizează că sintagma contrastează cu scopurile statului nu se referă doar
la actele îndreptate împotriva conservării societăţii, ci şi la cele care ar constitui obstacole
faţă de evoluţia acesteia.
59
V. Dongoroz, Principalele transformări ale dreptului penal român, Studii juridice, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1960, p. 409.
68
răspunderea penală a făptuitorului, legiuitorul prevăzând şi cauze în care este
înlăturată răspunderea penală.
2.2. Cadrul reglementării
Legiuitorul Codului penal a consacrat instituţiei infracţiunii întreg

Titlul al II-lea al părţii sale generale (art. 15-52). În cele şase capitole ale
acestuia sunt reglementate toate prevederile privitoare la infracţiune şi
anume: Dispoziţii generale (cap. I, art. 15-17), Cauzele justificative (cap. II,
art. 18-22), Cauzele de neimputabilitate (cap. III, art. 23-31), Tentativa (cap.
IV, art. 32-34), Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni (cap. V, art. 35-45),
Autorul şi participanţii (cap. VI, art. 46-52).
Secţiunea a II-a
TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII
1. Faptă prevăzută de legea penală
Din definiţia legală a infracţiunii rezultă că infracţiunea este, în

primul, rând o faptă prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată ca atare.
O faptă este considerată ca fiind tipică numai dacă corespunde modelului
legal60, prevăzut de legiuitor în norma de incriminare atât, din punct de
vedere obiectiv, cât şi din punct de vedere subiectiv. Cerinţa este
îndeplinită, aşadar, atunci când legiuitorul descrie fapta respectivă şi o
interzice sub o sancţiune penală într-o anumită dispoziţie incriminatoare.
Se confirmă astfel, ideea exprimată şi de profesorul Vintilă Dongoroz, după
care norma creează infracţiunea, ea constituie haina juridică a faptei, cadrul
legal care atribuie faptei concrete caracterul de faptă prevăzută de legea
penală.
O faptă prevăzută de legea penală nu este prin ea însăşi infracţiune, ci
60
Folosim noţiunea de model în sens de tipar, schemă elaborată pentru a reprezenta
elementele fundamentale ale unui obiect, fenomen, în ansamblu lor şi nu în sensul de
model moral (bun sau rău). A se vedea G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei
Române, București, 2002, p. 58.
69
poate fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte
trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Noţiunea de infracţiune şi cea de faptă prevăzută de legea penală nu
sunt, însă, identice. Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea
penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune.
Analiza tipicităţii presupune studierea obiectului infracţiunii, a subiecţilor
infracţiunii, a laturii obiective şi a laturii subiective ale acesteia 61. Absenţa
tipicităţii, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, poate conduce fie la dispunerea
de către procuror a unei soluţii de clasare, fie dispunerea de către judecător a
unei soluţii de achitare.
Prevederea în lege a faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, are
la bază principiul legalităţii incriminării şi priveşte nu numai fapta tipică,
dar şi diferitele variante ale acesteia. Prin realizarea normei de
incriminare legiuitorul determină un model conceptual pentru fapta
sancţionată, cu care se vor compara faptele concrete, rezultatul acestei
comparaţii determinând dacă ele pot fi sancţionate. Faptele concrete devin
infracţiuni doar dacă pot fi încadrate in conţinutul normelor de
incriminare, altfel spus, dacă au trăsăturile stabilite de legiuitor in
modelul tip. De exemplu, pentru a putea fi incriminat, furtul trebuie să se
încadreze în condiţiile prevăzute de legiuitor pentru o asemenea faptă şi
anume: să se întreprindă o acţiune de luare, obiectul faptei să fie un mobil
aflat în posesia sau detenţia unei persoane, iar luarea să fie realizată fără
consimţământ.62
2. Faptă săvârşită cu vinovăţie
2.1. Vinovăţia şi aspectul subiectiv al infracţiunii
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă prevederea unei fapte în

legea penală, ci mai este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. S-a
motivat că organele judiciare, în practică, se preocupă mai întâi de existenţa
unei norme de incriminare care să prevadă fapta cu care au fost sesizate şi
61
M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 39.
62
S. Florin, N. Daniel, Drept penal Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 253.
70
numai după aceasta verifică dacă fapta prevăzută de legea penală a fost
săvârşită cu vinovăţie. Pe de altă parte, o atare sistematizare ţine seama că
vinovăţia constituie un posterius63, adică presupune existenţa în mod
obiectiv a unei fapte prevăzute de legea penală în raport cu care urmează să
se analizeze poziţia psihică a făptuitorului.
Aceasta presupune ca fapta să fie expresia unei anumite atitudini
psihice a subiectului în ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi conştiinţa
caracterului şi a urmărilor acesteia.
Vinovăţia priveşte aspectul psihic al subiectului și ţine de latura
subiectivă a infracţiunii.
În ce priveşte conţinutul vinovăţiei în concepţia legii penale române,
vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii este privită ca un proces
subiectiv compus din doi factori: factorul intelectiv sau de conştiinţă şi
factorul volitiv sau de voinţă64.
a) Conştiinţa sau factorul intelectiv desemnează facultatea psihică
prin care persoana deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra tuturor
motivelor care pot determina luarea unei hotărâri şi tot conştiinţa decide dacă
fapta asupra căreia s-a deliberat urmează a fi săvârşită.
b) Voinţa sau factorul volitiv presupune facultatea psihică de a săvârşi
o faptă antisocială este factorul care determină ca fapta respectivă să fie
imputată persoanei care a săvârşit-o.
2.2. Definiţia vinovăţiei
Vinovăţia poate fi definită ca atitudinea psihică a făptuitorului faţă de

faptă săvârşită şi faţă de consecinţele acesteia, atitudine ce nu poate fi
prevăzută decât pentru o faptă concretă, deci numai în norma incriminatoare
respectivă. Vinovăţia ca trăsătură esenţială rezultă din prevederea ca fapta să
fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o65.
63
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, București, 2002, p. 58 şi p. 118.
64
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 167.
65
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
71
2.3. Formele vinovăţiei
În dreptul penal şi în legislaţia penală se face distincţie între trei

forme principale de vinovăţie: intenţia (dolul) culpa (greşeala) şi intenţia
depăşită sau praeterintenţia.
2.3.1. Intenţia şi modalităţile ei
Există intenţie (dol), ca formă a vinovăţiei, atunci când persoana care

săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol social prevede rezultatul faptei pe care
şi-a propus să o săvârşească şi urmăreşte sau acceptă producerea lui.
Intenţia prezintă două modalităţi:
a) Intenţia directă. Această modalitate a intenţiei există atunci când
făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire şi
rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi urmăreşte
producerea acestui rezultat. De pildă, acela care descarcă arma asupra unei
persoane în mod conştient66;
b) Intenţia indirectă (eventuală) există atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu urmăreşte acel rezultat, săvârşeşte totuşi
fapta, acceptând eventualitatea producerii lui. De pildă, cel care fură şuba
unei persoane adormite în zăpadă pe câmp şi victima moare din cauza
frigului sau cel care loveşte o persoană şi o abandonează în stare de
inconştienţă pe câmp, în ploaie şi frig, din care cauză victima moare;
c) Alte modalităţi ale intenţiei. În teoria dreptului penal se cunosc şi
alte modalităţi ale intenţiei, după cum urmează:
- intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale
şi urmăreşte producerea lui, şi intenţia calificată, când făptuitorul urmăreşte
producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma
incriminatoare (de exemplu, la infracţiunea de furt, este necesar să se
dovedească faptul că luarea fără drept a bunului de la proprietar, posesor sau
detentor, s-a realizat în scopul însuşirii pe nedrept);
- intenţia iniţială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în
66
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2015,
p. 170.
72
momentul săvârşirii faptei;
- intenţia supravenită, când infractorul, în timpul executării
faptei, are reprezentarea unui alt rezultat decât cel prevăzut iniţial şi se
hotărăşte să-l realizeze şi pe acesta (de exemplu, hoţul care, fiind surprins,
ucide);
- intenţia spontană, când fapta a urmat imediat momentului
luării hotărârii (hoţul, aflat într-o locuinţă, se hotărăşte să fure un obiect şi
imediat execută această hotărâre);
- intenţia premeditată, când infractorul ia hotărârea de a
săvârşi infracţiunea înainte de începerea executării, reflectând, pregătind şi
luând o serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit;
- intenţie unică, atunci când infractorul a hotărât săvârşirea
unei singure fapte;
- intenţie complexă, când infractorul a hotărât să comită mai
multe fapte sau a urmărit producerea mai multor rezultate67.
2.3.2. Culpa şi modalităţile sale
Există culpă, ca formă a vinovăţiei, atunci când făptuitorul, săvârşind

o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente
periculos al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventualitatea
producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va
produce, sau n-a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Din definiţie rezultă că şi culpa prezintă două modalităţi:
a) Culpa cu prevedere (uşurinţa sau temeritatea). Există culpa cu
prevedere (uşurinţa) atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu urmăreşte producerea lui şi crede, fără temei, că acest rezultat nu se va
produce. De pildă, cineva ţine în braţe un copil suspendat peste o balustradă
sau îl aruncă în sus, dar din neatenţie îl scapă provocându-i prin cădere
vătămări corporale sau chiar moartea, sau un conducător de autovehicul
circulă cu viteză excesivă, din care cauză produce un accident prin care
cauzează moartea cuiva.
67
I. Griga, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2006, p. 119.
73
b) Culpa simplă (greşeala). Există culpă simplă atunci când
făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi el trebuia şi putea să-l
prevadă. De pildă, un farmacist eliberează din neatenţie un alt medicament
decât cel indicat sau prepară greşit un medicament nociv.
c) Alte modalităţi ale culpei. În doctrina penală sunt menţionate şi alte
modalităţi ale culpei, după cum urmează:
– în raport de cauza care a determinat atitudinea culpabilă se
face deosebire între: imprudenţă sau nesocotinţă (comportare nechibzuită),
nebăgare de scamă (neatenţie), neglijenţă (comportare fără grija necesară),
nepricepere (lipsa cunoştinţelor necesare efectuării activităţii), nedibăcie
(lipsa aptitudinilor sau deprinderilor necesare);
– în raport cu natura comportării, în cadrul căreia s-a
manifestat, se face distincţia între culpa in agendo şi culpa in omitendo, după
cum aceasta s-a manifestat în cadrul unei acţiuni sau al unei omisiuni.
2.3.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia)
Potrivit art. 16, alin. 5, Cod penal există intenţie depăşită când fapta
constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai
grav, care se datorează culpei făptuitorului. Este o formă mixtă, care reuneşte
atât intenţia, cât şi culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârşeşte,
cu intenţie, o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai
grav sau un rezultat suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât
intenţia iniţială a făptuitorului a fost depăşită (exemplu, persoana care
loveşte o altă persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul, cade şi, izbindu-
se cu capul de pardoseala de ciment, încetează din viaţă).
În opinia profesorului George Antoniu68 intenţia depăşită presupune,
atât autonomia fiecăruia din factorii componenţi dar şi strânsa legătură a
intenţiei şi culpei în cadrul unui proces subiectiv unic şi cu consecinţe
specifice.
Ca atare, intenţia depăşită se realizează atunci când, făptuitorul,
săvârşind cu intenţie (directă sau indirectă) o faptă prevăzută de legea
68
București, 2015, pp. 158-159.
74
penală, produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus faţă de acela
prevăzut şi urmărit, astfel încât intenţia iniţială a făptuitorului a fost depăşită,
de unde şi denumirea dată acestei situaţii, aceea de praeter (peste) intenţie
sau intenţie depăşită69. De pildă, în practica judiciară s-a decis că există
infracţiunea preterintenţionată de loviri sau vătămări corporale cauzatoare de
moarte dacă inculpatul a lovit victima, pe care intenţiona numai să o
rănească, într-o zonă a corpului care i-a provocat o sângerare gravă,
rezultatul mai grav, pe care inculpatul trebuia şi putea să-l prevadă. Aceeaşi
infracţiune, preterintenţionată o comite şi acela care deşi aplică victimei
lovituri uşoare, acesta moare fiind suferindă de inimă, maladie cunoscută de
inculpat care, în aceste condiţii, trebuia şi putea să prevadă rezultatul mai
grav.
3. Faptă nejustificată
Pe lângă aceste două trăsături esenţiale (cerinţa ca fapta să fie

prevăzută de legea penală şi să fie săvârşită cu vinovăţie), Codul penal
prevede, printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, şi caracterul nejustificat
al faptei (adică lipsa cauzelor justificative).
Caracterul nejustificat vrea să exprime că lipsa cauzelor justificative
constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii70. Caracterul nejustificat al
faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de
ordinea juridică având un caracter ilicit. Cel mai adesea, săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, cu forma de vinovăţie cerută de norma de
incriminare, are caracter ilicit. Este posibil ca o asemenea faptă să aibă
caracter licit, întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală. Spre
exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde descrierii
realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, atât sub aspect
obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că
legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile legitimei apărări.71
69
O.R. Ionescu, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2014, p. 98.
70
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Ed. Universul
Juridic, București, 2010, p. 146.
71
I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal în vigoare, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 17.
75
Cauzele justificative sunt acele stări, situaţii, întâmplări sau
împrejurări care intervin în timpul săvârşirii faptei şi care determină ca
fapta săvârşită sub influenţa lor să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii fiind stabilite prin lege (art.
15, Cod penal), rezultă că fapta prevăzută de legea penală nu poate constitui
infracţiune dacă nu prezintă toate aceste trăsături, respectiv să fie prevăzută
de lege, să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o.
Stările, situaţiile, împrejurările etc., care au ca efect, potrivit legii,
nerealizarea unei trăsături esenţiale, aceea ca fapta să fie nejustificată,
constituie cauze care înlătură caracterul infracţional sau penal al faptei astfel
săvârşite. Ca o consecinţă a înlăturării caracterului ilicit al faptei, se înlătură
şi răspunderea penală a făptuitorului, fiindcă este înlăturată infracţiunea, care
constituie unicul temei al răspunderii penale.
4. Faptă imputabilă persoanei care a săvârşit-o
Această cerinţă esenţială a fost definită în literatura penală, prin acea

însuşire a faptei de a putea fi atribuită obiectiv şi subiectiv autorului, altfel
zis, noţiunea ar exprima atât ideea că fapta comisă îi aparţine unei persoane,
subliniind prin aceasta legătura cauzală între faptă şi autor (imputabilitate
obiectivă), cât şi ideea după care fapta a fost comisă cu vinovăţie
(imputabilitate subiectivă).
Noţiunea de imputare a unei fapte săvârşite cu vinovăţie, ca o nouă
trăsătură esenţială a infracţiunii, apare ca o tautologie, deoarece vinovăţia a
fost deja trecută printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi ca atare n-ar
putea figura de două ori în calitate de trăsături esenţiale ale infracţiuni.
Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate nu trebuie să fie
confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa
plângerii prealabile, prescripţia etc.), nici cu instituţia înlocuirii răspunderii
penale, fiindcă în toate aceste cazuri fapta săvârşită constituie infracţiune şi
atrage răspunderea penală a făptuitorului, însă această răspundere este
înlăturată sau înlocuită prin voinţa legiuitorului, din anumite considerente de
politică penală.
76
Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate nu trebuie
confundate cu cauzele de nepedepsire, adică cu acele situaţii în care fapta
săvârşită constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală, însă legiuitorul,
tot din considerente de politică penală, exonerează făptuitorul de pedeapsa
cuvenită pentru acea faptă. Coliziunea dintre normele de incriminare (de
interdicţie sau onerative) şi norma permisă se rezolvă prin prioritatea
acesteia din urmă, cauzele justificative împiedicând, ca o interdicţie (de
exemplu, aceea de a ucide) să se concretizeze într-o obligaţie juridică.
77
CAPITOLUL IV
CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
Secţiunea I
ASPECTE GENERALE
1. Noţiune şi caracterizare
1.1. Concept
Termenul conţinut, în înţelesul său comun, obişnuit, desemnează

totalitatea elementelor care compun infracţiunea. În înţelesul juridic,
termenul conţinut presupune totalitatea elementelor constitutive ale
infracţiunii. După cum se ştie, legiuitorul creează noţiunile diferitelor
infracţiuni. În acest scop, el prevede în fiecare normă incriminatoare toate
condiţiile pe care le consideră necesare şi suficiente pentru ca o faptă să
constituie infracţiune. Totalitatea acestor condiţii formează conţinutul
acelei infracţiuni. De pildă, infracţiunea de furt se realizează atunci când o
persoană ia un bun mobil din posesia sau detenţia alteia, fără
consimţământul acesteia cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
1.2. Conţinutul infracţiunii şi noţiunea de infracţiune
Noţiunile de infracţiune şi conţinut al infracţiunii nu sunt identice.

Noţiunea de infracţiune exprimă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii iar,
dimpotrivă, noţiunea de conţinut al infracţiunii exprimă condiţiile legale
cerute pentru ca o faptă concretă să constituie o infracţiune determinată, de
pildă: furt, omor, viol etc.
2. Structura conţinutului infracţiunii
Prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul în care se

grupează în cadrul conţinutului infracţiunii, diferitele condiţii care îl
alcătuiesc şi raporturile dintre acestea.
78
Condiţiile pe care legiuitorul le prevede pentru existenţa infracţiunii
se referă în mod necesar la anumite elemente, entităţi, fără de care nu s-ar
putea concepe, în abstract, noţiunea de infracţiune şi fără de care nu ar fi
posibilă, în concret, existenţa infracţiunii.
Termenii infracţiunii sunt: obiectul infracţiunii; subiecţii infracţiunii;
locul infracţiunii; timpul infracţiunii.
2.1. Obiectul infracţiunii
2.1.1. Noţiune
Obiectul infracţiunii poate fi definit ca fiind valoarea socială şi

relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, împotriva cărora se
îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt
vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia.
2.1.2. Condiţii privitoare la obiect în conţinutul infracţiunii
Obiectul infracţiunii, fiind un factor indispensabil în existenţa oricărei

infracţiuni, nicio faptă nu poate fi concepută şi incriminată fără să se fi avut
în vedere obiectul împotriva căruia se îndreaptă.
2.1.3. Categorii de obiecte ale infracțiunii
În doctrină penală, se face distincţie între mai multe categorii de

obiecte ale infracţiuni, respectiv:
a) obiect juridic al infracţiunii (sau obiect al protecţiunii penale),
adică valorile şi relaţiile sociale pe care normele penale de incriminare le
ocrotesc şi obiect material, adică obiectul, bunul, valoarea sau persoana
asupra căreia este îndreptată acţiunea autorului (subiectului activ). Nu toate
infracţiunile au un obiect material, ci numai acelea la care valoare socială
ocrotită se exprimă printr-o entitate materială, în acest caz ameninţarea sau
vătămarea valorii sociale ocrotite are loc prin intermediul acestei entităţi,
79
care este obiectul material al infracţiunii72. În cazul infracţiunilor complexe,
întâlnim un obiect material principal şi unul secundar, de exemplu în cazul
infracţiunii de tâlhărie, obiectul material principal este bunul mobil corporal
aflat în proprietatea, posesia sau detenţia altuia, iar obiectul material
secundar poate fi corpul persoanei tâlhărite. Obiectul material al infracţiunii
nu constituie produsul infracţiunii, astfel în cazul infracţiunii de fals,
modalitatea de contrafacere, produsul infracţiunii este înscrisul falsificat, nu
obiectul material.
Mijloacele de săvârşire a infracţiunii nu trebuie confundate cu
obiectul material, de exemplu în cazul infracţiunii de furt calificat prin
efracţie, obiectul cu care se forţează încuietoarea nu reprezintă obiectul
material al infracţiunii, ci mijlocul folosit la săvârşirea acesteia.
b) obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific (special). Prin
obiectul juridic generic sau de grup se înţelege obiectul juridic comun
unui grup de infracţiuni, cum ar fi persoana umană, proprietatea etc. În
opoziţie cu acesta, prin obiectul juridic specific (special) se înţelege
obiectul juridic propriu-zis al infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni în
parte.
c) obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent). Prin
obiect juridic principal al infracţiunii se înţelege valoarea socială împreună
cu relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă şi care sunt apărate prin
incriminarea acţiunii principale din cadrul unei infracţiuni complexe. Prin
obiect juridic secundar al infracţiunii se înţelege valoarea socială,
împreună cu relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă şi care sunt
apărate prin incriminarea acţiunii secundare din cadrul unei infracţiuni
complexe. De pildă, în cazul infracţiunii de tâlhărie, obiectul juridic
principal îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial, apărate prin
incriminarea faptei de furt, iar obiectul juridic secundar îl formează acele
relaţii sociale privind persoana, pentru a căror ocrotire au fost incriminate
lovirea contra persoanei.
72
80
2.2. Subiecţii infracţiunii
2.2.1. Noţiune
Constituie subiect al infracţiunii persoana ( fizică sau juridică) care a

săvârşit sau a participat la săvârşirea infracţiunii, respectiv persoana asupra
căreia se resfrânge urmarea infracţiunii73.
2.2.2. Clasificarea subiecților infracțiunii
După modul în care sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii, se face

distincţie între subiecţi activi sau subiecţi propriu-zişi ai infracţiunii, pe de o
parte, şi subiecţi pasivi sau persoanele vătămate prin infracţiune, pe de altă
parte.
a) Subiecţii activi ai infracţiunii

Se numeşte subiect activ (persoana fizică sau juridică) al infracţiunii
persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit sau care participă la săvârşirea
unei fapte ce constituie infracţiune (autor, instigator sau complice).
Subiect activ al infracţiunii poate fi persoana fizică şi persoana
juridică.
În cazul persoanei fizice, condiţiile generale, fiind condiţii sine qua
non, pentru calitatea de subiect activ al infracţiunii, în general, sunt
următoarele: vârsta minimă cerută de lege, responsabilitatea, libertatea de
voinţă şi acţiune.
− Vârsta cerută de lege
În actuala reglementare minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal (art. 113, Cod penal). Aşadar, până la împlinirea vârstei de
14 ani, există o prezumţie absolută că minorul nu are discernământ, respectiv
că acesta nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a înţelege şi
conştientiza actele şi faptele săvârşite şi consecinţele acestora, și nu este
întotdeauna deplin stăpân pe aceste acte şi fapte. Minorul care are vârsta
73
M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014,
p. 39.
81
între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta
cu discernământ (art. 113, alin. 2, Cod penal). Minorul care a împlinit vârsta
de 16 ani răspunde penal (art. 113, alin. 3, Cod penal). Se creează astfel
categoria infractorilor minori, consideraţi ca având capacitate penală şi
categoria infractorilor majori (adolescenţi).
− Responsabilitatea
În doctrina penală, responsabilitatea este definită ca aptitudinea
persoanei de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile comise, de semnificaţia
socială a acestora şi de a-şi putea controla şi dirija, conştient, voinţa, în
raport cu acţiunile sau inacţiunile săvârşite74.
− Libertatea de voinţă şi acţiune
Această condiţie înseamnă capacitatea subiectului activ de a decide şi
acţiona, în mod liber, cu privire la săvârşirea faptei, potrivit propriei sale
voinţe. Această condiţie se deduce, pe cale de interpretare, din textul art. 24,
Cod penal, care prevede că atunci când fapta prevăzută de legea penală este
săvârşită din cauza unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut
rezista, ori din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu
un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod, fapta nu mai este imputabilă făptuitorului, întrucât este
săvârşită fără vinovăţie.
Condiţiile speciale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii
privesc anumite calităţi pe care trebuie să le aibă autorul anumitor infracţiuni
pentru ca fapta săvârşită de el să constituie infracţiune. De pildă, autorul să
fie funcţionar public pentru existenţa infracţiunilor de serviciu, (luarea de
mită, purtarea abuzivă etc).
Infracţiunile pentru a căror existenţă se cere ca autorul să aibă o
anumită calitate se numesc infracţiuni proprii, iar subiectul activ poartă
denumirea de subiect activ calificat sau propriu. În acest caz, persoana care
are calitatea cerută de legea penală poartă denumirea de intraneus , iar
persoana care nu are această calitate, deşi este subiect activ al infracţiunii,
poartă denumirea de extraneus sau subiect impropriu.
Subiect activ unic este subiectul infracţiunilor ce nu pot fi comise, in
calitate de autor, decât de o singură persoană (in persona propria), de
74
G. Antoniu, în Revista de Drept Penal, nr. 8/1969, p. 80.
82
exemplu infracţiunea de ucidere a nou-născut de către mama sa.
Subiecţi activi plurali sunt subiecţi ai infracţiunilor ce nu pot fi
comise decât de două sau mai multe persoane, exemplu incest, bigamie.
Potrivit Codului penal, art. 135, persoanele juridice, cu excepţia
statului și a autorităţilor publice răspund penal pentru infracţiunile
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice. În alin. 3 al aceluiaşi text, se prevede că răspunderea
penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Persoana juridică va fi subiect activ al infracţiunii atunci când se va
dovedi că infracţiunea a fost săvârşită în următoarele condiţii:
− în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice;
− în interesul persoanei juridice;
− în numele persoanei juridice.
Aceste trei criterii de tipicitate obiectivă a infracţiunii săvârşite de o
persoană juridică sunt alternative şi nu cumulative. Există infracţiuni care nu
pot fi săvârşite, în calitate de autor, de către persoana juridică datorită unor
particularităţi ale elementului material sau ale subiectului activ nemijlocit al
infracţiunii, exemplu uciderea, vătămarea noului născut de către mama,
mărturia mincinoasă, represiunea nedreaptă, insă nu exclude posibilitatea
participaţiei penale a persoanei juridice la alte infracţiuni în calitate de
instigator sau complice.
b) Subiecţii pasivi ai infracţiunii

Se numeşte subiect pasiv al infracţiunii sau persoană vătămată acea
persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a
îndreptat acţiunea sau inacţiunea autorului şi asupra căreia s-a răsfrânt
nemijlocit urmarea imediată, constând într-un prejudiciu sau vătămare
materială ori morală sau într-o stare de pericol. Pot fi subiecţi pasivi ai
infracţiunii persoana fizică, persoana juridică de drept public sau privat,
statul în măsura în care este titularul valorii juridice protejate. Chiar şi o
persoana concepută, dar nenăscută, poate fi subiect pasiv al infracţiunii, de
exemplu infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii sau de vătămare a
fătului.
83
Există mai multe categorii de subiecţi pasivi, respectiv:
− subiectul pasiv general sau mediat
În toate infracţiunile subiect pasiv general sau mediat este societatea,
reprezentată prin stat, ca titular al valorilor sociale agresate, prejudiciate ori
periclitate, şi care sunt ocrotite prin incriminarea fiecărei fapte;
− subiectul pasiv special sau imediat al infracţiunii
Este titularul valorii special ocrotite prin norme incriminatoare. Acest
titular poate fi o persoană sau o colectivitate, după cum valoarea ocrotită de
norma penală priveşte un bun individual sau colectiv;
− subiectul pasiv calificat
Este subiectul pentru care legea impune îndeplinirea unei anumite
calităţii, de exemplu, în cazul infracţiunii de ultraj, subiectul pasiv este
funcţionarul public care exercită atribuţii ce implică exerciţiul autorităţii de
stat;
− subiectul pasiv principal
Este persoana ale cărei interese sunt ocrotite, în principal, prin norma
de incriminare.
− subiectul pasiv secundar
Este persoana ale cărei interese sunt ocrotite, în subsidiar, prin norma
de incriminare75.
2.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
2.3.1. Locul săvârşirii infracţiunii
Este un factor fără de care nu poate fi concepută infracţiunea, De

acesta depind: alegerea legii penale ce trebuie să fie aplicată (lex loci) şi
fixarea competenţei teritoriale a organelor judiciare (ratione loci).
În toate aceste cazuri, natura locului, iar nu locul în sine, constituie o
condiţie pentru existenţa sau calificarea infracţiunii.
75
p. 47.
84
2.3.2 Timpul săvârşirii infracţiunii
Timpul infracţiunii este un termen al infracţiunii, de care depind

anumite consecinţe, şi anume:
a) determinarea legii ce trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor
în timp;
b) stabilirea discernământului infractorului, starea lui psihofizică în
momentul săvârşirii infracţiunii;
c) determinarea datei de la care încep să curgă termenele de
prescripţie a răspunderii penale, a prescripţiei executării pedepsei şi a
termenului pentru introducerea plângerii prealabile etc.;
d) aplicarea legilor de amnistie şi graţiere;
e) determinarea stării de recidivă.
Gravitatea faptei depinde uneori de anumite împrejurări care
caracterizează natura sau durata intervalului de timp. De exemplu, furtul este
calificat atunci când este săvârşit în timpul nopţii [art. 229, lit. b), Cod
penal].
În aceste cazuri, împrejurarea ce caracterizează sau delimitează
intervalul de timp, iar nu timpul în sine, constituie o condiţie în conţinutul
incriminării sau o circumstanţă modificatoare a acesteia. Locul şi timpul sunt
elemente constitutive ale infracţiunii, de exemplu, în cazul infracţiunii de
propagandă în favoarea statului totalitar, pentru realizarea conţinutul său,
fapta trebuie să se comită în public. Locul şi timpul constituie elemente
circumstanţiale în conţinutul calificat sau agravant al anumitor infracţiuni,
cum ar fi în cazul infracţiunii de omor, care se comite în public sau când
tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţă ale acesteia ori în timpul
unei calamităţii, devine circumstanţă agravantă76.
2.3.3. Clasificarea condiţiilor
Condiţiile folosite la alcătuirea diferitelor conţinuturi de infracţiuni

pot fi clasificate, astfel:
76
85
a) Condiţii intrinseci
Sunt acele condiţii care privesc substanţa activităţii incriminate, ca
manifestare fizică (latură obiectivă), precum şi ca manifestare psihică (latura
subiectivă). Toate aceste condiţii sunt denumite intrinseci întrucât, prin
realizarea lor, se săvârşeşte infracţiunea;
b) Condiţii extrinseci
Pe lângă condiţiile ce privesc substanţa fizică şi psihică a infracţiunii,
este posibil ca în conţinutul incriminării să găsim şi unele condiţii care se
referă la stări, situaţii sau împrejurări existente anterior săvârşirii infracţiunii;
c) Condiţii esenţiale şi accidentale
În general, faptele antisociale sunt prevăzute de legea penală în forma
lor tipică (omor, furt, fals etc.). Uneori, însă, legea penală prevede şi anumite
variante ale infracţiunilor tipice, adăugând la conţinutul de bază al
infracţiunii tip una sau mai multe condiţii care formează, astfel, alte variante
ale formei tipice, de bază;
d) Condiţiile de bază
Condițiile de bază care alcătuiesc conţinutul infracţiunii tipice, fie
intrinseci, fie extrinseci, se numesc condiţii esenţiale sau constitutive, fiindcă
fără ele nu poate să existe infracţiunea; lipsa uneia din aceste condiţii este
suficientă pentru ca să nu ne mai găsim în faţa unei infracţiuni;
e) Condiţii obiective şi condiţii subiective
Primele se raportează la latura materială a infracţiunii, secundele la
latura subiectivă;
f) Condiţii reale şi personale
Condiţiile care privesc fapta, în sine, se numesc reale, iar cele care
privesc persoana (fie subiectul activ, fie subiectul pasiv) se numesc
personale;
g) Condiţii generice şi specifice
Sunt generice acele condiţii care figurează în conţinutul oricărei
infracţiuni; fără ele nu se poate concepe o infracţiune. Sunt specifice acele
condiţii pe care le întâlnim numai în conţinutul incriminării uneia sau unor
anumite infracţiuni. Aceste condiţii particulare fiecărei infracţiuni formează
conţinutul specific;
h) Condiţii preexistente şi condiţii concomitente
86
Reprezintă o condiţie prealabilă pentru existenţa infracţiunii şi constă
în preexistenţa unei realităţi (situaţie, stare, calitate, raport etc.) pe care
trebuie să se întemeieze săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. În
doctrină se susţine şi se argumentează că situaţia premisă este o condiţie
extrinsecă, preexistentă care, spre deosebire de alte asemenea condiţii
(cerinţele esenţiale referitoare la obiectul material, la calitatea subiectului, la
elementul material), nu face parte din conţinutul constitutiv, ci dintr-un
conţinut mai larg, respectiv conţinutul juridic77. Situaţia premisă nu este
prevăzută de lege la toate infracţiunile, ci numai la acele fapte la care
legiuitorul a prevăzut în mod expres sau în mod implicit că existenţa acelei
fapte, ca infracţiune, depinde de o anumită realitate preexistentă. Condiţii
concomitente pot fi menţionate cele ce se referă la locul sau timpul săvârşirii
infracţiunii.
Secţiunea a II-a
CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII
1. Noţiuni introductive
Conținutul constitutiv al infracțiunii este, după cum s-a arătat mai sus, o
componentă a conţinutului juridic şi constă din acele condiţii prevăzute de
lege ca fiind necesar să fie realizate de făptuitor pentru existenţa infracţiunii.
Denumirea de conţinut constitutiv exprimă ideea că tocmai prin
îndeplinirea acestor condiţii se creează, de fapt, infracţiunea, deşi conţinutul
infracţiunii presupune cu necesitate prezenţa tuturor condiţiilor cerute de
lege şi nu numai a celor sus menţionate.
Importanţa conţinutului constitutiv este dată şi de faptul că acesta nu
poate lipsi din conţinutul juridic al nici unei infracţiuni. Este de remarcat că
la multe infracţiuni conţinutul juridic se identifică cu conţinutul constitutiv,
în sensul că nu cuprinde alte condiţii decât cele privitoare la actul de
conduită.
77
D. Bărcănescu, Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 82.
87
2. Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracțiunii
Latura obiectivă a conţinutului constitutiv cuprinde un element

material singur sau însoţit de anumite cerinţe esenţiale, unele intrinseci,
altele extrinseci; o urmare imediată (un rezultat, constând dintr-o vătămare,
un prejudiciu material sau moral sau dintr-o stare de pericol) şi o legătură de
cauzalitate între urmarea imediată şi elementul material.
2.1. Elementul material
Elementul material este componentul principal al laturii obiective şi

constă din însuşi faptul incriminat, în materialitatea sa, adică din însuşi actul
de conduită interzis.
Elementul material poate consta dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-
o inacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni
alternative, cumulative, ori dintr-o acţiune sau inacţiune, alternative. Drumul
parcurs în desfăşurarea activităţii îl denumim iter criminis. Elementul
material este realizat efectiv, în activitatea concretă, uneori prin cuvinte
(verbis) de exemplu, în cazul faptelor incriminate cum ar fi insulta,
calomnia, ultrajul, săvârşit prin cuvinte, mărturia mincinoasă; prin scris
(scripta), de exemplu, în cazul faptelor incriminate de denunţare
calomnioasă, de fals material în înscrisuri oficiale, scrieri obscene etc. sau
prin acte materiale (fapta) de exemplu, în incriminările de distrugere, lovire
etc.
Tot din punctul de vedere al realizării faptei concrete, elementul
material poate consta dintr-o atitudine pozitivă (comisiune), când făptuitorul
foloseşte energia fizică pentru a produce urmarea imediată, sau printr-o
atitudine negativă (omisiune) când făptuitorul îşi înfrânează energia lăsând
ca alte forţe să creeze rezultatul deşi avea obligaţia să intervină şi să se
opună acestor fapte.
Nu trebuie să se confunde comisiunea şi omisiunea, ca moduri de
realizare a elementului material al faptei incriminate, cu incriminările
comisive şi omisive. Este comisivă o incriminare când legea interzice o faptă
88
(acţiune78); acţionând împotriva perceptului înseamnă a face ceea ce legea
opreşte. Este omisivă incriminarea când legea ordonă, porunceşte o anumită
faptă (jussum), iar a acţiona împotriva preceptului înseamnă a nu face ceea
ce legea ordonă.
De regulă, incriminarea comisivă se realizează în activităţi concrete
prin acţiuni comisive, iar incriminările omisive prin acţiuni omisive. Sunt
însă posibile şi excepţii de la aceste reguli. Astfel, unele incriminări comisive
se realizează prin acte concrete omisive (infracţiuni de comisiune prin
omisiune) sau (infracţiuni omisive improprii), de exemplu, omorul comis
prin lăsarea fără hrană şi medicamente a victimei bolnave. Tot astfel, unele
incriminări de omisiune se pot realiza prin acte comisive (de exemplu,
omisiunea de a denunţa o infracţiune este comisă prin întocmirea unui
denunţ mincinos ori îndreptat, cu ştiinţă, la un organ competent.
Elementul material, în cazul când constă din descrierea unei inacţiuni
presupune o conduită omisivă, în condiţiile în care subiectul avea datoria de
a acţiona şi de a împiedica intervenţia altor energii să producă răul
incriminat, fie că această îndatorire ar fi fost legală, convenţională sau
naturală. Fără o asemenea îndatorire, omisiunea chiar dacă ar fi un act
reprobabil moral sau social, nu poate constitui un fapt pe care legea să-l
incrimineze. Omisiunea, prin urmare nu înseamnă a nu face nimic ci a nu
face ceea ce trebuie să facă (non facere quod debetur). De exemplu, dacă
într-o recreaţie învăţătorul şi o persoană străină de şcoală observă că unul
dintre elevi este lovit mortal, numai învăţătorul va răspunde pentru
omisiunea sa deoarece avea obligaţia legală să intervină şi să împiedice
producerea rezultatului.
Codul penal79 reglementează pentru prima, dată în art. 17, soluţia
săvârşirii infracţiunii de comisiune prin omisiune astfel: Infracţiunea
comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi
prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
78
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman, partea
generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975, p. 108.
79
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.O. al României, partea I, nr. 510
din 24 iulie 2009.
89
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a
creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit
producerea rezultatului.
În doctrina penală s-a ridicat întrebarea dacă o asemenea reglementare
era necesară.
Într-o opinie s-a răspuns80 că noua dispoziţie ar fi justificată de
necesitatea respectării principiului legalităţii incriminării (art.1, Cod penal)
dar şi că o atare incriminare există în legea penală a multor state europene.
Într-o altă viziune81 se consideră că noua reglementare nu era
necesară, deoarece doctrina penală şi mai ales instanţele române s-au
orientat întotdeauna corect în privinţa infracţiunii de comisiune prin
omisiune făcând diferenţa între comisiune prin acţiune şi comisiune prin
inacţiune, ipoteze care, de altfel, s-au ivit foarte rar în practica judiciară.
Observăm că, pe aceeaşi linie de gândire, a fost şi profesorul Vintilă
Dongoroz82, care considera că, deşi în principiu, infracţiunile comisive se
săvârşesc prin acţiune, iar cele omisive prin inacţiune, există şi excepţii când
infracţiunea comisivă se comite printr-o inacţiune, iar infracţiunea omisivă
prin acţiune. Aceasta nu înseamnă că non facere s-a transformat în facere.
Comisiunea prin omisiune este tot o formă de non facere, mascată, ascunsă
sub aparenţa unei facere83. În acest sens, considerăm că nu era necesară să
fie prevăzută de legiuitor deoarece nu ridică vreo problemă nici în doctrina
penală şi nici în practica judiciară.
2.2. Urmarea imediată
Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea

sau inacţiunea interzisă în lumea obiectivă, externă, prin care s-a realizat
80
I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală în
vigoare. Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 28.
81
Juridic, Bucureşti, 2010, p. 169.
82
V. Dongoroz, şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman, Ed.
83
V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, București, 1939, p. 11 și
p.218; G. Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, în Revista de Drept
Penal, nr. 2/1999, p. 12.
90
elementul material.
Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie într-o vătămare
materială (un rău fizic cauzat prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii84), fie
într-un prejudiciu material sau moral, fie într-o stare de pericol, acestea
constituind atingeri aduse valorii sociale apărate de legea penală.
Denumirea de urmare imediată dată rezultatului faptei are drept scop
să-l deosebească pe acesta de consecinţele subsecvente ale infracţiunii85.
Urmarea imediată este un element al infracţiunii de care depinde existenţa
acesteia, pe când consecinţele subsecvente constituie fie un element
circumstanţial, deci o condiţie circumstanţială în conţinutul agravant al unor
infracţiuni (de pildă, pagube importante, dezastru, consecinţe grave etc.) fie
o simplă circumstanţă.
2.3. Legătura de cauzalitate
Pentru a se realiza latura obiectivă a infracţiunii este necesar ca între

activitatea materială (acţiune, inacţiune) ce constituie elementul obiectiv şi
urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol) să existe o legătură de la
cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum causal).
În doctrină, întâlnim o multitudine de clasificări ale condiţiilor, între
care amintim:
a) condiţii cauzale sau decisive ori principale şi condiţii favorizatoare
sau contributive ori secundare.
Primele sunt cele care produc rezultatul, iar celelalte ajută doar la
producerea acestuia;
b) condiţii calificate şi condiţii ocazionale
Primele nu pot lipsi, fiindcă ele produc rezultatul, celelalte,
dimpotrivă, pot lipsi;
c) condiţii directe şi condiţii indirecte
Primele acţionează cu tendinţa de a produce prin ele însele rezultatul,
84
V. Dongoroz, Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român, partea
specială, Ed. Academiei, București, 1969, p. 11.
85
G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, București, 1968, p.
94.
91
celelalte pot înlesni producerea rezultatului;
d) condiţii imediate şi condiţii mediate
Primele sunt în legătură nemijlocită cu rezultatul (de exemplu,
înjunghierea unei persoane) iar celelalte înlesnesc sau favorizează
producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea celui care nu dă ajutor unui
rănit care, din această cauză, decedează);
e) condiţii simultane
Sunt condiţiile care intervin deodată în procesul dinamic (de exemplu,
A, B şi C lovesc în acelaşi moment pe D). În caz de condiţii simultane,
avem, deci, un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;
f) condiţii succesive
Sunt condiţiile care intervin, rând pe rând, în procesul dinamic, caz în
care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;
g) condiţii preexistente, concomitente şi survenite
Sunt condiţiile anterioare, simultane sau posterioare activităţii fizice
care constituie elementul material (obiectiv) al infracţiunii.
Conform teoriei echivalenţei condiţiilor, sunt considerate drept cauze
ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat, dacă fără ele
rezultatul nu s-ar fi produs. Prin urmare, din moment ce o condiţie poate fi
legată de un rezultat, trebuie considerat că acea condiţie constituie una din
cauzele rezultatului. Toate condiţiile, deci, care au o legătură cu rezultatul,
vor fi socotite cauze şi sunt, în consecinţă, echivalente cu cauzele, de unde şi
denumirea de teoria echivalenţei.
Pentru ca o condiţie să fie însă echivalată drept cauză, trebuie ca ea să
fi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua
non a acestui rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu
se fi putut produce aşa cum s-a produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i
se mai spune şi teoria condiţiei sine qua non.
3. Latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii
3.1. Noţiune
Latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde
92
acele condiţii referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de acţiunea
sau inacţiunea care constituie elementul material al infracţiunii, faţă de
urmarea imediată şi faţă de legătura de cauzalitate dintre acestea. Latura
subiectivă se compune din elementul subiectiv, la care sunt ataşate, uneori,
una sau mai multe condiţii sau cerinţe esenţiale86.
3.2. Elementul subiectiv
Prin element subiectiv al infracţiunii se înţelege atitudinea psihică a

persoanei care a săvârşit fapta ce constituie elementul material al infracţiunii
faţă de fapta săvârşită, faţă de urmarea imediată a acesteia şi faţă de legătura
de cauzalitate dintre ele, atitudine exprimată în vinovăţia acelei persoane în
forma cerută de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.
3.3. Cerinţe esenţiale
În conţinutul constitutiv al celor mai multe infracţiuni, elementul

subiectiv formează singur latura subiectivă a acesteia. Există, însă unele
infracţiuni la care, pentru întregirea laturii subiective nu este suficientă
existenţa elementului subiectiv, ci este necesară şi împlinirea anumitor
condiţii, cerinţe esenţiale şi anume mobilul şi scopul infracţiunii.
a) Mobilul
Prin mobil sau motiv se înţelege acel impuls intern, acea dorinţă care
face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei anumite
activităţi conştient orientate într-o anumită direcţie şi în vederea satisfacerii
acelei dorinţe87.
b) Scopul
Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei, obiectivul
propus şi reprezentat de autor.
La fel ca şi mobilul, scopul este caracteristic, în general, activităţii
voluntare şi nu face parte nici el din conţinutul laturii subiective decât în
86
V. Dongoroz - Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român, partea
specială, Ed. Academiei, București, 1969, p. 13.
87
C. Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 69.
93
anumite situaţii pe care legea le prevede expres. Astfel, la unele infracţiuni,
cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizarea
scopului urmărit de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin
săvârşirea faptei.
94
CAPITOLUL V
ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI
Secţiunea I
GENERALITĂŢI
1. Caracterul penal al faptei şi posibilitatea înlăturării acestuia
Caracterul penal al faptei sau infracţional al unei fapte este o însuşire

sintetică a acesteia rezultând din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii88.
Stabilirea caracterului infracţional al faptei fiind în esenţă expresia
voinţei legiuitorului, acesta poate să înlăture, în anumite situaţii, acest
caracter şi să prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de
legea penală, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie infracţiuni
şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală.
2. Căile de înlăturare a caracterului penal al faptei
Înlăturarea caracterului penal al faptei are loc, în sistemul dreptului

nostru penal, pe următoarele căi: prin lipsa prevederii în legea penală a
faptei, prin cauze justificative şi prin cauze de neimputabilitate.
Sfera acestor cauze poate varia şi după natura reală sau personală a
fiecărei cauze.
Cauzele reale produc efecte faţă de toate persoanele care au participat
la săvârşirea faptei; cu privire la toate aceste persoane caracterul penal al
faptei este înlăturat89.
Dimpotrivă, cauzele personale nu produc efecte decât asupra
persoanei care s-a găsit sub influenţa acelei realităţi obiective care formează
conţinutul acelei stări de excludere a caracterului penal al faptei (cu excepţia
88
C. Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981,
p. 217.
89
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, conform noului cod penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 173.
95
cazului fortuit care produce efecte in rem).
Secţiunea a II-a
CAUZELE JUSTIFICATIVE
1. Legitima apărare
1.1. Noţiune şi caracterizare
Legiuitorul reglementează, în art. 19, Cod penal, legitima apărare, în

sensul că este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în
legitimă apărare. În alin. 2 se prevede că este în legitimă apărare persoana
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. 2, acela care
comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin
violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul
nopţii.
1.2. Condiţiile legitimei apărări
Din examinarea prevederilor art. 19, Cod penal, se desprinde faptul

că, pentru a exista legitima apărare, se cer întrunite şi dovedite două categorii
de condiţii: unele privitoare la acţiunea de atac şi altele privitoare la acţiunea
de apărare.
a) Condiţii privind atacul90
Potrivit art. 19, Cod penal, pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de
apărare, acesta trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii:
˗ să fie un atac material, adică un atac realizat prin mijloace fizice,
adică prin acţiuni sau inacţiuni care presupun acte de violenţă fizică,
90
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, conform noului cod penal, Partea
96
exercitate nemijlocit de agresor ori prin folosirea unor arme, instrumente
contondente, otrăvuri, materiale explozibile, animale etc., de natură să
primejduiască fizic valoarea contra căreia este îndreptat;
˗ să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol
nemijlocit pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru
interesul obştesc (public). Cerinţa este realizată ori de câte ori atacul implică
un contact fizic, nemijlocit cu victima ori cu interesul public periclitat, însă
această condiţie a atacului nu este exclusă în situaţia în care nu a existat un
contact fizic. Atacul nu este considerat ca fiind direct atunci când între
agresor şi victimă se interpune un obstacol (o poartă închisă, un gard, un
zid), care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru acea valoare;
˗ să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de
desfăşurare (pericol actual, iminent91) ori producerea lui să fie iminentă (pe
punctul de a se ivi);
˗ să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l
justifice. Atacul este just şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare
atunci când legea prevede sau permite efectuarea acţiunii care constituie
formal un atac (de exemplu, acţiunea de a executa pedeapsa cu moartea, ori
de a-l imobiliza pe inculpatul privitor la care s-a dispus arestarea preventivă,
aplicarea unor lovituri în cadrul unei întreceri sportive de lupte etc.). Nu este
necesar ca atacul să constea întotdeauna într-o faptă prevăzută de legea
penală şi nici ca acesta să fie săvârşit cu intenţie, putându-se reţine existenţa
legitimei apărări şi în situaţia unui atac injust comis din culpă92;
˗ atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau
împotriva altei persoane ori împotriva unui interes general dacă apărarea
este proporţională cu atacul.
Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale
special ocrotite prin reglementarea legitimei apărări. Este vorba de valori
legate de persoana omului: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea,
libertatea, demnitatea acestuia.
91
F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Curs universitar, Ed.
92
p. 62.
97
b) Condiţii privind apărarea
Pentru a constitui însă o legitimă apărare fapta săvârşită în stare de
legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
˗ să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului. Apărarea este
legitimă numai în intervalul de timp în care atacul a devenit iminent şi
momentul în care s-a consumat şi să fie aptă, prin natura ei, să înlăture
atacul, apărarea nu trebuie să fie prematură şi nici tardivă. Apărarea trebuie
să aibă caracter idoneu, adică să fie aptă a conduce la respingerea atacului;
˗ să fie proporţională cu gravitatea atacului. Fapta săvârşită în
apărare trebuie să fie de o gravitate aproximativ egală cu gravitatea atacului,
adică să corespundă nevoii de apărare pe care o creează atacul. Nu este vorba
de o identitate, ci de o aproximativă proporţionalitate.
Această condiţie, a unei proporţii între apărare şi gravitatea atacului,
nu este enumerată şi nici nu rezultă expres din textul art. 19, Cod penal.
Aprecierea proporţionalităţii se realizează în funcţie de împrejurările
concrete în care a avut loc atacul şi apărarea, de valorile ce au fost sau ar fi
putut fi afectate.
˗ apărarea trebuie să fie precedată de atac. Această condiţie are în
vedere desfăşurarea apărării după începutul atacului, când acesta devine
actual.
1.3. Condiţiile legitimei apărării prezumate
a) Condiţiile privind atacul

Atacul trebuie să constea într-o acţiune de pătrundere efectivă sau o
încercare de pătrundere fără drept intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de acestea, săvârşită prin violenţă, viclenie, efracţie
sau prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopţii, realizată de o persoană
responsabilă. În consecinţă, pentru a se reţine legitima apărare prezumată,
pătrunderea efectivă sau încercarea de pătrundere fără drept intr-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea trebuie să se facă
fie în timpul zilei, însă numai prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace, fie în timpul nopţii, indiferent de mijloacele folosite.
98
b) Condiţiile privind apărarea
˗ apărarea prin care se respinge pătrunderea sau încercarea de
pătrundere să constituie o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârşită
de orice persoană, fizică şi juridică care urmăreşte oprirea pătrunderii;
˗ apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului;
˗ apărarea să fie proporţională cu atacul.93
1.4. Efectele stării de legitimă apărare
Legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei săvârşite în

legitimă apărare, care este justificată, produce efecte in rem, care se răsfrâng
asupra tuturor participanţilor. Conform art. 1360, alin 1 Cod civil nu
datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului
un prejudiciu.
2. Starea de necesitate
Sediul materiei este art. 20 din Codul Penal. Potrivit art. 1, este
justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.
Alin. 2 al aceluiași articol prevede că este în stare de necesitate
persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi
care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa
ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care
s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Starea de necesitate constituie acea stare în care se găseşte o persoană
care este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a
salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia sau un bun important al său
ori al altuia sau un interes general.
93
p. 66.
99
Starea de necesitate apare ca o realitate în anumite situaţii, provocate
de acţiuni umane ori de împrejurări fortuite, când sunt puse în pericol
valorile la care se referă textul art. 20, iar salvarea acestor valori este
imposibilă fără săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (asemenea
situaţii pot fi create de intemperii naturale – inundaţii, incendii, uragane,
alunecări de teren, cutremure etc. – ori de acţiuni umane, cum este cazul
şoferului care conduce cu viteză cu mult peste limita legală şi având
permisul suspendat, pentru a salva o persoană grav accidentată94).
2.2. Condiţiile stării de necesitate
Condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de necesitate se

referă, unele la pericol, altele la fapta săvârşită pentru salvarea de la pericol
(la acţiunea de salvare).
a) Condiţii privind pericolul
Starea de necesitate trebuie să îndeplinească anumite condiţii,
respectiv:
˗ să fie un pericol iminent sau actual adică pe punctul de a produce
răul cu care ameninţă vreuna dintre valorile ocrotite şi să fi ajuns pe punctul
de a trece de la ameninţarea cu răul, la producerea efectivă a acestuia;
˗ pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes
general. Legea prevede, aşadar, că pericolul trebuie să se refere la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea persoanei, apreciind că numai
ameninţarea acestor valori importante creează o stare de necesitate;
˗ pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe
altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de
împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să
acţioneze, de particularităţile psihofizice ale persoanei aflate sub ameninţarea
pericolului etc. Din natura caracterului inevitabil al pericolului decurge
condiţia că acţiunea de salvare trebuie să fie singura modalitate prin care
94
100
acesta putea fi înlăturat.
b) Condiţii privind acţiunea de salvare
Pentru a fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate, fapta
prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
˗ să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor sus-
menţionate, şi anume să fie de extremă necesitate în acest scop, în sensul că
trebuie să fie singura cale de salvare a acelor valori în situaţia de fapt dată.
Actele de salvare să fie apte să înlăture pericolul;
˗ prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să nu se cauzeze
urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu
era înlăturat. Aşadar, se cere ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se
menţină în limitele necesităţii, adică să nu fie o acţiune exagerată în raport cu
gravitatea pericolului;
˗ fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care
avea obligaţia de a înfrunta pericolul. În situaţiile în care, datorită funcţiei
sau profesiei sale (militar în misiune de luptă, medic, pompier etc.), o
persoană este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei
sale, ea nu poate invoca starea de necesitate pentru a se apăra de răspundere
pentru fapta prevăzută de legea penală pe care ar săvârşi-o în această stare,
ea sau o altă persoană pentru ea. Aceste persoane pot invoca starea de
necesitate pentru faptele de salvare pe care le săvârşesc în exerciţiul funcţiei
sau al profesiei lor.
2.3. Efectele stării de necesitate
Dovedirea stării de necesitate are ca efect înlăturarea caracterului

penal al faptei săvârşite în vederea salvării de la pericol. Ea produce efecte in
rem. De regulă, starea de necesitate nu conduce şi la înlăturarea răspunderii
civile.
3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
Sediul materiei este art. 21, Cod penal. Este justificată fapta prevăzută
de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
101
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta. Este, de asemenea, justificată fapta prevăzută
de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit
ilegală.
Legiuitorul, în art. 21, Cod penal, reglementează trei noi cauze
justificative:
a) Exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii).
Exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii) poate fi invocat
atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică. În Codul penal există
numeroase cazuri în care legea prevede în mod explicit că faptele vor
constitui infracţiune numai dacă au fost comise ilegal sau fără drept.
Exercitarea dreptului trebuie efectuată conform legii; de exemplu, se va
reţine drept cauză justificativă in cazul unei acuzaţii cu privire la săvârşirea
infracţiunii de abuz de încredere, exercitarea dreptului de retenţie, în situaţia
în care detentorul refuză să restituie bunul deţinut în baza unui titlu.95
b) Îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege cu respectarea condiţiilor
şi limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii). Îndeplinire unei obligaţii
impuse de lege cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta
(ordinul legii) poate fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană
juridică. Activităţile întreprinse trebuie să fie prevăzute de lege si să aibă la
bază un scop legitim; de exemplu, în cazul doctorilor chirurgi care fac
operaţii, acestea ar putea fi apreciate ca fiind vătămări corporale dacă nu le
fac cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de procedurile medicale.
c) Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în
forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală
(comanda autorităţii legitime). Îndeplinirea unei obligaţii impuse de
autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în
mod vădit ilegală, (comanda autorităţii legitime) poate fi invocată atât de o
persoană fizică, cât şi de o persoană juridică. Îndeplinirea unei obligaţii
impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta
nu este în mod vădit ilegală, presupune executarea unei obligaţii impuse de o
95
G. Antoniu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic,
2010, pp. 202 și 224.
102
autoritate printr-un act care are o aparenţă de legalitate, dar în realitate este
nelegal, constituie o cauză justificativă pentru făptuitor; de exemplu,
investigatorul sub acoperire care desfăşoară o activitate de supraveghere a
unor traficanţi de droguri, autorizată de un procuror dintr-un parchet
necompetent, ori cu încălcarea dispoziţiilor strict şi limitativ prevăzute de
art. 148 din Codul de procedură penală96.
4. Consimţământul persoanei vătămate
Art. 22 din Codul penal prevede la alin. 1 că este justificată fapta

prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate,
dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau
pusă în pericol. Conform alin. 2, consimţământul persoanei vătămate nu
produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când
legea exclude efectul justificativ al acestuia.
Textul consacră libertatea persoanei ca, în anumite condiţii, să
consimtă a i se aduce atingere sau să i se pună în pericol o valoare strâns
legată de persoana sa şi asupra căreia are dreptul să dispună. În viaţa
obişnuită sunt multiple cazurile când o persoană este solicitată să-şi dea
consimţământul la o acţiune care se desfăşoară împotriva sa, pentru a se evita
tragerea la răspundere a făptuitorului pentru o infracţiune. Aşa, de pildă,
acela care merge la medicul stomatolog pentru efectuarea unei operaţii
dentare sau extracţia unui dinte, dacă nu ar exista consimţământul celui care
cere aceste operaţii stomatologice, fapta medicului ar putea constitui
infracţiunea de loviri sau alte violenţe sau vătămare corporală. La fel şi în
cazul chirurgilor, maseurilor, frizerilor etc., toţi aceşti profesionişti dacă ar fi
traşi la răspundere pentru faptele comise clientului sau pacientului, vor
invoca pe drept cuvânt consimţământul acestora pentru actele întreprinse
asupra lor, acte care dacă nu ar fi consimţite, puteau constitui infracţiuni97.
96
p. 72.
97
G. Antoniu, Consimţământul victimei, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2003, p. 9; I.
103
4.2. Condiţii cu privire la consimţământ
a) să existe un consimţământ valabil exprimat al persoanei vătămate,

respectiv consimţământul să fie serios, liber, determinat, neechivoc să
provină de la o persoană capabilă de a-şi da seama de urmările sale faptei
sale;
b) consimţământul să privească valori sociale al căror titular este
persoana vătămată şi de care aceasta poate dispune în mod legal;
c) consimţământul să fie anterior primului act de executare al faptei
tipice.
De asemenea, consimţământul nu va produce efecte în cazul
infracţiunilor contra vieţii, atunci când legea îi exclude efectul justificativ al
acestuia (art. 22 alin. 2, Cod penal). Existenţa consimţământului victimei cu
privire la valoarea socială lezată poate avea şi natură juridică de cauză de
atenuare a răspunderii penale.
4.3. Efectele consimțământului persoanei vătămate
Consimțământul persoanei vătămate produce efecte in rem și înlătură,

în principiu, răspunderea civilă delictuală98.
Secţiunea a III-a
CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală
1.1. Reglementare legală
Codul penal reglementează, în art. 24, constrângerea fizică, în sensul

că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza
Pascu, P. Buneci, Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal, Partea Generală în
vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 33.
98
104
unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrângerea morală (art. 25, Cod penal) este situaţia în care
subiectul este supus unor presiuni asupra psihicului, prin ameninţare cu un
pericol grav, pentru el sau pentru altul, şi care nu putea fi înlăturat în alt mod
şi, sub stăpânirea temerii, este constrâns să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
Constrângerea fizică şi constrângerea morală constituie, fiecare în
parte, cauze care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc
persoanei constrânse libertatea de voinţă şi de acţiune şi înlătură, în acest fel,
vinovăţia acesteia în săvârşirea faptei. Prin aceasta, constrângerea fizică şi
constrângerea morală se aseamănă cu legitima apărare şi cu starea de
necesitate. În acelaşi timp, însă, constrângerea, indiferent de forma ei, se
deosebeşte de legitima apărare şi de starea de necesitate, pe lângă anumite
trăsături care le particularizează, prin împrejurarea că în timp ce la legitima
apărare şi la starea de necesitate constrângerea decurge dintr-o stare, la
constrângerea fizică şi constrângerea morală aceeaşi constrângere decurge
dintr-o acţiune99.
1.2. Condiţiile constrângerii fizice şi constrângerii morale
Constrângerea fizică şi constrângerea morală pot avea valoarea de

cauze de neimputabilitate dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Aceste condiţii, prevăzute în dispoziţiile din art. 24, Cod penal, sunt
următoarele:
a) Condiţiile constrângerii fizice
– să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane;
– persoana supusă constrângerii fizice să nu poată opune rezistenţă
eficace forţei coercitive;
– fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie o faptă
prevăzută de legea penală, fiindcă numai o astfel de faptă ar putea avea
caracter penal care să fie înlăturat prin influenţa constrângerii.
b) Condiţiile constrângerii morale
99
I. Griga, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.
402.
105
Potrivit dispoziţiei din art. 25 nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, efectuată prin
ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi
care nu putea fi înlăturat în alt mod. Din examinarea acestei dispoziţii
rezultă că, pentru existenţa constrângerii morale, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
– să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra
psihicului unei alte persoane;
– prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana
ameninţată sau pentru o altă persoană;
– pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură încât să
nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală.
1.3. Efectele constrângerii fizice și constrângerii morale
Este înlăturată în principiu şi răspunderea civilă, cu excepţia cazurilor

în care se constată existenţa unei erori de fapt imputabile făptuitorului100.
2. Excesul neimputabil
Codul penal prevede, în art. 26, excesul neimputabil. În alin. 1 se

prevede că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza
tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului.
Potrivit dispoziţiei din art. 26, alin. 1, Cod penal, este considerat
exces neimputabil situaţia în care o persoana care, din cauza tulburării sau
temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului
şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziţiei legale
100
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediţia a II a,
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 191.
106
rezultă că, pentru ca excesul de apărare să fie neimputabil, este necesar ca
fapta să fie săvârşită în stare de legitimă apărare, adică sub presiunea unui
atac material, direct, imediat şi injust, care a pus în pericol grav persoana sau
interesul general.
2.2. Condiţiile excesului neimputabil
Excesul neimputabil presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute

pentru existenţa legitimei apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că
riposta a depăşit gravitatea atacului, din cauza tulburării sau temerii de care
era stăpânită victima atacului.
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul
comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Este posibil ca urmarea produsă să nu fie mai gravă decât aceea care
s-ar fi produs dacă nu se acţiona salvator, însă este mai gravă decât ar fi fost
necesar pentru înlăturarea pericolului (de exemplu, comandantul vasului care
aruncă peste bord, pentru a evita naufragiul, lucruri mai numeroase decât ar
fi fost necesare pentru înlăturarea pericolului).
Dacă cel în cauză nu şi-a dat seama de excesul de acţiune salvatoare
va beneficia de exces neimputabil. În evaluarea depăşirii necesităţii se va
avea în vedere împrejurările în care s-au produs faptele şi starea psihică a
celui care acţionează salvator.
3. Minoritatea făptuitorului
Codul penal prevede, în art. 27, minoritatea făptuitorului. În articol se

arată că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un
minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru
a răspunde penal. Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor
care în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise
107
vârsta răspunderii penale. Capacitatea psihofizică a persoanei de a-si da
seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale şi de a le
dirija în mod voit nu există din momentul naşterii, ci se formează odată cu
dezvoltarea acesteia101.
3.2. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură

caracterul penal al faptei
Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei în

următoarele situații:
a) să se constate că făptuitorul era un minor care, la data săvârşirii
faptei, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, adică nu
împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei;
b) minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei. În
cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă după începerea
executării minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele efectuate
după împlinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după începerea
executării, răspunderea sa penală depinde de existenţa discernământului.
3.3. Efectele minorității făptuitorului
Minoritatea făptuitorului este o cauză de neimputabilitate şi deci nu

produce efecte decât faţă de minorul aflat în această stare. De asemenea, ea
nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor care aveau în îngrijirea sau paza
lor pe minor, dacă se reţine o culpă în sarcina acestora.
4. Iresponsabilitatea
Art. 28 din Codul penal reglementează iresponsabilitatea.
101
108
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane
care nu-şi poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială, morală
şi juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora, sau care
nu-şi poate determina şi dirija în mod normal voinţa, în raport cu faptele ei.
Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de
subdezvoltare psihică datorită diferitelor anomalii (idioţie, cretinism,
infantilism, debilitate mintală etc.), boli neuropsihice (nebunie, nevroze,
psihoze etc.), tulburări psihice provocate de intoxicaţii prin alcool, substanţe
stupefiante, narcotice etc., fenomene fiziologice (somn natural, somn
hipnotic, leşin etc.102).
În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate
psihică poate fi permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă),
cunoscând intervale de luciditate; poate fi înnăscută (congenitală) sau
survenită. Oricare ar fi cauzele şi durata iresponsabilităţii, pentru ca
aceasta să fie cauză de neimputabilitate trebuie să fie totală, adică să
constea în lipsa completă a capacităţii psihice. În ipoteza în care lipsa
capacităţii este numai parţială, există aşa-numita responsabilitate atenuată,
denumită şi responsabilitate limitată și poate constitui o circumstanţă
atenuantă.
4.2. Condiţiile iresponsabilităţii în dreptul penal
Condițiile iresponsabilității în dreptul penal sunt:

a) persoana care a săvârşit fapta să fie în stare de iresponsabilitate,
adică să fie lipsită de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile
sale sau de capacitatea de a fi stăpână pe ele;
b) starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul
săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a
efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei;
c) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze
alienaţiei mintale sau altor cauze, care determină stări anormale, de
incapacitate psihică;
102
109
d) fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate trebuie să fie o faptă
prevăzută de legea penală, fiindcă numai în cazul acestor fapte intervine
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite.
4.3. Efectele iresponsabilității
Iresponsabilitatea legal constatată are ca efect înlăturarea caracterului

penal al faptei săvârşite sub imperiul ei. Este o cauză personală care produce
acest efect numai faţă de persoana care a săvârşit fapta în această stare.
Starea de iresponsabilitate nu înlătură răspunderea civilă a făptuitorului.
5. Intoxicaţia
Art. 29 din Codul penal reglementează o altă cauză de

neimputabilitate şi anume intoxicaţia. Intoxicaţia este starea psihofizică
anormală în care se găseşte o persoană, datorită efectelor pe care le au asupra
organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale anumite substanţe
excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori introduse în corpul
său.
5.2. Felurile stării de intoxicaţie
Există mai multe feluri de intoxicație și anume:

a) După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie, se face
distincţie, în principal, între intoxicaţia accidentală şi beţia voluntară.
Intoxicaţia accidentală, denumită şi beţie fortuită, este acea stare de
intoxicaţie provocată independent de voinţa persoanei în cauză.
Intoxicaţia voluntară, în opoziţie cu cea accidentală, este provocată cu
ştirea celui în cauză, care consumă băuturi sau substanţe ebriante cunoscând
efectul pe care acestea îl produc indiferent dacă a avut sau nu a avut intenţia
să se îmbete. Intoxicaţia voluntară poate fi, la rândul său, simplă, atunci când
este produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată,
110
când persoana şi-a provocat anume starea de intoxicaţie în vederea săvârşirii
unei infracţiuni (pentru a căpăta curaj în săvârşirea faptei, pentru a invoca
starea de intoxicaţie ca scuză pentru comiterea acesteia).
De asemenea, intoxicaţia voluntară poate fi ocazională, atunci când o
persoană neobişnuită cu băuturile alcoolice, de exemplu, consumă ocazional
astfel de băuturi la petreceri sau reuniuni familiale, sau cronică, atunci când
apare ca o stare permanentă a persoanelor căzute în patima beţiei, aflate într-
o stare de deviaţie psihică permanentă care poate duce la forme psihopatice.
b) După gradul de intoxicaţie, intoxicaţia poate fi completă sau
incompletă. Intoxicaţia completă se produce atunci când procesul de
intoxicare conduce la paralizarea aproape completă a energiei fizice şi a
facultăţilor psihice, astfel încât persoana aflată în stare de intoxicaţie
completă este lipsită de capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale şi de
a fi stăpână pe ele.
Intoxicaţia incompletă este beţia la care procesul de intoxicaţie se află
în faze incipiente, în care starea de intoxicaţie se manifestă printr-o
excitabilitate şi impulsivitate. Intoxicaţia incompletă este susceptibilă, la
rândul ei, de grade diferite, putând îmbrăca forma unei beţii uşoare sau,
dimpotrivă, a unei intoxicaţi acute, apropiată de intoxicaţia completă (fiecare
dintre aceste forme poate avea o anumită influenţă asupra capacităţii de auto-
control).
5.3. Condiţiile intoxicaţiei accidentale (fortuite)
Condițiile intoxicației accidentale (fortuite) sunt:

a) făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul
săvârşirii faptei, în stare de intoxicaţie produsă de alcool ori de alte
substanţe;
b) starea de intoxicaţie să fi fost accidentală, adică provocată
independent de voinţa făptuitorului;
c)starea de intoxicaţie să fi fost completă, deci făptuitorul să fi fost
lipsit de posibilitatea de a-şi da seama de fapta sa;
d) fapta săvârşită în stare de intoxicaţie să fie o faptă prevăzută de
legea penală.
111
5.4. Efectele intoxicației
Starea de intoxicaţie accidentală are efect excluderea caracterul penal al

faptei. Intoxicaţia voluntară nu este cauză de neimputabilitate103. Intoxicaţia
preordinată constituie o circumstanţă agravantă [art. 77, lit. f), Cod penal].
6. Eroarea de fapt
6.1. Reglementare leagă
Codul penal reglementează, în art. 30, eroarea ca fiind o cauză de

neimputabilitate, şi ca atare, atunci când făptuitorul nu cunoaşte, în
momentul săvârşirii acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de
care depinde acest caracter.
Dispoziţiile art. 30 alin. 1, alin. 2 şi alin. 3 din Codul penal privesc
eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură
intenţia ca o componentă a laturii subiective, dar şi culpa, când aceasta este
invincibilă, în cazul faptelor incriminate când sunt săvârşite din culpă. În art.
30, alin 4, Cod penal este reglementată eroarea care poartă asupra unei
dispoziţii legale extrapenale.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei reglementată în art. 30, alin.
5, Cod penal, este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de
fapt (de exemplu, autorul crede greşit că săvârşeşte fapta în legitimă
apărare), eroare de drept extrapenal (de exemplu, făptuitorul nu cunoaşte că
un bun a căpătat printr-o lege extrapenală un regim special şi nu poate fi
deţinut decât în condiţiile legii extrapenale) sau penal.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei înlătură imputabilitatea
numai când este invincibilă.
6.2. Eroare asupra tipicităţii
Condiţiile erorii asupra tipicității sunt:
103
112
a) fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală și să fie
nejustificată;
b) făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei,
existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal
al acesteia.
Obiectul erorii trebuie să-l constituie o stare (adică modul în care se
prezintă o persoană, sub aspectul stării de sănătate, al statutului ei civil, al
vârstei, al atribuţiilor ei de serviciu etc.), un bun (apartenenţa juridică a
acestuia, starea lui materială, de uzură, valoarea lui de întrebuinţare,
culturală sau ştiinţifică etc.), o instituţie (aparţinând domeniului public sau
privat, utilarea ei tehnică, atribuţiile care formează obiectul ei de activitate
etc.), o situaţie (adică poziţia pe care o persoană, un bun sau o instituţie o are
în cadrul relaţiilor sociale: situaţia de cetăţean sau de străin a unei persoane,
de rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de bun din avutul public, de bun
provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală etc.), o
împrejurare (adică o realitate externă care caracterizează fapta concretă: în
timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără autorizare, săvârşită de două sau
mai multe persoane etc.) şi existenţa erorii la momentul săvârşirii faptei.
6.3. Efectele erorii de fapt
Efectele erorii de fapt sunt următoarele:

a) în cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu
intenţie, eroarea de fapt, dovedită, atunci când poartă asupra unei stări,
situaţii sau împrejurări prevăzute de lege ca elemente constitutive ale
infracţiunii, are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei şi
deci înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului;
b) în cazul faptelor incriminate şi în ipoteza săvârşirii lor din culpă,
eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că
ea nu provine din culpa făptuitorului;
c) eroarea asupra circumstanţelor; acest efect este prevăzut prin
dispoziţia din art. 30, alin. 3, Cod penal, care prevede că nu constituie
circumstanţă agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii.
113
6.4. Eroarea asupra antijuridicităţii
Conform prevederilor art. 30, alin. 5, Cod penal, nu este imputabilă

fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau
cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei
împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
Codul penal acordă, însă, efect de cauză de neimputabilitate erorii de
drept penal invincibile. De exemplu, Guvernul emite în perioada de vară o
ordonanţă de urgență în care sunt incriminate anumite fapte, iar o persoana
săvârşeşte o infracţiune în ziua în care OUG a intrat în vigoare.
Eroare asupra tipicităţii produce efecte numai in personam.
7. Cazul fortuit
Art. 31, Cod penal, prevede cazul fortuit: nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări
care nu putea fi prevăzută.
Cazul fortuit este un caz în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane
a produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei
forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (de exemplu, un accident de
circulaţie soldat cu vătămarea integrităţii corporale a două persoane şi
moartea altei persoane ca urmare a unei defecţiuni ascunse a sistemului de
servo-direcţie la un autoturism cumpărat din fabrică în aceeaşi zi, sau o
persoana este surprinsă de o alunecare de teren şi ucisă104).
Imprevizibilitatea trebuie să aibă un caracter obiectiv şi general, în
sensul ca nimeni, în aceeaşi situaţie, să nu poată prevedea rezultatul
socialmente periculos. Acest caracter obiectiv şi general al imprevizibilităţii
diferenţiază această neprevedere, în situaţia cazului fortuit, de
imprevizibilitatea care apare în situaţia în care făptuitorul, deşi trebuia să
prevadă rezultatul, nu-l prevede datorită unor deficienţe şi limite personale.
104
F. Streteanu, D. Niţu - Drept penal, Partea generală, vol. I, Curs universitar, Ed.
114
7.2. Condiţiile cazului fortuit
Existenţa cazului fortuit presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat
socialmente periculos neprevăzut;
b) intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să
nu fi putut fi prevăzută;
c) fapta care a dus, din cauza intervenirii împrejurării fortuite, la un
rezultat socialmente periculos să fie, datorită acestui rezultat, o faptă
prevăzută de legea penală.
7.3. Efectele cazului fortuit
Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă

înlăturarea caracterului penal al faptei, deoarece exclude vinovăţia.
115
CAPITOLUL VI
FORMELE INFRACŢIUNII ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII
Secţiunea I
FORMELE INFRACŢIUNII
1. Aspecte generale
1.1. Deşfăşurarea activităţii infracţionale
Infracţiunea, ca orice faptă a omului, este precedată de o perioadă

internă (psihică, spirituală, subiectivă), de concepţie şi decizie şi o perioadă
externă sau de executare a deciziei de a săvârşi infracţiunea.
Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conştiinţa
făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică faţă
de săvârşirea faptei şi faţă de urmările acesteia. În această perioadă se
formează latura subiectivă a infracţiunii.
Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracţiunii,
caracteristice perioadei interne, sunt următoarele:
a) conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea
ideii de a comite fapta prevăzută de legea penală;
b) deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor şi dezavantajelor atrase
de fiecare alternativă;
c) decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi
infracţiunea.
Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare
exterioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea punerii în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă,
desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge aşa-numitul drum al
infracţiunii (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea
rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos
şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi
acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii.
116
Sunt cunoscute ca faze ale desfăşurării activităţii infracţionale, în
perioada externă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de
executare şi faza urmărilor.
1.2. Noţiunea de forme ale infracţiunii
Prin forme ale infracţiunii înţelegem, aşadar, formele pe care le îmbracă

infracţiunea în raport cu fazele de desfăşurare ale activităţii infracţionale.
În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale,
pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a
activităţii infracţionale, aşa încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte
faze şi modalităţi ale acestora există.
Sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
a) forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei
de desfăşurare care poartă aceeaşi denumire;
b) forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în
situaţia în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt,
a rămas totuşi fără rezultat;
c) forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în
care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege
pentru ca acesta să realizeze integral latura obiectivă a infracţiunii. Această formă
corespunde perfect formei tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator;
d) forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei
urmărilor, în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după
momentul consumării, datorită prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii
sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit,
determinând o altă calificare a faptei105.
2. Actele preparatorii
Actele pregătitoare (preparatorii) sunt acele acte de exteriorizare a

105
V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, București, 1939, pp. 257-258.
117
rezoluţiei delictuoase prin care autorul pregăteşte săvârşirea acţiunii, creează
condiţiile executării acesteia. Actele de pregătire presupun existenţa hotărârii
de a comite infracţiunea; ca urmare, asemenea acte nu pot fi concepute decât
la infracţiunile intenţionate. Acte preparatorii sunt toate acele acte prin care
se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material al
infracţiunii. Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe
care o pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii
infracţionale şi, deci, nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.
Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:
a) acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi
producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în
vederea săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de
refugiu după săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase,
înlăturarea unor obstacole materiale în calea săvârşirii faptei, adică în crearea
de condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
b) acte de pregătire morală, cum ar fi culegerea de informaţii asupra
condiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la
săvârşirea infracţiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie
comisă fapta, adică în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile
săvârşirii faptei.
Distincţia între actele de pregătire şi cele de executare se realizează
prin analiza, dinamicii actului de conduită, a aptitudinii actului săvârşit de a
reliefa rezoluţia infracţională, precum şi identitatea actului de conduită cu
acţiunea sau inacţiunea incriminată în norma penală, ce constituie elementul
material al infracţiunii106.
Actele pregătitoare sunt mai îndepărtate de momentul executării
propriu-zise a acţiunii şi nu reprezintă începutul realizării acţiunii care
constituie verbum regens pentru a desprinde din materialitatea lor caracterul
actului.
În principiu actele de pregătire sunt posibile la orice infracţiune, dar
nu toate legislaţiile penale le incriminează.
106
M. Udroiu, Drept Penal. Partea Generală. Partea Specială, Editura C.H. Beck,
118
2.2. Incriminarea actelor preparatorii
Într-o concepţie, se susţine că actele de pregătire ar trebui

incriminate, deoarece relevă hotărârea făptuitorului de a comite o
infracţiune, implicit starea de pericol pe care o prezintă infractorul, indiferent
dacă nu ar fi reuşit să ducă la îndeplinire rezoluţia luată. Pe de altă parte,
actele de pregătire se înscriu în antecedenţa cauzală a rezultatului, creează
condiţiile săvârşirii faptei punând în pericol valorile sociale ocrotite de lege.
Legiuitorul român a ales soluţia neincriminării actelor de pregătire. În
mod excepţional, la unele infracţiuni grave, unele acte pregătitoare au fost
asimilate actelor de executare şi sancţionate ca tentativă la infracţiune.
Prin excepţie, în cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii
au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa (sancţionarea tentativei în
cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale, conform art. 412, Cod penal
sau producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi
luarea de măsuri în vederea combaterii infracţiunilor prevăzute de Legea
143/2000), fie când sunt asimilate ca infracţiune consumată de sine stătătoare
(plasarea fără drept de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video în
scopul săvârşirii infracţiunii de violarea vieţii private art. 226, alin 5, Cod
penal sau deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, art. 314,
Cod penal).
Actele de pregătire sunt incriminate şi atunci când sunt săvârşite de o
altă persoană decât autorul, de exemplu: culegerea de date, informaţii,
procurarea de mijloace, de instrumente pentru săvârşirea infracţiunii, atunci
când autorul a comis o infracţiune consumată ori tentativă pedepsibilă,
constituie acte de complicitate anterioară la acea infracţiune.
3. Tentativa
Tentativa este o formă atipică a infracţiunii, ce se caracterizează prin

punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs
119
rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii în forma tip.
Actele de executare sunt acele acte care marchează începutul
săvârşirii faptei, adică acele acte prin care se înfăptuieşte (se execută)
acţiunea tipică. Din momentul când făptuitorul a trecut de la actul de
pregătire la cel de executare el se află în stare de încercare a comiterii faptei,
stare care durează până la consumarea acesteia Dacă făptuitorul rămâne în
această fază de încercare, el se află în stare de tentativă.
Numim tentativă tocmai această situaţie când executarea a rămas în
faza de încercare a săvârşirii faptei.
3.2. Conţinutul tentativei
Sub acest aspect, tentativa are o latură obiectivă şi o latură subiectivă,

întocmai ca orice infracţiune. Elementul material al laturii obiective al
tentativei va implica unul sau mai multe acte de săvârşire (de executare) a
faptei. Aceste acte au ca limită inferioară momentul începerii actelor de
săvârşire a faptei şi ca limită superioară momentul întreruperii executării sau
al neizbutirii executării când aceasta a fost dusă până la capăt, dar nu s-a
produs rezultatul. Specific tentativei este că elementul material se prezintă,
fie sub forma unei acţiuni trunchiate, împiedicată să se desfăşoare în
întregime (la infracţiunile formale tentativa se prezintă numai sub această
formă), fie sub forma unei acţiuni care s-a desfăşurat până la capăt, fără să se
producă rezultatul (această modalitate de prezentare a elementului material
este posibilă numai la infracţiunile materiale sau de rezultat)107 .
3.3. Condițiile existenței tentativei
Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele

condiţii:
a) Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o anumită
infracţiune.
Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare prin
107
120
efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii
care constituie elementul material al infracţiunii;
b) Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare prin
efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii
care constituie elementul material al infracţiunii;
c) Acţiunea începută să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul.
3.4. Delimitarea actelor pregătitoare de actele de executare
Problematica găsirii unui criteriu singur, dar şi precis, pentru a

deosebi actul preparator de cel de executare a constituit şi constituie una
dintre cele mai anevoioase probleme în ştiinţa dreptului penal.
Profesorul Vintilă Dongoroz, în tratatul său din 1939, a sistematizat
teoriile privitoare la criteriile de diferenţiere dintre actele preparatorii şi
actele de executare, împărţindu-le în patru grupe, respectiv: teorii subiective,
teorii obiective, teorii formale şi teorii mixte.
Teoriile subiective au la bază cunoaşterea cu precizie a rezoluţiei
delictuoase în realizarea căreia s-a efectuat actul. În cadrul acestor teorii se
disting:
a) teoria echivocităţii, potrivit acesteia, constituie un act preparator
orice act care, prin el însuşi, ca şi prin substanţa lui, nu ne relevă în ce scop
este efectuat şi cu ce gânduri (nu trădează rezoluţia cu care a acţionat
făptuitorul).
b) teoria intenţiei relevante, conform căreia un act preparator este
acela care, prin el însuşi şi prin circumstanţele sale, nu vădeşte o intenţie
certă şi hotărârea de a săvârşi un fapt penal, ci lasă o impresie vagă şi
nesigură.
Teoriile obiective vizează faptul că nu se mai tine seama de
aptitudinea sau inaptitudinea actului de a releva rezoluţia delictuoasă, ci se
are în vedere dinamismul actului, adică poziţia sa în procesul dinamic care
trebuie să conducă la realizarea infracţiunii.
Se înscriu în cadrul acestor teorii:
a) teoria incidenţei actului, concepută şi susţinută de Carrara. În
fiecare activitate ilicită penală, scrie Carrara, întâlnim un subiect act primar
121
(infractorul), un subiect activ secundar (mijlocul, instrumentul de comitere),
un subiect activ pasiv al atacului (lucrul sau persoana asupra cărora se va
îndrepta activitatea) şi un subiect pasiv al consumării (persoana care va
suferi consecinţele). Orice act care se referă şi cade direct asupra subiecţilor
activi este un act preparator, iar actele care sunt dirijate şi care cad asupra
subiecţilor pasivi sunt acte de executare;
b) teoria cauzalităţii inerte, formulată de Impallomeni. Potrivit
acestei teorii sunt acte preparatorii acele acte care nu au primit o direcţie,
determinată, adică nu sunt destinate a fi cauză, nu au fost încă îndrumate
contra cuiva (cauză inertă).
Sunt acte de executare acelea care au fost îndrumate, dirijate înspre
bunuri, interese pe care trebuia sa le lovească sau să le primejduiască
(cauzalitatea activa)108.
Teoriile formale iau ca bază acţiunea tipică descrisă sau indicată de
verbum regens din norma de incriminare. Potrivit acestei teorii, actul de
executare este orice act care începe sau care se încadrează în acţiunea tipică,
iar actele preparatorii vor fi acelea care rămân în afara lor.
În concluzie, actele de executare sunt acte care violează norma penală
fiindcă concretizează conduita incriminată de aceste norme.
Teoriile mixte privesc îmbinarea dintre aceste criterii pentru a se
obţine un criteriu mixt. P. Rossi preconiza un criteriu mixt bazat obiectiv pe
ideea de pericol (actul preparator nu-i periculos, însă cel de executare este),
iar din punct de vedere subiectiv autorul unui act preparator îşi pune
întrebarea, să încep sau să nu încep, pe când în cazul actelor de executare îşi
poate pune întrebarea să mai continui sau să mă opresc. În literatura judiciară
română s-a exprimat, de asemenea, părerea că dificultatea de a găsi un
criteriu convingător de delimitare a actelor de pregătire de cele de executare
n-ar putea fi depăşită adoptându-se, în mod unilateral, numai una din teoriile
care s-au elaborat în această materie. În realitate, fiecare din aceste teorii se
completează reciproc, o teorie oferind o soluţie corectă pentru anumite
grupuri de situaţii, altă teorie fiind valabilă pentru situaţii diferite. De aceea,
se propune ca plecând de la teoriile formale care dau prioritate modului în
108
V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe
Penale, Bucureşti, 2000, p. 213.
122
care norma de incriminare descrie acţiunea tipică să se extindă conceptul de
act de executare în raport şi cu celelalte teorii: teoria echivocităţii, a
cauzalităţii inerte109.
3.5. Modalităţi
În raport cu gradul de realizare a acţiunii începute, se face distincţie

între tentativa neterminată sau imperfectă şi tentativa terminată sau perfectă,
iar în raport cu gravitatea pericolului social la care este expusă persoana
vătămată, se distinge între tentativa idonee şi tentativa neidonee.
Tentativa neterminată sau imperfectă (întreruptă) se realizează în
situaţia în care executarea faptei care constituie elementul material al
infracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt.
Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci când
acţiunea tipică a fost executată in întregime, dar rezultatul caracteristic
pentru infracţiunea tip nu s-a produs.
În teoria dreptului penal se face însă distincţie între tentativa idonee şi
neidonee. 110
Tentativa idonee se caracterizează prin imposibilitatea producerii
rezultatului. Această imposibilitate este din cauza insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale a obiectului
material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află şi din
cauza faptului că mijloacele folosite de făptuitor erau suficiente pentru
producerea urmării socialmente periculoase, urmărită sau acceptată care, din
împrejurări independente de voinţa făptuitorului, nu s-a mai produs.
Tentativa idonee nu este expres reglementată de art. 32, Cod penal, dar
rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 32, alin 2, Cod
penal privind tentativa neidonee.
Tentativa neidonee se caracterizează prin imposibilitatea absolută a
producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de inaptitudinea
109
O.R. Ionescu, Regimul juridic al actelor pregătitoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 31-40 .
110
123
absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul, inexistenţa absolută a
obiectului infracţiunii, modul absurd în care este concepută executarea.
Făptuitorul are o imagine deformată asupra posibilităţii de realizare a faptei
sale, crede astfel că poate provoca moartea cuiva prin farmece, rugi, vrăji ori
oferindu-i o substanţă inofensivă, ori că poate comite o înşelăciune cu
ajutorul unui fals grosolan care poate fi observat de oricine.
În doctrina penală111 se face distincţie între tentativa absurdă şi
infracţiunea putativă, în care fapta săvârşită are caracter penal numai în
mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate. Fapta putativă
trebuie deosebită şi de tentativa idonee, la care consumarea infracţiunii nu
este posibilă din cauza lipsei obiectului de unde credea făptuitorul că se află
în momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul faptei putative, lipsa obiectului
este totală, definitivă, lipseşte obiectul ocrotirii penale.
3.6. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Există unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

datorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului
subiectiv din conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni.
În raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă:
a) la infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o
inacţiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a
face înseamnă însăşi consumarea infracţiunii;
b) la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă)
pentru că, prin modul cum sunt săvârşite, ele nu pot avea o desfăşurare în
timp şi spaţiu (iter criminis);
c) la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material
repetarea acţiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârşirea faptei
din obicei sau ca îndeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie,
prostituţie şi jocul de noroc).
La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârşite
sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să
111
124
rezulte îndeletnicirea.
De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă
nici infracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se
prelungească în mod natural în timp pentru consumarea infracţiunii. În
ambele cazuri s-a susţinut însă şi opinia, pe care o considerăm corectă, în
sensul că tentativa este posibilă şi în cazul acestor infracţiuni.
În raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa
nu este posibilă:
a) la infracţiunile din culpă, pentru că, în cazul acestora, nu există o
rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin
urmare,nu poate exista tentativă;
b) la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul
mai grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de
rezoluţie infracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi în
cazul infracţiunilor din culpă.
Codul penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei, ceea ce
rezultă din dispoziţiile art. 33, alin. 1, Cod penal, care prevede că tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi
exprese le găsim în Partea specială a Codului penal, precum şi în legile
extrapenale cu dispoziţii de drept penal, în legătură cu fiecare infracţiune sau
grup de infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa se pedepseşte. În
lipsa unei astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se
pedepseşte. Legiuitorul român a adoptat teoria diversificării112.
4. Cauzele de nepedepsire a tentativei
4.1. Desistarea
4.1.1. Noţiune
Aşa cum s-a arătat, tentativa neterminată presupune o întrerupere a

executării din motive independente de voinţa făptuitorului. Într-un fel, acesta
112
125
este constrâns să întrerupă executarea, fie din temerea că va fi descoperită
fapta prin intervenţia unui terț, a autorităţilor sau chiar a victimei, fie că
întreruperea s-a datorat intervenţiei unui obstacol natural (ploaia stinge focul
pus de inculpat) sau a unui animal care ameninţă pe infractor.
Dacă întreruperea are loc din voinţa făptuitorului vor opera
prevederile art. 34, care arată că este apărat de pedeapsa făptuitorului care s-
a desistat de la săvârşirea infracţiunii.
4.1.2. Condiţiile desistării
Condiţiile desistării sunt:

a) desistarea trebuie să se manifeste printr-o întrerupere, încetare sau
curmare a executării începute;
b) întreruperea, încetarea sau curmarea executării începute trebuie să
fie realizate mai înainte ca aceasta să se fi terminat şi mai înainte de
descoperirea faptei;
c)desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie a
făptuitorului;
d) desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă113.
4.1.3. Efectele desistării
Din economia aceluiaşi text de lege (art. 34, Cod penal), rezultă că
desistarea are efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la
autorul faptei. Aşadar, în situaţia faptelor săvârşite în participaţie (instigare
sau complicitate), desistarea autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi
participanţi.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 34, alin. 1, Cod penal. Ei pot beneficia de impunitate
în condiţiile speciale prevăzute de art. 34, Cod penal, atunci când, în cursul
executării, dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie
iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.
113
N. Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997, p. 191.
126
4.2. Împiedicarea producerii rezultatului
4.2.1. Noţiune
O altă modalitate de a preveni consumarea infracţiunii, prin voinţa

infractorului, este împiedicarea producerii rezultatului. Aceasta este posibilă
numai în cazul tentativei terminate, când făptuitorul depune eforturi pentru a
împiedica, înainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului spre care
tindeau actele sale de executare şi dacă reuşeşte aceasta. Împiedicarea
rezultatului nu poate fi concepută decât înainte de consumarea infracţiunii;
dacă intervine după consumare, făptuitorul încercând să repare prejudiciul
cauzat ori să înlăture rezultatul vătămător, actele sale nu vor constitui acte de
împiedicare a rezultatului, ci acte de regret, acte care vor fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei, dar nu atrag nepedepsirea făptuitorului; cerinţa
activă poate constitui o circumstanţă atenuată legală sau judiciară.
4.2.2. Condiţiile pentru împiedicarea producerii rezultatului
Condițiile pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie

o cauză de nepedepsire:
a) făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o
atitudine evidentă de renunţare la scopul urmărit;
b) acţiunile făptuitorului de împiedicare a producerii rezultatului să
aibă loc după epuizarea executării, dar mai înainte de producerea
rezultatului;
c) acţiunea de împiedicare să fie efectivă şi hotărâtoare, în sensul de
a se dovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de
acţiunea făptuitorului;
d) acţiunea de împiedicare a producerii rezultatului să intervină mai
înainte ca fapta să fie descoperită.
4.2.3. Efectele împiedicării producerii rezultatului
Împiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu
127
privire la autorul faptei.
Persoanele care au calitatea de coautori, se înţelege, vor putea
beneficia de impunitate, numai în cazul în care se dovedeşte că au intervenit,
prin acţiuni din proprie iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de împiedicare
a producerii rezultatului114.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 34, alin. 1, Cod penal. Ei pot beneficia de impunitate
în condiţiile speciale prevăzute de art. 30, Cod penal, atunci când, în cursul
executării, dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie
iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.
5. Infracţiunea fapt consumat
Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a

infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. Ea se realizează
atunci când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional
urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în
configuraţia tipică a acesteia. Aşadar, în cazul infracţiunii consumate, se realizează
integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura
subiectivă, formată încă în momentul luării hotărârii infracţionale. Forma
infracţiunii consumate este forma obişnuită a infracţiunii, pe care o găsim în toate
codurile penale, şi de aceea dispoziţiile legale privind reglementarea relaţiilor de
apărare socială se referă în mod firesc, întotdeauna, la infracţiunile fapt consumat.
Rezultatul poate să se înfăţişeze sub forma de stare de pericol inerent acţiunii
incriminate sau sub forma unui rezultat material a unei leziuni efective a obiectului
material, independente de acţiune şi determinat de aceasta.
Infracţiunile tip pentru care este suficientă activitatea fizică
incriminată, consumarea având loc prin simpla efectuare a elementului
material care constituie latura obiectivă a infracţiunii, se denumesc, în
doctrină, infracţiuni formale (de exemplu, denunţarea calomnioasă etc.). În
cazul acestor infracţiuni este suficientă desfăşurarea integrală a activităţii
fizice pentru ca executarea să fie completă; în acest moment se creează şi
114
128
starea de pericol contra căreia a urmărit legiuitorul să reacţioneze. De regulă,
faptele se consumă imediat ce a început executarea, de aceea se mai numesc
infracţiuni cu consumare anticipată (mai corect de consumare imediată).
Infracţiunile la care norma de incriminare prevede producerea unui
rezultat material sunt denumite infracţiuni materiale sau de rezultat. În acest caz
nu este suficientă desfăşurarea integrală a executării acţiunii, ci trebuie să se
producă rezultatul, adică vătămarea materială de care legea condiţionează
existenţa infracţiunii în configuraţia tipică. Momentul consumării faptei va fi
atunci când s-a produs rezultatul; de regulă, odată cu terminarea executării se
produce şi rezultatul, dar pot fi şi cazuri când rezultatul se produce mai târziu
dând posibilitatea făptuitorului să intervină şi să împiedice producerea
rezultatului (de exemplu, după ce inculpatul i-a dat o otravă victimei, până la
producerea consecinţelor mortale al otrăvii poate interveni cu ajutorul medicului
pentru anihilarea efectului acesteia). Sunt infracţiuni de rezultat omorul,
vătămarea corporală, distrugerea, provocarea ilegală a avortului şi altele).
6. Infracţiunea fapt epuizat
Infracţiunea fapt epuizat este tot o formă atipică a infracţiunii. Ea se

caracterizează, însă, nu prin neproducerea rezultatului tipic, ca în cazul
tentativei, ci, dimpotrivă, prin producerea după momentul consumării faptei a
unor noi urmări, fie ca urmare a amplificării rezultatului iniţial, fie prin
prelungirea activităţii infracţionale, după momentul consumării ei.
Asemenea forme sunt posibile numai în cazul anumitor categorii de
infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de
obicei115. Cunoaşterea infracţiunii fapt epuizat, mai precis a momentului
epuizării, al producerii ultimului rezultat, este importantă pentru că în raport
cu acest moment sunt incidente unele instituţii de drept penal, precum
aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, incidenţa actelor de clemenţă,
calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale116.
115
2006, p. 219.
116
129
CAPITOLUL VII
UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURALITATEA DE
INFRACŢIUNI
Secţiunea I
UNITATEA DE INFRACŢIUNE
1. Generalităţi privind unitatea de infracţiune
Există unitate de infracţiune atunci când, în activitatea desfăşurată de

o persoană, identificăm conţinutul unei singure infracţiuni. Există pluralitate
de infracţiuni atunci când în acea activitate identificăm conţinuturile a două
ori mai multe infracţiuni. În calificarea unei activităţi infracţionale drept
unitate sau pluralitate de infracţiuni, elementul de referinţă este norma de
incriminare.
Astfel, dacă în raport cu descrierea faptei incriminate, complexul de
date concrete întruneşte trăsăturile unei fapte unice incriminate, va exista o
unitate de infracţiune. Dimpotrivă, în cazul unui complex de date al normei
de incriminare concrete se poate extrage condiţiile necesare pentru existenţa
mai multor fapte incriminate, va exista o pluralitate de infracţiuni. În
concluzie, distincţia dintre unitatea şi pluralitatea de infracţiuni se face cu
ajutorul conţinutului infracţiunii, ce reprezintă baza de evaluare117.
În teoria dreptului penal şi în legislaţie, se face distincţie între două
categorii de unitate de infracţiune:
a) unitatea naturală, la care unitatea juridică se întemeiază pe
unitatea faptei care constituie elementul material al infracţiunii. În cadrul
unităţii naturale de infracţiune există trei tipuri diferite de unitate de
infracţiune, în raport de natura acţiunii sau inacţiunii care constituie
elementul material al infracţiunii şi anume: infracţiunea simplă, infracţiunea
continuă şi infracţiunea deviată;
b) unitatea legală este o creaţie a legiuitorului pe baza unei pluralităţi
de fapte. În cadrul unităţii legale de infracţiune există patru tipuri de unitate
117
130
infracţională şi anume: infracţiunea complexă, infracţiunea continuată,
infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei.
2. Unitatea naturală de infracţiune
2.1. Infracţiunea simplă
Este acea formă de unitate naturală la care infracţiunea, sub aspectul

laturii obiective, constă dintr-o activitate unică, singură acţiune sau
inacţiune, urmată de un singur rezultat şi care, sub aspectul laturii subiective,
se săvârşeşte cu aceeaşi formă de vinovăţie. Pentru a se reţine unitatea
naturală, în cazul în care infracţiunea este săvârşită prin mai multe acte de
executare, acestea trebuie să fie de aceeaşi natură, să fie realizate de aceeaşi
persoană, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, să urmărească aceeaşi
finalitate, să întrunească elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiunii, să
fie îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Se va reţine unitate simplă de
infracţiune şi în cazul în care elementul material al infracţiunii cuprinde mai
multe variante normative alternative, iar infractorul săvârşeşte, cu aceeaşi
ocazie, mai multe modalităţi ale infracţiunii. Când printr-o singură acţiune se
aduce atingere mai multor persoane, nu se realizează conţinutul unei singure
infracţiuni, ci o pluralitate de infracţiuni, fiindcă se aduce atingere mai
multor titulari de valori sociale ocrotite. În cazul infracţiunilor contra
persoanei, cu excepţia celor contra vieţii şi a infracţiunii de vătămare
corporală din culpă, pluralitatea de persoane vătămate printr-o singură
activitate infracţională va determina o pluralitate de infracţiuni, vor fi atâtea
infracţiuni câte persoane au fost vătămate în drepturile lor.
În cazul infracţiunilor contra vieţii, din pluralitatea de victime ucise
printr-o activitate unică, legiuitorul a creat o singură infracţiune complexă,
exemplu omorul calificat, omorul săvârşit asupra a două sau mai multe
persoane conform art. 189, alin. 1 lit. f), Cod penal sau în cazul infracţiunii
de vătămare corporală din culpă a două sau mai multe persoane, conform art.
196, alin. 4, Cod penal legiuitorul a creat o infracţiune complexă.
În cazul infracţiunilor contra patrimoniului, altele decât tâlhăria şi
pirateria, pluralitatea de persoane păgubite printr-o singură activitate
131
infracţională nu determină o pluralitate de infracţiuni, ci o infracţiune unică,
fiindcă se aduce atingere unei singure valori sociale unice, respectiv
patrimoniul. În ceea ce priveşte tâlhăria şi pirateria, pluralitatea de persoane
asupra cărora se exercită violenţe sau ameninţări va determina existenţa unei
pluralităţii de infracţiuni, fiind infracţiuni complexe118.
2.2. Infracţiunea continuă
Este infracţiunea al cărei element material, constând dintr-o acţiune

sau o inacţiune, se prelungeşte în chip natural, chiar după momentul
consumării, până când încetează activitatea infracţională (momentul
epuizării). Epuizarea infracţiunii continue este dată de momentul intervenţiei
unei forţe contrare, precum intervenţia autorităţii, intervenţia unei alte
persoane sau o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.
În legislaţia penală, infracţiunea continuă se identifică după elementul
material al infracţiunii ce presupune o acţiune sau inacţiune ce durează în
timp, precum deţinerea, purtarea, conducerea. Sunt infracţiuni continue:
lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205, Cod penal), abandonul de familie,
furtul de curent electric.
Dacă activitatea continuă presupune o intervenţie succesivă a
subiectului (de exemplu, portul nelegal de decoraţii) va exista o infracţiune
continuă succesivă. Întreruperile care au loc în cazul infracţiunilor continue
succesive, ţinând seama de natura faptei, nu influenţează continuitatea
infracţională şi implicit unitatea naturală a faptei. Infracţiunea continuă,
având pe lângă momentul consumării şi un moment al epuizării, unele
consecinţe juridice ale infracţiunii sunt legate de acest moment şi nu de cel al
consumării (de exemplu, în ce priveşte aplicarea legii mai blânde, a legii de
amnistie, a termenului de prescripţie a răspunderii penale).
În literatura de specialitate119 se face distincţie între:
a) infracţiunea continuă permanentă, la care continuitatea activităţii
118
119
V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de
Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 111.
132
infracţionale se realizează fără intervenţia făptuitorului (de exemplu,
săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi a muniţiilor prin
deţinerea fără drept de arme letale, precum şi a muniţiei pentru astfel de
arme, art. 342, Cod penal);
b) infracţiunea continuă succesivă, care necesită intervenţia
succesivă a făptuitorului (de exemplu, portul, fără drept, de obiecte
periculoase, art. 372, Cod penal, la care prelungirea nu se realizează automat,
ci prin intervenţia făptuitorului). În cazul infracţiunilor continue succesive,
diferitele întreruperi, care ţin de natura faptei, nu schimbă caracterul
continuu al infracţiunii şi unitatea naturală a acesteia, ci se integrează în chip
natural în activitatea infracţională unică. Spre deosebire de infracţiunile
continuate, la infracţiunile continue succesive caracterul continuu este de
esenţa infracţiunii.
Infracţiunea continuă se consumă în momentul îndeplinirii tuturor
elementelor constitutive ale infracţiunii şi se epuizează în momentul încetării
acţiunii sau inacţiunii infracţionale, oricât ar fi durat aceasta. În funcţie de
acest moment al încetării faptei se determină: legea penală aplicabilă, se
soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie ori graţiere, curge
termenul de prescripţie a răspunderii penale etc.
Legea penală nu cuprinde, în partea generală, o reglementare anume a
infracţiunii continue. Unica referire este în art. 154, alin. 2, Cod penal
privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale, respectiv de la data încetării acţiunii sau inacţiunii.
2.3. Infracţiunea deviată
Este o formă a unităţii naturale de infracţiune. Infracţiunea este

săvârşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, de la
obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau
la altă persoană (de exemplu, trăgând cu arma asupra unei persoane pe care
voia să o ucidă sau încercând să o lovească pentru a-i produce o vătămare
corporală, făptuitorul a nimerit din greşeală o altă persoană), fie prin
îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane ori
asupra altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l
133
pună în pericol.
Unii autori au susţinut că în cazul aberratio ictus ar trebui
recunoscută şi existenţa tentativei la infracţiune, în concurs cu infracţiunea
consumată, deoarece este posibil ca victima care a beneficiat de devierea
loviturii să fi fost rănită în urma loviturii; ca atare, făptuitorul ar urma să
răspundă pentru omor consumat în raport cu victima căreia i-a suprimat viaţa
şi pentru tentativa în raport cu victima care s-a interpus în direcţia loviturii.
În opinia, dominantă în doctrină, se susţine că în cazul infracţiunii
deviate ne găsim în prezenţa unei infracţiuni unice, cu motivarea că lege
penală apără valorile sociale indeterminat.
3. Unitatea legală de infracţiune
3.1. Infracţiunea continuată
3.1.1. Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 41, alin. 2, Cod penal, infracţiunea continuată se

realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp
diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni
împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Legea a creat o asemenea unitate din
motive de politică penală, dar şi pentru că există o unitate de subiect activ,
subiect pasiv, rezoluţie delictuoasă şi infracţiune.
3.1.2. Condiţii de existenţă
Pentru existenţa infracţiunii continuate şi, deci, pentru realizarea

trăsăturilor caracteristice sus menţionate trebuie să fie îndeplinite
a) o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de
timp. Infracţiunea continuată subzistă chiar dacă unele din acţiunile sau
inacţiunile componente au fost comise în varianta simplă, iar altele în
varianta agravată. Dacă unele condiţii sunt prevăzute în două sau mai multe
134
variante alternative va exista infracţiunea unică continuată, chiar dacă s-au
realizat unele sau altele dintre condiţiile alternative. Aceste cerinţe exprimă
materialitatea activităţii infracţionale; este vorba de o pluralitate de acţiuni,
inacţiuni (cel puţin două) într-o succesiune cu unele întreruperi, intervale,
deoarece altfel ar fi o infracţiune continuă ori ar fi o acţiune unică naturală
dacă pluralitatea de acte ar reprezenta o succesiune neîntreruptă cu aceiaşi
ocazie.
Distanţa dintre actele componente nu poate fi prea mare deoarece ar
exclude unitatea de rezoluţie;
b) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
c) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale. Cerinţa unităţii de rezoluţie presupune, întotdeauna, în
mod evident, reprezentarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea
ce înseamnă că infracţiunea continuată nu este posibilă decât la infracţiunile
al căror element subiectiv îmbracă forma intenţiei; aceasta trebuie să existe
atât la început cât şi pe parcursul săvârşirii infracţiunii. Nu este necesară o
reprezentare amănunţită ci este suficient să fie o determinare, în linii
generale, a acţiunilor componente. Este necesar să existe voinţa făptuitorului
de a realiza toate acţiunile aflate în reprezentarea sa. Acesta trebuie să-şi dea
seama de rezultatul global care se va produce şi să urmărească producerea
lui. Unitatea de rezoluţie decurge din modul de săvârşire, din intervalul
dintre acţiunile componente etc.
Dacă survine o cauză care determină pe făptuitor să-şi schimbe
rezoluţia(de exemplu, apropierea organelor de poliţie) acesta va trebui să ia o
nouă rezoluţie iar activitatea desfăşurată va constitui un concurs omogen de
infracţiuni, împreuna cu actele anterioare.
d) Acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Acţiunile sau inacţiunile să constituie, privite
izolat, o infracţiune de acelaşi fel; aceasta înseamnă nu numai unitatea de
obiect juridic, ci şi unitatea de conţinut a infracţiunii (poate să reprezinte o
infracţiune de furt ori de înşelăciune ori de delapidare etc.). Nu este necesar
ca acţiunile, inacţiunile componente să fie identice sub aspectul materialităţii
lor, suficient să fie susceptibile de acelaşi încadrare juridică.
Infracţiunea continuată fiind o formă de realizare (mai amplificată) a
135
infracţiunilor simple, este posibilă la oricare infracţiune susceptibilă de
repetare, chiar o tentativă de omor contra aceleaşi victime ar putea fi comisă
în mod continuat). De asemenea, este posibilă la infracţiunea continuă
(infracţiunea continuată). Credem că ar fi posibilă şi la infracţiunea de obicei
(după terminarea repetărilor se reia o nouă serie de repetări). Alţi autori
consideră ce nu este posibilă, deoarece fiecare act în parte nu are relevanţă
penală. S-ar putea răspunde că în acel caz actele componente ale infracţiunii
continuate sunt formate din grupuri de minim 3 repetări, astfel că actul
component ar avea relevanţă penală şi ar reprezenta conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
Infracţiunile corelative, cum ar fi infracţiunea de tăinuire şi
favorizare, pot fi comise în mod continuat, nu însă şi omisiunea denunţării
care implică o singură inacţiune care se prelungeşte în timp până când
subiectul denunţă comiterea infracţiunii sau organele de stat iau cunoştinţă
despre acea infracţiune;
e) Acţiunile sau inacţiunile să fie îndreptate împotriva aceluiaşi
subiect pasiv.
3.1.3. Efectele juridice ale infracțiunii continuate
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii celei de-a doua

acţiuni sau inacţiuni din componenţa infracţiunii.
De la momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează
consumarea infracţiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale. În raport de acelaşi moment, se determină incidenţa
actelor de amnistie şi graţiere. Tot în raport de acelaşi moment, aplicarea
legii penale în timp va fi cea în vigoare la acea dată.
Dacă actele de executare s-au săvârşit pe teritoriile mai multor ţări, va
fi incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-
a produs pe teritoriul României.
Tot în funcţie de momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se
stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă
făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani,
aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după
136
împlinirea acestei vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu
discernământ.
3.1.4. Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în formă continuată
Infracțiunile care nu pot fi săvârșite în formă continuată sunt:

a) infracţiunile care au un rezultat ireversibil (infracţiunea de omor);
b) infracţiunile care se săvârşesc din culpă, deoarece nu poate exista
rezoluţie infracţională unică;
c) infracţiunile praeterintenţionate, întrucât rezultatul mai grav este
produs din culpă.
3.1.5. Pedeapsa pentru infracţiunea continuată
Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit
dispoziţiilor art. 34 sau, după caz, art. 401, alin. 1, Cod penal.
3.2. Infracţiunea complexă
Potrivit art. 35, alin. 2, Cod penal, infracţiunea complexă este

infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, fie ca element constitutiv, fie ca
element circumstanţial, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi
o faptă prevăzută de legea penală. În conţinutul unic al infracţiunii complexe
se găsesc, aşadar, comprimate conţinuturile a două sau mai multe
infracţiuni120.
Există, prin urmare, două tipuri de complexitate infracţională; unul
privind forma tipică, simplă, a infracţiuni, celălalt se referă la forma lor
agravată (calificată). Sub acest aspect se face distincţie între infracţiune
120
G. Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1999,
p. 42.
137
complexă propriu-zisă, ori ca infracţiune tip, şi infracţiune complexă ca
variantă agravată a unei infracţiuni simple. În primul caz, infracţiunea
complexă este compusă din formele simple, de bază, ale infracţiunilor
componente.
3.2.2. Formele infracțiunii complexe
Avem două forme ale infacțiunii complexe, respectiv:

- infracţiune complexă sub forma infacțiunii tip;
- infracţiune complexă agravantă.
Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea în
conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă
toate infracţiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menţionate,
infracţiunea de purtare abuzivă, tâlhăria, ultrajul etc.
Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni simple
cuprinde în conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau inacţiune, care
reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare; de exemplu, lipsirea de
libertate în mod ilegal, cu supunerea victimei la suferinţe sau cu punerea în
pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia; infracţiunea de vătămare corporală;
violul având ca urmare moartea sau sinuciderea victimei etc.
În cazul infracţiunilor componente ale infracţiunii complexe
distingem două modalităţi (aspecte), fie după modul cum se constituie
această infracţiune, fie prin reunirea în conţinutul acesteia a două acţiuni sau
inacţiuni care, privite separat, formează elementul obiectiv al unor infracţiuni
de sine stătătoare, spre a da naştere unei a treia infracţiuni distinctă de cele
două. Tipic în acest sens, este infracţiunea de tâlhărie, care ia naştere prin
reunirea în conţinutul ei simplu (neagravat) a infracţiunii de furt precum și
infracţiunea de lovire (vătămare a integrităţii corporale și omor alternativ cu
ameninţarea), în raport cu forma sub care se înfăţişează violenţa folosită de
făptuitor pentru a comite furtul.
În aceste cazuri are loc o contopire a infracţiunilor componente în cea
de a treia; acestea îşi pierd autonomia devenind elemente constitutive în
conţinutul unei infracţiuni complexe, distincte de cele două infracţiuni
138
contopite. Acţiunile sau inacţiunile componente sunt, de regulă, de valori
diferite: una constituind acţiunea principală (luarea bunului mobil din
detenţia altuia) şi care are o importanţă primordială în caracterizarea
infracţiunii complexe, iar a doua constituie o acţiune secundară, acţiunea
mijloc (ameninţarea sau violenţa fizică).
Aceste acţiuni au fost incriminate împreună atât ca urmare a legăturii
lor obiective şi subiective, a frecvenţei lor în această conexiune, cât şi
necesităţii sancţionării mai severe; legiuitorul a fost dus de motive de
oportunitate ca şi de necesitatea asigurării unei lupte mai eficiente contra
unor fapte periculoase care altfel ar fi fost conexe, având în vedere că între
infracţiunile reunite cel mai adesea există un raport de la mijloc la scop (la
tâlhărie, furtul este scopul iar violenţa mijlocul) .
A doua şi cea mai frecventă formă de constituire este acea a absorbţiei
în sensul că infracţiunea complexă absoarbe în conţinutul său obiectiv o altă
acţiune sau inacţiune care are şi o existenţă de sine stătătoare; infracţiunea
absorbită îşi pierde independenţa în raport cu infracţiunea complexă,
devenind elementul obiectiv (material) al infracţiunii complexe (de exemplu,
infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului, absoarbe
infracţiunea de omor sau de vătămare a integrităţii corporale; infracţiunea de
ultraj, absoarbe elementul obiectiv al infracţiunii de insultă sau calomnie. În
acest caz, unei infracţiuni simple i-au adăugat condiţii speciale formând
împreună conţinutul infracţiunii complexe121. Sub aspectul laturii subiective,
infracţiunea complexă presupune vinovăţia sub forma intenţiei. În cazul
complexităţii care se constituie ca o variantă agravată a infracţiunii tip, dacă
agravarea este consecinţa unei urmări mai grave produse prin fapta în
configuraţia ei simplă, aceste urmări vor fi atribuite făptuitorului cu titlul de
praeterintenţie (de exemplu, în cazul tâlhăriei care a produs moartea
victimei).
Infracţiunea complexă este susceptibilă de orice formă de participaţie.
Este suficientă contribuţia la una din acţiunile care compun elementul
material al infracţiunii complexe ca să fie atrasă răspunderea pentru
121
139
participaţie la întreaga infracţiune, dacă participantul a cunoscut sau prevăzut
că autorul va comite o infracţiune mai gravă sau şi o altă infracţiune.
În cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată
prin absorbirea în chip natural în conţinutul unei infracţiuni a elementului
material specific altei infracţiuni (în conţinutul infracţiunii de omor, identificăm
incluse, în mod natural, elementele infracţiunii de vătămare corporală;
infracţiunea fapt consumat absoarbe întotdeauna în mod natural elementele
tentativei acestei infracţiuni etc.). În toate aceste cazuri este vorba de o
infracţiune simplă, care cuprinde în elementul său material şi elementul material
al unei alte infracţiuni simple, mai puţin grave. În pofida complexităţii naturale,
infracţiunea mai gravă nu devine o infracţiune complexă, ci rămâne o
infracţiune simplă. Distincţia privitoare la complexitatea naturală prezintă
interes practic, deoarece în cazul în care nu se poate reţine în sarcina
făptuitorului infracţiunea mai gravă, se va reţine infracţiunea mai puţin gravă.
3.3. Infracţiunea progresivă
Denumirea de infracţiune progresivă este dată acelei infracţiuni a

cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării, corespunzător
unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului,
fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi urmări,
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârşirii
infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu provocarea unor vătămări corporale,
este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze progresiv şi să se ajungă
la încadrarea faptei în infracţiunea de vătămare corporală sau chiar în
infracţiunea de vătămare corporală gravă. În cazul în care urmările s-au
agravat excesiv şi se ajunge la moartea victimei, fapta va constitui
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
3.3.2. Efectele juridice ale infacțiunii progresive
În toate aceste cazuri, infracţiunea corespunzătoare rezultatului mai grav
140
absoarbe infracţiunile corespunzătoare rezultatelor mai puţin grave, făptuitorul
urmând să răspundă pentru ultima infracţiune. Există şi în cazul infracţiunii
progresive un moment al epuizării şi anume când rezultatul nu mai este
susceptibil de amplificare. Infracţiunea progresivă se deosebeşte atât de
infracţiunea continuă (în acest caz acţiunea se prelungeşte în mod natural până
la epuizare) sau de infracţiunea continuată (în acest caz, acţiunea se prelungeşte
prin voinţa făptuitorului care repetă fapta), deoarece infracţiunea progresivă
presupune un rezultat care se amplifică de la sine fără vreo intervenţie a
făptuitorului (acţiunea nu se modifică,ci rămâne în forma iniţială).
În cazul infracţiunii progresive există un moment al consumării
acţiunii iniţiale şi un moment al consumării odată cu epuizarea rezultatului;
în raport cu acest din urmă moment se determină răspunderea penală a
făptuitorului, încadrarea juridică, se calculează termenul de prescripţie a
răspunderii penale, se determină legea penală incidentă etc. Sub aspectul
laturii subiective se va avea în vedere dacă în raport cu rezultatul mai grav
există intenţia sau culpa făptuitorului.
3.4. Infracţiunea de obicei
Infracţiunea de obicei sau de obişnuinţă este acea infracţiune ce se

săvârşeşte prin repetarea acţiunii sau inacţiunii, prin care se realizează
elementul material al laturii obiective, de un număr de ori suficient de mare
pentru ca din această repetare să rezulte că autorul desfăşoară acea activitate
infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau ca o îndeletnicire (cerşetoria,
hărţuirea, hărţuirea sexuală). Fiecare act material de executare, privit ut
singuli, nu prezintă relevanţă infracţională, însă este necesar ca din ansamblu
faptelor să rezulte obişnuinţa, conducând astfel la reţinerea caracterului
infracţional.
3.4.2. Efectele juridice ale infracțiunii de obicei
Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a infracţiunii.
141
Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte, cum este
tentativa. Momentul epuizării este marcat de săvârşirea ultimei repetări, iar
în raport de această dată se determină legea penală aplicabilă şi incidenţa
unor eventuale acte de clemenţă. De la aceeaşi dată începe să curgă termenul
de prescripţie a răspunderii penale.
Secţiunea a II-a
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
1. Generalităţi privind pluralitatea de infracţiuni
1.1. Noţiune
Prin pluralitate de infracţiuni se înţelege un număr de două sau mai

multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană. Pluralitatea de infracţiuni, ca
instituţie a dreptului penal, prezintă interes teoretic şi practic, datorită
consecinţelor pe care le poate avea pe planul răspunderii penale a
făptuitorului, al modului şi mijloacelor de reacţie împotriva acestuia.
1.2. Formele pluralităţii de infracţiuni
În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală sunt cunoscute mai

multe forme de pluralităţi de infracţiuni, dintre care cele mai importante
sunt:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva;
c) pluralitatea intermediară.
Condiţia generală comună a formelor de pluralitate este să existe două
sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană. Nu interesează dacă
infracţiunile sunt de aceeaşi natură sau diferite (de exemplu, o lovire şi un
fals material în înscrisuri oficiale) dacă au fost intenţionate sau din culpă în
oricare din modalităţile acestora; nici dacă au fost comise concomitent sau
succesiv, la o distanţă mai mare sau mai mică una de alta, în acelaşi loc sau
în locuri diferite. Nu interesează nici dacă una din infracţiuni a rămas în faza
142
tentativei (când tentativa la acea infracţiune este pedepsită) ori dacă a
săvârşit vreuna din infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice.
Nu interesează nici dacă se aduce atingere aceluiaşi obiect juridic ori
unor obiecte juridice diferite. Se va avea în vedere însă, în acest caz,
posibilitatea unei confuzii cu infracţiunea continuată. Săvârşirea mai multor
acţiuni sau inacţiuni îndreptate contra aceluiaşi obiect juridic, aceluiaşi
subiect pasiv şi care au fost comise cu aceeaşi rezoluţie delictuoasă va
constitui o unitate de infracţiune, pe când săvârşirea lor cu rezoluţii
delictuoase distincte va constitui o pluralitate de infracţiuni. Unitatea
subiectului activ formează, prin urmare, trăsătura hotărâtoare a pluralităţii
reale de infracţiune 122.
1.3. Concursul de infracţiuni
Concursul de infracţiuni este definit ca o formă a pluralităţii de

infracţiuni constând din două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi
persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
Concursul înseamnă, prin urmare, stabilirea existenţei unor fapte distincte în
sarcina făptuitorului, fiecare prezentând trăsăturile unei infracţiuni separate.
În acest mod, concursul de infracţiuni se deosebeşte de unitatea legală de
infracţiuni.
1.3.2. Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni sunt:

a) să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, oricare ar fi natura
sau gravitatea acestora;
b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
c) infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a
făptuitorului pentru vreuna dintre ele;
122
335.
143
d) infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi
supuse judecării, adică să aibă şi să-şi păstreze caracterul infracţional şi să
poată atrage răspunderea penală a făptuitorului123.
1.3.3. Formele concursului de infracțiuni
Concursul de infracţiuni se prezintă sub două forme diferite, în raport

cu modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente, şi anume concursul
real sau material şi concursul ideal sau formal de infracţiuni.
a) Concursul real (material) de infracţiuni
Potrivit art. 38, alin.1, Cod penal există concurs real de infracţiuni
când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană,
prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele. Această formă a concursului se caracterizează prin
împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl alcătuiesc sunt
săvârşite prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni distincte, adică prin
tot atâtea acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte conţinutul unei
infracţiuni de sine stătătoare (de exemplu, după ce a săvârşit o tâlhărie,
făptuitorul a tulburat grav liniştea publică, iar la intervenţia organelor poliţiei
a proferat insulte şi ameninţări la adresa acestora).
Concursul real simplu se caracterizează prin aceea că între
infracţiunile săvârşite nu există o altă legătură decât cea personală124.
Concursul real calificat sau caracterizat125 ori cu conexitate se
caracterizează prin existenţa anumitor legături, conexiuni între infracţiunile
săvârşite de aceeaşi persoană. Sunt menţionate în doctrina penală astfel:
- infracţiunile pot fi diferite (concurs eterogen) sau de acelaşi fel
(concurs omogen). Aşa cum se observă modalitatea de mai sus a concursului
real se poate prezenta sub două ipoteze: când o infracţiune aste săvârşită în
scopul comiterii unei alte infracţiuni (o infracţiune serveşte ca mijloc pentru
123
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 319-320.
124
125
144
a se comite o infracţiune scop); acest concurs este denumit concurs etiologic
(de exemplu, făptuitorul fură o armă pentru a o putea folosi să comită
infracţiunea de omor). Infracţiunile mijloc şi scop sunt infracţiuni
intenţionate; nu interesează dacă infracţiunea mijloc era sau nu
indispensabilă pentru atingerea scopului;
- o altă ipoteză este aceea, când o infracţiune a fost săvârşită pentru
ascunderea altei infracţiuni. Infracţiunea care serveşte la ascunderea alteia
trebuie să fie intenţionată, însă infracţiunea ascunsă poate fi şi din culpă. De
regulă, făptuitorul nu ştie când comite prima infracţiune că va trebui să
comită o alta pentru a o ascunde (spre deosebire de prima ipoteză când
făptuitorul are reprezentarea ambelor infracţiuni pe care le va comite).
Această ipoteză de concurs se numeşte concurs consecvenţional.
În practică, în trecut, s-a considerat că infracţiunea scop trebuie să
absoarbă infracţiunea mijloc, chiar când aceasta ar fi fost mai gravă decât
infracţiunea scop. Pentru a se evita asemenea soluţii, legiuitorul a prevăzut,
explicit, că în acest caz există concurs de infracţiuni.
Între infracţiunile concurente mai poate exista o legătură de timp
(conexitate cronologică) când toate infracţiunile se comit în acelaşi timp, ori
o legătură de loc (conexitate topografică) când toate infracţiunile sunt
comise în acelaşi loc sau o legătură întâmplătoare (conexitate accidentală)
când o întâmplare oarecare a legat cele două fapte (de exemplu, făptuitorul
fiind cercetat pentru un viol, are o atitudine agresivă faţă de ofiţerul de
poliţie pe care îl ultragiază). De observat, că existenţa conexităţii are
consecinţe mai importante pe plan procesual, făcând posibilă şi necesară
joncţiunea procesuală, adică reunirea în faţa aceleiaşi instanţe a cauzelor
privind infracţiunile între car există conexitate.
În raport de cele arătate, menţionăm că, dintre formele posibile de
conexitate ce pot exista între infracţiunile aflate în concurs, în legea penală
(art. 39, alin. 1, teza a II-a Cod penal) au fost reţinute doar două: conexitatea
etiologică şi conexitatea consecvenţională).
b) Concursul ideal (formal) de infracţiuni
În teoria dreptului penal şi potrivit legii penale (art. 38, alin. 2, Cod
penal), concursul de infracţiuni îmbracă forma concursului ideal sau formal
atunci când în acţiunea sau inacţiunea săvârşită de o persoană, din cauza
145
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, se găsesc
realizate elementele constitutive ale două sau mai multor infracţiuni.
Infracţiunile concurente în cadrul concursului ideal pot să fie de aceeaşi
natură ori de natură diferită (adică îndreptate contra aceluiaşi obiect juridic
sau contra unor obiecte juridice diferite126).
Condiţiile existenței concursului ideal (formal) de infracțiuni sunt:
a) să existe o manifestare fizică unică, adică o singură activitate
materială săvârşită în executarea unei hotărâri unice delictuoase;
b) activitatea unică infracţională să fi realizat două ori mai multe
urmări relevante pentru legea penală; adică manifestarea fizică unică să
întrunească trăsăturile mai multor infracţiuni;
c) această multiplicare a urmărilor să se fi datorat împrejurărilor sau
urmărilor în care s-a săvârşit fapta. Aceasta înseamnă că pluralitatea
urmărilor nu trebuie să decurgă din însăşi natura uneia dintre urmări şi să fie
inerentă acesteia (de exemplu, vătămarea corporală este o urmare inerentă
omuciderii; tentativa este inerentă infracţiunii consumate) deoarece în acest
caz va exista o absorbţie naturală (complexitate naturală și pluralitatea
urmărilor să se datoreze împrejurărilor în care s-a comis fapta.
1.3.4. Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni
În doctrina penală şi în legislaţie sunt cunoscute trei sisteme de

sancţionare pentru concursul de infracţiuni, respectiv: sistemul cumulului
aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.
a) sistemul cumulului aritmetic, după care se stabileşte pentru fiecare
infracţiune câte o pedeapsă şi acestea se totalizează (quo delicta tot poenae).
S-a criticat sistemul ca excesiv, deoarece se ajunge la un cuantum de
pedeapsă neraţional, care ar putea depăşi viaţa unui om;
b) sistemul absorbţiei, potrivit căruia se aplică numai pedeapsa
pentru infracţiunea cea mai gravă, celelalte sancţiuni fiind considerate
absorbite în această pedeapsă. A fost criticat sistemul deoarece este excesiv
126
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman. Partea
generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975, pp. 331-332.
146
de blând, lăsând impresia că unele fapte penale pot rămâne nepedepsite,
poate reprezenta o încurajare pentru infractorul ce a săvârşit o infracţiune
gravă de a săvârşi alte infracţiuni mai puţin grave pentru care pedepsele
cuvenite vor fi absorbite în pedeapsa pentru infracţiune mai gravă;
c) sistemul cumulului juridic, potrivit căruia se aplică dintre
pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune, pedeapsa cea mai gravă, la care
se adăuga un spor în raport cu celelalte infracţiuni săvârşite. În Codul penal
în vigoare a fost consacrat sistemul cumulului juridic, dar există şi cazuri în
care legea prevede absorbţia pedepselor mai uşoare în pedeapsa cea mai
grea, cât şi cumularea aritmetică a tuturor pedepselor stabilite pentru
infracţiunile aflate în concurs. Sistemul cumulului juridic prevede
obligativitatea aplicării unui spor de pedeapsă fix şi este aplicabil în cazul
tuturor formelor concursului de infracţiuni127.
Potrivit art. 39, alin. 1, Cod penal, în caz de concurs de infracţiuni, se
stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa,
după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai
multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii
pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa
cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte
pedepse stabilite;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa
cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte
pedepse stabilite;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu
amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime
pedeapsa amenzii;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe
pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii, conform lit. b), la care se
adaugă în întregime pedeapsa amenzii, conform lit. c).
127
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 324-325.
147
(2) Atunci când sau stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă
prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul
celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite sar depăşi cu 10 ani sau mai mult
maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20
de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În Codul penal în vigoare, pentru sancţionarea concursului de
infracţiuni legiuitorul român a consacrat principial sistemul cumulului juridic
cu spor obligatoriu şi fix, când pedepsele principale stabilite au aceeaşi
natură (alin. 1), iar pentru pedepsele principale stabilite care au o natură
diferită a fost prevăzut sistemul absorbţiei, când una dintre pedepsele
stabilite este detenţiunea pe viaţă, iar când pedepsele stabilite sunt
închisoarea şi amenda, a fost prevăzut sistemul adiţionării pedepselor128.
2. Recidiva
Recidiva este o altă formă de bază a pluralităţii de infracţiuni, care

constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de către o persoană care a fost
condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Recidiva, constituie cea de a
doua formă a pluralităţii de infracţiuni; în acest caz, făptuitorul săvârşeşte
două sau mai multe infracţiuni numai că în timp ce la concursul de
infracţiuni aceste infracţiuni sunt comise înainte ca pentru vreuna din ele să
se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, recidiva presupune
săvârşirea unei infracţiuni după ce mai înainte fusese condamnat definitiv
pentru o infracţiune129. Ceea ce deosebeşte cele două forme de pluralităţi
este, în primul rând, existenţa unei hotărâri definitive de condamnare pentru
o infracţiune anterioară, condiţie care nu este îndeplinită în cazul concursului
de infracţiuni pe când în cazul recidivei este îndeplinită.
128
129
148
Recidiva, fiind o pluralitate de infracţiuni, presupune existenţa a cel
puţin două infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană; în cazul recidivei aceste
infracţiuni se structurează într-o formă specifică şi anume, existenţa primului
termen care presupune întotdeauna o condamnare definitivă pentru o
infracţiune şi termenul al doilea, care este infracţiunea comisă ulterior;
condamnarea definitiva anterioară şi infracţiunea săvârşită ulterior
condamnării constituie prin urmare termenii recidivei130: aceştia pot să
constea dintr-o infracţiune consumată ori în faza tentativă (dacă tentativa
este pedepsibilă) sau dintr-o contribuţie ca autor, complice sau instigator.
În literatura de specialitate s-a apreciat că reluarea activităţii
infracţionale după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă infracţiune
săvârşită anterior reprezintă un indice de incorigibilitate şi ar justifica
aplicarea unei pedepse mai severe.131.
2.2. Modalităţi ale recidivei în cazul persoanei fizice și juridice
Recidiva, în cazul persoanei fizice, îmbracă următoarele modalități:

a) Recidiva după condamnare (denumită şi recidivă
postcondamnatorie sau recidiva fictivă) şi recidiva după executare (denumită
şi recidiva postexecutorie sau recidivă reală).
Se consideră recidivă după condamnare săvârşirea din nou a unei
infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la
care a fost anterior condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual
considerată ca executată.
Recidiva se consideră după executare atunci când săvârşirea, din nou,
a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa
anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată în întregime.
b) Recidiva generală şi recidiva specială
Recidiva este denumită generală atunci când infracţiunile săvârşite,
adică infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea definitivă, şi
130
131
149
infracţiunea săvârşită din nou sunt diferite ca gen sau specie, recidiva nefiind
condiţionată de o asemănare între infracţiunile ce intră în compunerea celor
doi termeni.
Recidiva este specială atunci când între infracţiunile respective există
asemănare, adică ele sunt de aceeaşi natură. Recidiva specială este
considerată mai periculoasă, ea dovedind o anume specializare a
infractorului şi deci o perseverenţă infracţională.
c) Recidiva absolută şi recidiva relativă
Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este
condiţionată de gravitatea primei condamnări şi relativă atunci când
pedeapsa anterioară este de o anumită gravitate şi dovedeşte perseverenţa
infracţională a infractorului.
d) Recidiva cu efect unic sau cu efecte progresive

În primul caz, recidiva produce aceleaşi afecte oricât de multe
infracţiuni s-ar comite în stare de recidivă.
Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se
agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă132.
Legiuitorul român reglementează două forme ale recidivei:
- recidiva în cazul persoanei fizice (recidiva postcondamnatorie în
art. 41, alin 1, raportat la art. 43, alin 1-4, Cod penal; recidiva postexecutorie
în art. 41, alin.1 raportat la art. 43, alin 5, Cod penal; recidiva naţională în
art. 41-43, Cod penal; recidiva internaţională în art. 41, alin. 3, Cod penal;
recidiva temporară în art. 41, alin 1, Cod penal; recidiva generală în art. 41-
43, Cod penal; recidiva cu efect unic se desprinde din regimul sancţionator;
recidiva cu regim sancţionator diversificat, care rezultă din sistemul de
sancţionare, diferit al recidivei postcondamnatorii de cel al recidivei
postexecutorii);
- recidiva în cazul persoanei juridice (recidiva postcondamnatorie în
art. 146, alin. 1 şi 3, Cod penal; recidiva postexecutorie în art. 146, alin. 1 şi
2, Cod penal).
132
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. C.H. Beck, București, 1997, p. 506.
150
2.3. Reglementarea recidivei postcondamnatorie în cazul
persoanei fizice
Potrivit dispoziţiilor art. 41, alin. L, lit. a), Cod penal, există recidivă
pentru persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pana la reabilitare sau pana la
împlinirea termenului de reabilitare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a
doua infracţiune este închisoarea de un an sau mai mare de un an. Din
analiza dispoziţiei legale rezultă condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa
recidivei în această modalitate.
Astfel, cu privire la primul termen al recidivei postcondamnatorie se
cer îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an ori detenţiunea pe viaţă;
b) hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o
infracţiune săvârşită cu intenţie;
c) constituie primul termen al recidivei şi o condamnare pronunţată
în străinătate (art. 41, alin. 3, Cod penal);
d) hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care, potrivit
legii, nu se tine seama la stabilirea stării de recidivă.
Potrivit art. 42, Cod penal la stabilirea stării de recidiva nu se ţine
seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
- faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
- infracţiunile amnistiate;
- infracţiunile săvârşite din culpă;
- pedeapsa amenzii.
Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii,
pentru existenţa recidivei după condamnare este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) săvârşirea unei noi infracţiuni (art. 174, Cod penal) sub forma
tentativei, sau în calitate de autor, coautor, instigator sau complice;
b) infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie;
151
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou
să fie închisoarea de un an sau mai mare de un an;
d) noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de timp după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea
anterioară şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei;
e) infracţiunea respectivă trebuie să fie săvârşită până la reabilitare
sau până la împlinirea termenului de reabilitare.
Infracţiunea se consideră săvârşită până la reabilitare sau până la
împlinirea termenului de reabilitare, dacă se săvârşeşte în perioada ulterioară
rămânerii definitive a condamnării, când făptuitorul se sustrage de la
executarea pedepsei anterioare iar dacă nu s-a sustras, a obţinut amânarea
executării pedepsei sau a beneficiat de suspendarea hotărârii judecătoreşti de
condamnare.
Infracţiunea se consideră săvârşită înainte de reabilitare sau înaintea
împlinirii termenului de reabilitare şi dacă se comite în intervalul de timp în
care cel condamnat se afla în executarea pedepsei, indiferent de modul de
executare.
Săvârşirea unei noi infracţiuni în stare de evadare dă naştere unei
recidive, iar recidiva într-un asemenea context este postcondamnatorie,
fiindcă infracţiunea este intenţionată şi pedeapsa este mai mare de 1 an.
Aşadar, al doilea termen al recidivei după condamnare este împlinit
numai în situaţia în care infractorul a săvârşit cu intenţie o altă infracţiune,
pedepsită cu închisoarea mai mare de 1 an, după o condamnare definitivă,
înainte de începerea executării sau în timpul executării pedepsei ori în stare
de evadare, însă, nu după împlinirea termenului de reabilitare.
Nu interesează, în unele situaţii, motivele pentru care o hotărâre
definitivă de condamnare nu a fost încă pusă în executare.
Pentru existenţa stării de recidivă nu interesează numărul, gravitatea
sau natura infracţiunilor săvârşite. Dacă, în cazul concursului de infracţiuni,
pentru unele din acestea, a intervenit o cauză care înlătură răspunderea
penală, pentru existenţa recidivei este necesară şi o singură faptă rămasă.
Dacă după condamnarea definitivă au fost săvârşite infracţiuni aflate
în concurs, există recidivă pentru fiecare dintre infracţiunile comise şi la
stabilirea pedepselor se va proceda ca în cazul unităţii de infracţiuni.
152
2.4. Reglementarea recidivei postexecutorie în cazul persoanei
fizice
Recidiva postexecutorie sau recidiva după executare există când după

executarea pedepsei închisorii mai mare de un an ori după stingerea
executării acesteia printr-un mod prevăzut de lege, fostul condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe
viaţă133.
Condiţiile recidivei postexecutorii sunt aceleaşi cu cele ale recidivei
postcondamnatorii, cu diferenţa că noua infracţiune se săvârşeşte după ce
pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată.
Cel de al doilea termen al recidivei postexecutorii trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate a acesteia,
respectiv să constea în săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie sau cu intenţie
depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai
mare.
În plus, este îndeplinită condiţia gravităţii infracţiunii săvârşite din
nou şi atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă (art.
41, alin. 2, Cod penal).
2.5. Pedeapsa în caz de recidivă în cazul persoanei fizice
Potrivit art. 43, alin. 1, Cod penal, dacă înainte ca pedeapsa

anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o
nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se
adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat
din aceasta (sistemul cumulului juridic – pentru recidiva
postcondamnatorie). Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost
executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni
concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele
stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de
133
153
infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
Dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de
lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu
închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată
ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se
majorează cu jumătate.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau
considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de
recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1)-(5).
Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa
închisorii.
2.6. Recidiva în cazul persoanei juridice
De asemenea, şi în cazul persoanei juridice recidiva ca formă a

pluralităţii de infracţiuni constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de
către o persoană juridică după ce aceasta fusese condamnată definitiv pentru
comiterea unei alte infracţiuni.
Modalităţile recidivei în cazul persoanei juridice sunt:
a) Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice
Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice există când,
după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, iar
amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată.
154
Art. 146, alin. 1, din Codul penal, prevede că există recidivă pentru
persoana juridică în următoarele situații:
- când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie ori cu intenţie
depăşită;
- o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii134;
- pedeapsa definitivă aplicată să nu fie executată ori să nu fie
executată în întregime până la săvârşirea unei infracţiuni.
Aceste condiții privesc primul termen al recidivei.
Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei,se cer îndeplinite
următoarele condiții:
- săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către persoana juridică;
- noua infracţiune trebuie să fie săvârşită mai înainte ca pedeapsa
amenzii pentru infracţiunea anterioară să fi fost executată;
- noua infracţiune trebuie să fie comisă cu intenţie sau cu intenţie
depăşită.
b) Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice
Condiţiile care trebuie îndeplinite cu privire la primul termen al
recidivei postexecutorie în cazul persoanei juridice sunt:
- existenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei
infracţiuni;
- infracţiunea ce a atras condamnarea definitivă să fi fost săvârşită cu
intenţie ori cu intenţie depăşită;
- condamnarea definitivă la pedeapsa amenzii să fie executată ori
considerată ca executată până la comiterea noii infracţiuni.
Condiţiile cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei
postexecutorie în cazul persoanei juridice sunt:
- săvârşirea din nou a unei infracţiuni;
- după ce amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau
considerată ca executată;
- noua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie ori cu intenţie
depăşită;
- noua infracţiune trebuie să fie comisă până la reabilitare.
134
I. Pascu, Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 303.
155
În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul
general al pedepsei amenzii.
Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte,
amenda stabilită pentru noua infracţiune, potrivit alin. 2, se adaugă la
pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.
3. Pluralitatea intermediară
Există pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când, după

condamnarea definitivă a infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior,
acesta comite din nou o infracţiune pana la data la care pedeapsa este
executata sau considerata ca executata, si nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă. În cazul pluralităţii intermediare,
tratamentul penal este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni.
Pluralitatea intermediară presupune o pluralitate de infracţiuni ce nu
poate fi considerată concurs, deoarece s-a interpus o condamnare definitivă
pentru una din infracţiunile comise de către aceeaşi persoană şi nu sunt
îndeplinite nici condiţiile recidivei, deci priveşte o situaţie care s-ar afla
aparent între cele două forme principale ale pluralităţii de infracţiuni. În
cazul pluralităţii intermediare nu există concurs de infracţiuni, întrucât
faptele au fost săvârşite după condamnarea definitivă intervenită pentru
faptele anterioare, şi totodată nu există nici recidivă, deoarece lipsesc
condiţiile cerute pentru existenţa acesteia.
Potrivit art. 44, alin. 2, Cod penal, sancţionarea pluralităţii
intermediare se realizează potrivit regulilor stabilite pentru sancţionarea
concursului de infracţiuni, adică pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de
infracţiuni135.
135
156
CAPITOLUL VIII
SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE
Secţiunea I
PLURALITATEA DE INFRACTORI
1. Noţiunea pluralităţii de infractori
1.1. Noţiune
Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două sau mai

multe persoane săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune. Există
pluralitate de infractori ori de câte ori două sau mai multe persoane, între
care există coeziune materială şi coeziune psihică, săvârşesc aceeaşi
infracţiune. Desprindem de aici trăsăturile pluralităţii de infractori şi anume:
să existe mai multa persoane (pluralitate de persoane), acestea să conlucreze
între ele (cooperare materială) la aceleaşi infracţiuni (unitate de infracţiune)
cu o voinţă unică (coeziune subiectivă).
Nu trebuie să se facă confuzia între pluralitatea de infractori (o singură
infracţiune şi mai mulţi infractori) şi pluralitatea de infracţiuni (un singur infractor
şi mai multe infracţiuni) şi nici între cooperarea infracţională (conlucrarea mai
multor persoane în cadrul aceleiaşi activităţi infracţionale, şi conexiunea
infracţionala (existenţa unei legături între diferite activităţi infracţionale distincte).
Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite
următoarele cerinţe:
- sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două
sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea
penală;
- sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a
coopera la săvârşirea faptei respective.
1.2. Caracterizare
Indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea
157
infracţiunii, unitatea infracţiunii nu este influenţată. Calificarea faptei,
încadrarea ei juridică, determinarea locului şi timpului săvârşirii faptei se
răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor. Urmarea imediată (socialmente
periculoasă), ca element al laturii obiective a infracţiunii, se produce prin
cooperarea tuturor participanţilor la săvârşirea faptei. Sub acest aspect,
contribuţia fiecăruia dintre participanţi se înscrie ca un antecedent cauzal în
lanţul de cauzalitate care determină şi produce rezultatul infracţiunii.
Unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei
subiective a fiecăreia dintre persoanele care acţionează conjugat la săvârşirea
aceleiaşi fapte.
Fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor,
rezultă că răspunderea penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi.
Existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru
toţi participanţii, determină ca toate eventualele cauze care înlătură
răspunderea penală (amnistia, prescripţia) ori care o exclud (abrogarea
incriminării, inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii etc.), să
producă efecte faţă de toţi făptuitorii.
Pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte,
reflectă o periculozitate socială sporită, datorită cooperării mai multor
participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte (cooperarea măreşte curajul şi
sporeşte forţa de acţiune a autorilor, măreşte posibilitatea de ascundere a
urmelor infracţiunii etc.)136.
2. Formele pluralităţii de infractori
În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de

infractori: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea
ocazională.
2.1. Pluralitatea naturală
Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura
136
2006, p. 320.
158
faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin
contribuţia a două sau mai multe persoane. Unele infracţiuni presupun
cooperarea a două persoane şi de aceea se mai numesc şi infracţiuni
bilaterale. Exemplu, infracţiunea de incest, art. 377, Cod penal, sau
infracţiunea de bigamie art. 376, Cod penal. Alte infracţiuni presupun
cooperarea mai multor persoane, cum ar fi infracţiunea de încăierare art. 198,
Cod penal.
Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor
a fiecărui participant şi, drept urmare, răspunderea penală a fiecăruia se
stabileşte în funcţie de rezultatul produs137. Pluralitatea naturală improprie
este aceea în care nu toţi participanţii sunt traşi la răspundere şi sancţionaţi
penal (de exemplu, la infracţiunea de primire de foloase necuvenite). De
asemenea, legea penală poate să descompună o infracţiune bilaterală şi să
incrimineze distinct fapta fiecăruia dintre autori (de exemplu, infracţiunea de
luare şi de dare de mită).
Pluralitatea naturală nu este reglementată în Codul penal prin norme
juridice, ea se desprinde din modul de incriminare a unor fapte în partea
specială a Codului penal, atunci când norma de incriminare cuprinde condiţia
unor subiecţi activi plurali.
Pluralitatea naturală subzistă pentru acela sau acei participanţi care au
săvârşit fapta cu vinovăţie, chiar dacă alţi participanţi nu au comis fapta cu
vinovăţie, respectiv au săvârşit fapta sub imperiul constrângerii sau erorii.
În cadrul pluralităţii de subiecţi activi unii pot fi subiecţi calificaţi iar
alţii necalificaţi. În aceste cazuri coinculpatul calificat se va numi autor
principal, iar cel necalificat autor secundar (complice nemijlocit).
2.2. Pluralitatea constituită
Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea penală

incriminează simplul fapt că mai multe persoane se asociază în vederea
săvârşirii de infracţiuni.
Pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de infractori,
137
V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe
Penale, Bucureşti, 2000, p. 478.
159
creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii
de infracţiuni. Pluralitatea constituită se deduce din reglementarea legală
care poate prevedea modalitatea de realizare a acesteia, prin iniţierea sau
constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub
orice formă, a unui astfel de grup.
Condiţiile de existenţă ale pluralităţii constituite de infractori sunt:
a. existenţa unei grupări de persoane;
b. scopul urmărit de gruparea respectivă, constă în săvârşirea de
infracţiuni;
c. grupul de persoane să aibă o anumită organizare cu atribuţii,
coordonare;
d. grupul de persoane să fie constituit pentru o durată de timp.
Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-a săvârşit sau nu o
infracţiune pentru care s-a constituit grupul infracţional organizat. Când s-a
săvârşit şi o infracţiune pentru care se iniţiase sau constituise grup
infracţional organizat, sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de
infracţiuni. În cazul pluralităţii constituite fiecare persoană care a comis fapta
cu vinovăţie este considerată că a săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal
pentru acesta ca autor138.
2.3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)
Este situaţia în care o infracţiune care ar putea fi săvârşită de o

singură persoană, este comisă întâmplător prin cooperarea mai multor
persoane (de exemplu, un furt sau un omor, care pot fi săvârşite de o singură
persoană, sunt comise după o prealabilă înţelegere a trei persoane).
Pluralitatea ocazională se poate suprapune şi peste celelalte forme de
pluralitate (naturală, constituită) în măsura în care persoanele strict necesare
pluralităţii naturale ori care au constituit asocierea infracţională se folosesc şi
de contribuţiile ocazionale ale altor persoane.
138
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 363
160
Secţiunea a II-a
AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII
1. Generalităţi privind autorul şi participanţii
1.1. Noţiune
Pluralitatea ocazională mai este denumită şi participaţie, deoarece în

cadrul acestei forme de pluralitate fiecare dintre infractori contribuie cu o
parte la realizarea faptei săvârşite, în timp ce la celelalte forme de pluralitate
fiecare dintre făptuitori este considerat autor al întregii infracţiunii.
Participaţia penală este reglementată în partea generală a Codului penal, în
mod amănunţit, spre deosebire de celelalte forme de pluralitate.
Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte
forme ale pluralităţii, nu este determinată de natura faptei sau de
condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător,
ocazional.
Participaţia penală este, de regulă, posibilă la orice faptă prevăzută de
legea penală; ea are caracter întâmplător, fiind impusă de condiţiile concrete
de comitere a faptei şi când cooperarea mai multor persoane apare a fi mai
avantajoasă decât săvârşirea faptei de o singură persoană. Spre deosebire de
celelalte forme de pluralitate, participaţia penală nu implică însă o
răspundere a participanţilor pentru întreaga infracţiune, ci aceştia răspund
numai pentru contribuţia lor la săvârşirea faptei şi în măsura acestei
contribuţii.
Raportarea activităţii participanţilor la fapta prevăzută de legea penală
permite separarea pluralităţii ocazionale de infractori, de pluralitatea
ocazională de neinfractori. De asemenea, permite diferenţierea de tratament
juridic între participaţia propriu-zisă (când făptuitorii au acţionat cu aceeaşi
formă de vinovăţie) şi participaţia improprie (când făptuitorii acţionează cu
forme diferite de vinovăţie)139.
139
161
1.2. Condițiile existenței participației penale
În dreptului penal este, în general, admis că pentru existenţa

participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune
sau o inacţiune prevăzută de lege ca element material al unei anumite
infracţiuni. Indiferent dacă fapta corespunde infracţiunii fapt consumat sau a
rămas în forma tentativei este suficient ca fapta să fie incriminată de legea
penală (tentativa pedepsibilă);
- fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe
persoane, deci să existe o pluralitate de făptuitori, adică să fie comisă cu
contribuţia mai multor persoane (pluralitate de subiecţi activi) indiferent
dacă toţi au îndeplinit aceeaşi formă de cooperare (toţi sunt autori) sau
contribuţiile lor reprezintă forme diferite de cooperare (autor şi instigator,
autor şi complice, instigator şi complice);
- să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare
aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.
1.3. Forme ale participației penale
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau
feluri de participaţie penală, folosindu-se drept criterii fie felul contribuţiei
participanţilor la săvârşirea faptei, fie atitudinea subiectivă a participanţilor,
fie modul în care contribuţiile acestora se integrează în activitatea care a dus
la săvârşirea infracţiunii.
Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică fie toţi cu
intenţie, fie toţi din culpă.
Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii
dintre făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără
vinovăţie. Această clasificare este consacrată şi în sistemul codului nostru
penal.
Participaţia propriu-zisă este genul cel mai frecvent de participaţie şi
162
la care se raportează, de regulă, răspunderea penală a participanţilor 140.
În cadrul participaţiei propriu-zise deosebim şi diferitele forme de
cooperare, pe care le-am enunţat mai înainte, anume autorat sau executare
(persoana care săvârşeşte asemenea acte se numeşte autor sau executant);
instigare ( persoana care comite astfel de acte se numeşte instigator sau autor
moral) şi complicitate (persoana care săvârşeşte asemenea acte se numeşte
complice).
Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autorul,
instigarea şi complicitatea.
a) Autoratul
Autoratul este acea formă de participaţie care constă din săvârşirea de
acte de executare a faptei prevăzute de legea penală. Această definiţie rezultă
şi din dispoziţiile legale în vigoare (art. 46, Cod penal), care prevăd că este
autor persoana ce săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală. Autor este persoana care realizează printr-o activitate directă
imediată şi nemijlocită, adică fără interpunerea altei persoane, acte de
executare ale acţiunii tipice care constituie elementul material al laturii
obiective a infracţiunii, de aceea autoratul are caracter esenţial şi necesar.
Fapta autorului poate consta, fie din efectuarea unor acte de executare
(comisiune, acţiune), fie din neîndeplinirea unor acte obligatorii (omisiune,
inacţiune). Persoana care săvârşeşte actele de executare sau nu îndeplineşte
actele la care era obligată este autor al faptei realizată prin comisiune sau
omisiune. Autorul, în concepţia legii penale române, contribuie nemijlocit la
comiterea faptei nu numai atunci când foloseşte propria energie fizică (ucide,
loveşte, distruge, sustrage) dar şi când foloseşte energia unui animal, ori a
unor substanţe (explozive, toxice etc.). Autoratul este singura formă de
contribuţie la infracţiune, care poate exista şi în afară şi independent de
celelalte forme ale participaţiei. Nici instigarea, nici complicitatea nu pot
exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine
stătător, deoarece fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod
140
548; V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea
generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1963, pp. 187-208.
163
nemijlocit fără să fie necesare şi alte contribuţii141. Cu toate acestea, în
sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul autor) nu poate fi
înţeles decât în corelaţie cu termenii de complicitate (complice) şi de
instigare (instigator), el desemnând o anumită formă de contribuţie la
săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile.
Când legea cere ca făptuitorul sa aibă o anumită calitate (în cazul
infracţiunilor proprii) va fi autor al infracţiunii numai persoana care are
calitatea cerută de lege (intraneus - autor calificat) nu şi o altă persoană
(extraneus); o eventuală contribuţie prin acte de executare săvârşite de o
persoană fără calitatea cerută de lege poate avea caracterul de instigare sau
de complicitate dar nu va constitui coautorat (de exemplu, o persoană ajută
pe gestionar să delapideze).
Calitatea cerută de lege pentru autor trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei; dacă a pierdut, ulterior, această calitate nu pierde şi pe aceea
de autor al infracţiunii, iar dacă a dobândit ulterior calitatea nu devine prin
aceasta autor.142
Mai întâi, este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile
caracteristice ale autoratului, care sunt, în esenţă, următoarele:
- sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea
materială realizată de persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală;
- sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său
de contribuţie esenţială, constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate,
poate fi realizat cu orice formă de vinovăţie.
b) Coautoratul
Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit
două sau mai multe persoane (art. 46, alin. 2, Cod penal) 143.
141
142
143
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român.Partea generală, ediţia a VIII-a revăzută
şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 244.
164
Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zisă sau perfectă,
se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa la toţi
participanţii a aceleiaşi forme de vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă. De
regulă, coautoratul se realizează cu intenţie. Coautoratul poate exista atât în
cazul unei participaţii complexe, la care în afară de coautori există
instigatori şi complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau omogene, la
care nu există decât coautori. Contribuţia coautorilor poate fi simultană (de
exemplu, trei persoane lovesc concomitent victima) sau succesivă (de
exemplu, doi escroci uzează succesiv de manevre înşelătoare pentru a
induce în eroare victima). La infracţiunile de execuţie lentă (care au iter
criminis) contribuţia diferiţilor autori poate interveni în tot cursul executării
(de exemplu, cei care participă la distrugerea unui imobil). La fel, în cazul
infracţiunilor continui sau continuate contribuţiile autorilor pot interveni în
orice moment al desfăşurării activităţii continue sau continuate. În cazul
infracţiunilor continui coautorii se pot chiar substitui. În cazul infracţiunilor
complexe este coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile care
formează elementul material al infracţiunii complexe (de exemplu, este
coautor la tâlhărie acela care ameninţă sau loveşte victima în timp ce alt
coautor sustrage bunul).
Există infracţiuni la care coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt
susceptibile de săvârşire în participaţie sub forma instigării sau complicităţii.
Este cazul infracţiunilor cu autor unic, care nu pot fi săvârşite nemijlocit
decât de o singură persoană (infracţiuni care se săvârşesc in persona
propria), cum sunt mărturia mincinoasă, cerşetoria, dezertarea, nedenunţarea
etc. În cazul acestor infracţiuni fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de
sine stătătoare, în propria persoană.
Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece
neîndeplinirea unei obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter
individual, fiecare persoană este autor al unei fapte de omisiune săvârşită
individual, iar nu în coautorat. Unii autori admit, în mod excepţional,
posibilitatea coautoratului la infracţiunile din omisiune când obligaţia legală
neîndeplinită revenea tuturor membrilor unui organ colectiv. In acest caz toţi
165
vor răspunde în calitate de coautori ai faptei omisive144.
c) Instigarea
Art. 47 din Codul penal prevede că este instigator persoana care
determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală. Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane
(instigator) care, cu intenţie determină, prin orice mijloace, o altă persoană
(instigat) să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală. Specific instigării
este aspectul psihic (moral) deoarece prin ea se creează în mintea celui instigat
hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, realizând cauzalitatea
psihică (care precede şi însoţeşte cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de
executare), de aceea ei au fost denumiţi şi autori morali, deoarece contribuie la
realizarea laturii subiective din conţinutul faptei prevăzute de legea penală,
adică la luarea rezoluţiei delictuoase a autorului. Activitatea de determinare a
făptuitorului include nu numai o activitate de ordin psihic, dar şi o activitate
fizică (instigatul ia contact cu persoana instigată, o convinge, îi procură
informaţii etc.). Fără aceste acte materiale, adeseori, contribuţia instigatorului ar
rămâne ineficientă deoarece nu s-ar putea exterioriza.
Instigarea este posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală: la
infracţiunile comisive, omisive, la infracţiunile cu autor unic sau cu o
pluralitate naturală sau constituită de făptuitori.145.
Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două persoane: una
care realizează activitatea de instigare (instigatorul) și alta asupra căreia se
exercită această activitate (instigatul).
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentru a putea fi subiect al infracţiunii. Instigarea poate fi săvârşită nu numai
de o singură persoană, dar şi de două sau mai multe persoane care determină,
simultan ori succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În
astfel de cazuri există deci doi sau mai mulţi coinstigatori (coinstigare), dacă
aceştia au acţionat în înţelegere unii cu alţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă
144
145
166
însă între instigatori nu a existat o astfel de înţelegere, aşa încât s-au realizat
întâmplător acte de instigare a aceleiaşi persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte
prevăzute de legea penală, va exista un concurs de instigări şi nu coinstigare.
Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină
o altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri există
instigare mediată din partea primului instigator şi instigare imediată din
partea celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta.
Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de
asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu
condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii la care a fost
instigat. Poate fi, deci, instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor care nu
a împlinit 14 ani ori o persoană lipsită de libertatea de voinţă ori de acţiune,
în astfel de cazuri fiind vorba de o participaţie improprie.
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator)
asupra unei alte persoane (instigat);
- activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală;
- să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a
instigatului de a săvârşi fapta respectivă;
- activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea
instigatorului, la acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la
hotărârea lui de a o săvârşi;
- cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o
tentativă pedepsibilă.
În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare se
distinge:
- instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de
determinare a voinţei instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive,
insinuări);
- instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi
promisiunile de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni
167
prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect.
Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă
prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală.
Fapta trebuie să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat.
În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului
obiectul instigării, în doctrină se distinge:
- între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în
mod direct şi explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească şi
instigarea indirectă, la care instigatorul nu transmite direct ideea săvârşirii
faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o stare de spirit care îl determină
să ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare
etc.);
- între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe
faţă, şi instigarea insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din
umbră, pe ascuns, fără ca cel instigat să-şi dea seama că este determinat la
săvârşirea unei fapte penale.
Cel instigat trebuie să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta
la care este îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era
deja hotărâtă să săvârşească fapta. În acest caz, activitatea instigatorului ar
putea constitui, eventual, o complicitate morală, dar nu o instigare. Persoana
instigată trebuie să fi trecut la săvârşirea faptei la care a fost determinată şi
să comită acea faptă, sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu este necesar
ca autorul să fie pedepsit. Pentru existenţa instigării, ca formă a participaţiei
penale, este necesar ca activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie.
Instigatorul este conştient de faptul că prin activitatea sa îl determină pe cel
instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în sensul că
urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului socialmente periculos al faptei.
d) Complicitatea
Art. 48 din Codul penal prevede: Complice este persoana care, cu
intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte
sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta
168
sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.
Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentru a fi subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea unor
condiţii speciale, existenţa anumitor calităţi, complice putând fi orice
persoană, inclusiv în cazul infracţiunilor proprii146.
Specific complicităţii este caracterul ei de contribuţie indirectă la
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. Ea apare ca o participare
secundară, accesorie, în raport cu autoratul sau instigarea. Răspunderea
complicelui derivă din faptul că ajutorul dat se înscrie în antecedenţa cauzală
a rezultatului, constituie o condiţie a acestuia. Activităţile indirecte şi
mediate executate de complici, ajutându-1 pe autor să comită fapta mai
repede, mai uşor, mai sigur, contribuie şi ele la realizarea faptei ca şi
activitatea de realizare directă şi imediată a acţiunii tipice, numai că au
caracter secundar, ele înscriindu-se în antecedenţa accesorie (secundară) a
faptei. De aceea complicitatea este un act de participaţie.
Autorul comite acte de executare a faptei, pe când complicele
efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului. El nu comite fapta
nemijlocit, ci numai sprijină, înlesneşte, ajută la realizarea acesteia de către
autor. Chiar activitatea de sprijinire, concomitentă cu actele de executare
rămâne tot o contribuţie indirectă (de exemplu, complicele ţine de vorbă
paznicul pentru ca autorul să poată opera ori stă la pândă pentru a semnaliza
orice pericol etc.). Uneori, complicele săvârşeşte chiar acte de executare,
însă neavând calitatea cerută de lege pentru a putea răspunde în calitate de
autor va răspunde ca complice (infracţiunile proprii).
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa complicităţii, trebuie să
fie îndeplinite trei condiţii principale:
- să se fi săvârşit, în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o
faptă prevăzută de legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a
unei tentative pedepsibile;
- să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la
146
169
săvârşirea acelei fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să
se refere, fie la realizarea laturii obiective a infracţiunii de către autor
(complicitate materială), fie la realizarea laturii subiective a infracţiunii
(complicitate morală);
- contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la
săvârşirea de către autor a acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care
ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat deoarece complicele a fost
împiedicat, ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este folosit de
autor, întrucât este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată de
complice rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie
juridică penală.
Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu
intenţie directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Autorul, însă, poate săvârşi fapta, fie cu intenţie, în care caz va exista
participaţie proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie, situaţie în care va exista
participaţie improprie.
În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu
modul în care este dat acest sprijin, se disting următoarele modalităţi:
Complicitatea prin înlesnire
Această modalitate presupune realizarea unor acte prin care
complicele acordă sprijin autorului înainte de începerea executării. Sprijinul
poate fi dat pentru a pregăti, a uşura săvârşirea faptei etc. (de exemplu,
culegerea de date şi informaţii cu privire la programul de lucru al victimei,
cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea faptei, procurarea
mijloacelor necesare comiterii faptei etc.).
Complicitatea prin ajutare
Constă în contribuţii acordate în cursul executării faptei, prin acte
efectuate concomitent cu executarea (asigurarea pazei; deschiderea unei uşi
prin care autorul poate fugi de la locul faptei, aruncarea unei arme în mâna
autorului etc.).
Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare
Este modalitatea care constă în promisiunea unui sprijin de care
autorul faptei va avea nevoie după săvârşirea faptei. Acest sprijin constă, fie
în promisiunea de a tăinui bunurile, fie în favorizarea autorului.
170
Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o
participaţie morală, întrucât întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi
infracţiunea, pentru că el ştie şi contează pe promisiunea şi posibilitatea
oferită de complice de a valorifica bunurile sustrase ori pe promisiunea că va
fi el însuşi protejat.
Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din
acte ce întreţin sau consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta, darea
de sfaturi ori indicaţii, promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din
infracţiune ori de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoţirea autorului la
săvârşirea omorului ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a
asigura paza locului infracţiunii etc.).
În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor
din partea complicelui pentru săvârşirea faptei, se distinge între
complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui
este dată înainte de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care
se pregăteşte săvârşirea faptei sau se netezesc condiţiile pentru comiterea
acesteia.
Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii,
care se comit de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate
în momentul în care autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o
tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată
concomitent cu realizarea laturii obiective de către autor şi constă din acte de
ajutor în activitatea de executare.
La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent
complicele la locul şi momentul actelor de executare.
În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia
complicelui la săvârşirea faptei, se face distincţie, în doctrină, între
complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită.
Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de
complice direct autorului.
Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului,
prin intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice.
171
Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi
anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la
complicitate.
- Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice
instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea
faptei (de exemplu, prin procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora
instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească fapta).
- Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice
unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de
către autor a faptei (de exemplu, pune la dispoziţia celuilalt complice o armă,
un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei, îi
oferă sfaturi de specialitate pentru reuşita acţiunii autorului etc.).
- Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a
sprijini săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, prin acte de
complicitate de orice fel.
Potrivit prevederilor art. 49 din Codul penal, coautorul, instigatorul şi
complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea
pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii,
precum şi de dispoziţiile art. 74, Cod penal.
În cazul participaţiei propriu-zise toţi participanţii răspund între
aceleaşi limite de pedeapsă (parificare legală). În cadrul individualizării
judiciare sancţiunile concrete vor putea fi diferenţiate după realităţi (criteriul
realităţii).
1.4. Participaţia penală improprie (imperfectă)
Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care

persoanele care săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea
penală, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, neavând aceeaşi
atitudine psihică, în sensul că unii participanţi acţionează cu intenţie, iar alţii
din culpă sau fără vinovăţie. Astfel, participaţia improprie poate să existe la
toate formele de participaţie penală. Exemplu, în cazul coautoratului, va
exista participaţia improprie când un coautor acţionează cu vinovăţie şi altul
172
din culpă sau fără vinovăţie, poate exista instigarea improprie când o
persoană determină pe alta să comită o faptă din culpă sau fără vinovăţie,
complicitate improprie există când complicele ajută, cu intenţie, o persoană
să comită din culpă o faptă prevăzută de legea penală sau fără vinovăţie.
Există mai multe modalități de realizare a participației improprii,
respectiv:147
- modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă
săvârşită de autor din culpă.
De regulă, actele de determinare, înlesnire, ajutare se realizează pe
ascuns, încât autorul nu-şi dă seama că este împins spre săvârşirea faptei;
- modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu
intenţie la o faptă săvârşită de autor fără vinovăţie.
Actele de determinare, de înlesnire şi ajutare se efectuează în acest
caz faţă de o persoană fără discernământ (alienaţi, toxicomani, minori sub 14
ani sau între 14-16 ani fără discernământ), faţă de persoane aflate în eroare
sau faţă de persoane supuse unei constrângeri fizice sau morale ori faţă de
persoane în stare de beţie fortuită completă, deci faţă de persoane care pot fi
uşor amăgite şi înşelate şi determinate sau ajutate să realizeze, fără să ştie,
intenţia instigatorului sau complicelui. Aceste acte pot fi săvârşite faţă de o
persoană sau faţă de mai multe (coautori) care comit fapta, fără vinovăţie.
Participanţii, în această modalitate a participaţiei improprii, vor răspunde ca
în condiţiile participaţiei propriu-zise, cu pedepsele prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită cu intenţie. În acest caz autorul nu va răspunde penal,
eventual, se va putea lua o măsură de siguranţă;
- modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă
săvârşită de autor cu intenţie;
- modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără
vinovăţie la o faptă săvârşită de autor cu intenţie.
Codul penal reglementează participaţia improprie în art. 52. În plus, în
art. 52 alin. 1, Cod penal este reglementată participaţia improprie în cazul
coautoratului. Potrivit acestui text, săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de
către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă
147
173
sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
174
CAPITOLUL IX
PEDEPSELE
Secțiunea I
CONSIDERAȚII GENERALE
1. Noţiunea de sancţiuni penale
Respectarea conduitei umane stabilită prin norma penală este

asigurată şi de sancţiunea prevăzută în norma respectivă sau într-o altă
normă penală. În conformitate cu principiul legalităţii, existenţa statului şi a
instituţiilor sale, puterile acestora şi acţiunile desfăşurate de acestea,
drepturile şi obligaţiile lor, precum şi ale cetăţenilor unui stat, orice
interacţiune cu relevanţă juridică între stat şi cetăţeni, precum şi între
cetăţeni, orice proces şi orice pedeapsă trebuie să se întemeieze pe lege.
Dacă în Antichitate şi în Evul Mediu se considera de multe ori că judecătorul
are putere absolută în stabilirea pedepselor, astăzi puterea pe care o au
judecătorii este o parte a puterii publice.
Sub aspect instituţional, pedeapsa formează cea de-a treia instituţie
fundamentală a dreptului penal, celelalte două fiind infracţiunea şi
răspunderea penală148. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale,
iar răspunderea penală este singura condiţie care determină aplicarea unei
pedepse.
Pedeapsa penală se deosebeşte de toate celelalte forme de sancţiuni, prin
asprimea sa, fiind singura categorie de pedeapsă în care persoana fizică poate
fi privată de libertate, pentru tot restul vieţii sale ori pentru o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp.
Pedeapsa penală poate fi definită ca fiind măsura preventivă sau de
constrângere juridică cu caracter represiv stabilită de norma penală şi
aplicată de instanţa de judecată persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Adagiul nicio pedeapsă fără lege (nulla poena sine lege) devine şi un
drept fundamental al omului, recunoscut chiar în această formă în acte
148
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea
generală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 7.
175
internaţionale, cum ar fi Convenţia europeană privind drepturile omului, care
consacră acest drept la art. 7. Nicio pedeapsă fără lege este o garanţie în plus
pentru respectarea libertăţilor fundamentale, o garanţie pentru respectarea
principiului neretroactivităţii legii. Mai mult decât atât, este o cerinţă vitală
pentru asigurarea calităţii justiţiei.
Pentru a exista răspundere penală, trebuie să fie întrunite cumulativ
mai multe condiţii:
a) să existe o conduită ilicită, adică un comportament prin care se
încalcă dispoziţiile unei legi (în această situaţie o lege penală);
b) să existe vinovăţie (atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi
consecinţele acesteia);
c) să existe un raport de cauzalitate între fapta infractorului şi
rezultatul produs149.
Titlul al III-lea al părţii generale a noului Cod penal acoperă toate
reglementările privind pedepsele aplicabile persoanei fizice. Sunt menţinute
şi în noua reglementare aceleaşi categorii de pedepse ca şi cele prevăzute în
reglementarea anterioară.
2. Caracterele pedepsei
Pedeapsa, fiind o instituţie de drept penal, prezintă anumite caractere

specifice acestei ramuri de drept, respectiv:
a) pedeapsa penală este o măsură dispusă de legea penală şi va fi
aplicată în mod obligatoriu de către instanţa de judecată în cuantumul şi
forma stabilite de lege, în urma desfăşurării unui proces penal;
b) pedeapsa penală este o măsură cu caracter de constrângere şi în
acelaşi timp de reeducare pentru persoana care a săvârşit infracţiunea, dar are
şi caracter preventiv, având menirea de a-l determina pe infractor ca în viitor
să nu mai săvârşească infracţiuni. Constrângerea se manifestă prin obligarea
de către organele specializate ale statului a persoanei care a săvârşit o
infracţiune să suporte privaţiunile menţionate în mod expres de lege pentru
săvârşirea unei anume infracţiuni. Pedeapsa nu poate fi aplicată decât
149
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck,
176
persoanelor care îndeplinesc condiţiile răspunderii penale. Pentru celelalte
categorii de persoane, deşi au săvârşit infracţiuni, pedeapsa penală nu se
poate aplica, persoanele respective rămân nepedepsite (minori sub 14 ani,
interzişi, persoanele ce beneficiază de imunitate de jurisdicţie);
c) pedepsele penale se pot aplica numai persoanelor care au săvârşit
infracţiuni;
d) pedeapsa penală este inevitabilă, dacă s-a săvârşit o infracţiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 16, alin. 2 din Constituţie nimeni nu este mai presus
de lege.
Conform acestei dispoziţii pedeapsa penală trebuie să se aplice tuturor
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, fără privilegii şi fără imunităţi.
3. Scopul pedepselor penale
Conform Legii nr. 253/2013150, art. 3, alin. 1, Prin reglementarea

executării pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute la
art. 1 se urmăreşte asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin
menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi
menţinerea în comunitate a persoanei care a comis una sau mai multe fapte
prevăzute de legea penală.
Pedepsele, măsurile educative şi celelalte măsuri dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, neprivative de libertate, sunt puse în
executare în condiţii care să asigure respectarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale, cu limitările inerente naturii şi conţinutului acestor pedepse şi
măsuri (art. 6 din Legea nr. 253/2013).
După cum se constată, legea penală are ca scop apărarea împotriva
infracţiunilor a celor mai importante valori sociale. Nerespectarea măsurilor
legale ce protejează aceste valori atrage pedepse de natură penală. Rezultă că
scopul pedepsei este, în primul rând preventiv (atât pentru condamnat,
urmărindu-se a-l determina pe acesta ca în viitor să nu mai săvârşească alte
infracţiuni, cât şi pentru alte persoane), şi în al doilea rând sancţionator
150
Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi
a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal publicată în M. O. al României, partea I, nr. 513 din 14 august 2013.
177
pentru cei care au adus atingere valorilor sociale la care ne-am referit mai
sus.
Sancţiunile penale sunt cuprinse în normele de încriminare a unor
fapte umane pentru a atenţiona persoanele fizice şi juridice cu privire la
riscul la care se supun în cazul nesocotirii voinţei sociale manifestată prin
activitatea de legiferare din domeniul penalului.
Pedeapsa penală trebuie să fie călăuzită de un scop bine definit, acela
al prevenirii săvârşirii de infracţiuni, iar atunci când prevenirea nu mai este
posibilă, pedeapsa trebuie să constituie instrumentul de reacţie socială
împotriva făptuitorului pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai
săvârşească alte infracţiuni. Pentru a asigura îndeplinirea acestui scop,
pedeapsa trebuie să fie dreaptă, nici mai mare, nici mai mică faţă de
gravitatea faptei şi de periculozitatea făptuitorului pentru societate.
4. Funcţiile pedepselor penale
Noţiunea de funcţie se deosebeşte de noţiunea de scop. Scopul indică

ţinta sau punctul de sosire al unei activităţi. În cazul pedepsei, scopul este
prevenirea, împiedicarea săvârşirii de infracţiuni. Funcţia reprezintă calea,
metoda, mijlocul sau activitatea prin care se poate atinge şi realiza scopul151.
Funcțiile pedepselor penale sunt:
a) funcţia de prevenire a săvârşirii de infracţiuni
Considerăm că aceasta ar trebui să fie principala funcţie a pedepselor
şi pentru aceasta organul legiuitor are obligaţia de a institui pedepse juste,
echilibrate, corespunzătoare gravităţii pe care o reprezintă fapta potenţială
incriminată.
În privinţa pedepselor privative de libertate apreciem faptul că în noua
reglementare a fost redusă, dar nu în măsură suficientă, diferenţa exagerată
prevăzută în Codul penal anterior în cazul majorităţii infracţiunilor.
Considerăm că o diferenţă mai mare de cinci ani între cele două limite nu se
justifică. S-a constatat, în practica judiciară, că o diferenţă prea mare între
limitele pedepsei pune în dificultate pe judecător şi acesta este tentat să
151
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,
p. 318.
178
pronunţe o condamnare cu o pedeapsă orientată spre minimul special, de
teamă, pentru repercusiunile ce le-ar putea avea din partea condamnatului
dar, uneori, şi datorită faptelor de corupţie152.
b) funcţia de represiune sau constrângere
Orice pedeapsă presupune o constrângere. Ea obligă pe cel condamnat
să plătească o sumă de bani (amenda) sau să se supună privării de libertate în
cazul în care pedeapsa este închisoarea. Elementul de constrângere se
evidenţiază şi în regimul de executare al pedepselor privative de libertate,
unde condamnatul trebuie să se supună unor restricţii ce nu i se cer în regim
de libertate.
c) funcţia de reeducare sau convingere
Funcţia de reeducare se referă la faptul că pedeapsa are un efect
pozitiv, educativ. Reeducarea se realizează prin:
- activităţi utile desfăşurate în timpul executării pedepsei;
- calificare pentru anumite meserii;
- recalificare;
- activităţi cultural-educative sau religioase;
- recompense acordate celor merituoşi;
- suspendarea condiţionată a executării restului de pedeapsă;
- liberarea condiţionată.
5. Sistemul pedepselor
Prin sistemul pedepselor înţelegem cadrul general al pedepselor,

indicarea categoriilor de pedepse, a felurilor de pedepse, precum şi a scării
sau ierarhiei pedepselor153. Deşi menţine enumerarea limitativă a pedepselor
principale, Codul penal renunţă la arătarea limitelor generale ale închisorii şi
amenzii, acestea fiind indicate odată cu descrierea conţinutului fiecăreia
dintre ele în parte154.
Stabilirea unui anumit sistem de pedepse se face în raport de:
- necesităţile şi cerinţele societăţii într-o anumită etapă. În funcţie de
152
Al. Ionaş, I. Măgureanu, Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov, 2004, p.2.
153
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 322.
154
http://www.mpublic.ro/ncp.pdf.
179
politica penală a statului, pedepsele vor fi, într-o anumită etapă, mai aspre
sau mai puţin aspre;
- nivelul fenomenului infracţional şi tendinţele lui;
- principiile care guvernează un stat de drept. Astfel, de regulă, în
societăţile democratice pedepsele capitale sunt abolite.
Ştiinţa dreptului penal are în vedere diferite clasificări ale pedepselor
pentru a evidenţia mai bine funcţiile şi scopul acestora.
După felul lor, pedepsele sunt clasificate în:

a) Pedepse principale (art. 53, Cod penal)
Prin pedeapsă principală se înţelege pedeapsa, cu rol esenţial în
realizarea funcţiei de constrângere şi reeducare, pe care instanţa de judecată
o aplică singură, ca unică sancţiune pentru fapta penală săvârşită.
Pedepsele principale sunt:
- detenţiunea pe viaţă;
- închisoarea;
- amenda.
b) Pedepse accesorii (art. 54, Cod penal)155
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi,
din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.
Pedeapsa accesorie este o pedeapsă secundară privativă de drepturi
(care însoţeşte pedeapsa principală privativă de libertate), care se aplică de
drept sau prin hotărârea instanţei de judecată, pe durata executării, până
când pedeapsa a fost executată la termen ori până se consideră executată,
privându-l pe condamnat de posibilitatea exercitării drepturilor
constituţionale, civile sau familiale, care pot forma conţinutul pedepselor
complementare156.
c) Pedepse complementare (art. 55, Cod penal)
Pedepsele complementare sunt:
155
În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, pedepsele accesorii se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai
favorabilă în raport cu infracţiunea comisă (art. 12 din Legea nr. 187/2012) .
156
I. Pascu, V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat, Ed. Universul Juridic,
180
- interzicerea exercitării unor drepturi;
- degradarea militară;
- publicarea hotărârii de condamnare.
După obiectul lor, pedepsele sunt:

a) Pedepse prin care se suprimă viaţa (pedeapsa cu moartea)
În ţara noastră a fost abolită această formă de pedeapsă. În doctrina
penală părerile sunt împărţite în legătură cu reintroducerea sau nu în
legislaţia penală a pedepsei cu moartea. Conform celui de-al doilea protocol
din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat în 1989,
din momentul ratificării nicio persoană ce se află sub jurisdicţia unui stat
membru nu va fi executată. De asemenea, fiecare stat are obligaţia de a lua
măsurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul său.
Protocolul permite, totuşi, aplicarea pedepsei capitale în timp de război,
pentru crime cu caracter militar (art. 2). În dreptul Uniunii Europene,
pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (art. 1-5 din Protocolul nr. 6), astfel încât în dreptul penal al statelor
membre (inclusiv în cel român) pedeapsa cea mai grea pe care o poate primi
o persoană este detenţiunea pe viaţă, pedeapsă care a înlocuit pedeapsa
capitală, ce există încă în unele state ale lumii.
b) Pedepse privative de libertate
Sunt pedepsele privative de libertate pentru tot restul vieţii sau
pedepsele care privează de libertate pe condamnat pe o anumită perioadă de
timp (detenţiunea pe viaţă şi pedeapsa cu închisoarea).
c) Pedepsele restrictive de libertate
Sunt pedepsele care restrâng dreptul persoanei de a se deplasa liber
potrivit cu interesele şi nevoile sale (interzicerea de a nu părăsi ţara,
interzicerea de a reveni în locuinţa comună ş.a.).
d) Pedepse pecuniare
Pedepsele pecuniare aduc atingere patrimoniului condamnatului
(amenda, confiscarea specială).
După gradul de determinare, pedepsele sunt:

a) Pedepse determinate
181
Sunt pedepsele a căror natură şi cuantum sunt determinate (de
exemplu, pedeapsa detenţiunii pe viaţă).
b) Pedepse relativ determinate
Sunt pedepsele a căror cuantum este relativ determinat (de exemplu,
pedeapsa cu închisoarea de la unu la 5 ani pentru infracţiunea de fals
informatic, art. 325, Cod penal).
Secțiunea a II-a
PEDEPSELE PRINCIPALE
1. Preliminarii privind pedepsele principale
Pedepsele principale sunt acele pedepse care au ca scop sancţionarea

infractorului, se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse
complementare, accesorii, şi de alte sancţiuni de drept penal. 157
Conform prevederilor art. 53 din Codul penal pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
În ceea ce priveşte pedepsele principale Codul penal are o abordare
mai flexibilă decât vechea reglementare. Observăm o creştere a numărului
infracţiunilor care sunt pedepsite cu amendă. De altfel, în doctrină 158 fusese
deja subliniată tendinţa amenzii penale de a deveni un pivot al susţinerii
întregului sistem represiv în sistemele de drept moderne, simultan cu o
reducere a limitei de pedeapsă pentru un număr mare de infracţiuni, însă şi o
sancţionare mai aspră a recidivei şi concursului de infracţiuni. Spre deosebire
de vechea reglementare, Codul Penal oferă o definiţie nu numai pentru
pedeapsa amenzii, ci şi pentru celelalte pedepse principale159.
157
L. Biro, Drept penal. Partea generală. Ed. Universităţii Babeş Bolyai, Cluj Napoca,
1971, p. 210; M. Basarab, Probleme actuale ale dreptului penal, Revista de Drept Penal,
serie nouă, anul I, 1994, p. 51.
158
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, Vol. 1, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 366.
159
A.L. Lorincz, Al.F. Măgureanu, Punerea în executare a pedepsei amenzii, în Acta
Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014, p. 195.
182
Pedeapsa principală îşi îndeplineşte rolul represiv şi educativ în mod
de sine stătător, putând fi aplicată singură160. Art. 53 Co penal cuprinde o
enumerare limitativă a pedepselor principale. Spre deosebire de Codul penal
anterior, Codul penal în vigoare nu mai menţionează pe lângă fiecare
pedeapsă principală şi limitele de pedeapsă, soluţie ce a fost criticată în
doctrină161.
La stabilirea regimului de executare (regim de maximă siguranţă,
regim închis, semideschis sau deschis) se au în vedere următoarele criterii162:
a) durata pedepsei privative de libertate;
b) gradul de risc al persoanei condamnate;
c) antecedentele penale;
d) vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate;
e) conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în
perioadele de detenţie anterioare;
f) nevoile identificate şi abilitățile persoanei condamnate, necesare
includerii în programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă
socială;
g) disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă şi de a
participa la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională.
2. Detenţiunea pe viaţă
Detenţiunea pe viaţă constă în lipsirea de libertate a condamnatului

pentru restul vieţii lui, având caracter perpetuu. Conform art. 56, Cod penal,
Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată
şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Această pedeapsă a fost introdusă de Decretul nr. 6 din 7 ianuarie
160
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011, p.689.
161
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed.
162
Art. 39, alin. 2 din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013, privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
183
1990, înlocuind pedeapsa cu moartea, iar în prezent este reglementată de
dispoziţiile art. 56-59, Cod penal. Această pedeapsă este prevăzută pentru
infracţiuni grave, cum ar fi omorul calificat (art. 189, Cod penal), trădarea
prin ajutarea inamicului (art. 396, Cod penal), înalta trădare (art. 398, Cod
penal), atentatul care pune în pericol securitatea naţională (art. 401, Cod
penal), atentatul contra unei colectivităţi (art. 402, Cod penal), genocidul
(art. 438, Cod penal) etc.
Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu
pedeapsa închisorii până la 25 de ani163. Caracterul excepţional al detenţiunii
pe viaţă, cea mai grea pedeapsă ce poate fi acordată în sistemul nostru de
drept, are drept consecinţă o aplicare limitată a sa, fiind pronunţată în situaţia
în care instanţa, analizând condiţiile concrete de săvârşire a faptei, consideră
că pedeapsa cu închisoarea este neîndestulătoare.
Codul penal prevede situaţia neaplicării detenţiunii pe viaţă, în
situaţia în care, la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a
împlinit vârsta de 65 de ani. În locul detenţiunii pe viaţă i se va aplica
pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării
unor drepturi pe durata ei maximă164.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe
timp de 30 ani, în situaţia în care cel condamnat a împlinit vârsta de 65 de
ani în timpul executării pedepsei, dacă a avut o bună conduită pe toată durata
executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească şi a făcut progrese constante şi evidente în
vederea reintegrării sociale165.
În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu
163
Spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea pedeapsa detenţiunii pe viaţă
ca pedeapsă unică în două cazuri: genocid săvârşit în timp de război şi tratamente
neomenoase, la fel, săvârşite în timp de război.
164
Codul penal, art. 57.
165
Codul penal, art. 58; Conform art. 32, alin. 1 din Legea nr. 254/2013, în fiecare
penitenciar se constituie o comisie pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate, alcătuită din: directorul
penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, şeful serviciului sau biroului pentru
aplicarea regimurilor şi seful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului sau
biroului asistenţă psihosocială.
184
pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte
executată din pedeapsa închisorii166. Este posibil ca până la înlocuirea
pedepsei, ca o consecinţă a împlinirii vârstei de 65 de ani, condamnatul să fi
executat deja 30 de ani din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ceea ce înseamnă
că, potrivit dispoziţiilor legale, condamnatul ar urma să fie pus în libertate.
Persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă li se va
aplica regimul de maximă siguranţă. Comisia pentru stabilirea,
individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative
de libertate are obligaţia ca, după executarea a 6 ani şi 6 luni, in cazul
pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, să analizeze conduita persoanei
condamnate şi eforturile pentru reintegrare socială, întocmind un raport care
se aduce la cunoştinţa persoanei condamnate, sub semnătură. Schimbarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat
inferior ca grad de severitate se poate dispune, ţinându-se seama de natura şi
modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată: 167
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele
acordate şi sancţiunile aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o
constanţă negativă a comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în
Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică.
Există totuşi categorii de persoane cărora nu li se va aplica regimul de
maximă siguranţă168, respectiv:
a) care au împlinit vârsta de 65 de ani;
b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de
până la un an;
c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu
afecţiuni locomotorii grave.
Aceste categorii de persoane vor executa pedeapsa privativă de
libertate în regim închis. Neaplicarea regimului de maximă siguranţă acestor
categorii de persoane este o expresie a principiului umanismului pedepsei în
dreptul penal.
166
Codul penal, art. 59.
167
Legea nr. 254/2013, art. 34, art. 40, alin. 1, art. 40, alin. 5.
168
Legea nr. 254/2013, art. 35.
185
3. Închisoarea
Închisoarea reprezintă lipsirea condamnatului de libertate prin

plasarea lui într-un mediu închis, supus unui regim de viaţă şi de muncă
impus.
Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată,
cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind
executarea pedepselor.
Persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum
şi celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului, li se va aplica
regimul de maximă siguranţă. Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi
schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate are
obligaţia ca, după executarea a unei cincimi din durata pedepsei cu
închisoarea, să analizeze conduita persoanei condamnate şi eforturile pentru
reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoştinţa persoanei
condamnate, sub semnătură169.
Pedeapsa închisorii, odată aplicată, implică izolarea de societate,
familie şi mediul obişnuit de viaţă al condamnatului. Această pedeapsă are
avantajul că poate fi revocată şi adaptată, îmbinând constrângerea cu
reeducarea. Poate fi prevăzută fie singură, fie alternativ cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, aşa cum am mai arătat. Limitele generale ale pedepsei
închisorii sunt: 15 zile şi 30 de ani, însă, în partea specială a Codului penal
limitele de pedeapsă prevăzute pentru fiecare infracţiune în parte sunt între 1
lună şi 25 de ani, putând fi coborâte sau ridicate până la limitele generale de
pedeapsă ca efect al circumstanţelor atenuante sau agravante.
În ceea ce priveşte regimul de executare, acesta poate fi de mai multe
feluri, în ordinea descrescătoare a gradului de severitate 170:
- de maximă siguranţă;
- închis;
- semideschis;
- deschis.
Diferenţierea între aceste regimuri este reprezentată de gradul de
169
Legea nr. 254/2013, art.60, art. 34, art. 40, alin. 1.
170
Legea nr. 254/2013, art. 12, art. 31, alin. 1și. 2, art. 43, alin. 1, art. 47, alin. 1 şi 2.
186
limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de acordare
a drepturilor şi de desfăşurare a activităţilor, precum şi condiţiile de detenţie.
Codul penal nu mai prevede (aşa cum o făcea Codul penal anterior),
că femeile condamnate la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de
bărbaţii condamnaţi sau că minorii execută pedeapsa separat de majori. În
legea specială (Legea nr. 254/2013) se arată, totuşi, că femeile condamnate
execută pedeapsa separat de bărbaţii condamnaţi şi că tinerii condamnaţi
execută pedeapsa separat de condamnaţii cu vârsta mai mare de 21 de ani sau
în locuri de deţinere speciale. De asemenea, primirea persoanelor
condamnate se va face cu respectarea principiului separaţiei pe sexe și pe
vârste, respectiv majori sau minori. În cazul persoanelor cu dizabilităţi vor fi
luate măsuri specifice. Motivul acestor diferenţieri este păstrarea în
penitenciare a unor condiţii de minimă moralitate şi de a proteja persoanele
cu dizabilităţi. Se urmăreşte, de asemenea, protejarea minorilor de influenţa
nefastă a infractorilor.
Executarea pedepsei cu închisoarea se face în locuri de deţinere
denumite penitenciare, locuri în care condamnaţii sunt repartizaţi în funcţie
de natura infracţiunilor săvârşite, sau chiar în funcţie de receptivitatea şi
comportarea lor. Pentru anumite categorii de deţinuţi se pot înfiinţa
penitenciare speciale (pentru tineri, femei sau penitenciare-spital).
4. Amenda
Amenda este o pedeapsă pecuniară şi reprezintă suma de bani pe care

condamnatul este obligat să o plătească în contul statului171. Amenda are
caracter coercitiv, putând fi aplicată numai de către instanţa de judecată ca
urmare a stabilirii răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta comisă172.
171
Cod penal, art. 61, alin. 1.
172
Pedeapsa amenzii, ca pedeapsă principală, se execută prin plata acesteia de către
persoana condamnată. Legea prevede (art. 559, alin. 1 Cod de procedură penală) că
persoana condamnată la pedeapsa amenzii, este obligată să depună recipisa de plată
integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii. În acelaşi sens, în art. 22, alin.1 din Legea nr. 253/2013 se
prevede că persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral
amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să
comunice judecătorului delegat cu executarea, dovada plăţii, în termen de 15 zile de la
187
Ca element de noutate, faţă de reglementarea anterioară observăm, însă, că
suma la care se ridică amenda se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă.
Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se
înmulţeşte cu numărul zilelor amendă, cuprins între 30 de zile şi 400 de zile.
De aici rezultă că limitele generale ale pedepsei amenzii sunt între 300 de lei
şi 200000 lei. Instanţa va putea individualiza pedeapsa amenzii, ţinând cont
la stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă, de
situaţia materială a condamnatului, precum şi de obligaţiile legale ale
acestuia faţă de persoanele ce se află în întreţinerea sa. Interzicerea
exercitării unor drepturi, poate fi hotărâtă de instanţă, nu numai alături de
pedeapsa închisorii, cât şi alături de pedeapsa cu amenda173. Acest sistem a
fost preferat întrucât el permite o mai bună individualizare a pedepsei,
ţinându-se seama şi de situaţia financiară a inculpatului. Conform art. 67,
Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi
poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau
amenda.
Fiind o pedeapsă principală, amenda se trece în cazierul judiciar,
constituind antecedent penal. Amenda se caracterizează prin faptul ca este
adaptabilă, remisibilă, aplicându-se faptelor cu pericol social redus. Aceasta
trebuie stabilită în aşa fel încât să nu pună infractorul în imposibilitatea de a-
şi îndeplini obligaţiile de întreţinere, creştere sau învăţătură faţă de
persoanele aflate în întreţinerea sa. Amenda este prevăzută ca pedeapsă unică
pentru un număr foarte mic de infracţiuni, însă pentru un număr mare de
infracţiuni este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.
Conform Codului penal174, limitele speciale ale zilelor-amendă sunt
cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită numai pedeapsa amenzii;
efectuarea acesteia. În situaţia în care cel condamnat se află în imposibilitate de a achita

integral amenda, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, la cererea
acestuia, judecătorul delegat cu executarea poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel
mult 2 ani, în rate lunare (art. 559, alin. 1 Cod de procedură penală).
173
A.L. Lorincz, Al.F. Măgureanu, Punerea în executare a pedepsei amenzii, în Acta
Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014, p. 197.
174
188
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii
alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii
alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
O importantă modificare în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii constă
în faptul că, potrivit Codului penal, aceasta se poate aplica cumulativ cu
pedeapsa închisorii175, în anumite cazuri, limitativ prevăzute de lege176, dacă
prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. În
această situaţie, limitele speciale ale zilelor amendă se determină în raport de
durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse sau
majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei. La
stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine
seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa
amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se
înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare177, situaţie în
care unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.
În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în
parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul
acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de
cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această
muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul
comunităţii178.
Potrivit art. 64, alin. 5, Cod penal, instanţa înlocuieşte zilele-amendă
neexecutate prin muncă în folosul comunităţii, cu un număr corespunzător de
zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul
175
Codul penal anterior prevedea doar posibilitatea aplicării cumulative a pedepsei
amenzii. Prin posibilitatea aplicării pedepsei amenzii cumulativ cu cea a închisorii,
legiuitorul revine la dispoziţiile Codului penal de la 1936. Dispoziţiile art. 62 Cod penal, se
vor aplica doar infracţiunilor săvârşite după data de 1 februarie 2014 (Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Noului Cod penal, art. 11).
176
Cod penal, art. 62.
177
Cod penal, art. 63.
178
189
comunităţii, în condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită
înainte de executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii.
Zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii, la data
condamnării definitive pentru noua infracţiune, înlocuite cu închisoarea, se
adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
Secțiunea a III-a
PEDEAPSA ACCESORIE ŞI PEDEPSELE COMPLEMENTARE
1. Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie sau secundară este stabilită întotdeauna ca

accesoriu a pedepselor principale, constând în interzicerea tuturor drepturilor
prevăzute în art. 66, alin. 1, lit. a), b) şi d)-o) a căror exercitare a fost
interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară179.
Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută
din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când
pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca
executată180.
În ceea ce priveşte dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României
[pedeapsă complementară prevăzută la art. 66, lit. c)], în cazul detenţiunii pe
viaţă, se va pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce
pedeapsa a fost considerată ca executată.
Pedeapsa accesorie este o sancţiune care însoţeşte o pedeapsă
principală şi care constă în interzicerea acelor drepturi la care se referă
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea
executării pedepsei principale181. Pedeapsa accesorie însoţeşte numai o
pedeapsă privativă de libertate, nu şi pedeapsa amenzii. Întrucât interzicerea
179
180
181
190
exercitării drepturilor arătate mai sus (art. 66, Cod penal), ca pedepse
complementare, poate fi facultativă, deducem că şi aplicarea pedepsei
accesorii în Cod penal poate fi facultativă182. În Codul penal, pedeapsa
accesorie constă în interzicerea exercitării acelor drepturi a căror exercitare a
fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, numai în cazul
detenţiunii pe viaţă constă în interzicerea de drept a exercitării anumitor
drepturi enumerate de lege (art. 54 şi 65, Cod penal). Prin urmare, reţinem că
în Codul penal, exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66, alin. 1, lit. a), b)
şi d)-o) va fi interzisă doar dacă a fost interzisă de instanţă, ca pedeapsă
complementară (deci nu va opera de drept). Dacă interzicerea drepturilor la
care ne-am referit a fost pronunţată ca pedeapsă complementară, atunci
exercitarea acestor drepturi va fi de asemenea interzisă, pe durata executării
pedepsei, ca pedeapsă accesorie.
Pentru aplicarea lor este necesară menţionarea expresă a drepturilor
interzise în hotărârea de condamnare. Pedepsele accesorii se execută odată
cu executarea pedepselor principale şi durează tot atâta timp cât durează
executarea pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, dar pot
avea şi o durată mai lungă (atunci când condamnatul se sustrage de la
executarea pedepsei sau când a obţinut amânarea sau întreruperea executării)
sau chiar şi o durată mai scurtă decât acestea. Momentul terminării executării
pedepsei coincide cu cel al încetării pedepsei accesorii.
2. Pedepsele complementare183
Pedepsele complementare sunt aplicate de către instanţa de judecată

pe lângă o pedeapsă principală, având rol de constrângere, reeducare şi
exemplaritate.
Pedeapsa complementară nu se aplică niciodată de sine stătător,
instanţa o aplică pentru a completa o pedeapsă principală184.
182
183
Legiuitorul se referă, în Codul penal, mai întâi la pedepsele accesorii şi abia după aceea
la pedepsele complementare.
184
191
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate
fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi
instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările
cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară185.
Observăm, aşadar, că pedeapsa complementară poate fi aplicată de instanţă
(spre deosebire de pedeapsa accesorie), nu numai pe lângă pedeapsa
privativă de libertate, ci şi pe lângă pedeapsa amenzii. Cu toate acestea,
reamintim că nici pedeapsa complementară şi nici cea accesorie nu pot fi
aplicate singure, în lipsa unei pedepse principale.
Aplicarea pedepsei complementare este obligatorie numai atunci când
legea (legile speciale cu dispoziţii penale sau partea specială a Codului
penal) prevede în mod expres aceasta, pentru infracţiunea săvârşită186.
3. Interzicerea exercitării unor drepturi
Noua reglementare este mai clară atunci când vorbeşte despre

interzicerea exercitării unor drepturi, faţă de Codul penal anterior, care se
referea la interzicerea drepturilor. Considerăm mai corectă noua formulare,
întrucât nu dreptul în sine este ceea ce se pierde, ci doar exercitarea sa. Fără
posibilitatea exercitării sale dreptul respectiv devine un drept nud, un drept
ipotetic.
Perioada pentru care poate fi interzisă exercitarea unor drepturi, ca
pedeapsă complementară, este de 1 până la 5 ani.
Ca pedeapsă complementară, poate fi interzisă exercitarea unuia sau
mai multora dintre următoarele drepturi187:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice;
Ca urmare a pronunţării acestei pedepse, condamnatul nu mai are
dreptul de a candida la alegerile pentru autorităţile publice sau orice alte
funcţii publice (indiferent dacă este vorba despre alegeri locale, naţionale sau
la nivel european). Conform art. 66, alin. 3, Cod penal, interzicerea
185
186
187
Cod penal, art. 66.
192
exercitării drepturilor prevăzute în alin. 1, lit. a) şi b) se dispune cumulativ;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
Persoana condamnată pierde exercitarea dreptului de a ocupa o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, indiferent despre ce autoritate
este vorba (poliţie, magistratură, administraţie public etc.) şi indiferent de
nivelul autorităţii (organ central sau local);
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
Străinul este persoana care nu are cetăţenie română sau europeană.
Persoana care are cetăţenia unui stat membru U.E. nu poate fi considerată
străină. Interdicţia de a se afla pe teritoriul României operează după ce
pedeapsa a fost executată sau este considerată ca executată. Pedeapsa nu se
va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei
expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte
tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată188.
În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării189.
d) dreptul de a alege;
Observăm că în Codul penal interdicţia dreptului de a alege este
prevăzută separat faţă de interdicţia dreptului de a fi ales. Prin urmare, ar
rezulta de aici că instanţa va putea pronunţa doar pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării dreptului de a alege fără a pronunţa şi interdicţia
dreptului de a fi ales. Considerăm totuşi că este puţin probabil ca o instanţă
să pronunţe o astfel de pedeapsă, care ar fi de altfel ilogică, deoarece ar
presupune că o persoană poate candida pentru a fi votat într-o funcţie
publică, dar nu se poate vota pe el însuşi, ceea ce ar fi ilogic;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de
a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanţă;
188
189
193
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane
juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane,
stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
Conform art. 175, alin. 1, Cod penal, prin membru de familie se
înţelege:
- ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum
şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
- soţul;
- persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi
sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc;
Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. 1,
lit. n) şi lit. o), instanţa individualizează în concret conţinutul acestei
pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei190 [de exemplu, la pedeapsa
prevăzută la lit. o) instanţa va trebui să indice concret care este locuinţa,
locul de muncă etc. de care victima nu se poate apropia];
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte
locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de
instanţa de judecată.
4. Începerea executării pedepsei complementare
Conform art. 68, alin. 1, Cod penal, executarea pedepsei interzicerii

exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
190
194
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a
restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării
condiţionate.
Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte
motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data
revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.
5. Degradarea militară
La pedepsele complementare analizate mai sus se adaugă încă două

pedepse complementare:
- degradarea militară (art. 69, Cod penal);
- publicarea hotărârii definitive de condamnare (art. 70, Cod penal).
Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea
gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare191. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu
condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă
pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţiunea pe viaţă. Degradarea militară se aplică facultativ condamnaţilor
militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracţiuni săvârşite cu
intenţie, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani
şi de cel mult 10 ani192. Pedeapsa se poate aplica persoanelor care au sau au
avut calitatea de militar. Dacă această calitate s-a pierdut pe timpul
activităţii, prin schimbarea statutului cadrelor poliţiei sau penitenciarelor nu
se mai poate aplica această pedeapsă complementară, decât pentru perioadele
de rezervă sau retragere193.
Momentul la care începe aplicarea pedepsei degradării militare este
191
192
Observăm că, spre deosebire de Codul penal anterior, degradarea militară se aplică şi
militarilor în retragere.
193
195
acela al rămânerii definitive a pedepsei şi continuă după executarea pedepsei
în mod continuu, efectul degradării militare şi a pierderii dreptului de a purta
uniformă fiind aplicat pe întreaga perioadă a vieţii194, aceasta întrucât legea
nu prevede o durată de timp în ceea ce priveşte perioada pentru care este
pronunţată pedeapsa.
6. Publicarea hotărârii definitive de condamnare
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când,

ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la
prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni195.
Codul penal anterior nu prevedea o astfel de pedeapsă complementară
în cazul persoanei fizice. Hotărârea de condamnare se publică în extras, în
forma stabilită de instanţă într-un cotidian local sau naţional, o singură dată,
pe cheltuiala persoanei condamnate, fără a dezvălui identitatea altor
persoane196.
Observăm, aşadar, că începerea executării pedepsei începe prin
publicarea în extras, a hotărârii de condamnare. Pedeapsa are o puternică
dimensiune morală, prin ea atrăgându-se dezaprobarea, oprobriul publicului
larg, întrucât fapta şi numele făptuitorului devin cunoscute. În acelaşi timp,
prin această pedeapsă se poate asigura o anumită protecţie a unor posibile
viitoare victime, care luând cunoştinţă de săvârşirea faptei iau măsuri pentru
a se apăra. Forma publicării este hotărâtă de instanţă, dar aceasta nu poate
dezvălui identitatea altor persoane (de exemplu, a victimei). Considerăm
acesta ca fiind un aspect deosebit de important al prevederii din Codul penal.
Dacă din publicarea hotărârii de condamnare (sau din investigaţiile ulterioare
pe care le-ar face mass-media), victima ar deveni şi ea cunoscută publicului,
acest fapt ar putea avea consecinţe dezastruoase, mai ales în cazul unor
infracţiuni precum cele contra libertăţii şi integrităţii sexuale sau infracţiunile
194
195
196
Cod penal, art. 70 alin. 1 şi 2.
196
contra familiei. De multe ori astfel de infracţiuni rămân nepedepsite tocmai
pentru că victima nu îşi doreşte să se afle, considerând că o astfel de faptă,
dacă ar fi cunoscută, ar pune-o şi pe ea într-o lumină defavorabilă. Dacă în
ceea ce priveşte făptuitorul, nu se mai poate vorbi despre un drept la imagine
al său, în această componentă a dreptului respectiv, întrucât există o hotărâre
de condamnare, în cazul victimei dreptul la propria imagine este intact şi
trebuie să fie protejat.
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se va face o singură
dată. Chiar în situaţia în care mai multe cotidiane sau televiziuni ar prelua
informaţia şi ar publica-o la rândul lor (fără a exista o hotărâre a instanţei în
acest sens), nu s-ar putea considera că pedeapsa s-a aplicat de două ori,
întrucât instanţa nu ar putea interzice altor reprezentanţi ai mass-media să
publice o informaţie. La fel, publicarea unor informaţii cu privire la o
hotărâre de condamnare de către reprezentanţi ai mass-media, din proprie
iniţiativă, fără să existe o hotărâre a instanţei în acest sens, nu poate echivala
cu pedeapsa complementară pe care o analizăm.
Secțiunea a IV-a
CALCULUL DURATEI PEDEPSELOR
1. Durata executării
Conform art. 71, Cod penal, durata executării pedepsei privative de

libertate se socoteşte din ziua în care condamnatul a început executarea
hotărârii definitive de condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei
şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Perioada în care
condamnatul, în timpul executării pedepsei, este bolnav în spital, întră în
durata executării. Există şi o excepţie expres prevăzută de lege de la această
regulă: situaţia în care condamnatul şi-a provocat în mod voit boala. De
asemenea, permisiunile de ieşire din penitenciar, ce sunt acordate
condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în durata
executării pedepselor. Nu va fi însă considerată ca parte din durata de
executare şi amânarea executării pedepsei. Executarea pedepsei închisorii
197
sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri197:
- când se constată că persoana condamnată suferă de o boală ce nu
poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor;
- când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care
a determinat amânarea.
Ziua de închisoare se socoteşte ca zi deplin executată, indiferent de
ora la care condamnatul a început executarea şi se termină în ziua stabilită
pentru eliberare, indiferent de ora punerii condamnatului în libertate198.
2. Computarea duratei măsurilor preventive privative de

libertate199
Scăderea reţinerii şi arestării preventive din durata pedepsei privative

de libertate pronunţate este o măsură necesară, justificată şi echitabilă,
deoarece în lipsa ei, condamnatul ar executa o pedeapsă mai mare decât cea
aplicată de instanţă dacă nu s-ar face această scădere200. Perioada în care o
persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade
din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când
condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat,
pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru
o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. În caz
de concurs de infracţiuni, scăderea se face chiar dacă pentru fapta care a
determinat reţinerea sau arestarea preventivă s-a dispus scoaterea de sub
urmărire ori încetarea urmăririi penale, s-a pronunţat achitarea ori încetarea
procesului penal201. Dacă s-a aplicat pedeapsa amenzii, scăderea se face prin
197
Cod de procedură penală, art. 589.
198
199
Cod penal, art. 72.
200
201
198
înlăturarea, în tot sau în parte, a zilelor-amendă202. Dacă pedeapsa definitivă
este o pedeapsă cu închisoarea la care se adaugă pedeapsa amenzii,
computarea zilelor de reţinere şi arestare preventivă se realizează din
pedeapsa închisorii. În situaţia în care, pe timpul arestării preventive,203
condamnatul este folosit la activităţi lucrative remunerate sau în folosul
locului de deţinere, sau dacă a participat la activităţi de resocializare, unde se
acordă zile considerate ca executate, acestea vor fi deduse din pedeapsa
definitivă ce se execută, la fel ca şi în cazul deducerii zilelor câştigate prin
muncă sau activităţi de resocializare corespunzătoare executării pedepsei în
penitenciar204.
În cazul pedepselor şi măsurilor preventive executate, în afara ţării,
partea din pedeapsă, precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate se
scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele
române205. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi dacă pedeapsa
executată în afara ţării este amenda.
202
203
Conform art. 120, alin. 1 din Legea nr. 254/2013, în cursul judecăţii, arestarea
preventivă se execută în secţiile speciale de arestare preventivă din penitenciare sau în
centrele de arestare preventivă de pe lângă penitenciare, care se organizează şi
funcţionează în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
204
Bucureşti, 2014, p. 447
205
Art. 73, alin. 1, Cod penal.
199
CAPITOLUL X
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Secțiunea I
DISPOZIŢII GENERALE
1. Noţiune şi cadru
Individualizarea pedepsei reprezintă o operaţiune prin care pedeapsa

este adaptată, ţinându-se cont de gravitatea infracţiunii, de periculozitatea
infractorului, pentru a asigura apărarea socială şi pentru a duce la
îndeplinirea scopului pedepsei206. Individualizarea răspunderii penale
urmăreşte să evalueze în mod just gradul de pericol social abstract şi concret
al infracţiunii, evaluează gradul de pericol social pe care îl reprezintă şi
făptuitorul. Individualizarea este necesară pentru stabilirea naturii şi duratei
represiunii necesară pedepsirii făptuitorului, dar şi pentru reeducarea sa. Se
ştie foarte bine că o pedeapsă nepotrivită, în raport de faptă şi făptuitor, nu
corespunde cerinţelor unui adevărat stat de drept, dar nici cerinţelor
educative pe care trebuie să le aibă pedeapsa, ci dimpotrivă îl va înrăi pe
infractor (dacă pedeapsa este prea aspră în raport cu fapta şi persoana sa),
sau îi va crea impresia că societatea este nepăsătoare faţă de activitatea sa
infracţională şi poate să o continue.
Instituţia individualizării pedepsei este reglementată în Codul penal,
în Titlul III, Partea generală, Capitolul V, art. 72-106 intitulat
Individualizarea pedepselor.
2. Forme şi modalităţi de individualizare
În doctrina penală, se face distincţia între individualizarea făcută în

etapa de elaborare a legii, denumită individualizare legală, cea făcută în faza
de aplicare a pedepsei, denumită individualizare judiciară şi cea făcută în
faza de executare a pedepsei, denumită individualizare administrativă.
206
I. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 76; M.
Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 80.
200
Individualizarea legală se face de către legiuitor odată cu elaborarea
legii, prin faptul că acesta menţionează cadrul general al pedepselor, natura
şi limitele lor, prevede o pedeapsă pentru fiecare infracţiune în funcţie de
gradul de pericol social al fiecăreia, arătând totodată şi efectele pe care le pot
avea circumstanţele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale
pedepsei.
Individualizarea judiciară sau judecătorească se efectuează de
instanţa de judecată odată cu aplicarea pedepsei concrete, ţinând cont de
gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului,
împrejurările atenuante sau agravante. Exigenţele impuse de principiul
legalităţii nu se rezumă la cerinţa ca individualizarea pedepsei să se facă în
limitele unui cadru legal. Pe lângă aceasta mai este necesar şi ca
individualizarea judiciară să se realizeze prin folosirea unor mijloace şi pe
baza unor criterii de apreciere ce sunt, de asemenea, determinate de lege.207
Individualizarea administrativă208 se efectuează de organele
administrative în faza de executare a pedepsei. Aceasta nu se rezumă doar la
regimul de executare, ci priveşte şi durata executării ce poate fi modificată la
propunerea organelor administrative.
Conform Codului penal, art. 74, alin. 1, criteriile generale de
individualizare a pedepsei sunt:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi
mijloacele folosite;
Criteriul este unul foarte complex, presupunând un grad ridicat de
generalitate. Pentru existenţa unor infracţiuni sau pentru reţinerea unor
împrejurări agravante, norma de incriminare prevede ca fapta să se fi săvârşit
în anumite condiţii de loc şi timp, condiţii ce trebuie să existe în momentul
săvârşirii infracţiunii. Stabilirea locului unde s-a săvârşit fapta este necesară
pentru a se stabili competenţa teritorială a organelor judiciare pentru
soluţionarea cauzei. Uneori legea condiţionează, fie existenţa infracţiunii, fie
gravitatea acesteia, de locul unde s-a săvârşit fapta [mijloc de transport, în
207
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat. Partea generală,
vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 404.
208
C. Mitrache, Aspecte privind individualizarea administrativă a pedepsei, A.U.B nr.
2/1971, pp. 45-51.
201
cazul unor infracţiuni cum sunt: furtul calificat – art. 229 alin. 1, lit. a), Cod
penal, sau drumurile publice, în cazul conducerii fără permis]. Sunt situaţii în
care fapta nu constituie infracţiune decât dacă este săvârşită într-un anumit
timp, de exemplu, folosirea emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiunilor
militare – art. 437, Cod penal, infracţiunea de genocid săvârşită în timp de
război – art. 437, alin. 2, Cod penal ş.a.
Prezintă de asemenea importanţă, modul de comitere al infracţiunii şi
mijloacele folosite. Ingeniozitatea infractorului, priceperea de care dă dovadă
în săvârşirea faptei penale şi alte asemenea elemente sunt criterii importante
pentru individualizarea pedepsei.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
În cazul unor infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări
de pericol (de exemplu, infracţiunile contra siguranţei statului). Infracţiunile
de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de
pericol abstract. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, infracţiunile
de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de incriminare
a cerinţei ca fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială
ocrotită. În cazul infracţiunii de pericol abstract, nu este necesară dovedirea
existenţei unui pericol, acesta fiind prezumat prin însăşi descrierea faptei în
norma de incriminare.209 Sunt relevante pentru periculozitatea infracţiunii
ansamblul de date concrete care se referă la elementele constitutive ale
infracţiunii, adică obiectul juridic, obiectul material, latura obiectivă şi
subiectivă a infracţiunii.
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii;
În cazul multor infracţiuni, încadrarea juridică ca şi felul şi cuantumul
pedepselor prevăzute de legea penală, sunt determinate, în mod direct, de
prejudiciul adus obiectului material. De exemplu, în cazul infracţiunii de
piraterie – art. 235, alin. 2 și 3, Cod penal, se prevede: cu pedeapsa
prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave aflate în
marea libera sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori
209
Bucureşti, 2014, pp. 453-454.

202
eşuarea acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări
persoanele aflate la bord sau vătămarea corporală a acestora.
Orice infracţiune produce un rezultat vătămător sau numai pericol (de
exemplu, suprimarea vieţii, vătămarea corporală, pierderea proprietăţii sau
detenţiei legale asupra unor bunuri, ştirbirea suveranităţii naţionale, tulburarea
folosinţei locuinţei care determină o stare de tensiune, conducerea fără permis
care determină o nesiguranţă pe drumurile publice ş.a.). Urmarea imediată
este, deci, vătămarea adusă relaţiei sociale protejată de legea penală.
După cum urmarea este înscrisă în norma de incriminare, infracţiunile
sunt clasificate în:
– infracţiuni materiale sau de rezultat – urmarea are caracter material
(de exemplu, suprimarea vieţii unei persoane, omorul – art. 188, Cod penal);
– infracţiuni formale sau de pericol – urmarea constă în starea de
pericol (de exemplu, infracţiunea de relele tratamente aplicate minorului –
art. 197, Cod penal).
În cazul unor infracţiuni norma de incriminare cere:
- producerea unei singure urmări, a unui singur rezultat (de exemplu,
pentru existenţa infracţiunii de omor – art. 188, Cod penal, se cere
suprimarea unei singure vieţi);
- producerea mai multor urmări [de exemplu, pentru infracţiunea de
omor calificat săvârşit în condiţiile art. 189, alin. 1, lit. f), Cod penal, se cere
ca autorul faptei să fi suprimat viaţa a două sau mai multe persoane în
aceeaşi împrejurare. O faptă cu o astfel de urmare se poate săvârşi printr-o
singură acţiune – de exemplu, autorul aruncă o grenadă sau detonează o
încărcătură explozivă şi ucide mai multe persoane, ori din mai multe acţiuni
– de exemplu, autorul trage de mai multe ori cu pistolul asupra mai multor
persoane şi ucide două sau mai multe dintre ele].
În mod corect, s-a arătat în doctrina penală210 că nu trebuie confundată
urmarea periculoasă, ca o componentă a laturii obiective a infracţiunii, cu
consecinţele subsecvente ale infracţiunii.211
210
I. Pascu, V. Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
pp. 140-141.
211
generală, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 11.
203
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
Uneori, săvârşind infracţiunea, autorul a avut în vedere un mobil sau
un scop, care se impun a fi identificate cu ocazia urmăririi penale sau a
judecării cauzei şi reţinute în sarcina făptuitorului, mobilul şi scopul
indicând, de regulă, un spor de pericol social din partea autorului faptei. În
cazul unor infracţiuni, norma de incriminare prevede ca fapta să se fi săvârşit
urmărindu-se de către autor un mobil sau scop. În aceste situaţii organul
judiciar va trebui să stabilească dacă autorul a urmărit mobilul sau scopul
prevăzute de lege, întrucât, în caz contrar, fapta nu constituie infracţiune.
Motivul (mobilul) este acel factor de natură psihică care îl determină
pe autor să comită fapta (de exemplu, ura, gelozia, lăcomia, răzbunarea,
fanatismul, mila ş.a.).
Scopul reprezintă motivaţia subiectivă care îl determină pe făptuitor
să acţioneze (îmbogăţirea fără justă cauză, moştenirea unor bunuri,
neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu pentru a favoriza o persoană,
producerea unui rău ş.a.). De exemplu, în cazul infracţiunii de genocid212,
fapta este săvârşită în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios (…).
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente
penale ale infractorului;
În individualizarea pedepsei, instanţa va ţine cont de antecedentele
penale ale făptuitorului. Natura şi frecvenţa infracţiunilor au şi o importanţă
generală, inclusiv pentru realizarea de statistici şi pentru asigurarea unei
politici penale eficiente.
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
Conduita după săvârşirea infracţiunii reprezintă atitudinea infractorului faţă
de fapta săvârşită, dacă regretă fapta sau nu, atitudinea sa faţă de victimă. De
asemenea, conform criteriului general, prezintă importanţă conduita
infractorului în cursul procesului penal, respectiv dacă îşi recunoaşte fapta
sau nu.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială;
În analiza acestui criteriu trebuie să avem în vedere dispoziţiile
212
204
tratatelor, pactelor şi convenţiilor internaţionale cu privire la drepturile
omului. Astfel, o pedeapsă mai blândă acordată unui infractor, doar pentru că
ar face parte dintr-o anumită clasă socială, folosind criteriul averii, educaţiei
ş.a.m.d., ar putea reprezenta o discriminare nepermisă. Totuşi, fără a
constitui discriminare, acest criteriu general este avut în vedere de instanţă
din motive evidente. Spre exemplu, vârsta prea fragedă poate înlătura
caracterul penal al faptei, o vârstă înaintată poate semnifica un anumit grad
de degenerare a facultăţilor mintale ale infractorului, la fel intoxicaţia cu
anumite substanţe, atunci când este cauzată de un tratament. Situaţia socială
şi familială prezintă de asemenea importanţă, în situaţia în care, de exemplu,
infractorul are în îngrijire minori etc. Nivelul de cultură scăzut, lipsa
educaţiei pot determina dificultăţi în înţelegerea unor aspecte importante în
ceea priveşte comiterea faptei etc.
Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative,
se ţine seama de criteriile prevăzute în alin. 1 şi pentru alegerea uneia dintre
acestea213.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt obligatorii
pentru instanţa de judecată, inclusiv pentru stabilirea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, cât şi în cazul
pedepselor alternative. Atunci când legea prevede criterii speciale (de
exemplu, stabilirea pedepsei în cazul participanţilor – art. 49, Cod penal),
acestea se vor aplica împreună cu criteriile generale, pentru că ambele
categorii de criterii trebuie să fie avute în vedere în acelaşi timp la
individualizarea pedepselor214.
În doctrină215 a fost exprimată opinia că ordinea stabilită de
prevederile art. 74, alin. 1, Cod penal trebuie să fie respectată în procesul de
individualizare a sancţiunii, judecătorul fiind, deci, obligat să le analizeze
separat, în ordinea fixată de legiuitor. Nu aderăm la această opinie, întrucât
aceasta ar presupune, de exemplu, că împrejurările şi modul de comitere a
faptei, precum şi mijloacele folosite [lit. a)] ar fi un criteriu mai important
213
214
215
205
decât cel de la lit. c), respectiv natura şi gravitatea rezultatului produs ori alte
consecinţe ale infracţiunii. Aşadar, ar rezulta că modul de comitere a
infracţiunii prezintă mai multă importanţă decât rezultatul sau consecinţele
acesteia, ceea ce nu ni se pare acceptabil.
Secțiunea a II-a
CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE
ŞI
CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE
1. Noţiuni generale
Circumstanţele sunt stări, situaţii, însuşiri, calităţi care ţin de infractor

sau de infracţiune, care preced, succed, însoţesc activitatea infracţională şi
care micşorează sau măresc gradul de pericol social al infracţiunii, agravând
sau atenuând răspunderea penală. Prin legătura lor cu infracţiunea şi cu
persoana infractorului circumstanţele contribuie la determinarea
periculozităţii infractorului216.
Circumstanţele nu sunt cuprinse în conţinutul de bază (forma simplă)
a infracţiunii, ele alcătuiesc conţinutul circumstanţial al infracţiunii pentru
care sunt prevăzute.
Prevăzând o anumită faptă ca infracţiune, legea are în vedere numai
acele elemente şi cerinţe fără de care nu poate prezenta gradul de pericol
social al unei infracţiuni. Infracţiunile, însă, sunt săvârşite în anumite
împrejurări, într-un anumit context, şi care, fără a caracteriza fapta ca
infracţiune sau persoana făptuitorului ca subiect al infracţiunii217, contribuie
la sporirea gradului de pericol social al faptei sau atenuează din pericolul
standard stabilit de lege.
Rezultă că circumstanţele nu ţin de existenţa însăşi a infracţiunii. Şi
dacă sunt identificate şi dacă nu sunt identificate cu ocazia soluţionării
216
217
generală, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 138.
206
cauzei penale, fapta în forma sa de bază există. Circumstanţele se situează în
afara conţinutului de bază al infracţiunii. Prezenţa circumstanţelor nu
interesează pentru reţinerea infracţiunii ci numai pentru stabilirea gradului
concret de pericol social al faptei sau al făptuitorului, ajutând în acelaşi timp
la individualizarea, dozarea pedepsei pentru ca aceasta să-şi atingă scopul
său maxim (prevenirea săvârşirii de infracţiuni sau de noi infracţiuni).
Circumstanţele au un rol important la individualizarea răspunderii şi a
pedepselor, însă se va ţine seama numai de acelea care atrag o reducere sau
sporire simţitoare a gradului concret de pericol în ansamblul lor, şi nu izolat.
Dacă acelaşi făptuitor săvârşeşte o pluralitate de infracţiuni, considerarea
unor împrejurări ca circumstanţe se va face ţinând cont de fiecare faptă în
parte. În legătură cu aceeaşi infracţiune însă, aceeaşi circumstanţă nu poate
constitui în acelaşi timp şi circumstanţă atenuantă şi agravantă218.
2. Categorii de circumstanţe
Circumstanţele se clasifică astfel:

După obiectul lor, circumstanțele se clasifică în:
a) circumstanţe personale, care sunt acele stări determinate de
persoana infractorului, sunt subiective, în sensul că se răsfrâng numai asupra
persoanei în cauză şi nu şi asupra celorlalţi eventuali participanţi (de
exemplu, calitatea unei persoane care este cunoscută numai unuia dintre
făptuitori);
b) circumstanţe reale, numite şi obiective, care se referă la fapta
săvârşită şi ele se aplică tuturor participanţilor la săvârşirea aceleiaşi fapte,
dacă le-au cunoscut sau le-au prevăzut (spre exemplu, săvârşirea unei
infracţiuni pe timpul nopţii).
După dispoziţiile legale referitoare la ele, circumstanțele se clasifică în:
a) circumstanţe legale, prevăzute expres şi limitativ de către lege (de
exemplu, depăşirea limitei legitimei apărări - circumstanţă atenuantă, sau
săvârşirea infracţiunii prin cruzime - circumstanţă agravantă). Reţinerea lor
de către instanţă, dacă sunt circumstanţe legale atenuante, este obligatorie.
218
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 406.
207
Datorită caracterului lor obligatoriu, unii autori219 le-au denumit
circumstanţe atenuante legale sau obligatorii;
b) circumstanţe judiciare, sunt acele circumstanţe pe care le poate
aplica, facultativ, instanţa în procesul individualizării pedepsei. Legea
menţionează exemplificativ asemenea circumstanţe (conduita bună a
făptuitorului în cursul cercetărilor, recuperarea prejudiciului cauzat ş.a.).
După pericolul social al faptei şi a periculozităţii infractorului,
circumstanțele se clasifică în:
a) circumstanţe agravante, se caracterizează prin faptul că existenţa
lor măreşte pericolul social al faptei sau al făptuitorului şi agravează
răspunderea penală;
b) circumstanţe atenuante, care determină micşorarea gradului de
pericol social al faptei sau al făptuitorului, atenuând răspunderea penală
pentru fapta săvârşită.
3. Circumstanţele atenuante
Circumstanţele atenuante sunt acele stări, situaţii, împrejurări, calităţi,

anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii infracţiunii care au
legătură cu fapta infracţională sau cu făptuitorul şi din care rezultă un pericol
social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infracţiunii.
Prin modul în care sunt reglementate de lege, circumstanţele
atenuante sunt de două feluri:
- circumstanţele atenuante legale. Acestea rezultă din formularea
realizată de lege, respectiv circumstanţele atenuante la art. 75, alin. 1, Cod
penal;
- circumstanţele atenuante juridice. Este cea de-a doua categorie și
rezultă tot din conţinutul reglementării legale, la art. 75, alin. 2, Cod penal.
3.1. Circumstanţe atenuante legale
Conform art. 75, alin. 1, Cod penal, sunt circumstanţe atenuante legale:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
219
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 183.
208
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă
prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o
altă acţiune ilicită gravă;
Circumstanţa atenuantă îşi produce efectul când fapta a fost săvârşită
sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de provocarea
din partea victimei, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă. Pentru existenţa
provocării, este necesar un act provocator, materializat într-o acţiune de
violenţă, o atingere gravă a demnităţii sau altă acţiune ilicită gravă, iar pe de
altă parte, a unei infracţiuni provocate, săvârşite de autor sub stăpânirea unei
puternice tulburări sau emoţii. Săvârşirea faptei este rezultatul direct al
provocării220.
În practica judiciară s-a statuat că nu constituie provocare riposta
celui provocat. Astfel, într-o cauză concretă instanţa nu a acceptat scuza
provocării invocată de tatăl unei fete care, intenţionând s-o despartă pe fiica
sa de un prieten, a luat-o acasă cu forţa de la o nuntă şi în timp ce o loveau în
drum spre casă a intervenit şi prietenul în apărarea fetei. Tatăl, având asupra
sa un cuţit, l-a lovit pe prieten de mai multe ori cu cuţitul, provocându-i
moartea221. Instanţa a reţinut că prietenul fetei nu l-a provocat pe tatăl
acesteia şi tatăl nu era îndreptăţit să riposteze.
Pentru a se putea reţine starea de provocare din partea victimei,
trebuie să fie îndeplinite următoarelor condiţii:
- făptuitorul să se găsească subiectiv sub stare de tulburare, emoţii;
- starea să fie puternică, de natură să influenţeze procesul de formare a
vinovăţiei care însoţeşte reacţia obiectivă a făptuitorului. Tulburarea sau
emoţia pot subzista şi dacă s-a scurs un anumit interval de timp de la
momentul în care atacul provocator s-a manifestat;
- actul de provocare să aibă un caracter ilicit (se poate manifesta sub
forma violenţei fizice, psihice, insultă, calomnie ş.a.);
- actul de provocare poate fi îndreptat împotriva persoanei care
ripostează, dar şi asupra altor persoane care au aptitudinea de a provoca
emoţii pentru făptuitor (de exemplu, rude, vecini, prieteni).
220
N. Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997, pp. 511-512.
221
209
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
Infractorul săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dar prin comiterea faptei a depăşit limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului, fără ca infractorul să se afle
într-o stare de tulburare sau temere generată de atac222.
Pentru a putea fi reţinută această circumstanţă se cer îndeplinite
- făptuitorul să se fi aflat anterior în legitimă apărare;
- să se constate un exces în apărare;
- să existe disproporţie între atac şi apărare. Apărarea exagerată nu
trebuie să fie determinată de starea de tulburare sau de temere a celui care
atacă, pentru că într-o astfel de situaţie cel ce se apără beneficiază de
legitimă apărare (cauză justificativă prevăzută la art. 19, Cod penal).
Aşa cum am mai arătat anterior, potrivit art. 26, alin. 1, Cod penal,
este cauză de neimputabilitate fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza
tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului.
c) depăşirea limitelor stării de necesitate;
Circumstanţa există atunci când, deşi făptuitorul acţionează sub
imperiul stării de necesitate, realizează, în plan subiectiv, că prin modul în
care acţionează, produce urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi
produs dacă nu ar fi intervenit. Cu ocazia cercetării infracţiunii, trebuie să se
dovedească:
- că a existat o stare de necesitate;
- disproporţia dintre răul care s-a produs prin acţiunea întreprinsă şi
răul care s-ar fi produs dacă nu intervenea făptuitorul;
- faptul că disproporţia putea fi conştientizată de către făptuitor.
Aşa cum am mai arătat anterior, potrivit art. 26, alin. 2, Cod penal,
este cauză de neimputabilitate fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul
222

210
comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin
infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul
termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această
circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei;
Repararea prejudiciului presupune atât recunoaşterea faptei de către
infractor, cât şi repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii.
Această circumstanţă nu se aplică, însă, în cazul săvârşirii
următoarelor infracţiuni pe care legiuitorul le enumeră limitativ223:
infracțiunea contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude
comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj
judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni
contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului
datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii
de luptă a forţelor armate, infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de
război, infracţiuni privind frontiera de stat a României, infracţiuni la
legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, infracţiuni de
corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, cele împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiuni privitoare la
nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al
altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind
regimul juridic al precursorilor de droguri, cele privind spălarea banilor,
privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol
siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor,
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist
sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii, cele privind traficul de organe, ţesuturi
sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi
cele la regimul adopţiilor.
Pentru a se reţine circumstanţa analizată este necesară întrunirea
următoarelor condiţii:
- să fie săvârşită o infracţiune prin care s-a cauzat un prejudiciu
223
Cod penal, art. 75, alin. 1, lit. d).
211
material, alta decât infracţiunile enumerate de lege la art. 75, alin. 1;
- prejudiciul material produs să fie acoperit integral, în cursul
urmăririi penale sau judecăţii, până la primul termen de judecată;
- infractorul să nu mai fi beneficiat de această circumstanţă, într-un
interval de timp de 5 ani anterior comiterii faptei penale.
3.2. Circumstanţe atenuante judiciare
Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, care operează de

drept, circumstanţele atenuante judiciare sunt lăsate la aprecierea instanţei,
care va ţine cont, în funcţie de specificul fiecărui caz, de atitudinea
infractorului atât în timpul comiterii faptei, cât şi de comportamentul său
ulterior. Instanţa nu este obligată să reţină circumstanţele judiciare
Conform art. 75, alin. 2, Cod penal, pot fi circumstanţe atenuante
judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii;
Circumstanţa poate fi reţinută de instanţă dacă infractorul, după
comiterea faptei, depune eforturi pentru a înlătura sau a diminua consecinţele
infracţiunii. Circumstanţa nu se referă la situaţia împiedicării rezultatului şi
desistării, care este o cauză de nepedepsire224. Aceasta întrucât in cazul
circumstanţei pe care o analizăm, rezultatul infracţiunii s-a produs deja,
nemaiputând fi vorba despre împiedicare sa.
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea
infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Circumstanţa are un grad foarte ridicat de generalitate, instanţa având
posibilitatea să reţină o gamă foarte variată de comportamente şi atitudini
umane. Dacă atingerea adusă unei valori sociale este minimă, iar infractorul
nu a mai comis infracţiuni şi nici nu dă semne că ar mai dori să comită, se va
putea reţine circumstanţa analizată.
224
Conform art. 34 alin. 1 Cod penal, nu se pedepseşte autorul care, înainte de
descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia,
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea
infracţiunii.
212
3.3. Efectele circumstanţelor atenuante
Efectele circumstanțelor atenuante sunt stipulate în textul art. 76 din

Codul penal, care prevede:
(1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o
treime.
(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în
cazul reţinerii circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la
10 la 20 de ani.
(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată,
indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.
4. Circumstanţele agravante
4.1. Analiza circumstanţelor agravante
Circumstanţele agravante legale sunt împrejurări prevăzute în mod

expres şi limitativ de Codul penal, care sporesc gradul de pericol social şi
relevă necesitatea stabilirii unei pedepse mai aspre.
Circumstanţele agravante se împart în două categorii:
- circumstanţe legale generale225 (sunt prevăzute în partea generală a
Codului penal);
- circumstanţe agravante legale speciale (prevăzute în legi speciale).
Unele împrejurări ce stau la baza circumstanţelor prevăzute în art. 77,
Cod penal, dar şi altele, pot fi menţionate în norme penale speciale. Ele sunt
considerate circumstanţe agravante legale speciale. Conţinutul infracţiunii
este stabilit în norma care încriminează fapta în forma ei tipică.
Conform art. 77, constituie circumstanţe agravante următoarele
împrejurări:
a) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună
Săvârşirea faptei în asemenea împrejurări denotă un grad de pericol
225
În Codul penal în vigoare, legiuitorul nu a mai reţinut şi circumstanţele atenuante
judiciare, aşa cum o făcea în Codul penal anterior.
213
social sporit al faptei.
Nu se va reţine circumstanţă agravantă când pentru existenţa
infracţiunii se cere pluralitate de infractori (de exemplu, infracţiunea de
încăierare226, de constituire a unui grup infracţional organizat227) sau atunci
când este prevăzută o circumstanţă agravantă specială (de exemplu, în cazul
infracţiunii de viol săvârşit de mai multe persoane împreună). Justificarea
neaplicării circumstanţei agravante în astfel de situaţii se explică prin faptul
că, altfel, ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie un element al
conţinutului infracţiunii sau un element circumstanţial de agravare a
infracţiunii şi, totodată, o circumstanţă agravantă, ceea ce ar fi de
neconceput228.
Cooperarea poate fi rezultatul unui concurs realizat înainte sau în
timpul săvârşirii faptei. Circumstanţa operează şi atunci când numai unul
dintre participanţi a fost trimis în judecată deoarece, pentru ceilalţi, a operat
împăcarea părţilor sau decesul lor.
Legiuitorul prevede cerinţa ca fapta să fie săvârşită împreună de
făptuitori. Aceasta presupune, prin urmare, o conlucrare a acţiunii şi voinţei
făptuitorilor. Considerăm că circumstanţa se poate reţine în situaţiile în care
fapta este săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie, dar şi în cazul participaţiei
improprii. Legiuitorul se referă la săvârşirea faptei, iar nu la săvârşirea
infracţiunii. Prin urmare, circumstanţa se poate reţine chiar şi în cazul în care
pentru unul dintre participanţi intervine o cauză de neimputabilitate, de
exemplu, iresponsabilitatea.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o
circumstanţă reală care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
b) Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la
tratamente degradante
Cruzimea implică suferinţe, ferocitate, trezeşte un sentiment de
oroare, groază, atât pentru victimă, cât şi faţă de cei care află despre
săvârşirea infracţiunii. Nu are relevanţă dacă victima era conştientă sau
226
Art. 198, Cod penal.
227
228
214
inconştientă în momentul în care a suferit cruzimea şi nu se cere ca actele de
cruzime, prin ele însele, să fi pricinuit moartea sau un alt rezultat (de
exemplu, vătămare corporală). Conform jurisprudenţei europene în domeniu,
linia de separaţie dintre tortură şi tratamente inumane sau degradante
depinde de intensitatea suferinţei, de cruzimea faptei, care pot varia în
funcţie de factori precum vârsta, sexul sau starea de sănătate a victimei229.
Săvârşirea anumitor infracţiuni (de exemplu, omorul) presupune o anumită
cruzime a făptuitorului. Ceea ce se sancţionează mai aspru, prin circumstanţa
pe care o analizăm, este cruzimea exagerată, care nu este necesară pentru
comiterea faptei. Încadrând fapta săvârşită în prevederile art.189, alin. 1, lit.
h), nu vom mai putea reţine şi circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei prin
cruzime [art. 77, lit. b), Cod penal]. Astfel, s-a decis în practica judiciară că
în 3 februarie 1999, inculpatul P.S. a aruncat asupra lui O.C. conţinutul unei
sticle cu spirt, după care i-a dat foc folosind bricheta. Fapta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, săvârşită prin
cruzimi, art. 188, raportat la art. 189, alin. 1, lit. h), Cod penal. Atât forma de
agravare înscrisă în art. 189, alin. 1, lit. h), Cod penal, cât şi circumstanţa
agravantă, prevăzută de art. 77, lit. b), Cod penal au acelaşi conţinut; aceasta
înseamnă că nu pot fi reţinute în mod concomitent, deoarece ar însemna ca
infracţiunea să suporte două agravări pentru cauze230 identice, cu consecinţa
agravării de două ori a pedepsei pentru acelaşi temei, ceea ce nu este
admisibil.
Şi cu privire la tratamentele degradante reţinem că există infracţiuni
care prin săvârşirea lor, aduc în mod inevitabil şi prejudicii demnităţii
persoanei (violul, ultrajul, mărturia mincinoasă, supunerea la rele tratamente,
tortura). Similar cu explicaţiile oferite mai sus, nu se va putea reţine
circumstanţa atunci când infracţiunea ce se reţine în sarcina făptuitorului va
fi, de exemplu, infracţiunea de rele tratamente sau tortura.
Săvârşind infracţiunea prin tratamente degradante, făptuitorul doreşte
şi să umilească victima. Circumstanţa agravantă analizată are caracter real,
răsfrângându-se asupra tuturor participanţilor.
229
C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976.
230
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 317/1981, în Revista Română de Drept,
1982, p. 122.
215
c) Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună
în pericol alte persoane ori bunuri
Agravanta constă în starea de pericol pe care natura, metodele şi
mijloacele folosite o produc, fiind o sursă suplimentară de pericol, prin
folosirea de metode şi mijloace care produc pericol public pentru un număr
nelimitat de persoane (de exemplu, săvârşirea faptei prin explozie,
incendiere, utilizând substanţe otrăvitoare ş.a.). Nu este necesar, pentru
reţinerea agravantei, ca prin săvârşirea faptei să se producă efectiv rezultate
mai periculoase, ci doar să existe posibilitatea producerii unor astfel de
rezultate.
O astfel de agravantă constituie, uneori, o circumstanţă specială,
situaţie în care nu se va mai putea reţine şi circumstanţa agravantă generală
pe care o analizăm.
Circumstanţa are un caracter real şi se răsfrânge asupra tuturor
participanţilor.
d) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a
fost comisă împreună cu un minor
Este o agravantă pentru primul făptuitor, deoarece acesta a atras un
minor la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. De remarcat că
circumstanţa operează şi în cazul în care minorul l-a atras pe major la
săvârşirea infracţiunii.
Nu are relevanţă faptul că minorul răspunde sau nu din punct de
vedere penal şi nu prezintă interes aportul pe care minorul l-a adus la
săvârşirea faptei. În caz de eroare asupra vârstei minorului, majorului nu i se
va putea reţine această circumstanţă (la momentul săvârşirii faptei, majorul
trebuie să aibă cunoştinţă despre minoritatea celuilalt făptuitor). Agravanta
îşi găseşte aplicarea atât în cazul pluralităţii ocazionale, cât şi în cazul unei
pluralităţi naturale sau constituite. De asemenea, nu are importanţă dacă este
vorba despre participaţie proprie sau improprie. În situaţia în care, de
exemplu, făptuitorul major comite fapta împreună cu doi minori, se va putea
reţine cumulativ şi circumstanţa agravantă prevăzută la litera a).
e) Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate
a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau
altor cauze
216
Este în stare de neputinţă de a se apăra persoana care se află într-o
stare de neputinţă fizică sau psihică, care o împiedică să reacţioneze, să se
opună în mod corespunzător acţiunii făptuitorului (se pot afla într-o astfel de
situaţie persoanele aflate la o vârstă fragedă sau la o vârstă înaintată,
persoanele care suferă de boli grave, persoana aflată în stare avansată de
ebrietate, persoanele care dorm, femei gravide în ultima perioadă de sarcină,
persoanele drogate, persoane cu infirmităţi ş.a.). Pentru existenţa infracţiunii
victima trebuie să se afle în neputinţă de a se apăra în momentul săvârşirii
infracţiunii.
Pentru a se putea reţine împrejurarea analizată se impune ca
făptuitorul să cunoască faptul că victima se află în stare de neputinţă de a se
apăra. Se mai cere ca făptuitorul să profite de starea în care se află victima.
În cazul participaţiei penale, circumstanţa analizată are un caracter real,
efectul său se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor, dacă au cunoscut-o
în momentul săvârşirii faptei.
Sancţiunea prevăzută de lege este mai aspră dacă fapta s-a săvârşit în
condiţiile circumstanţei pe care o analizăm, întrucât autorul dovedeşte un
pericol social sporit prin faptul că profită de neputinţa victimei de a se apăra,
cunoscând astfel că va avea mai multe şanse pentru a săvârşi fapta.
S-a reţinut o asemenea stare în cazul în care inculpatul care a intrat în
camera unde, în mod obişnuit, se odihnea victima şi prefăcându-se că citeşte
o carte, a aşteptat ca victima să adoarmă. După o oră, când victima dormea,
inculpatul a ucis-o, profitând de această împrejurare231.
Vârsta înaintată a victimei şi faptul că aceasta suferea de mai multe
boli nu pot duce însă, prin ele însele, şi în mod absolut, la concluzia că
aceasta se află în neputinţă de a se apăra, de vreme ce la data uciderii sale
ducea o viaţă activă, normală, desfăşurând diverse activităţi232.
Se va reţine circumstanţa şi în situaţia în care neputinţa victimei de a
se apăra a fost cauzată de o acţiune a făptuitorului.
f) Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool
sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii
231
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 280/1974, în Colecţia de Decizii din 1974, p. 377.
232
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 881/02.04.1992, în Revista Dreptul, nr.
3/1993, p. 90.
217
infracţiunii
Infractorul îşi provoacă cu premeditare această stare pentru a putea
săvârşi infracţiunea, pentru a căpăta curaj. Intoxicaţia poate fi completă sau
incompletă. Intoxicaţi cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive233
constituie circumstanţă agravantă, întrucât învederează şi premeditarea, ceea
ce dovedeşte că actul săvârşit nu este accidental.
Intoxicaţia voluntară constituie o circumstanţă personală.
g) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de
situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de
urgenţă
Următoarele situaţii pot fi considerate calamitate: inundaţii, incendii
de mari proporţii, cutremure, accidente nucleare, catastrofe feroviare,
aeriene, maritime, când bunurile au rămas fără pază iar persoanele fără
apărare. În astfel de cazuri, organele de stat sunt chemate să asigure ordinea
la locul producerii calamităţii, fiind slăbită preocuparea pentru protejarea
persoanelor şi a bunurilor, fapt de care profită autorul infracţiunii. Se cere ca
acesta să cunoască despre existenţa calamităţii, adică să acţioneze cu mai
puţină temere.
Instanţa poate reţine şi alte împrejurări care imprimă infracţiunii un
pericol mai mare (de exemplu, autorul aplică victimei mai multe lovituri cu
cuţitul, chiar şi după ce acesta s-a prăbuşit).
Starea de asediu si starea de urgenta sunt măsuri excepţionale care
se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa
apărării ţării şi siguranţei naţionale sau a democraţiei constituţionale ori
pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre. Starea de
asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic
şi social, care se instituie în anumite zone sau pe întreg teritoriu ţării, în
scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării, în situaţia iminenţei unei acţiuni
sau inacţiuni îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii
statului sau integrităţii teritoriale.234
Starea de urgenţa reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic,
233
Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea
Ministerului Sănătăţii, art. 241 din Legea nr. 187/2012.
234
Art. 1 și 2 din O.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999 (modificată prin Legea nr. 453/2004).
218
economic, social şi de ordine publică, instituită în întreaga ţară sau în
anumite zone ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, în următoarele
situaţii:
a) existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau
democraţiei constituţionale, ceea ce face necesară apărarea instituţiilor
statului de drept şi menţinerea sau restabilirea stării de legalitate;
b) iminenţa producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face
necesară prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora235.
Astfel de situaţii cu caracter deosebit fac ca fapta să fie mai gravă şi
determină reţinerea circumstanţei. Pentru a se putea reţine însă împrejurarea
mai gravă, este necesar ca făptuitorul să profite efectiv de situaţia cu caracter
deosebit. Circumstanţa analizată are caracter real şi se răsfrânge asupra
tuturor participanţilor.
h) Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de
făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte
Circumstanţa nu se va putea reţine separat în situaţia în care face parte
din conţinutul constitutiv al unei infracţiuni (când este circumstanţă
specială), de exemplu în cazul infracţiunii de abuz de serviciu, art. 297, alin.
2, Cod penal,.
Nediscriminarea persoanelor este consacrată la nivel internaţional,
european şi constituţional. Circumstanţa analizată este o circumstanţă
personală.
4.2. Efectele circumstanţelor agravante
Existenţa circumstanţelor agravante determină un surplus de pedeapsă

datorită surplusului de pericol social pe care-l reprezintă fapta săvârşită ori
făptuitorul. Legiuitorul a prevăzut că pedeapsa suplimentară este lăsată la
aprecierea instanţei deşi, aşa cum am apreciat mai sus, se impune ca
surplusul de pedeapsă să fie obligatoriu pentru a se crea o simetrie între
235
Art. 2 din O.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999.
219
efectele produse de circumstanţele atenuante şi cele produse de
circumstanţele agravante. Numai în felul acesta pedeapsa penală poate să-şi
atingă scopul său preventiv şi nu de încurajare pentru anumiţi infractori.
În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica o
pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător,
în cazul închisorii, se poate adăuga un spor de până la 2 ani, care nu poate
depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor
de cel mult o treime din maximul special236.
Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată,
indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute237.
Dacă o împrejurare unică realizează conţinutul atât al unei
circumstanţe agravante generale, cât şi a unora speciale, cum ar fi, spre
exemplu, cruzimea, se aplică norma legală care prevede circumstanţa
specială, fără ca circumstanţa generală să mai fie reţinută ca temei al unei
eventuale agravări a răspunderii penale. Conflictul între norma generală şi
cea specială se rezolvă în favoarea celei speciale, fără a se putea spori din
nou pedeapsa şi pentru circumstanţa agravantă generală.
Secţiunea a III-a
CONCURSUL ÎNTRE CAUZE DE ATENUARE SAU DE AGRAVARE
Conform art. 79, alin. 1, Cod penal, când în cazul aceleiaşi infracţiuni
sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea
pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine. Aşadar, pedeapsa se stabileşte ţinând seama în primul rând,
de dispoziţiile cu privire la tentativă. Conform art. 33, alin. 2, Cod penal,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea
consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar
orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10
236
237
220
la 20 de ani. În al doilea rând, limita de pedeapsă este redusă cu o treime,
conform art. 76, Cod penal, indiferent de numărul cauzelor de atenuare
reţinute. În al treilea rând, la limita de pedeapsă ce a fost redusă se aplică
reducerea conform cauzei speciale de reducere a pedepsei.
În situaţia în care sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au
ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune
continuată, concurs sau recidivă238.
Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe
cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a
pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită se reduc conform alin. 1, după care limitele de pedeapsă rezultate
se majorează conform alin. 2239.
Secţiunea a IV-a
RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI
1. Noţiune
Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei nu are corespondent în

Codul penal anterior. Renunţarea la aplicarea pedepsei este o măsură
alternativă la pedepsele privative de libertate, ce presupune ca o persoană
care a săvârşit o infracţiune să nu mai fie expusă la nocivitatea mediului
penitenciar, pentru a nu fi influenţată în conduita viitoare de experienţa
infracţională a altor infractori sau să poată să continue să trăiască în condiţii
de libertate, la fel ca şi până în momentul condamnării240. Coroborând
prevederile art. 80, Cod penal, rezultă că renunţarea la aplicarea pedepsei
este totuşi o măsură excepţională, de aplicare limitată, care presupune că
instanţa hotărăşte că deşi a fost săvârşită o infracţiune şi nu intervin cauze
justificative sau de neimputabilitate, aplicarea pedepsei nu ar duce la
238
239
240
221
reeducarea infractorului sau la repararea răului făcut ci din contră, ar avea
consecinţe grave asupra făptuitorului care nu a mai comis o infracţiune până
la acea dată.
2. Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei241
Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt

întrunite următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere
natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi
împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
Conform art. 80, alin. 2, lit. d), Cod penal, pentru a se aplica
renunţarea la pedeapsă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită nu poate fi mai mare de 5 ani. Chiar înainte ca această limită, iniţial
de 3 ani, să fie majorată la 5 ani prin lege242, în doctrină243 s-a arătat, pe bună
dreptate credem, că limita maximă este prea ridicată, deoarece există multe
infracţiuni sancţionate cu această pedeapsă, care prezintă o gravitate sporită,
în raport cu care nu ar trebui să opereze instituţia pe care o analizăm. Este
adevărat că noţiunea de pedeapsă a suferit modificări dramatice de-a lungul
timpului, punându-se astăzi, aşa cum este şi firesc, mai degrabă accentul pe
reeducarea infractorului, iar nu pe cauzarea de suferinţe. Totuşi, posibilitatea
(este adevărat în situaţii limitate) judecătorului de a renunţa la aplicarea
pedepsei, în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa maximă este de 5 ani,
este o opţiune care poate pune în pericol politica penală şi tragerea la
răspundere a infractorilor. Condiţiile aspre din penitenciare nu ar trebui să
conducă la un Cod penal care nu mai pedepseşte infractorii, ci la
îmbunătăţirea condiţiilor respective.
În stabilirea gravităţii infracţiunii, pentru renunţarea la aplicarea
pedepsei, se va ţine cont şi de aspecte la care ne-am mai referit anterior, cum
sunt întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările
241
Art. 80, Cod penal.
242
Art. 245, pct. 6 din Legea nr. 187/2012.
243
222
în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit, toate elemente deosebit de
importante şi care descriu pericolul infractorului, atitudinea sa faţă de faptă,
predispoziţia acestuia pentru săvârşirea de noi fapte penale sau din contră,
săvârşirea unei infracţiuni ca incident izolat şi nerepetabil.
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din
cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat
pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal anterior, nu constituie
impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei pentru o
infracţiune comisă ulterior condamnării definitive244.
Conform art. 80, alin. 2, Cod penal, nu se poate dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare245, cu excepţia
cazurilor prevăzute în art. 42, lit. a) şi b) (faptele care nu mai sunt prevăzute
de legea penală şi infracţiunile amnistiate) sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea
pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este
judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a
încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea mai mare de 5 ani.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se
poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite
244
Art. 9 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal.
245
Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80, alin. 2, lit. a) se referă şi la hotărârile
prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de
cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a
acestei măsuri (art. 239 din Legea nr. 187/2012).
223
condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2 ale art. 80, Cod penal.
Din studiul textului de lege observăm că instanţa, chiar atunci când
sunt îndeplinite condiţiile enumerate de Codul penal, nu are obligaţia de a
pronunţa renunţarea la aplicarea pedepsei şi nici motivarea refuzului.
Aceasta întrucât renunţarea la aplicarea pedepsei nu este un drept recunoscut
făptuitorului, ci o facultate recunoscută instanţei, dacă sunt întrunite
cumulative condiţiile prevăzute de lege.
3. Avertismentul
Şi avertismentul este o instituţie nouă în dreptul penal, în legătură cu

instituţia renunţării la aplicarea pedepsei. Când dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment246.
Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au
determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului
asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va
mai comite infracţiuni. Avertismentul este o obligaţie pentru instanţa de
judecată. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu şi-ar putea îndeplini menirea,
dacă făptuitorul nu înţelege motivele ce au determinat această măsură
excepţională, dată în favoarea sa, dacă nu înţelege să îşi modifice
comportamentul viitor.
4. Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei
Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu

este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge
din infracţiunea săvârşită247. Făptuitorul îşi reia viaţa obişnuită, fără a suferi
niciuna dintre decăderile, interdicţiile sau incapacităţile ce decurg din
pedeapsă. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu va produce însă efecte asupra
executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
În situaţia în care, în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s-a dispus renunţare la aplicarea pedepsei se descoperă că
246
247
224
persoana faţă de către s-a luat această măsură săvârşise anterior o altă
infracţiune pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui
termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa
pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei,
aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară (art. 81, alin. 2, Cod penal).
Secţiunea a V-a
AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI
1. Noţiune şi condiţii
Instituţia este nouă în reglementarea penală românească. Amânarea

aplicării pedepsei constă în facultatea instanţei de a stabili un termen de
supraveghere de 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este de cel mult 7 ani şi dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul
concursului de infracţiuni este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani,
pentru infractorul care nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii şi care şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii. În raport de persoana infractorului, de conduita avută
anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru
înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a
unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale
pentru o perioadă determinată248. Conform art. 83, alin. 4, Cod penal,
instanţa este obligată să prezinte motivele care au determinat amânarea
aplicării pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare
şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va
respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe
durata termenului de supraveghere.
Constituie, aşadar, condiţii pentru amânarea pedepsei:
- pedeapsa stabilită în concret făptuitorului, chiar şi în caz de concurs
de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 2 ani sau amenda, iar pedeapsa
248
Art. 83, alin. 1, lit. d), Cod penal.
225
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de maxim 7 ani;
- infractorul nu a mai fost condamnat anterior (cu excepţia faptelor
care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunilor amnistiate, sau
pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare);
- infractorul este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul
comunităţii;
- conduita anterioară, eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii şi capacitatea de îndreptare a
infractorului recomandă amânarea executării pedepsei.
2. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile infractorului249
Conform legii, constituie măsuri de supraveghere:

a) prezentarea la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) primirea vizitelor consilierului de probaţiune;
c) anunţul prealabil cu privire la schimbarea locuinţei şi deplasările ce
depăşesc 5 zile;
d) comunicarea schimbării locului de muncă;
e)comunicarea informaţiilor şi documentelor de natură să permit
controlul mijloacelor de existenţă.
Instanţa are facultatea de a impune una sau mai multe din următoarele
obligaţii, infractorului faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o
perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă,
afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta
această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a
pedepselor;
Instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către
serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare
existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din
comunitate.
249
Art. 85, Cod penal.
226
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu
instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de
arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. 2, lit. e)-g), instanţa
individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de
împrejurările cauzei.
Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea
termenului de supraveghere.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive
care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea
condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea
obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate
şanse sporite de îndreptare. Instanţa dispune încetarea executării unora dintre
obligaţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora
nu mai este necesară250.
3. Revocarea amânării aplicării pedepsei
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana

supravegheată, cu rea-credinţă, nu respect măsurile de supraveghere sau nu
250
Art. 87, Cod penal.
227
execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi
executarea pedepsei251.
Similar, în situaţia în care persoana supravegheată nu îndeplineşte
obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când persoana s-a aflat
în imposibilitatea de a le îndeplini. Dacă după amânarea aplicării pedepsei
persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie
depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat
o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea
şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a
revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform
dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni252.
Amânarea pedepsei poate fi menţinută de instanţă dacă infracţiunea
ulterioară a fost săvârşită din culpă.
4. Anularea amânării aplicării pedepsei
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că

persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se
anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară253.
5. Efectele amânării aplicării pedepsei254
Ca urmare a amânării, persoanei faţă de care s-a dispus această

măsură, nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi,
interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă
nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de
supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză
251
Art. 88, Cod penal.
252
253
254
Art. 90, Cod penal.
228
de anulare. Amânarea aplicării pedepsei nu va produce însă efecte asupra
executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Secţiunea a VI-a
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE
1. Noţiune
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o măsură de

individualizare judiciară a pedepsei închisorii, din punct de vedere al
executării acesteia, care dă instanţei de judecată posibilitatea ca, prin
hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de
libertate, a pedepsei închisorii aplicată condamnatului.
Pedeapsa închisorii se consideră executată la expirarea termenului de
supraveghere, dacă pe durata acestuia condamnatul lăsat în libertate ca efect
al suspendării a respectat măsurile de supraveghere, a executat obligaţiile şi
nu a săvârşit o nouă infracţiune. Observăm unele deosebiri între această
instituţie şi renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei.
Astfel, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei instanţa nu aplică o pedeapsă,
în cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa stabileşte o pedeapsă, dar nu o
aplică, iar în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere
instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa, ceea ce se suspendă fiind numai
executarea pedepsei stabilite255.
2. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Conform art. 91, alin. 1, Cod penal, instanţa poate dispune

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite
următoarele condiţii pozitive:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este
închisoarea de cel mult 3 ani, chiar dacă limitele maxime ale pedepsei sunt
mai mari (este vorba despre pedeapsa aplicată efectiv);
255

229
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 (faptele care nu
mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile amnistiate, infracţiunile
săvârşite din culpă) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii;
Condiţia presupune cerinţa ca infractorul să îşi exprime acordul de a
desfăşura o muncă neremunerată. Instanţa nu îl poate obliga la desfăşurarea
unei activităţi neremunerate şi prin urmare nu poate suspenda executarea
pedepsei în lipsa unui astfel de acord exprimat în prealabil.
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar
fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă
este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
În situaţia în care pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa
amenzii (în cazul infracţiunilor prin care se urmăreşte obţinerea unui folos
patrimonial), amenda sub forma zilelor amendă transformate într-o sumă de
bani corespunzătoare, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei
închisorii a fost suspendată sub supraveghere256.
Alin. 3 al articolului analizat prevede următoarele condiţii negative, a
căror împlinire duce la imposibilitatea dispunerii suspendării executării:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a
fost revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a
încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Suspendarea executării ar fi lipsită de efecte şi nu ar fi posibilă
îndreptarea infractorului dacă acesta nu ar fi conştient de fapta săvârşită şi nu
ar manifesta dorinţa de îndreptare, de a nu repeta fapta incriminată sau de a
256
230
nu comite alte fapte penale în viitor. De aceea, este necesară atenţionarea
condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de
supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere257, atenţionare ce constituie o obligaţie pentru instanţă. Este
obligatorie şi prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea,
precum şi a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei.
3. Termenul de supraveghere
Conform art. 92 alin. 1, Cod penal, durata suspendării executării

pedepsei sub supraveghere, care constituie termen de supraveghere pentru
condamnat, este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi mai mică decât
durata pedepsei aplicate. Termenul de supraveghere se calculează de la data
când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere a rămas definitivă. Termenul de supraveghere se calculează pe
zile pline, ziua în care începe să curgă şi ziua în care se împlineşte socotindu-
se în durata termenului de supraveghere. Pe durata termenului de
supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să
execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă. În cadrul
acestui termen i se acordă sprijin celui supravegheat pentru îndeplinirea
măsurilor şi obligaţiilor impuse, se verifică îndeplinirea integral a obligaţiilor
civile, în aşa fel încât la expirarea acestuia pedeapsa să fie considerată
executată258.
4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului
Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să

respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune259, la datele fixate de
257
258
259
Direcţia Naţională de Probaţiune este o structură cu personalitate juridică, în cadrul
Ministerului Justiţiei. Conform art. 17 din Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea
231
acesta;
Serviciul de probaţiune capătă un rol foarte important, conform
Codului penal, consilierii de probaţiune având atribuţii cu privire la:260
evaluarea inculpaţilor, a minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative,
respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau la solicitarea organelor
judiciare, potrivit legii; sprijinirea instanţei de judecată în procesul de
şi funcţionarea sistemului de probaţiune, Direcţia are următoarele atribuţii: a) stabileşte

direcţiile strategice de acţiune în domeniul probaţiunii în vederea implementării strategiei
justiţiei ca serviciu public; b) stabileşte concepţia şi coordonează, evaluează şi monitorizează,
la nivel naţional, Strategia naţională de reabilitare a persoanelor faţă de care s-au dispus
sancţiuni şi măsuri comunitare, aplicată în sistemul de probaţiune, inclusiv de către instituţiile
cu atribuţii în domeniu; c) organizează şi coordonează procesul de executare a pedepselor şi
măsurilor neprivative de libertate specifice domeniului probaţiunii; d) elaborează Standardele
minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din comunitate şi normele metodologice
pentru avizarea şi acreditarea programelor de lucru cu persoanele supravegheate; e)
organizează şi coordonează activitatea structurilor teritoriale; f) coordonează gestionarea
resurselor umane ale sistemului de probaţiune; g) organizează pregătirea profesională a
personalului din sistemul de probaţiune şi cursuri de pregătire pentru persoane din cadrul
instituţiilor implicate în activitatea de probaţiune; h) elaborează proiectul de buget anual al
Direcţiei şi al structurilor teritoriale, pe care îl supune spre aprobare ministrului justiţiei, şi
asigură execuţia bugetară în condiţiile legii; i) administrează patrimoniul sistemului de
probaţiune, organizează şi coordonează alocarea, mişcarea, evidenţa şi controlul cheltuielilor
materiale şi de investiţii, ale mijloacelor şi echipamentelor din dotare; j) elaborează, în
colaborare cu direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei, proiectele de acte normative
privind organizarea şi activitatea sistemului de probaţiune; k) realizează evaluarea şi controlul
activităţii derulate în structurile teritoriale de probaţiune, prin intermediul inspectorilor de
probaţiune; l) realizează evaluarea profesională a personalului din cadrul sistemului de
probaţiune, în condiţiile stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de
probaţiune; m) coordonează elaborarea standardelor de performanţă, a metodologiilor şi
instrumentelor de lucru, în scopul uniformizării şi îmbunătăţirii activităţii de probaţiune; n)
coordonează elaborarea şi implementarea strategiei de comunicare şi relaţii publice a
sistemului de probaţiune, în scopul promovării rolului sistemului de probaţiune; o)
coordonează cooperarea internaţională în domeniu; p) reprezintă în faţa instanţelor
judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie interesele Direcţiei şi ale structurilor teritoriale; q)
coordonează activitatea de colectare şi prelucrare a datelor statistice specifice domeniului
probaţiunii şi gestionează sistemele informatice aferente; r) realizează studii, analize şi cercetări
care să contribuie la fundamentarea politicii penale în domeniu, la elaborarea strategiilor de
lucru şi la îmbunătăţirea practicii; s) elaborează şi difuzează ghiduri practice sau alte materiale
în domeniu, întocmind propriile materiale în acest sens, având în vedere practica organelor
judiciare; ş) promovează rolul sistemului de probaţiune, al activităţilor desfăşurate de către
personalul din sistemul de probaţiune, inclusiv prin mijloace de informare în masă; t) alte
atribuţii prevăzute de lege în domeniul de activitate a sistemului de probaţiune.
260
Art. 32 din Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea
sistemului de probaţiune, publicată în M. O. al României, partea I, nr. 512 din 14 august
2013.
232
individualizare a pedepselor şi măsurilor educative; coordonarea procesului
de supraveghere a respectării măsurilor şi executării obligaţiilor stabilite în
sarcina persoanelor supravegheate faţă de care instanţa a dispus amânarea
aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
liberarea condiţionată; coordonarea procesului de supraveghere a respectării
uneia dintre următoarele măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de
formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână,
asistarea zilnică; coordonarea executării pedepsei amenzii prin prestarea unei
munci neremunerate în folosul comunităţii; derularea de activităţi specifice
în legătură cu persoanele private de libertate.
Evaluarea persoanelor aflate în supravegherea serviciului de
probaţiune se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a
judecătorului delegat cu executarea sau, după caz, la iniţiativa consilierului
de probaţiune manager de caz, în următoarele situaţii261:
- dacă, pe durata termenului de supraveghere, au intervenit motive
care justifică fie modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii,
sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare existente, fie încetarea
executării unora dintre obligaţii;
- dacă, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată
nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite,
obligaţiile care îi revin.
Conform art. 94, alin. 4, Cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
- au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse
de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;
- persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin;
- persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere. Dacă, până la expirarea acestui termen, condamnatul nu a
respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul
de probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă
suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de
261
Art. 43 din Legea nr. 252/2013.
233
procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la
expirarea termenului de supraveghere262.
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare
care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
Instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai multe
dintre următoarele obligaţii (pe care acesta trebuie să le îndeplinească
integral, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere):
profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Instanţa poate dispune modificarea sau încetarea unora dintre
obligaţiile prevăzute mai sus, în funcţie de specificul fiecărei situaţii.
Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi
120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, nu poate presta această muncă263.
5. Revocarea, anularea şi efectele suspendării executării pedepsei

sub supraveghere
Nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau

neexecutarea obligaţiilor impuse poate duce la revocarea suspendării
262
Art. 583, alin. 2, Cod de procedură penală.
263
Art. 93, alin.4, Cod penal.
234
executării de către instanţă, care va dispune executarea pedepsei264.
În situaţia în care, pe parcursul termenului de supraveghere, se
descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care
i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen,
suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la
concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară265.
Ca urmare a suspendării executării pedepsei până la împlinirea
termenului, pedeapsa se consideră executată266.
Secţiunea a VII-a
LIBERAREA CONDIŢIONATĂ
1. Noţiune
Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a persoanei

condamnate din locul de deţinere, înainte de executarea în întregime a
pedepsei cu închisoarea la care a fost condamnat267, dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege. Practica a dovedit că în multe cazuri funcţia
educativă a pedepsei se poate realiza şi prin punerea în libertate, înainte de
executarea în întregime a pedepsei închisorii. De altfel, aceasta este practica
executării pedepsei în majoritatea statelor lumii. Încrederea acordată
condamnaţilor de a fi eliberaţi înainte de a fi executat în întregime pedeapsa
şi faptul că ştiu că în cazul săvârşirii altor infracţiuni în termenul ce li s-a
stabilit pentru încercarea moralităţii lor, îi va readuce în penitenciar, îi
determină, în cele mai multe cazuri, să aibă o conduită bună în societate.
2. Caracterele liberării condiţionate
Caracterele liberării condiționate sunt:
264
Art. 96, Cod penal.
265
Art. 97, Cod penal.
266
Art. 98, Cod penal.
267
I. Pascu, V. Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 386.
235
a) caracter general;
De liberarea condiţionată pot beneficia toţi condamnaţii, în condiţiile
legii. Nu sunt excluşi nici măcar condamnaţii la detenţiune pe viaţă sau
pentru infracţiuni deosebit de grave, cum ar fi: acte de terorism, trafic de
fiinţe umane sau de stupefiante, omor ş.a.;
b) caracter personal;
Liberarea condiţionată se acordă în mod individual, avându-se în
vedere situaţia personală a fiecărui condamnat, fără a se ţine cont de situaţia
altor condamnaţi sau a celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii, dacă
aceasta a fost comisă în participaţie penală;
c) caracter condiţionat. În afară de aspectele ce ţin de persoana
condamnatului, pentru acordarea liberării condiţionate se impune să fie
îndeplinite şi condiţii ce ţin de: executarea unei părţi din condamnarea
pronunţată de instanţă, condiţii legate de prestarea muncii, antecedente
penale, dovezi de îndreptare ş.a.;
d) caracter facultativ, în sensul că instanţa poate sau nu să aprobe
liberarea condiţionată;
e) caracter revocator, în sensul că în situaţia în care cel liberat a comis
din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate
dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea acesteia.
3. Condiţiile liberării condiţionate268
Condițiile liberării condiționate diferă în funcție de natura pedepsei

aplicate.
Astfel, liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi
dispusă, dacă:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
Termenul este fix şi presupune executarea efectivă în penitenciar a
pedepsei, fără posibilitatea scurtării lui ca urmare a muncii prestate de cel
condamnat în timpul executării pedepsei269.
Art. 99 și 100, Cod penal.

268
269

236
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării
pedepsei;
Buna conduită implică respectarea regulilor cu privire la executarea
pedepsei, atitudinea condamnatului faţă de fapta săvârşită şi faţă de
pedeapsă, strădania sa în încercarea de a se îndrepta. Considerăm că şi după
intrarea în vigoare a Codului penal şi străduinţa în muncă a condamnatului
reliefează o bună conduită. Buna conduită trebuie să existe pe toată durata
executării pedepsei.
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin
posibilitate să le îndeplinească;
Condiţia este una complexă presupunând, în acelaşi timp, repararea
prejudiciilor civile ce au rezultat din comiterea faptei, cât şi atitudinea
condamnatului cu privire la faptă, dorinţa de îndreptare, care este
incompatibilă cu nerespectarea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de
condamnare. În nicio împrejurare nu se poate admite ca legea să permită
celui care a săvârşit o faptă penală să beneficieze în continuare de produsul
infracţiunii270.
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi
se poate reintegra în societate.
Liberarea înainte de termen nu se poate realiza dacă cel condamnat nu
face dovada că în termenul în care a fost privat de libertate s-a realizat unul
din scopurile pedepsei, respectiv reeducarea condamnatului. Nu poate fi
redat societăţii, mai devreme decât a stabilit instanţa de judecată,
condamnatul care nu face dovada că ştie cum să se comporte în societate şi
care prezintă garanţia că nu va mai săvârşi o altă infracţiune.
Se urmăreşte verificarea atentă a pericolului pe care-l reprezintă
condamnatul la data cererii de liberare, în funcţie de toate condiţiile
menţionate mai sus.
În doctrina penală, dar şi în practica comisiilor ce fac propuneri
pentru liberare condiţionată, s-a apreciat că oferă anumite garanţii de
îndreptare condamnaţii care îşi desfăşoară activitatea încredinţată în
penitenciar în mod conştiincios, manifestă interes pentru însuşirea unei
270
Al. Ionaş, I. Măgureanu, Noul cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov, 2004, p. 90.
237
meserii sau pentru perfecţionarea celei pe care o are, desfăşoară şi activităţile
administrative care nu sunt remunerate, respectă regulamentul locului de
deţinere, au salvat ori şi-au pus în pericol viaţa pentru a salva persoane sau
bunuri, publice sau private, de la incendii, inundaţii ori alte calamităţi,
contribuie la dezvoltarea economiei naţionale ori a ştiinţei, au adus o
contribuţie însemnată la activitatea de reeducare a celorlalţi condamnaţi, au
prevenit sau au zădărnicit acţiuni ostile din partea unor condamnaţi, evadări,
atacuri asupra personalului de pază sau alte asemenea fapte, respectă regulile
de igienă şi prescripţiile medicului locului de deţinere ş.a. Deşi legea, în
formularea actuală, vorbeşte de convingerea instanţei asupra faptului că cel
condamnat s-a îndreptat şi are posibilităţi reale de reintegrare socială, este
evident că această convingere nu poate fi de natură subiectivă, ci dimpotrivă,
trebuie fundamentată pe dovezi, pe probe271. Instanţa are obligaţia de a
prezenta motivele de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi
atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor
la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile
de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere272.
De la data liberării condiţionate condamnatul este supus unui termen
de supraveghere de 10 ani.
De asemenea, liberarea condiționată în cazul pedepsei cu închisoarea
poate fi dispusă dacă:
a) se execută cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata
pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10
ani;
Dacă persoana condamnată a împlinit 60 de ani, se poate dispune
libertatea condiţionată după executarea efectivă a jumătate din durata
pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două
treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. 1, lit. b)-d).
271
272
238
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis
sau deschis;
Legiuitorul nu se referă la regimul de maximă siguranţă, întrucât acest
regim se aplică condamnaţilor cu pedepse de peste 13 ani închisoare, precum
şi acelora care prezintă un risc pentru siguranţa locului de deţinere. În cazul
celor din urmă, este evident că nu se poate pune problema liberării
condiţionate. Celor cărora li s-au aplicat pedepse până la 13 ani li se poate
aplica un regim mai puţin sever, în funcţie de natura infracţiunii şi persoana
condamnatului.
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin
posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi
se poate reintegra în societate.
Şi în cazul pedepsei cu închisoare instanţa este obligată să prezinte
motivele de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi
atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor
la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile
de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului
de supraveghere.
Conform art. 100, alin. 6, Cod penal, intervalul cuprins între data
liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de
supraveghere pentru condamnat.
4. Măsuri de supraveghere şi obligaţii273
În situaţia în care restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării

este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele
măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice
deplasare care depăşeşte 5 zile;
273
239
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
Obligaţiile ce pot fi impuse de instanţă sunt:
profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
c) să nu părăsească teritoriul României;
Conform Codului de procedură penală, art. 557, alin. 10, pe durata
termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate solicita motivat
instanţei de executare, să încuviinţeze părăsirea teritoriului României274.
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de
arme.
Obligaţiile prevăzute în alin. 2, lit. c)-g) pot fi impuse în măsura în
care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi275. Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. 2, lit.
d)-f), instanţa individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând
seama de împrejurările cauzei276.
5. Supravegherea condamnatului
Supravegherea condamnatului este o activitate restrictivă de libertăţi
274
În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care persoana
supravegheată poate părăsi teritoriul României.
275
276
240
şi drepturi ce dă instanţei posibilitatea de a supraveghea executarea
obligaţiilor şi de a decide, la sesizarea serviciului de probaţiune, dacă
obligaţiile vor fi menţinute, modificate sau vor înceta.
Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi b) se face
de serviciul de probaţiune, iar datele prevăzute la lit. c) şi e) se comunică
serviciului de probaţiune. Verificarea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la lit.
c)-g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu
privire la orice încălcare a acestora. În cazul obligaţiilor de la lit. d) şi e),
supravegherea poate fi realizată şi printr-un sistem electronic de
supraveghere. Sistemele electronice de supraveghere la distanţă sunt
dispozitive tehnice care permit monitorizarea, în mod eficient, a restricţiilor
referitoare la libertatea de mişcare impuse deţinuţilor277.
Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă:
- au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse
de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;
- persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor
Pe durata supravegherii pot interveni motive care justifică impunerea

unor noi obligaţii sau sporirea ori diminuarea condiţiilor de executare a celor
277
Art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal. Conform art. 31 al aceluiaşi Regulament, sistemele electronice de
supraveghere la distanţă se folosesc în cazul deţinuţilor atunci când: a) participă la
activităţile productive, educative, de asistenţă psihologică şi de asistenţă socială, în
exteriorul locului de deţinere; b) se deplasează pentru acordarea asistenţei medicale la
spitale/cabinete medicale situate în afara locului de deţinere; c) sunt internate în spitale din
reţeaua publică de sănătate; d) beneficiază de permisiunea de ieşire din penitenciar. e) în
orice alte situaţii în care are loc deplasarea în exteriorul locului de deţinere şi se consideră
necesară folosirea sistemelor electronice. Sistemele electronice de supraveghere la distanţă
se pot folosi şi în cazul deţinuţilor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului,
atunci când sunt escortaţi în afara penitenciarului. Situaţia în care deţinutul refuză să i se
aplice sistemele electronice de supraveghere la distanţă atrage nefolosirea acesteia la
activităţi în exteriorul penitenciarului sau neacordarea permisiunii de ieşire din penitenciar.
241
existente. În astfel de situaţii, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în
mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de
reintegrare socială. De asemenea, instanţa poate dispune încetarea executării
unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea
acestora nu mai este necesară278.
7. Revocarea liberării condiţionate
Revocarea poate fi pronunţată dacă, pe durata supravegherii, persoana

condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligaţiile impuse. În această situaţie, instanţa revocă liberarea şi
dispune executarea restului de pedeapsă. Săvârşirea unei noi infracţiuni,
pentru care s-a pronunţat pedeapsa închisorii, descoperită în termenul de
supraveghere, atrage revocarea liberării şi executarea restului de pedeapsă.
Prevederile enumerate mai sus se aplică şi în cazul liberării condiţionate din
executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
8. Anularea liberării condiţionate
Instanţa poate hotărî anularea liberării condiţionate atunci când:

- persoana a săvârşit o infracţiune până la acordarea liberării
condiţionate;
- fapta este descoperită pe parcursul termenului de supraveghere;
- pedeapsa aplicată este închisoarea;
- aplicarea pedepsei poate interveni chiar după expirarea termenului
de supraveghere.
Ca urmare a anulării, se aplică dispoziţiile referitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară, iar în cazul în care, în raport
cu pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile, instanţa poate acorda din
nou liberarea condiţionată279. Termenul de supraveghere se calculează de la
data acordării primei liberări.
278
279
242
9. Efectele liberării condiţionate
Efectele sunt imediate, în sensul că în urma liberării condiţionate

condamnatul este pus de îndată în libertate. De asemenea, efectele sunt
definitive, în sensul că, dacă persoana nu a mai săvârşit o nouă infracţiune
descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, dacă nu s-a dispus
revocarea ori nu s-a descoperit o cauză de anulare a liberării, pedeapsa este
considerată ca fiind executată.
243
CAPITOLUL XI
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Secțiunea I
ASPECTE GENERALE
1. Noţiune şi sediul materiei
Măsurile de siguranţă sunt prevăzute de art. 108, Cod penal şi sunt

sancţiuni de drept penal determinate de personalitatea infractorului şi au
menirea de a înlătura unele stări de pericol, dar şi pentru prevenirea săvârşirii
de noi infracţiuni. Pedepsele sau măsurile educative nu-şi dovedesc eficienţa
în toate situaţiile, legiuitorul fiind nevoit să stabilească, iar instanţele de
judecată să aplice, şi alte măsuri pentru a înlătura condiţiile ce au generat sau
favorizat săvârşirea de infracţiuni.
Luarea măsurilor de siguranţă este determinată de starea de pericol pe
care o prezintă făptuitorul, dar şi starea de pericol pe care o prezintă anumite
bunuri. De aceea, măsurile de siguranţă au caracter preventiv şi sunt
destinate să înlăture stările de pericol care au determinat luarea măsurii şi
care au generat condiţiile favorabile săvârşirii infracţiunii.
Măsurile de siguranţă au totuşi şi caracter de mijloc de constrângere
pentru că obligă, de exemplu, la tratament medical sau la interdicţia de a
ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie. Combaterea stărilor de pericol
care au favorizat săvârşirea de fapte penale nu se poate realiza (numai) prin
pedepse, întrucât astfel de stări îşi au izvorul în realităţi ce nu reprezintă
încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specifice preventive280.
Cu privire la natura juridică a măsurilor de siguranţă, în literatura de
specialitate au fost exprimate mai multe opinii.
Astfel, unii autori au susţinut că măsurile de siguranţă sunt măsuri
administrative întrucât ele intervin nu pentru reprimarea unui fapt săvârşit, ci
pentru a preveni săvârşirea lui. Într-o altă opinie s-a susţinut ideea unei
identităţi între pedepse şi măsuri de siguranţă, ambele fiind considerate ca
280
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român.Partea
244
fiind măsuri de apărare socială ce pot fi aplicate în funcţie de necesităţi,
pedepsele fiind aplicate infractorilor responsabili iar măsurile de siguranţă
fiind aplicate infractorilor iresponsabili. Într-o ultimă accepţie, măsurile de
siguranţă ar fi, ca şi pedepsele, sancţiuni de drept penal. Această ultimă
opinie a fost îmbrăţişată de majoritatea autorilor şi o adoptăm şi noi.
Aşadar, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter
de constrângere, având drept scop înlăturarea unor stări de pericol
generatoare de fapte prevăzute de legea penală281. Măsurile de siguranţă au
deci un dublu scop: înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
Caracteristic măsurilor de siguranţă este şi faptul că incidenţa lor nu
este condiţionată de existenţa răspunderii penale, ci de existenţa stării de
pericol relevată prin comiterea faptei282. Aşadar, la individualizarea acestor
măsuri nu se vor avea în vedere criteriile generale de individualizare a
pedepsei, ci natura şi starea de pericol.
Pentru a se dispune măsuri de siguranţă este necesar să fie îndeplinite,
cumulativ următoarele condiţii:283
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, deci nu
neapărat o infracţiune;
- prin săvârşirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a
făptuitorului;
- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea
unei pedepse ci prin luarea unei măsuri de siguranţă. Este necesară, de
asemenea, îndeplinirea unei noi condiţii, prevăzute de Codul penal: fapta
penală să fie nejustificată, adică să nu intervină vreuna din cauzele
justificative. Dispunerea măsurii de siguranţă este posibilă, însă, dacă
intervine vreuna din cauzele de neimputabilitate.
281
R. Cobanu, M. Munteanu, Regimul juridic al măsurilor de siguranţă, Ed. Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1999, p. 13.
282
283
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru
examenul de licență, ed. a III-a revizită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006, p. 244.
245
2. Clasificarea măsurilor de siguranţă
Cadrul măsurilor de siguranţă este prevăzut de art. 108, Cod penal.

Măsurile de siguranţă sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.
Această înşiruire este limitativă, dar nu constituie o ierarhizare a
măsurilor de siguranţă în funcţie de gravitate.
În raport de unele elemente comune, măsurile de siguranţă au fost
clasificate, în literatura de specialitate,284 în mai multe categorii.
Astfel, în raport cu scopul urmărit, măsurile de siguranţă pot fi:
- curative – când au drept scop vindecarea făptuitorului de anumite
boli sau maladii: obligarea la tratament medical sau internarea medicală;
- educative – când au drept scop reeducarea făptuitorului: interzicerea
unei funcţii sau profesii;
În raport cu drepturile la care se referă, există măsuri de siguranţă:
- privative de libertate − internarea medicală;
- restrictive de libertate − obligarea la tratament medical;
- patrimoniale − confiscarea specială.
În raport cu durata de timp în care se iau, măsurile de siguranţă pot fi:
- cu durată nedeterminată − internarea medicală, obligarea la
tratament medical;
- definitive − confiscarea specială.
Principiile generatoare care îşi găsesc expresie în această
reglementare şi care reflectă concepţia legiuitorului cu privire la natura
juridică şi finalitatea măsurilor de siguranţă sunt: principiul potrivit căruia,
pentru a face obiectul unei măsuri de siguranţă, starea de pericol trebuie
evidenţiată prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi principiul
T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel,

284
D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică,

246
legalităţii, întrucât pe de-o parte, orice măsură de siguranţă trebuie să fie
prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte, pentru luarea măsurii trebuie
să se constate nu numai o stare de pericol social dar şi săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală285.
Secțiunea a II-a
REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ
1. Obligarea la tratament medical
Este măsura de siguranţă cu caracter medical care se dispune atunci

când cel care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol
pentru societate din cauza unei boli, a intoxicării cronice cu alcool,
stupefiante sau alte asemenea substanţe.
Art. 109, Cod penal, nu stabileşte exact bolile pentru care se poate
dispune această măsură şi nici substanţele care îl pot intoxica pe făptuitor,
toate acestea trebuind a fi constatate de organele de specialitate. Prin
substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea
Ministerului Sănătăţii286.
Prin boală se înţelege o maladie care îl face pe făptuitor periculos
pentru societate. Intoxicarea cronică este o stare patologică de durată,
datorată acumulării în organism a unor substanţe toxice sau stupefiante.287
Pentru a se dispune măsura obligării la tratament medical, este
necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii288:
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta
putând constitui sau nu infracţiune;
- făptuitorul să prezinte pericol social din cauza bolii, intoxicaţiei
cronice cu alcool sau stupefiante sau alte asemenea substanţe;
285
R. Cobanu, M. Munteanu, Regimul juridic al măsurilor de siguranţă, Ed. Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1999, p.16.
286
Art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal.
287
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.203.
288
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.196.
247
- instanţa să aprecieze că prin această măsură va înceta starea de
pericol social.
Măsura obligării la tratament medical poate fi dispusă de instanţa
judecătorească în timpul unui proces penal, şi în mod provizoriu, în timpul
urmăririi penale sau în cursul judecăţii, independent de aplicarea unei
pedepse. Pentru a putea fi dispusă această măsură nu este necesar ca fapta
respectivă prevăzută de legea penală şi săvârşită de făptuitor să fie
consecinţa imediată şi nemijlocită a bolii sau intoxicaţiei cronice cu alcool,
stupefiante sau alte asemenea substanţe, ci este necesar şi suficient să se
constate că persoana, datorită stării sale, reprezintă o sursă de pericol
social.289
În ceea ce priveşte conţinutul măsurii, aceasta constă în obligaţia
făptuitorului, impusă pe cale judiciară, de a se prezenta în mod regulat la
locul şi termenul stabilit pentru a efectua tratamentul medical. Aşadar,
tratamentul medical se efectuează ambulatoriu şi începe imediat ce măsura a
fost dispusă de organele judiciare.
Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă în
mod regulat la tratament, măsura poate fi înlocuită cu măsura internării
medicale290.
Dacă persoana obligată la tratament medical este condamnată la o
pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul
executării pedepsei, potrivit art. 109, alin. 3, Cod penal. În cazul în care
însănătoşirea nu a intervenit la data încetării executării pedepsei privative de
libertate, atunci tratamentul va continua în libertate.
În ceea ce priveşte durata măsurii de siguranţă, aceasta începe de
îndată ce a fost dispusă şi se aplică pe durată nedeterminată, durând până la
însănătoşirea făptuitorului.
Regulile cu privire la tratamentul medical sunt guvernate de art. 566,
Cod de procedură penală291.
289
examenul de licență, ed. a III-a revizită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006, p.246.
290
291
(1) Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă
se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de
expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia
248
2. Internarea medicală
Internarea medicală este măsura de siguranţă ce constă în internarea

într-un institut de specialitate a persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală şi care datorită faptului că este bolnavă psihic,
consumatoare cronică de substanţe psihoactive sau suferă de o boală
infectocontagioasă prezintă pericol pentru societate.
Pentru a putea fi dispusă această măsură este necesar să fie îndeplinite
anumite condiţii, şi anume:
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta
putând constitui sau nu infracţiune;
- făptuitorul să prezinte pericol social şi să fie bolnav psihic,
consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferind de o boală
infectocontagioasă;
- instanţa să aprecieze că prin această măsură va înceta starea de
pericol social.
Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi dispusă doar dacă
există o legătură de cauzalitate între fapta săvârşită şi starea făptuitorului, în
sensul că boala mintală sau dependenţa de care suferă l-au determinat să
săvârşească fapta prevăzută de legea penală292.
Din punctul de vedere al conţinutului măsurii, aceasta constă în
internarea forţată a făptuitorului într-un institut de specialitate şi obligarea la
tratament medical până la însănătoşire. Această măsură presupune, aşadar, şi
o restrângere a libertăţii făptuitorului.
În jurisprudenţă s-a decis că măsura internării medicale nu poate fi
locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Autoritatea de sănătate publică va
comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical
unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul. (2) Instanţa de executare
comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este
obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze
tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune
internarea medicală. (3) În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa
închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere,
comunicarea prevăzută la alin. (1) se face administraţiei locului de deţinere.
292
examenul de licență, ed. a III-a revizită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006, p.246.
249
dispusă faţă de minori293. În literatura de specialitate s-a susţinut şi teza
contrară, respectiv posibilitatea aplicării unei măsuri de siguranţă faţă de
minorul care nu a împlinit vârsta legală pentru a răspunde penal în situaţia în
care acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală294.
În ceea ce priveşte durata măsurii de siguranţă, aceasta începe de
îndată ce a fost dispusă şi se aplică pe durată nedeterminată, durând până la
însănătoşirea făptuitorului sau până la obţinerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol295. În cazul în care se constată o ameliorare a stării
de sănătate a făptuitorului, instanţa judecătorească poate dispune înlocuirea
măsurii internării medicale cu cea a obligării la tratament medical.
Regulile cu privire la internarea medicală sunt guvernate de art. 569,
Cod de procedură penală296.
3. Interzicerea unei funcţii sau profesii
Interzicerea unei funcţii sau profesii este măsura de siguranţă

restrictivă de drepturi care se ia faţă de o persoană care, în exercitarea
funcţiei sau profesiei, a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală din cauza
incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru
ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii
sau unei ocupaţii, în scopul de a împiedica repetarea acestor fapte pe viitor.
Instanţa de judecată trebuie să constate incapacitatea făptuitorului de
293
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 683/1990.
294
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.199.
295
296
(1) Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune
în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de
expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia
locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. (2) Judecătorul delegat cu
executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a
efectuat, în vederea luării în supraveghere. (3) După primirea comunicării, judecătorul
delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară
verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară.
În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-
legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării
medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află
unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
250
a-şi exercita profesia, meseria, ocupaţia, incapacitate datorată nepriceperii,
stângăciei sau neîndemânării, nepregătirii profesionale, dar şi altor cauze
cum ar fi: lipsa de vedere, de auz, nedistingerea culorilor, epilepsia, lipsa de
prudenţă, de atenţie297. Incapacitatea persoanei se stabileşte cu ajutorul
experţilor, specialiştilor din acel domeniu.
Aşadar, această măsură de siguranţă nu poate fi luată în situaţia în
care fapta a fost comisă prin exercitarea abuzivă, voit ilegală a profesiei, și
nu ca urmare a unei incapacităţi, nepregătiri sau altor asemenea cauze298.
În literatura de specialitate299 s-a încercat definirea termenilor utilizaţi
de legiuitor în sensul următor:
Prin interzicerea unei funcţii se înţelege interzicerea de a efectua o
activitate administrativă sau de altă natură, în mod regulat, într-o instituţie, în
schimbul unei remuneraţii (de exemplu, cadru didactic)
Prin interzicerea de exercita o profesie se înţelege oprirea
făptuitorului de a desfăşura pe viitor profesia pe care o avea în momentul
săvârşirii faptei şi dobândită prin pregătire sau calificare intelectuală (de
exemplu, profesia de medic).
Interzicerea de a exercita o meserie constă în oprirea făptuitorului de
a continua o îndeletnicire manuală sau chiar intelectuală avută în momentul
comiterii faptei, cum ar fi aceea de şofer.
Interzicerea de a exercita o ocupaţie presupune oprirea făptuitorului
de a avea în viitor o îndeletnicire de natura acelei pe care a avut-o în
momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se
deosebeşte în mod esenţial de pedeapsa complementară a interzicerii
dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia
de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii astfel:
a) în cazul măsurii de siguranţă, făptuitorul este incapabil să
297
298
299
251
desfăşoare acea profesie sau meserie, în timp ce în cazul pedepsei
complementare făptuitorul are capacitatea necesară desfăşurării unei astfel
de funcţii, ocupaţii, meserii, dar este nedemn.
b) măsura de siguranţă se dispune pe durată nedeterminată, în timp ce
pedeapsa complementară se dispune pe durată determinată, stabilită prin
hotărârea de condamnare.
c) măsura de siguranţă se poate dispune chiar dacă nu s-a pronunţat o
pedeapsă, în timp ce pedeapsa complementară poate fi aplicată doar pe lângă
pedeapsa închisorii.
Legea prevede posibilitatea aplicării concomitente a celor două
măsuri, pornind de la natura şi finalitatea diferită a celor două sancţiuni.
Pentru a se putea aplica măsura interzicerii unei funcţii sau profesii
este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să fie săvârşită în exercitarea unei funcţii, profesii, meserii
sau ocupaţii;
c) săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii sau altor
cauze care-l fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii, profesii, meserii sau
ocupaţii;
d) datorită incapacităţii sale, făptuitorul să prezinte o stare de pericol
social;
e) instanţa de judecată să aprecieze că înlăturarea stării de pericol
social este posibilă numai prin aplicarea acestei măsuri.
Se observă că şi în acest caz trebuie să există o legătură cauzală între
fapta săvârşită şi starea de incapacitate a făptuitorului.
Conţinutul măsurii de siguranţă constă în interdicţia impusă
făptuitorului de a mai ocupa funcţia, profesia, meseria sau ocupaţia, un
anumit interval de timp. În caz de nerespectare a acestei măsuri, făptuitorul
poate fi trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti – art. 271, Cod penal.
În ceea ce priveşte durata măsurii, aceasta se ia pe durată
nedeterminată. Măsura de siguranţă poate fi revocată după trecerea unui
termen de cel puţin un an dacă se constată că temeiurile ce au stat la baza ei
252
au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de
cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.
Regulile cu privire la interzicerea unei funcţii sau profesii sunt
guvernate de art. 573, Cod de procedură penală300.
2.4. Confiscarea specială301
Confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter

patrimonial care constă în scoaterea unor bunuri din proprietatea celui care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi trecerea forţată şi gratuită în
proprietatea statului.
Importante în înțelegerea instituției analizate sunt și definițiile pe care
le regăsim în art. 1 al Deciziei-cadru nr. 20005/212/JAI a Consiliului Uniunii
Europene privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor
având legătură cu infracțiunea, respectiv:
- produs înseamnă orice avantaj economic obţinut din infracţiune.
Acest avantaj poate consta din bunuri de orice natură;
- bun înseamnă un bun de orice natură, corporal sau incorporal, mobil
sau imobil, precum și actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau
un drept asupra unui astfel de bun;
- instrument înseamnă orice obiect utilizat sau destinat a fi utilizat, în
orice mod, în tot sau în parte, pentru săvârșirea uneia sau mai multor
infracţiuni;
- confiscare înseamnă o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanţă
în urma unei proceduri în legătură cu o infracţiune sau infracţiuni, având ca
rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.
300
(1) Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în
executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la
îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor. (2) Acest organ are îndatorirea
să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de
sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. (3) Persoana cu privire la care s-a luat
măsura prevăzută la art. 111 alin. (1) din Codul penal poate cere instanţei de executare
revocarea măsurii, în condiţiile art. 111 alin. (2) din Codul penal. (4) Soluţionarea cererii
se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor
avocatului acesteia şi ale procurorului.
301
253
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se dispune această măsură
de siguranţă sunt:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind
irelevant dacă făptuitorului i s-a aplicat sau nu o pedeapsă;
b) confiscarea priveşte numai lucruri care au legătură cu săvârşirea
faptei sau a căror deţinere este contrară legii;
c) instanţa judecătorească să aprecieze că există un pericol social şi că
acest pericol nu poate fi îndepărtat decât prin luarea măsurii.
În ceea ce priveşte conţinutul măsurii, aceasta constă în scoaterea
unor bunuri din proprietatea celui care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi trecerea forţată şi gratuită în proprietatea statului.
Spre deosebire de celelalte măsuri a căror aplicare este facultativă,
confiscarea specială este obligatorie302. Măsura produce efecte in rem, faţă
de orice persoană la care s-ar găsi lucrurile supuse confiscării.
Lucrurile care sunt supuse confiscării sunt:
a) lucrurile produse prin fapta prevăzute de legea penală, adică cele
care au luat fiinţă prin săvârşirea faptei şi care nu au existat anterior:
bancnote false, arme confecţionate, precum şi lucrurile care au dobândit în
mod ilicit o anumită stare: un medicament în care se încorporează substanţe
stupefiante;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi
folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor, ca de exemplu: cheile confecţionate în vederea deschiderii unei
uşi, cuţitul, arma cu care s-a ucis etc.
Dispoziţiile art. 112, alin. 1, lit. b), Cod penal nu se aplică în cazul
faptelor săvârşite prin presă. Excluderea de la confiscarea specială a
bunurilor ce au servit la săvârşirea infracţiunilor prin presă, chiar dacă
proprietarul bunurilor a cunoscut că vor fi folosite la săvârşirea unei
infracţiuni, nu este de natură să descurajeze comiterea unor asemenea
infracţiuni, de mare pericol social prin impactul deosebit pe care îl creează
asupra unui număr mare de cetăţeni. Considerăm că dispoziţia are un
302
254
caracter discriminator şi nu îşi găseşte justificarea303.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura
scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă
sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor (de exemplu, vehiculul folosit pentru a
transporta produsul infracţiunii).
În cazurile prevăzute în art. 112, alin. 1, lit. b) și c), Cod penal dacă
valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de
natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent
bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de
contribuţia bunului la aceasta. Confiscarea este aşadar limitată în această
situaţie, de proporţia ce trebuie să existe faţă de natura şi gravitatea faptei,
urmarea produsă sau urmarea ce s-ar fi putut produce. Confiscarea nu va fi
însă limitată dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală.
În situaţia în care bunurile nu aparţin infractorului, iar persoana căreia
îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în
bani al acestora.
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor, indiferent dacă
infractorul a comis o infracţiune consumată, o tentativă sau o altă infracţiune,
ori nu a trecut la săvârşirea faptei sau a denunţat oferta. Nu are importanţă
dacă lucrurile au fost cerute de infractor sau au fost oferite de instigator;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu
servesc la despăgubirea acesteia, adică lucrurile care au ajuns în mod direct
sau indirect în stăpânirea ilegală a unor persoane, deci lucruri care au o
existenţă anterioară săvârşirii infracţiunii, ca de exemplu: lucrurile furate,
sumele de bani sau bunurile obţinute în urma înstrăinării acestora;
f) lucrurile deţinute contra dispoziţiilor legii: arme şi muniţii,
materiale explozive etc.
În ceea ce priveşte durata de timp în care se dispune, spre deosebire
303
Al. Ionaş, I. Măgureanu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, prezentare
comparativă, Ed. Romprint, Braşov, 2004, p. 103.
255
de alte măsuri de siguranţă, măsura confiscării speciale este o măsură
definitivă. Lucrurile confiscate trec definitiv în proprietatea statului sau sunt
distruse.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă
bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi (inclusiv dobânzi,
de exemplu) din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, cu
excepţia bunurilor prevăzute în art. 112, alin. 1, lit. b) şi c) Cod penal. Sunt
considerate ca lucruri dobândite prin infracţiune şi valorile care au luat locul
unor bunuri iniţial dobândite prin săvârşirea faptei penale, cum ar fi: banii
obţinuţi prin vânzarea lucrurilor furate, obiectele cumpărate cu banii
delapidaţi, întrucât şi banii sau bunurile substituite sunt fără drept şi ilicite ca
şi lucrurile sau banii cărora li s-a substituit304.
Codul penal anterior prevedea în mod expres305 că instanţa poate să
nu dispună confiscarea bunului, dacă acesta face parte din mijloacele de
existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a
persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale. Chiar
dacă în Codul penal în vigoare nu mai este prevăzută în mod expres o astfel
de posibilitate, considerăm şi noi, alături de alţi autori, că ea mai este
valabilă şi sub imperiul noii legi, raţiunile ce determină o astfel de limitare
fiind unele umanitare, astfel încât o persoană, chiar dacă a săvârşit o faptă
penală, să nu fie lipsită de mijloacele de subzistenţă306.
Regulile cu privire la executarea confiscării speciale şi extinse sunt
guvernate de art. 574, Cod de procedură penală.307
304
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman. Partea
305
Art. 118, alin. 6, Codul penal anterior.
306
307
Măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea
instanţei de judecată, se execută după cum urmează: a) lucrurile confiscate se predau
organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii; b) dacă lucrurile confiscate se
află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, judecătorul delegat cu executarea
trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei
de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica
potrivit dispoziţiilor legii; c) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost
consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe
256
În practica judecătorească s-a reţinut că în cazul confiscării speciale a
sumei de bani dobândite în mod vădit de inculpaţi prin săvârșirea
infracţiunii, este nelegală obligarea solidară a acestora la plata întregii sume
către stat cu titlu de confiscare specială, atâta vreme cât fiecare a dobândit o
sumă distinctă, întrucât măsurile de siguranţă constituie sancţiuni și, ca atare,
au caracter personal și exclud solidaritatea308.
5. Confiscarea extinsă309
Condiţii ce trebuie să fie întrunite cumulativ pentru aplicarea

confiscării extinse sunt:
a) făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune (nu o faptă penală aşa cum
este prevăzut în cazul confiscării speciale);
b) să existe o hotărâre de condamnare;
c) fapta să fie susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare;
d) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o
perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii
infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în
mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
e) infracţiunea să fie una dintre cele expres şi limitativ prevăzute la
art. 1121 Cod penal;
f) instanţa să fie convinsă că bunurile supuse confiscării extinse
provin din infracţiuni de natura celor pentru care este condamnat infractorul.
În ceea ce priveşte infracţiunile expres (şi limitativ) prevăzute de art.
1
112 , alin. 1, Cod penal, în cazul cărora se poate aplica confiscarea extinsă,
dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit

dispoziţiilor privind creanţele bugetare; d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate,
aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-
verbal care se depune la dosarul cauzei.
308
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 4457 din 21 iulie 2005,
www.icj.ro.
309
Art. 1121, Cod penal. Reglementarea instituţiei confiscării extinse are la bază
Decizia‐cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind confiscarea
produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea.
257
acestea sunt:
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea
pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi
al materiilor explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea
dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri,
infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al
introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi
infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de
plată electronice;
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor
dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi
cheltuielile făcute de persoana condamnată și membrii familiei acesteia. Pot
fi confiscaţi bani şi bunuri până la concurenţa bunurilor supuse confiscării,
dacă acestea nu se găsesc. Se confiscă şi bunurile şi banii obţinuţi din
exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile
produse de acestea.
Art. 112,1 Cod penal prevede şi o limitare, la alin. 8, conform căruia
confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite într-o perioadă de 5
258
ani înainte şi, dacă este cazul după momentul săvârşirii infracţiunii, până la
data emiterii actului de sesizare a instanţei, care excedează nivelului
veniturilor licite ale persoanei condamnate.
259
CAPITOLUL XII
MINORITATEA
Secțiunea I
REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI
1. Consideraţii privind minoritatea şi tratamentul penal al

minorului
Dicţionarul explicativ al limbii române ne precizează că termenul de

minorat provine din fr. minorité, lat. minoritas-atis, germ. Minorität,
reprezentând vârsta a unei persoane minore; timpul cât cineva este minor;
starea persoanei minore; minoritate ˗ minor + suf. -at.
Considerăm că ar fi fost mai indicată folosirea semanticii Delicvenţa
juvenilă sau a cuvântului Minorat pentru a intitula acest capitol, doar acest
termen definind în mod clar perioada la care se face referire, până la
împlinirea majoratului.
Pe parcursul dezvoltării psihofizice a persoanei există o perioadă în
care aceasta, neavând capacitatea psihică necesară pentru a înţelege
semnificaţia socială a faptei sale, a discerne acţiunile sau inacţiunile sale, nu
poate fi subiect activ al unei infracţiuni310.
Aşa, după cum se menţionează în literatura de specialitate311, minorul
delincvent a fost şi rămâne în continuare un subiect care trezeşte interesul nu
numai al juristului, dar şi al sociologului, al pedagogului, al psihologului
etc., datorită specificului problematicii pe care o ridică, problematică
devenită şi mai actuală prin recrudescenţa pe care o înregistrează fenomenul
delincvenţei juvenile în zilele noastre.
Interesant ar fi să stabilim cum se reflectă rezultatele cercetărilor
psihologice, pedagogice şi sociologice în modul de reglementare a sistemului
de reeducare al minorului. Cu alte cuvinte, cum a valorificat legiuitorul
310
Gh. Alecu, Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială. Conform
Noului Cod penal, Ovidius University Press, Constanţa, 2010, p. 183.
311
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 7.
260
român datele ştiinţifice menţionate în crearea cadrului legal de reeducare a
minorului infractor.
Aceste aspecte sunt strâns legate între ele şi, într-un anume fel, se
intercondiţionează. Este greu de conceput elaborarea unui sistem legislativ
cu soluţii moderne privind sistemul de reeducare a minorului infractor, fără a
fi avute în vedere rezultatele cercetărilor psiho-sociale şi psiho-pedagogice în
materie, investigaţii care sondând lumea interioară a minorului delincvent,
încearcă să clarifice procesele intime care îl conduc pe acesta la comportări
antisociale, obligând societatea să ia măsuri prin intermediul legii penale.
Măsurile educative devin eficiente numai dacă corespund nevoilor de
reeducare ale minorului, ţinând seama de mecanismele interne care
determină comportamentul antisocial al acestuia ca şi de modul în care
minorul recepţionează influenţele lumii exterioare, inclusiv diferitele forme
de reacţie socială faţă de faptele sale312.
Delincvenţa juvenilă este un fenomen social cu care se confruntă
foarte multe state ale lumii, fiind în atenţia multor organisme internaţionale,
aşa cum a fost şi primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea
crimei şi tratamentul delincvenţilor313. Aceeaşi problematică a fost reluată la
cel de-al II-lea Congres314, fără a se putea ajunge la un acord unitar. În final
s-a adoptat o recomandare în sensul că, în limitele posibilului, sintagma de
delincvenţă juvenilă să fie folosită numai în cazul faptelor prevăzute de legea
penală. Discuţiile asupra acestei probleme nu au încetat, ele fiind reluate şi la
cel de-al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite, de la Caracas, în 1980.
În concepţia doctrinei române, noţiunea de delincvenţă cuprinde
ansamblul faptelor de încălcare a legii penale, subliniindu-se, pe drept
cuvânt, eşecul încercărilor de redefinire a conceptului de criminalitate dintr-o
perspectivă diferită de cea a dreptului penal; majoritatea autorilor revin, în
prezent, la conceptele tradiţionale de crimă315, criminal, criminalitate.
312
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 1-2.
313
Ce a avut loc la Geneva, în anul 1955.
314
Ce a avut loc la Londra, în anul 1960.
315
R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 20 ; A. Dincu,
Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 15; Gh. Nistoreanu, C. Păun,
Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pp. 22-23.
261
Minoritatea este un concept despre care s-a vorbit şi s-a scris încă din
antichitate, unde se pot constata unele diferenţieri de tratament penal între
minorul delincvent şi majorii din aceeaşi categorie. Astfel, pedeapsa cu
moartea era aplicată şi copiilor. Quintilian arăta că Areopagul Atenei a
pedepsit cu moartea pe un copil care scosese ochii unei păsări316.
Ayrault a citat mai multe exemple de pedepsire a copiilor, chiar de la
9 ani, la Grecia317.
Pastoret a criticat pe drept cuvânt această pedepsire, observând că un
copil merită corecţiune, iar nu suplicie318.
Jousse, făcea o deosebire între copil (impuber) şi puber: Impuberii,
adică aceia care au mai puţin de 14 ani (băieţii) şi 12 ani (fetele) sunt
scuzabili, iar dacă acela care a săvârşit crima e aproape de pubertate, nu e
cu totul scuzabil, ci e pedepsit cu o pedeapsă mai mică319.
Astfel, Legea celor XII Table împarte pe minori în două categorii de
vârstă, puberus şi impuberus, vârsta pubertăţii fiind de 14 ani pentru băieţi şi
12 pentru fete. Totodată legea prevede o răspundere penală diminuată a
impuberului, dar nu în sensul de a fi complet apărat de pedeapsă, ci în sensul
de a suporta sancţiuni mai uşoare. Legiuirea lui Iustinian prevedea că
minorul până la 7 ani este considerat incapabil de a răspunde penal, între 7 şi
14 ani răspundea numai dacă a săvârşit fapta cu discernământ până la
împlinirea vârstei de 18 ani şi numai la 25 este asimilat sub toate aspectele
cu adultul320.
În Anglia, începând cu perioada ce-i corespunde domniei lui Eduard
al II-lea, capacitatea de a comite infracţiuni se judeca mai mult după
întinderea cunoştinţelor celui ce a săvârşit infracţiunea, decât luarea în
316
Quintilian, Lib. V. Cap. 9., apud I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Atelierele
grafice SOCEC&Co., Bucureşti, 1912, p. 378.
317
Ayrault, L’ordre et formalite, Livre III, art. III, No. 12, p. 327, apud I. Tanoviceanu,
Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate autonomă,
318
Pastoret, Des loix penales, Part. III, art.2, T. II, Paris, 1790, p. 145, apud I.
Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate
autonomă, Bucureşti, 1912, p. 378.
319
Jousse, Justice criminelle, II, pp. 616-617, apud I. Tanoviceanu, Curs de drept penal,
vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate autonomă, Bucureşti, 1912, p. 378.
320
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 17.
262
consideraţie a vârstei, ceea ce rezultă că în Occidentul Europei copiii erau
pedepsiţi cu pedepsele cele mai mari chiar de la o vârstă fragedă, cu toate că,
în general, era manifestată o oarecare indulgenţă în privinţa lor321.
Primele legiuiri româneşti tratează minoritatea în categoria cauzelor
care, fie că apără de pedeapsă, fie că micşorează sancţiunea. A se consulta în
acest sens Cartea Românească de Învăţătură a lui Vasile Lupu, din 1646,
editată la Mănăstirea Trisfetitelor din Iaşi şi Îndreptarea Legii a lui Matei
Basarab din 1652, în Muntenia, editată la Târgovişte. Potrivit acestor
documente, copii până la 7 ani nu răspundeau penal. Băieţii cu vârsta între 7
şi 14 ani, iar fetele cu vârsta între 7 şi 12 ani beneficiau de un sistem
sancţionator atenuat. Este menţionată şi o a treia categorie de vârstă: între
14-20 ani pentru băieţi şi 12-25 de ani pentru fete, care beneficiau de o
ameliorare a regimului de sancţionare, fiindcă astfel, de persoane, după cum
se exprimă legiuitorul, mai puţin se vor certa la toate greşelile, cu excepţia
faptelor deosebit de grave.322
Codul penal din 1864, intrat în vigoare la 1 mai 1865, cuprindea o
reglementare asemănătoare legiuirilor pe care le-a înlocuit, tratamentul penal
al minorilor fiind reglementat în titlul al IV-lea intitulat Cauze care apără de
pedeapsă sau micşorează pedeapsa, în art. 61, 62 şi 63, minoritatea fiind atât
o cauză de incapacitate penală, cât şi o cauză de atenuare a pedepsei.
Se disting trei perioade de vârstă a minorului, din punct de vedere a
legii penale:
a) până la vârsta de 8 ani, când minorul nu răspundea penal (art. 61);
b) între 8 şi 15 ani, când minorul răspunde penal, dacă se dovedea că
a lucrat cu pricepere, instituindu-se astfel o prezumţie relativă a lipsei de
pricepere (discernământ); dacă prezumţia lipsei de discernământ nu era
răsturnată, minorul în cauză era încredinţat fie părinţilor spre supraveghere,
fie trimis la o mănăstire;
c) minorii între 8 şi 15 ani care au acţionat cu pricepere şi cei între 15
şi 20 de ani erau socotiţi întotdeauna responsabili şi răspundeau penal,
321
Blackstone, Comentaire sur les loix anglaises, T.V., Bruxelles, 1776, p. 344, apud I.
Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate
autonomă, Bucureşti, 1912, p. 379.
322
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 76-77.
263
minoritatea constituind însă o stare de atenuare a pedepsei, aceste categorii
de minori fiind sancţionaţi cu o pedeapsă, care nu putea fi niciodată o
pedeapsă criminală chiar dacă minorul a comis o faptă denumită crimă323.
Codul penal român din 1937, cunoscut şi sub denumirea de Codul
penal Carol al II-lea, fixează majoratul penal la 19 ani (art. 138), stabilind
totodată că minorul sub 14 ani nu răspunde penal, iar cel între 14-19 ani
(adolescentul) răspunde numai dacă se dovedeşte că în momentul săvârşirii
faptei a lucrat cu discernământ. Minorilor sub 14 ani sau celor care
săvârşiseră fapta fără discernământ li se aplicau măsuri cu caracter
preventiv-educativ, tutelare şi de protecţie (art. 140) care încetau când
copilul sau adolescentul a împlinit vârsta de 21 de ani (art. 142), iar contra
celor pentru care existenţa discernământului la momentul comiterii faptei
fusese dovedită, se luau măsuri de siguranţă (libertatea supravegheată şi
educaţia corectivă) ori se aplicau pedepse ca mustrarea, închisoarea
corecţională sau detenţiunea simplă. Prin Legea din 24 sept. 1938 acest Cod
penal a fost modificat în sensul coborârii vârstei majoratului penal de la 19 la
18 ani şi a celei a lipsei răspunderii penale de la 14 la 12 ani; astfel, minorul
în vârsta de până la 12 ani nu răspundea penal niciodată, cel cu vârsta între
12 şi 15 ani răspundea penal doar dacă a săvârşit fapta cu discernământ, iar
cei cu vârsta între 15 şi 18 ani răspundeau penal, dar cu un tratament
sancţionator atenuat.
Minorilor între 12 şi 15 ani care au săvârşit fapta cu discernământ şi
minorilor care au depăşit vârsta de 15 ani li se puteau aplica două sancţiuni
de drept penal: măsuri de siguranţă şi pedepse.
Măsurile de siguranţă (măsuri educative potrivit denumirii din Codul
penal român în vigoare) erau libertatea supravegheată şi reeducarea morală,
iar pedepsele care se puteau aplica minorului erau mustrarea, închisoarea şi
amenda, această din urmă pedeapsă, doar condiţionat de îndeplinirea
anumitor cerinţe (dacă minorul a împlinit vârsta de 15 ani şi numai dacă
acesta avea avere sau profesie).
În afara acestor sancţiuni de drept penal, instanţa penală era
îndreptăţită să ia anumite măsuri de ocrotire şi faţă de minorii cu vârsta de
până la 12 ani, dacă aceştia au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
323
264
precum şi faţă de minorii care nu au comis infracţiuni dar care erau în pericol
de a săvârşi astfel de fapte; aceste măsuri constau în încredinţarea minorului
pentru supraveghere deosebită familiei, unei rude apropiate care ar primi
sarcina supravegherii minorului, fie unei persoane onorabile, unei societăţi
de patronaj sau unei instituţii publice sau private autorizate de stat în acest
scop, fie institutului de reeducare morală, după caz, precum şi cu
încunoştinţarea autorităţilor şcolare, spre a-1 dojeni pe minor şi a lua măsuri
disciplinare prevăzute de regulamentul şcolar324.
Un alt concept cu care operăm şi pe care simţim nevoia să-l explicăm
este acela de reeducare a minorului delincvent.
Instituţia reeducării constituie un mijloc specific prin care societatea
îşi exprimă poziţia faţă de această categorie de infractori şi totodată exprimă
opţiunea sa privind mijloacele principale care trebuie folosite pentru
realizarea constrângerii penale şi pentru recuperarea minorilor vinovaţi.
Aceste trăsături se întrepătrund în conţinutul instituţiei reeducării, imprimând
măsurilor educative substanţa necesară realizării finalităţii lor325.
Fiind implicată în acţiunea şi în finalitatea măsurilor educative, s-ar
putea susţine că reeducarea constituie, în acelaşi timp, mijlocul de realizare
şi scopul acestor măsuri. Sunt valorificate, în acest fel, aptitudinile
funcţionale ale măsurilor educative ca o categorie de sancţiuni de drept penal
de a constrânge şi reeduca în condiţii specifice pe acei infractori aflaţi în plin
proces de formare a personalităţii.
Este evident că în contextul organizării întregii vieţii sociale pe baze
democratice şi cu respectarea legii, procesul de reeducare a minorului,
desfăşurându-se într-un climat de legalitate, ordine şi disciplină socială,
beneficiază şi de acele influenţe educativ-formative, pozitive care emană din
partea mediului social, ceea ce grăbeşte recuperarea minorului şi deschide
calea unei mai eficiente activităţi de reintegrare socială.
S-ar putea vorbi chiar despre o condiţionare reciprocă a diferitelor
influenţe şi măsuri educative, instituţia reeducării înfăţişându-se prin origine,
structură, esenţă şi finalitate ca un sistem de relaţii şi intercondiţionări în
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 20-21.
324
V. Dongoroz și colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, Ed.
325

265
toate etapele prin care minorul trece, de la intrarea în conflict cu legea şi
până la completa lui reintegrare în societate.
Răspunsul societăţii româneşti la problematica delincvenţei juvenile
sub aspectul legislaţiei, sancţiunilor şi programelor formulate în
contracararea acesteia, constituie un subiect ce nu trebuie neglijat, în vederea
găsirii celei mai bune soluţii de corectare a conduitei minorilor delincvenţi.
Conform legislaţiei, minorii delincvenţi reprezintă o categorie
specială datorată vârstei, lucru evidenţiat şi prin prisma sancţiunilor
elaborate de legiuitorul român. În acest sens se recomandă ca sancţiunile să
fie, pe cât posibil, educative şi nu punitive, iar măsura închisorii să fie
considerată ultima ratio, aplicată numai în caz de încălcare gravă a legii
penale. Ca alternativă la pedeapsa privativă de libertate, probaţiunea este
recomandată minorilor delincvenţi care sunt fie la prima infracţiune, fie au
săvârşit infracţiuni de gravitate scăzută, în scopul protejării împotriva
efectelor negative ale închisorii. Se asigură pentru aceştia posibilităţi de
reintegrare socială şi depăşirea comportamentului delincvent prin modalităţi
cu caracter preponderent reeducativ şi nu punitiv.
2. Condiţiile, situaţiile şi limitele răspunderii penale a minorilor
Dispoziţiile art. 113, Cod penal, privitoare la limitele răspunderii

penale a minorilor sunt identice cu cele ale art. 99 din Codul penal anterior,
ceea ce înseamnă că legiuitorul actualului Cod penal a considerat ca fiind
fundamentate ştiinţific şi justificate, sub raportul politicii penale, limitele de
vârstă pentru răspunderea penală a minorilor în Codul penal din 1969326.
Întrucât reglementările privind răspunderea penală a minorului, în cele
două coduri penale, sunt identice, în situaţii tranzitorii nu se pune problema
legii penale mai favorabile.
Compararea dispoziţiilor din cele două coduri poate fi făcută însă
numai la nivelul celor ale art. 113 din actualul Cod penal, dar şi la acela al
întregului grup din care ele fac parte. Specificul dispoziţiilor art. 113, Cod
penal în vigoare, ca şi celor ale art. 99 din Codul penal vechi este dat de
326
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p 327.

266
faptul că aparţin unui grup aparte de dispoziţii legale, care reglementează, pe
planul dreptului penal substanţial, răspunderea penală a minorilor.
Astfel, dispoziţiile Titlului V al părţii generale a actualului Cod penal,
intitulat Minoritatea şi conţinând art. 113-134 corespund dispoziţiilor
Titlului V al părţii generale din Codul penal anterior, intitulat, de asemenea,
Minoritatea şi conţinând articolele 99-110 din acest cod327.
Cele 22 de articole care alcătuiesc Titlul V al părţii generale a
actualului Cod penal sunt grupate în 4 capitole şi privesc: regimul
răspunderii penale a minorului (art. 113-116), regimul măsurilor educative
neprivative de libertate (art. 117-123), regimul măsurilor privative de
libertate (art. 124-127) şi dispoziţii speciale privind răspunderea penală a
minorilor.
La rândul lor, cele 15 articole care alcătuiesc Titlul V al părţii
generale a Codului penal anterior cuprindeau dispoziţii privitoare la limitele
şi consecinţele răspunderii penale a minorilor, la măsurile educative (art. 99-
108) şi la pedepsele pentru minori (art.109-110).
Ambele coduri prevăd un regim sancţionator special pentru infractorii
minori şi acesta este elementul comun principal al lor. Sub raportul
conţinutului însă, reglementările în acest domeniu diferă uneori esenţial, aşa
cum va rezulta din analiza dispoziţiilor respective328.
Astfel, de exemplu, sub raportul sancţiunilor, în timp ce Codul penal
anterior prevedea pe lângă măsuri educative, dintre care unele privative de
libertate, şi pedepse aplicabile minorilor, actualul Cod penal prevede numai
măsuri educative, privative şi neprivative de libertate329.
Prin instituţiile nou-create în această materie, legiuitorul actualului
Codul penal exprimă tendinţa de a pune în valoare experienţa şi rezultatele
pozitive obţinute pe plan internaţional în combaterea delincvenţei juvenile.
Aşadar, pentru cunoaşterea deosebirilor de reglementare privind
răspunderea penală a minorilor între actualul Cod penal şi Codul penal
327
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol.I, Ed.
328
I. Pascu, A.S. Uzlău, Drept Penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed. Hamangiu,
329
V. Brutaru, Tratamentul penal al minorului. Drept comparat, în Revista de Drept Penal,
nr. 1/2009, p. 171.
267
anterior, trebuie să se ţină seama de ansamblul reglementărilor privind
minoritatea din cele două coduri.
Negând tradiţia existentă la noi în ce priveşte reglementarea
răspunderii penale a minorilor, legiuitorul actualului Codul penal a
concentrat în Titlul V al părţii generale a acestuia toate normele de drept
substanţial privitoare la regimul sancţionator specific minorilor delincvenţi,
deosebit faţă de regimul sancţionator comun, aplicabil unor infracţiuni
comise de adulţi.
Sub acest aspect, Codul penal român se înscrie printre sistemele de
drept penal în care regimul sancţionator specific infractorilor minori este
prevăzut în Codul penal (cum sunt codurile penale italian, elveţian, rus,
codurile penale ale fostelor ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est şi
altele) şi se deosebeşte de alte sisteme de drept penal, cum sunt sistemul
francez, spaniol, german, belgian şi altele, în care răspunderea penală a
minorilor este reglementată prin legi speciale (de exemplu, Ordonanţa nr. 45-
174, din 2 februarie 1945, privind delicvenţa infantilă în Franţa, Legea din 8
aprilie 1964, privind protecţia tineretului în Belgia, Legea pentru minori din
1923, în Germania, Legea din 2000 privind răspunderea penală a minorilor,
în Spania etc.)330.
Abstracţie făcând de toate aceste deosebiri de tehnică legislativă,
sistemele menţionate, ca şi majoritatea sistemelor contemporane de drept
penal, au în comun aceeaşi orientare de politică penală, care recunoaşte
necesitatea unui regim sancţionator special pentru infractori minori, deosebit
de sistemul comun, destinat adulţilor.
Fundamentarea ştiinţifică a acestei politici este dată de cercetările
criminologice asupra delincvenţei juvenile, care scot în evidenţă
particularităţile personalităţii minorului infractor, caracterizat printr-o
insuficientă formare şi dezvoltare biopsihică, ce se reflectă în luarea şi
punerea în executare a hotărârii de săvârşire a unei acţiuni ilicite.
Având în vedere aceste particularităţi, reacţia de apărare socială
împotriva delincvenţei juvenile nu se poate înfăptui raţional şi eficient prin
330

268
acelaşi tip de sancţiuni ca în cazul infractorilor adulţi331.
De aceea, faţă de infractorii minori se impune aplicarea unui sistem
aparte de sancţiuni de drept penal, alcătuit în principal din sancţiuni cu
caracter predominant educativ şi numai în mod subsidiar din sancţiuni cu
caracter represiv, cum sunt pedepsele. Acestea din urmă, prin condiţiile în
care urmează să fie aplicate şi executate, trebuie să conducă, însă, tot la
reeducarea şi resocializarea infractorilor minori.
Totodată, este de reţinut că progresele realizate atât în criminologie,
cât şi în alte ştiinţe penale, cum sunt penologia şi ştiinţa penitenciară, au
impus noi orientări cu privire la sistemul sancţionator penal, în general,
vizând diversificarea pedepselor,orientarea semnificativă către pedepsele
neprivative de libertate şi diversificarea mijloacelor de individualizare şi
personalizare a pedepselor.
Toate aceste mutaţii în politica penală privind reacţia
antiinfracţională, în general, nu puteau să rămână fără urmări asupra
sistemului sancţionator pentru minori, cu atât mai mult cu cât noile orientări
îşi găsesc aplicarea cu prioritate în cadrul acestui sistem332.
Legislatorul actualului Codul penal nu este nici el străin de aceste
tendinţe, de vreme ce a prevăzut un sistem sancţionator pentru minori
alcătuit exclusiv din măsuri educative, chiar dacă unele dintre aceste măsuri
sunt privative de libertate333.
Afirmaţiile de mai sus sunt confirmate de faptul că legiuitorul
actualului Codul penal a aşezat la temelia reglementărilor sale privind
răspunderea penală a minorilor cele mai noi date ale ştiinţei şi politicii
penale în domeniu, exprimate în diferite reguli sau principii directoare,
adoptate în cadrul diferitelor Congrese ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea
criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor334.
331
Al. Boroi, G.Şt. Ungureanu, Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune
europeană, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002, p. 30.
332
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol.I, Ed.
333
334.
Congrese organizate de Consiliul Economic şi Social al ONU (ECOSO) pe diferite
teme de politică penală şi care se ţin cu regularitate din 5 în 5 ani, începând din 1955, când
a avut loc primul Congres la Geneva.
269
Dintre regulile şi principiile adoptate la aceste congrese, reţinem în
mod special Regulile de la Beijing, un ansamblu de reguli minimale cu
privire la administrarea justiţiei pentru minori. Proiectul acestor reguli a fost
elaborat la reuniunea internaţională a specialiştilor din 1984, de la Beijing, şi
a fost adoptat la Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite pentru prevenirea
criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor, care a avut loc la Milano, în 1985.
Ele au fost apoi aprobate de Organizaţia Naţiunilor Unite, la sesiunea a 96-a
a Adunării Generale din 29 noiembrie 1985, prin Rezoluţia nr. 40/33, care
reproduce în anexă aceste reguli335. Conform regulilor minime ale Naţiunilor
Unite din 1985 (Anul internaţional al tineretului), cu privire la administrarea
justiţiei pentru minori336 (Regulile de la Beijing, adoptate prin Rezoluţia
40/33 din 29 noiembrie 1985), “un minor este un copil sau un tânăr care, în
raport cu sistemul juridic, poate să răspundă pentru un delict conform unor
modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult337. Iar un
delincvent juvenil este un copil sau un tânăr acuzat sau declarat vinovat de a
fi comis un delict338”. Regulile de la Beijing prevăd că înţelesul noţiunii de
capacitate penală trebuie să fie definit în mod clar şi că vârsta răspunderii
penale nu trebuie fixată la o limită prea mică, ţinând cont de gradul de
maturitate emoţională, psihică şi intelectuală a copilului. Definirea vârstei
răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru juridic care să ţină seama de
capacitatea, abilităţile de dezvoltare şi experienţa contextuală a unui copil.
Regulile Standard Minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea
unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo) stabilesc că
minor este orice persoană sub vârsta de 18 ani.
Minoritatea, fiind un aspect al vieţii sociale, are în mod implicit şi
335.
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 67.
336
Recomandate în vederea adoptării de către cel de al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite
pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor, care a avut loc la Milano, în perioada
26 august-6 septembrie 1985, şi a fost adoptată de Adunarea generală prin Rezoluţia 40/33
din 29 noiembrie 1985.
337
Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei
pentru minori (Regulile de la Beijing), art. 2.2, lit. a), Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29
noiembrie 1985.
338
pentru minori (Regulile de la Beijing), art. 2.2, lit. c), Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29
noiembrie 1985.
270
diverse implicaţii în domeniul dreptului penal. Sistemul nostru penal, care se
centrează mai mult asupra sancţionării şi a reeducării, ignoră realitatea
conform căreia, de fapt, datorită faptului că minorul este nevoit să se
formeze şi să se dezvolte în mediul în care creşte, făptuitorii minori sunt mai
degrabă victime decât infractori.
De asemenea, reţin atenţia aşa-numitele Principii directoare de la
Riyadh, elaborate la Reuniunea internaţională de experţi de la Riyadh, în
Arabia Saudită, în 1990 şi adoptate la cel de-al VIII-lea Congres al
Naţiunilor Unite pentru prevenirea criminalităţii şi tratamentul
delincvenţilor, care a avut loc la Havana, în Cuba, între 27 august şi 7
septembrie 1990.
Principiile de la Riyadh, devenite principii directoare ale Naţiunilor
Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile, recomandă elaborarea unor
politici educaţionale adecvate nevoilor şi intereselor persoanelor tinere, atât
la nivelul comunităţii, cât şi la acela al structurilor guvernamentale şi
neguvernamentale. În fine, trebuie să fie menţionate şi aşa-numitele Reguli
de la Tokio, reprezentând regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru
elaborarea unor măsuri neprivative de libertate, adoptate la cea de-a 45-a
sesiune a Adunării Generale a ONU, împreună cu recomandarea Comitetului
pentru prevenirea crimei şi lupta împotriva delincvenţei, ca aceste reguli să
fie numite Regulile de la Tokio, după numele localităţii unde au fost
elaborate.
La elaborarea noului Cod penal au fost avute în vedere, toate aceste
documente internaţionale privind prevenirea şi combaterea delincvenţei
juvenile, documente care, fiind aprobate de Adunarea Generală a ONU, au
caracterul unor norme de recomandare, pentru toate statele membre. Trebuie
menţionat totodată că în preambulul Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire
la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20
noiembrie 1989339, sunt menţionate Regulile de la Beijing.
De asemenea, este demn de subliniat că regulile şi principiile
directoare ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei
juvenile sunt aplicabile şi prin intermediul Consiliului Europei, în special
339
C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2002, p.
32.
271
prin recomandările Comitetului de Miniştri, care sunt obligatorii pentru
guvernele statelor membre.
Aceste recomandări se bazează şi pe concluziile desprinse din
cercetările criminologice şi sociologice privind delincvenţa juvenilă,
efectuate sub egida Consiliului Europei, în special în rândul minorilor şi
tinerilor care provin din familii de emigranţi sau din populaţia autohtonă
minoritară.
Sunt semnificative, în acest sens, Recomandarea nr. R/87/20 cu
privire la Reacţia socială la delincvenţa juvenilă, adoptată de Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei la 17 septembrie 1987, sau Recomandarea nr.
R/88 privind Reacţiile sociale la comportamentul deviant al tinerilor
proveniţi din familii de emigranţi, adoptată la 18 aprilie 1988. La acestea se
adaugă, însă, numeroase alte recomandări adoptate în anii 1985-1991 cu
implicaţii asupra problemelor delincvenţei juvenile340.
Reglementările din actualul Cod penal privitoare la infractorii minori
au fost elaborate în concordanţă şi cu regulile şi principiile menţionate mai
sus.
Art. 113 din actualul Cod penal, privitor la limitele răspunderii penale
a minorului are nu numai aceeaşi denumire marginală, ca şi art. 99 din Codul
penal anterior, dar şi acelaşi conţinut.
Prin dispoziţiile sale sunt reglementate, ca şi în Codul penal anterior,
limitele răspunderii penale a minorilor în raport cu vârsta şi cu
discernământul acestora. Termenii minor şi minoritate au înţelesul stabilit de
legea civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, capacitatea deplină de exerciţiu
începe de la data când persoana devine majoră (alin. 1), iar persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de 18 ani (alin. 2).
Întrucât legiuitorul Codului penal foloseşte termenii minor şi stare de
minoritate în înţelesul folosit de legea civilă, ar fi greşit să se folosească
termenii de minoritate penală sau de majorat penal în dreptul penal341.
O. Brezeanu, Reeducarea minorului infractor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2005, p. 30.
340
M. Basarab, M.M. Basarab, Reflecţii asupra unor măsuri educative, în Revista de Drept
341
Penal, nr. 2/2002, p. 19.

272
Pentru determinarea limitelor şi a condiţiilor răspunderii penale a
minorilor, legiuitorul penal are în vedere, pe de o parte, faptul că în general
răspunderea penală presupune capacitatea persoanei de a înţelege caracterul
antisocial al faptelor sale şi de a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele
sale de conduită, iar pe de altă parte, împrejurarea că persoana nu dobândeşte
această capacitate în momentul naşterii sale, ci în mod treptat, în procesul de
creştere şi dezvoltare biopsihică342.
Este de notorietate faptul că o persoană parcurge, în general, patru
etape sau faze principale, în viaţă: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi
bătrâneţea, fiecărei etape fiindu-i caracteristice anumite particularităţi
biopsihice, care se răsfrâng asupra însuşirilor necesare pentru existenţa
capacităţii juridice de drept penal, adică a capacităţii de a răspunde penal şi
de a înţelege sensul reacţiei sociale faţă de actele de conduită ale persoanei.
De aceea, legiuitorul trebuie să stabilească din care etapă a dezvoltării
sale persoana poate fi considerată ca având însuşirile necesare pentru a putea
răspunde penal. În mod practic, problema vizează numai etapele copilăriei şi
adolescenţei, cunoscute ca etape de formare a personalităţii biopsihice,
deoarece în etapa maturităţii persoana posedă, în mod normal, acele însuşiri
care condiţionează capacitatea penală, însuşiri ce se menţin şi în etapa
bătrâneţii, din care cauză nu se pune problema unei limite de vârstă dincolo
de care persoana să nu poată răspunde penal343.
În ce priveşte etapa copilăriei, aceasta se caracterizează printr-o
incapacitate psihofizică normală a minorului de a înţelege exigenţele legii
penale şi de a-şi manifesta conştient voinţa în sensul acestor exigenţe,
incapacitatea minorului, aflat în perioada copilăriei, de a răspunde penal
decurgând din starea sa naturală, de persoană insuficient dezvoltată
biopsihic.
De aceea, s-a admis totdeauna şi pretutindeni că minorul aflat în
perioada copilăriei, chiar dacă limita superioară a acesteia a fost şi este în
prezent variabilă de la un sistem de drept penal la altul, nu poate fi niciodată
342
D. Semenescu, B.M. Semenescu, Delincvenţa juvenilă între răspunderea penală şi
garantarea drepturilor minorilor, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009, p. 48.
343
V. Paşca, Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 439.
273
subiect al răspunderii penale344.
În etapa adolescenţei (de la 12-13 ani la 18-20 ani), deşi persoana are,
în general, aptitudinea de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a se
autodirija, se constată totuşi, mai ales în prima parte a adolescenţei, aşa-
numita preadolescenţă (12-15 ani)345, că minorul are o capacitate psihofizică
incompletă, din care cauză în anumite situaţii poate să-şi dea seama de
caracterul faptelor sale şi să fie stăpân pe ele, iar în alte situaţii să fie lipsit de
această capacitate.
Dimpotrivă, în partea a doua a adolescenţei, adică în adolescenţa
deplină, persoana dispune, în general, de capacitate penală deplină.
În stabilirea limitelor şi a condiţiilor răspunderii penale a minorilor,
legiuitorul a ţinut seamă de aceste date ale psihologiei vârstelor prevăzând,
pe de o parte, limita de vârstă maximă a copilăriei până la care minorul este
presupus juris et de jure ca fiind lipsit de capacitatea de a înţelege pe deplin
caracterul socialmente periculos al faptelor sale şi de a fi stăpân pe ele, deci
de capacitatea de a răspunde penal, iar pe de altă parte a prevăzut limita
minimă de vârstă de la care adolescentul este presupus, de asemenea juris et
de jure, că are capacitatea de a răspunde penal, fiind asimilat, sub acest
aspect, cu majorul346.
Între cele două limite de vârstă, minorul, în funcţie de natura şi
semnificaţia socială a faptelor săvârşite şi în raport cu gradul său de
dezvoltare, de instrucţie şi de experienţă de viaţă, poate să aibă capacitatea
de a înţelege caracterul antisocial al faptelor şi de a fi stăpân pe ele, deci de a
răspunde penal sau dimpotrivă, să fie lipsit de această capacitate şi deci de
răspundere penală. În consecinţă, minorul aflat la această vârstă intermediară
este presupus juris tantum, deci până la proba contrară, ca fiind lipsit de
capacitatea de a răspunde penal.
Această prezumţie de lipsă a capacităţii minorului de a răspunde penal
poate fi răsturnată dovedindu-se, pe baza argumentelor menţionate, că
minorul a avut în momentul săvârşirii faptei capacitatea de a răspunde penal,
344
O. Brezeanu, Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în
Revista de Drept Penal, nr. 2/1995, p. 83.
345
V.P. Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 150.
346 O. Brezeanu, Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în
274
iar dacă s-a făcut această dovadă răspunderea minorului aflat în această
situaţie este obligatorie.
Situaţia descrisă mai sus este reglementată prin dispoziţiile art.113,
din Codul penal actual, unde în alin. 1 se prevede că minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, stabilind astfel la 14 ani limita
maximă a copilăriei347. În favoarea acestor minori există o prezumţie
absolută de incapacitate penală, care nu poate fi combătută prin dovada
contrarie348.
Existenţa discernământului nu poate fi stabilită pe baza unor criterii
apriorice, ci numai în raport cu natura faptei săvârşite, cu împrejurările
concrete în care aceasta s-a comis şi cu datele ce caracterizează persoana
minorului.
Se continuă astfel tendinţa de ridicare a limitei superioare a copilăriei,
în vederea scoaterii din sfera de incidenţă a legii penale a unei categorii cât
mai largi de minori.
Aceasta corespunde, de altfel, tradiţiei şi condiţiilor geografice
specifice ţării noastre şi este totodată în concordanţă cu Regulile de la
Beijing, care prevăd că statele sunt încurajate în a stabili o vârstă minimă
rezonabilă care să aibă aplicabilitate internaţională349.
Minorul cu vârsta între 14 ani împliniţi, şi 16 ani neîmpliniţi la data
săvârşirii faptei, conform dispoziţiilor art. 113, alin. 2, Cod penal, răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Întrucât minorul aflat la această vârstă nu este responsabil decât în
anumite situaţii şi în raport cu anumite fapte, răspunderea sa penală este
condiţionată de constatarea, în fiecare caz în parte, a discernământului
minorului, adică a capacităţii lui de a-şi da seama de caracterul antisocial al
faptei pe care a săvârşit-o şi de a-şi manifesta conştient voinţa, capacitate
privită nu în general, ci raportată la fapta concretă.
Discernământul apare, aşadar, ca fiind capacitatea minorului de a-şi
347
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol.I, Ed.
348
Gh. Alecu, Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială. Conform Noului
Cod penal, Ovidius University Press, Constanţa, 2010, p. 391.
349
M. Coca-Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed. Universul
275
da seama de caracterul social periculos al faptei sale şi de a-şi manifesta
conştient voinţa raportată la un fapt concret. Existenţa discernământului nu
înseamnă existenţa în general a capacităţii psihofizice a persoanei, ci numai
existenţa acestei capacităţi în cazul dat.
De asemenea, existenţa discernământului în comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală nu înseamnă şi existenţa vinovăţiei, ci numai o
premisă pentru aceasta. Fără dovada existenţei discernământului, făcută de
organele de urmărire penală, nu poate exista răspunderea penală a minorului
care a împlinit vârsta de 14 ani, iar nu şi vârsta de 16 ani la data săvârşirii
faptei350.
Se poate afirma că minorul, aflat la această vârstă intermediară, se
bucură de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, deoarece câtă vreme
această prezumţie nu este răsturnată prin proba contrară, pe care trebuie să o
facă acuzarea, nu poate avea loc răspunderea sa penală, acest minor fiind
asimilat, sub acest aspect, cu minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
În ce priveşte limita minimă de la care minorul este considerat
responsabil penal ca şi majorul, în dispoziţiile din alin. 3 al art. 113 Cod
penal, în vigoare, se prevede că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani
răspunde penal potrivit legii, adică în aceleaşi condiţii ca şi adultul.
Având în vedere dezvoltarea biopsihică şi experienţa de viaţă ale
minorului în condiţiile societăţii noastre, legiuitorul român a considerat că la
vârsta de 16 ani împliniţi la data săvârşirii faptei minorul are posibilitatea
deplină de a-şi da seama de semnificaţia antisocială a faptei sale şi de a-şi
dirija actele sale de conduită întocmai ca un adult351.
Apare astfel o categorie de minori, în vârstă de 16 ani împliniţi la data
săvârşirii infracţiunii, care răspund penal totdeauna, fiind prezumaţi juris et
de jure ca având capacitatea de a răspunde penal ca şi majorii.
Din examinarea de ansamblu a dispoziţiilor art. 113 rezultă că, sub
aspectul răspunderii penale, se face distincţie între două categorii de
minori352: minori care nu răspund penal, în care se includ minorii care nu au
350 O. Brezeanu, Minorul delincvent în documentele ONU şi ale Consiliului Europei, în

351
M.I. Rusu, Probaţiune. Referatul de evaluare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009, p. 28.
352
276
împlinit vârsta de 14 ani şi minorii între 14-16 ani, în privinţa cărora nu s-a
făcut dovada că au săvârşit fapta cu discernământ, şi minorii care răspund
penal, în care se includ minorii între 14-16 ani, în privinţa cărora s-a făcut
dovada că au acţionat cu discernământ, şi minorii care aveau vârsta de 16 ani
împliniţi la data săvârşirii faptei353.
Prima categorie de minori rămâne în afara preocupărilor legiuitorului
penal, scopul delimitării ei fiind tocmai acela de a scoate din câmpul de
incidenţă a legii penale această categorie de minori care nu răspund penal.
În determinarea acestui statut, legiuitorul Codului penal nu se
limitează la identificarea respectivei categorii de minori, în cadrul limitelor
răspunderii penale (art. 113, Cod penal, respectiv art. 99 din Codul penal
anterior), ci face din minoritatea făptuitorului care nu răspunde penal una
dintre cauzele de neimputabilitate (art. 27, Cod penal), respectiv una dintre
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 50 din Codul penal
anterior).
În cadrul acestui statut, minorul care, la data comiterii faptei
prevăzute de legea penală, nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde
penal nu poate fi subiect activ al unui raport juridic penal şi deci nu
interesează legea penală.
Reacţia socială faţă de faptele săvârşite de această categorie de
minori, reacţie care, în concordanţă cu Regulile de la Beijing şi cu celelalte
documente internaţionale la care ne-am referit, nu poate consta decât în
măsuri de ocrotire, este reglementată nu de Codul penal, ci de o lege
extrapenală, şi anume de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului354.
Codul penal se limitează, în acest caz, la stabilirea limitelor de vârstă
ale acestei categorii de minori, prin dispoziţiile art. 113, pe care le-am
analizat. În mod practic, pentru delimitarea categoriei minorilor care nu
răspund penal trebuie să se constate existenţa în fapt a condiţiilor prevăzute
de lege, adică să se stabilească data săvârşirii faptei prevăzute de legea
353
G. Salontai, A. Salontai, Unele aspecte privind drepturile minorilor infractori, în
Revista Dreptul, nr. 2/2005, p. 146.
354 Publicată în M.O. al României, partea I, nr. 557, din 23 iunie 2004. Măsurile de
ocrotire specifice sunt prevăzute în Capitolul V, intitulat Protecţia copilului care a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală şi nu răspunde penal, art. 80-84.
277
penală şi vârsta mai mică de 14 ani a făptuitorului355.
Dacă minorul avea vârsta de 14 ani, dar nu împlinise 16 ani la data
săvârşirii faptei, trebuie să se constate că organele de urmărire penală nu au
dovedit, potrivit legii, că fapta a fost săvârşită cu discernământ. Nu
interesează din ce cauză nu s-a făcut această dovadă.
Tot din analiza dispoziţiilor art. 113 rezultă că singura categorie de
minori care interesează legea penală este aceea a minorilor care răspund
penal.
La această categorie de subiecţi de drept penal se referă dispoziţiile
din Titlul V, al părţii generale a Codului penal şi regimul sancţionator
specific pe care acestea îl prevăd.
Fiind vorba de un regim sancţionator diferit de acela pentru majori,
pentru incidenţa lui este firesc ca şi cu privire la această categorie de minori
să se ţină seama de delimitările de vârstă prevăzute de lege, respectiv să se
constate că minorul între 14 şi 16 ani a săvârşit fapta cu discernământ sau că
minorul avea vârsta de 16 ani împliniţi la data comiterii faptei356.
În cazul infracţiunilor de durată, cum sunt infracţiunile continue sau
continuate, care sunt săvârşite în etape diferite ale minorităţii, unele în etapa
în care minorul era lipsit de discernământ iar altele într-o etapă în care avea
discernământ, se ţine seama numai de faptele săvârşite cu discernământ.
În conţinutul aceleiaşi infracţiuni continui sau continuate nu pot intra
decât acele acte de executare care au fost săvârşite cu discernământ şi care
exprimă, ca săvârşite, celelalte acte de executare, unitatea de rezoluţie
infracţională în săvârşirea infracţiunii respective357.
Dacă o infracţiune continuă sau continuată a fost săvârşită în
întregime în perioada minorităţii, chiar dacă a fost săvârşită de minorul între
14 şi 16 ani care a acţionat cu discernământ şi o altă parte după ce aceasta a
împlinit vârsta de 16 ani, ea va fi supusă regimului sancţionator specific
pentru minori.
355
O. Brezeanu, Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în
356
M. Iordache, Despre regimul sancţionator al minorilor infractori în lumina noului Cod
penal, în Revista Dreptul, nr. 5/2005.
357
O. Brezeanu, Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în legislaţia
periodică română (III), în Revista de Drept Penal, nr. 2/1996, p. 66.
278
Dimpotrivă, atunci când aceste infracţiuni de durată sunt săvârşite
parte în epoca minorităţii şi parte după ce minorul a împlinit vârsta de 18 ani,
întrucât ele se consumă la data când făptuitorul este major, regimul
sancţionator este cel al majorilor.
În practica judiciară s-a decis că existenţa unui discernământ
diminuat, pe fondul unui psihic imatur afectiv şi voliţional, nu echivalează cu
lipsa totală de discernământ şi nu exclude răspunderea penală a inculpatului,
minor între 14-16 ani, pentru infracţiunea comisă358.
Împrejurarea că inculpatul nu a fost lipsit de discernământ în raport cu
infracţiunea săvârşită rezultă, în speţă, nu numai din expertiza psihică
efectuată, ci şi din declaraţiile deosebit de coerente ale acestuia, prin care
minorul a descris în detaliu modul cum a acţionat359.
De asemenea, s-a hotărât că minora care se căsătoreşte înainte de
împlinirea vârstei de 16 ani, deşi dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu
a drepturilor civile, răspunde penal în raport cu vârsta sa360.
Minorul între 14-16 ani, chiar dacă a săvârşit fapta cu discernământ,
nu poate fi subiect activ al infracţiunii de cerşetorie, deoarece nu are
capacitatea integrală de exerciţiu a dreptului la muncă pentru a se putea
încadra în muncă, în acest caz este necesar consimţământul reprezentantului
legal al minorului şi avizul medicului361.
Fapta săvârşită imediat după expirarea zilei în care făptuitorul a
împlinit vârsta de 18 ani calculată la expirarea zilei corespunzătoare aceleia
în care făptuitorul s-a născut, constituie o faptă săvârşită de un major362.
Săvârşirea unor acţiuni, componente ale infracţiunii continuate, ca minor şi
altele ca major, atrage răspunderea penală ca major pentru întreaga
infracţiune continuată363.
Minorul de 14 ani şi o zi care, din răzbunare, aruncă de la mică
distanţă o vergea metalică în capul victimei, provocându-i moartea, răspunde
358
F. Ivan, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infractorilor minori, în Revista
de Drept Penal, nr. 3/1995, p. 124.
359
Tribunalul Municipiului București, Secția penală, Decizia nr. 470/1992.
360
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 405/1979.
361
362
Tribunalul județului Timiş, Secția penală, Decizia nr. 899/ 1974.
363
279
penal pentru infracţiunea săvârşită dacă din actele medicale rezultă că are
discernământul corespunzător vârstei sale, că funcţiile sale mentale sunt
dezvoltate şi că, în raport cu instruirea şi experienţa sa de viaţă, posibilităţile
sale intelectuale nu sunt alterate364.
3. Consecinţele răspunderii penale a minorului
Din dispoziţiile art. 114, alin 1, Cod penal rezultă că faţă de minorul
care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani
se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.
Deşi Codul penal prevede că împotriva minorului cu vârsta între 14 şi
18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate, totuşi, faţă de
minorul prevăzut în alin. 1 se poate lua o măsură educativă privativă de
libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de
comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Elementul de noutate pe care îl aduce actualul Cod penal prin
dispoziţiile din art. 114 priveşte tocmai cadrul de sancţiuni aplicabile
minorului, ca o consecinţă a stabilirii răspunderii penale a acestuia, cadru
alcătuit exclusiv din măsuri educative.
De menţionat faptul că, în dreptul nostru penal, acest sistem de
sancţionare al minorilor infractori nu reprezintă o noutate în domeniu,
deoarece el a mai funcţionat în perioada 1977-1994. Astfel, prin Decretul nr.
218/1977 au fost instituite ca sancţiuni aplicabile minorilor infractori două
măsuri educative, una neprivativă de libertate, constând în încredinţarea
minorului colectivului în care munceşte sau învaţă, pe durată de la unu la doi
ani, şi alta privativă de libertate, constând în trimiterea minorului într-o
şcoală de muncă şi reeducare pe durată de la 2 la 5 ani.
Acest sistem a funcţionat de la 17 iulie 1977, data intrării în vigoare a
Decretului nr. 218/1977, şi până la 1 octombrie 1992, când acesta a fost
364
280
abrogat prin Legea nr. 104/1992, pentru modificarea Codului penal şi s-a
revenit la sistemul iniţial de sancţionare mixt, alcătuit din măsuri educative şi
pedepse.
Abrogarea Decretului nr. 218/1977 a fost motivată cu argumentul că
măsurile educative singure nu ar fi suficiente pentru combaterea delincvenţei
juvenile în noile condiţii, în special a faptelor grave săvârşite de minori. Aşa
cum s-a remarcat în literatura de specialitate365, cu toate lipsurile sale,
sistemul sancţionator al minorilor instituit prin Decretul nr. 218/1977 a
constituit un pas important şi curajos în evoluţia legislaţiei penale în
domeniu, iar aplicarea lui a reprezentat o experienţă utilă ce ar putea fi
valorificată.
S-ar putea spune că prin prevederea în noul Cod penal a sistemului de
sancţiuni pentru minori, alcătuit numai din măsuri educative, a avut loc, într-
un anume fel, o valorificare a experienţei menţionate şi totodată a celor mai
noi date ale cercetărilor criminologice asupra delincvenţei juvenile. În
acelaşi timp, însă, trebuie subliniat că legiuitorul actualului Cod penal nu a
preluat nici măcar formal vechile măsuri educative.366
Ca atare, faţă de gravitatea unei astfel de infracţiuni şi de
periculozitatea infractorului, chiar dacă sau poate că tocmai pentru că este
minor, nu se poate reacţiona cu o simplă măsură educativă neprivativă de
libertate, deoarece aceasta ar genera un sentiment de insecuritate socială,
câtă vreme făptuitorul nu este pus în imposibilitate de a continua sau repeta
atitudinea infracţională.
În aplicarea dispoziţiilor din art. 114, instanţa are sarcina de a stabili,
pe baza criteriilor prevăzute de aceste dispoziţii, dacă faţă de minorul
infractor este suficientă luarea acestei măsuri educative neprivative de
libertate sau dacă, dimpotrivă, este necesară o măsură educativă privativă de
libertate.
Pentru aceasta este necesară o cunoaştere exactă a activităţii minorului
infractor şi a personalităţii acestuia, precum şi a naturii şi gravităţii
365
I. Pascu, Răspunderea penală a infractorilor minori în Codul penal anterior. Elemente
de drept comparat şi perspective legislative, în Revista Pro Lege, nr. 3-4/2006, p. 60.
366
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol.I, Ed.
281
infracţiunii săvârşite de el, a împrejurărilor în care a acţionat etc.
Întrucât obiectivul măsurilor educative îl reprezintă schimbarea
comportamentului minorului, criteriile generale de individualizare, cât și cele
speciale vor fi adaptate pentru fiecare infracțiune, astfel încât să se țină
seama de sensibilitatea, de afectivitatea și de gradul de cultură al acestuia
pentru a înțelege scopul măsurii și a se evita aplicarea unei pedepse
penale367.
Instanţa va individualiza pedeapsa aplicată în funcţie de criteriile
generale stabilite în art. 74, alin 1, Cod penal, prin care stabilirea duratei sau
a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi
cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi de mijloacele
folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea
rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii
infracţiunilor şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care
constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea
infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de
sănătate, situaţia familială şi socială.
Cu alte cuvinte, şi în privinţa minorului, instanţa va ţine cont de aceste
criterii de individualizare a pedepsei, astfel încât, în funcţie de antecedentele
penale şi ţinând cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, instanţa, având în
vedere şi aspectul gravităţii faptei, va alege una dintre măsurile educative.
Ansamblul de reguli minime se aplică imparţial delincvenţilor juvenili, fără
nici un fel de deosebire, mai ales de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică, fără deosebire de origine socială, stare materială, naştere sau altă
situaţie368, însă diferenţierea aplicării regulilor se va gradua având în vedere
vârsta minorului, datorită modului diferit de înţelege a lucrurilor în diferite
etape de dezvoltare.
Conform Regulilor de la Beijing, un delict desemnează un întreg
comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui
367
L.R. Popoviciu, Răspunderea penală a minorilor, Ed. Prouniversitaria, București, 2012,
p. 131.
368
pentru minori (Regulile de la Beijing), art. 2.1, Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie
1985.
282
sistem juridic considerat369.
Evident, nu poate fi aplicată o măsură educativă privativă de libertate
dacă pentru fapta anterioară s-a reţinut existenţa unei cauze justificative sau
de neimputabilitate, iar pentru infracţiunea anterioară, instanţa trebuie să se
fi pronunţat printr-o hotărâre definitivă în aplicarea unei măsuri educative
privative sau neprivative de libertate.
Starea de minoritate nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor care
îl aveau în îngrijirea sau paza lor, pe minor dacă se reţine culpa acestora.
Măsurile educative nu constituie antecedente penale, nu atrag
interdicţii, incapacităţi ori decăderi pentru persoanele minore condamnate şi
nu sunt avute în vedere la stabilirea stării de recidivă.
Conceptul de reeducare, ca instituţie de drept penal, trebuie diferenţiat
de conceptul de reeducare în sens psihosocial, ca proces sistematic de
transformare morală şi socială a infractorului, prin mijloace pedagogice,
psihoterapeutice şi alte metode educative adecvate370, proces care se
desfăşoară în contextul executării sancţiunii de drept penal şi pe fondul
reglementării juridice specifice371. Sub ambele semnificaţii procesul educativ
se caracterizează prin diversitatea metodelor şi mijloacelor folosite în
procesul de individualizare a executării sancţiunilor de drept penal şi prin
organizarea unui mediu de pedagogic adecvat, raportat la nivelul cerinţelor
actuale de reeducare a minorilor infractori.
4. Măsurile educative aplicabile minorului
Art. 115, Cod penal, prevede măsurile educative neprivative de
369
pentru minori (Regulile de la Beijing), art. 2.2, lit. b), Anexă la Rezoluţia 40/33 din 29
noiembrie 1985.
370
O. Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 4, apud V.P.
Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 605.
371
Academiei, Bucureşti, 1970, p. 251. Autorul arată că acţiunea de reeducare, adică
asigurarea posibilităţii de a dobândi învăţătura necesară şi pregătirea profesională, trebuie
să se înfăptuiască într-un regim de adecvată disciplină, care să dea minorului deprinderea
de a se comporta în mod ordonat şi să-i insufle sentimentul de respect faţă de ordinea de
drept şi de regulile de convieţuire socială.
283
libertate şi privative de libertate aplicabile minorului infractor, în condiţiile
sistemului sancţionator mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Aceste noi măsuri educative exprimă, prin natura, numărul şi
diversitatea lor, o inovaţie în politica de prevenire a faptelor antisociale
săvârşite de minori, în care accentul este pus pe educaţia personalizată şi
atentă a minorului delincvent372.
Deşi toate sunt neprivative de libertate, cele patru măsuri prevăzute în
alin. 1, pct. 1, lit. a)-d) din art. 115 Cod penal, se deosebesc între ele sub
aspectul severităţii lor, ceea ce a făcut posibilă ierarhizarea şi enumerarea lor
în ordine progresivă, de la cea mai uşoară, care este stagiul de formare
civică, până la cea mai severă, care este asistarea zilnică373.
Această ierarhizare permite înlocuirea unei măsuri educative cu alta în
cursul executării lor, în special înlocuirea unei măsuri cu alta mai severă, în
caz de nerespectare de către minor a condiţiilor de executare a măsurii
respective.
Spre deosebire de măsurile educative neprivative de libertate, care
sunt cu totul noi faţă de cele din Codul penal anterior, cele privative de
libertate se regăsesc parţial în acest cod. În opoziţie cu acesta, noul Cod
penal nu mai prevede măsura educativă a internării minorului într-un institut
medical educativ.
În ce priveşte măsura internării într-un centru de reeducare, prevăzută
în art. 101 din Codul penal anterior, aceasta este asemănătoare cu internarea
372
V. Brutaru, Practica judiciară în materia tratamentului penal al minorului, în Revista
de Drept Penal, nr. 2/2009, p. 142.
373
I. Pascu, Minor. Contopirea închisorii cu măsura educativă, în Revista de Drept Penal,
nr. 3/2008, p. 32.
284
într-un centru de educativ, prevăzută în art. 115, alin. 2, din actualul Cod
penal, cu precizarea că, în raport cu durata şi modul de executare, în situaţii
tranzitorii, dispoziţiile din legea penală anterioară ar putea fi mai favorabile
infractorului.
În schimb, măsura educativă a internării într-un centru de detenţie,
prevăzută în art. 115, alin. 2, lit. b) din actualul Cod penal este specifică
acestuia şi se aplică în cazul săvârşirii de către minor a unei infracţiuni grave
sau deosebit de grave şi pe durată care poate ajunge până la 15 ani. Prin
regimul de executare şi mai ales prin durata ei (2-5 ani în cazul infracţiunilor
grave şi 5-15 ani în cazul infracţiunilor deosebit de grave) măsura educativă
a internării într-un centru de detenţie este destinată, probabil, să răspundă
criticilor aduse sistemului sancţionator alcătuit numai din măsuri educative
în sensul că acesta nu ar fi în măsură să asigure o reacţie corespunzătoare în
căzui săvârşirii de către minor a unor infracţiuni grave şi deosebit de
grave374.
Potrivit dispoziţiilor art. 115, alin. 2, Cod penal, alegerea măsurii
educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art.
114 privitor la consecinţele răspunderii penale a minorului, pe baza criteriilor
generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74, alin. 1, lit. a)-g)
Cod penal.
Aceste criterii trebuie să fie folosite mai întâi pentru a decide care
dintre cele două categorii de măsuri educative este aplicabilă în cauză şi apoi
pentru alegerea şi individualizarea măsurii aplicabile.
Instanţele judecătoreşti trebuie să se preocupe în mod deosebit de
alegerea persoanei sau instituţiei care va supraveghea minorul, pentru că de
această alegere vor depinde, în mare măsură, rezultatele care se obţin375.
5. Referatul de evaluare
Dispoziţiile din art.116, Cod penal, privitoare la referatul de evaluare
374
375
285
nu au corespondent în Codul penal anterior, care nu conţine nicio referire la
un asemenea act.
Referatul de evaluare este prevăzut şi prin Recomandarea CM/Rec
(2010) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la Regulile
de Probaţiune ale Consiliului Europei (Adoptată de către Comitetul de
Miniştri la 20 ianuarie 2010, la cea de-a 1075 adunare a Vice-miniştrilor)
Înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă, are loc o
evaluare a minorului printr-un referat de evaluare care reprezintă un
instrument de cercetare, analizându-se antecedentele minorului, condiţiile în
care trăieşte, circumstanţele în care a fost comis delictul, acestea făcând
obiectul unei anchete mai temeinice efectuat de Serviciul de Probaţiune,
astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a judeca cauza
respectivă.
Conform Recomandării CM/Rec (2010) a Comitetului de Miniştri
către statele membre cu privire la Regulile de Probaţiune ale Consiliului
Europei (adoptată de către Comitetul de Miniştri la 20 ianuarie 2010, la cea
de-a 1075 adunare a Vice-miniştrilor), prin intermediul art. 66-71 sunt
definiţi termenii evaluării şi cerinţele acesteia.
Conform art. 81 din aceeași Recomandare CM/Rec (2010) a
Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la Regulile de
Probaţiune ale Consiliului Europei, progresul unui anumit delicvent va fi
evaluat la intervale sistematice şi acest proces va influenţa planul de lucru pe
toată durata supravegherii. Evaluarea va face parte din dosar şi, atunci când
va fi necesar, din raportarea ulterioară pentru autoritatea cu drept decizional,
iar art. 82 arată că evaluarea va reflecta, de asemenea, gradul în care a fost
definit şi implementat planul coordonat de lucru şi în ce măsură şi-a atins
acesta obiectivele. Serviciile de probaţiune vor putea solicita de la autoritatea
cu drept decizional să modifice sau să încheie supravegherea, atunci când va
fi cazul.
Legiuitorul actualului Cod penal a considerat, însă necesar, să
reglementeze sistemul sancţionator pentru minori nu numai prin prevederea
măsurilor educative aplicabile acestora, dar şi prin desemnarea organelor
implicate şi a mijloacelor juridice care pot fi utilizate de acestea pentru
286
luarea şi executarea acestor măsuri376.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000,
privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune, referatul de
evaluare întocmit conform dispoziţiilor din art.11, alin. 1, lit. d) este un
referat scris, cu caracter consultativ şi de orientare, având rolul de a oferi
instanţei de judecată date privind persoanele care au săvârşit infracţiuni şi
sunt susceptibile de a fi menţinute în stare de libertate, inclusiv privind
minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală faţă de care urmează
să fie sau au fost luate măsuri educative neprivative de libertate.
Serviciile de probaţiune377 îşi desfăşoară activitatea în fiecare judeţ,
prin consilierii de probaţiune coordonaţi de şeful serviciului. Consilierii de
probaţiune îndeplinesc următoarele atribuţii:
- realizează evaluarea inculpaţilor, a minorilor aflaţi în executarea
unei măsuri educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau
la solicitarea organelor judiciare, potrivit legii;
- sprijină instanţa de judecată în procesul de individualizare a
pedepselor şi măsurilor educative;
- coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor şi
executarea obligaţiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate faţă de
care instanţa a dispus: amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată;
- coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre
următoarele măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare
civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică;
- coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii;
- derulează activităţi specifice în legătură cu persoanele private de
libertate;
- îndeplinesc alte atribuții, conform legii.
În desfăşurarea activităţilor cu persoanele aflate în evidenţa serviciilor
376
M. Iordache, Evoluţia sistemului sancţionator al minorului infractor, în Revista
Dreptul, nr. 6/2010, p. 190.
377
http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%A3iileMJ/Servici
ideproba%C8%9Biune/tabid/2931/Default.aspx accesat la data de 27.05.2015.
287
de probaţiune, consilierii de probaţiune utilizează următoarele instrumente şi
tehnici de lucru:
- instrumentul de colectare a datelor şi diagnoză, care reprezintă un
demers profesional care are ca rezultat formularea unei opinii/expertize a
consilierului de probaţiune asupra persoanei evaluate şi este structurat pe 16
arii de investigaţie (de exemplu, infracţiunea, adăpostul sau locuinţa,
şcolarizarea, munca, relaţiile cu familia, cu prietenii, adicţii, sănătate, tipare
de gândire etc.).
Conform art. 506, alin. 1, din Cod de procedura penală, în cauzele cu
inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când
consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are
locuinţa minorul, iar în alin. 2 al art. 506, Cod de procedură penală, se
specifică faptul că în cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecată are
obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa
minorul, potrivit legii. Teza a doua a acestui al doilea alineat al art. 506 arată
că în situaţia în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în
cursul urmăririi penale potrivit dispoziţiilor alin. 1, dispunerea referatului de
către instanţă este facultativă.
Instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat
de evaluare în vederea evaluării minorului (art. 33-37 din Legea nr.
252/2013, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune), iar
evaluarea inculpatului minor se va realiza de către consilierul de probaţiune
din cadrul serviciului de probaţiune în a cărei circumscripţie teritorială
locuieşte efectiv inculpatul minor. În urma celor constatate de către
consilierul de probaţiune se întocmeşte referatul de evaluare şi se comunică
în termen de 21 de zile de la data primirii solicitării, la serviciul de
probaţiune.
Elaborarea referatului de evaluare cuprinde următorii indicatori:
a) date privind mediul familial al minorului, mediul social al
minorului, situaţia educaţională şi profesională, conduita generală a
minorului, evaluarea având un caracter personal;
b) analiza comportamentului infracţional şi a riscului de săvârşire a
288
unor infracţiuni;
c) referiri la evoluţia minorului din punct de vedere fizic, afectiv,
moral, intelectual şi al stării de sănătate a minorului, precum şi referiri
asupra modalităţii prin care aceşti indicatori au influenţat sau pot influenţa
comportamentul infracţional, date pentru obţinerea cărora sunt necesare
evaluări ale inculpatului minor. Consilierul de probaţiune poate colabora cu
psihologi, asistenţi sociali, consilieri şcolari, pedagogi, medici sau alţi
specialişti. De asemenea, instituţiile şi organizaţiile în evidenţa cărora s-a
aflat sau se află minorul pentru îngrijire, tratament sau protecţie socială sau
educaţie, la solicitarea consilierului de probaţiune, pun la dispoziţia
consilierului respectiv, în termen de 7 zile, informaţiile care prezintă
relevanţă pentru procesul de evaluare;
d) orice alte date relevante pentru situaţia minorului;
e)propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi
potrivită pentru minor, cu referire la natura şi durata programelor de
reintegrare socială, precum şi la alte obligaţii care pot fi impuse acestuia, în
vederea reducerii riscului de săvârşire de infracţiuni.
Procedura de evaluare se realizează în baza uneia sau mai multor
întrevederi între consilierul de probaţiune şi inculpatul minor şi a datelor
obţinute din alte surse de informaţii, iar în situaţia în care inculpatul minor
nu vrea să colaboreze la realizarea evaluării, consilierul de probaţiune
întocmeşte totuşi referatul de evaluare însă menţionează în cuprinsul acestuia
refuzul de colaborare al minorului, iar la referatul de evaluare este ataşată
declaraţia minorului cu privire la refuzul de colaborare.
În situaţia în care inculpatul minor nu este găsit sau se sustrage de la
procedura de evaluare, consilierul de probaţiune întocmeşte o adresă de
informare privind imposibilitatea întocmirii referatului de evaluare, pe care o
înaintează organului judiciar.
În cazul în care sunt necesare explicaţii suplimentare cu privire la
situaţia şi propunerile cu referire la minor, instanţa poate proceda la
ascultarea consilierului de probaţiune care a întocmit referatul de evaluare.
În situaţia în care inculpatul minor se află în acelaşi timp şi în
executarea unei măsuri educative, referatul de evaluare va cuprinde, atunci
când este cazul, şi menţiuni referitoare la respectarea condiţiilor de executare
289
a măsurii luate, precum şi a obligaţiilor impuse.
Art. 506, alin. 3 din Codul de procedură penală, menţionează faptul
că, prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face
propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de
minor.
Evaluarea reprezintă procesul de estimare a riscurilor, necesităţilor şi
a punctelor forte ale unui delicvent înainte de planificarea unei intervenţii
şi/sau oferire de consultanţă autorităţilor judiciare sau altor autorităţi
competente. De asemenea, evaluarea urmăreşte să identifice cauzele
comiterii infracţiunii şi să stabilească dacă pot fi luate măsuri pentru a reduce
probabilitatea de recidivă378.
Datele incluse în referatul de evaluare se referă la nivelul instrucţiei
şcolare, la comportamentul minorului, la factorii care influenţează sau pot
influenţa conduita generală a minorului, precum şi perspectivele reintegrării
în societate a minorului.
Concret, referatul de evaluare este întocmit de Consilierul de
probaţiune competent, în baza întrevederilor cu minorul, a contactului, după
caz, cu membrii de familie, cu şcoala sau cu unitatea în care minorul îşi
desfăşoară activitatea, precum şi cu orice alte persoane care ar putea oferi
informaţii utile pentru întocmirea referatului de evaluare. La nevoie,
serviciul de probaţiune va solicita autorităţilor competente desemnarea unor
specialişti, care pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau
oricare alţi specialişti a căror opinie este considerată necesară.
Aşa cum se prevede în art. 116, alin. 1, Cod penal, în vederea
evaluării minorului, pe baza criteriilor generale de individualizare a
răspunderii penale, instanţa trebuie să solicite serviciului de probaţiune
întocmirea unui referat de evaluare care să cuprindă şi propuneri motivate
referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care
minorul ar trebui să le urmeze, precum şi alte obligaţii ce pot fi impuse
acestuia de către instanţă.
Legiuitorul a avut în vedere atribuţiile stabilite în sarcina serviciilor
de probaţiune de a iniţia şi derula programe speciale de reintegrare socială,
378
Recomandarea CM/Rec (2010) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu
privire la Regulile de Probaţiune ale Consiliului Europei.
290
inclusiv pentru minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi
faţă de care s-au luat măsuri educative neprivative de libertate. Aceste
programe, ca şi executarea măsurilor educative luate faţă de minori, se
derulează sub supravegherea permanentă a serviciului de probaţiune care,
prin consilierul de probaţiune, poate întocmi referate de constatare asupra
modului cum sunt respectate de către minor obligaţiile impuse acestuia de
către instanţă, precum şi atunci când sunt necesare modificări în executarea
măsurilor educative379. De aceea, legea prevede, în alin. 2 al articolului
comentat, că referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de
executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse minorului se
întocmeşte în toate cazurile în care instanţa urmează să dispună asupra
măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării obligaţiilor impuse,
precum şi la terminarea executării măsurii educative380. Această cerinţă este
în strânsă corelaţie cu obligaţia de supraveghere a minorului de către
Serviciul de probaţiune, astfel încât, la finalul executării pedepsei, să se
evalueze modul în care au fost respectate condiţiile de executare a măsurilor
educative impuse şi în situațiile în care au încetat sau s-au modificat
obligaţiile impuse minorilor.
Referatul de evaluare apare astfel ca mijlocul obişnuit prin care se
exprimă ajutorul acordat de serviciul de probaţiune instanţei de judecată în
aplicarea şi executarea măsurilor educative neprivative de libertate.
Secțiunea a II-a
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE
LIBERTATE
1. Considerații generale
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate,

pe durata executării acestora, asigurându-se menţinerea şi întărirea
379
L.R. Popoviciu, E.A. Mihuţ, Consideraţii în legătură cu situaţia copilului care a
săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, în Revista Dreptul, nr. 12/2007, p. 203.
380
291
legăturilor minorului cu familia şi comunitatea, dezvoltarea liberă a
personalităţii minorului, precum şi implicarea acestuia în programele
derulate în scopul formării sale în spirit de responsabilitate şi respect pentru
drepturile şi libertăţile celorlalţi.
De asemenea, minorului aflat în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate i se asigură, potrivit principiului interesului superior
al copilului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de
Constituţie, convenţiile internaţionale la care România este parte şi de
legislaţia specială, în măsura în care exercitarea acestora nu este
incompatibilă cu natura şi conţinutul măsurii.
Conţinutul modalităţilor concrete de executare a măsurilor educative
neprivative de libertate se stabileşte ţinând seama de vârsta, personalitatea,
starea de sănătate, situaţia familială şi socială a minorului381.
Măsurile educative neprivative de libertate care se pot aplica
minorului sunt prevăzute în art. 115, alin. 1, pct. 1 Cod penal, după cum
urmează:
a) stagiul de formare civică (art. 117);
b) supravegherea (art. 118);
c) consemnarea la sfârşit de săptămână (art. 119);
d) asistarea zilnică (art.120).
2. Stagiul de formare civică
Stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa

la un program cu o durată de cel mult 4 luni. Este obligaţie de a face, care
este impusă infractorului minor pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele
legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru
a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
Toate activităţile care au loc pe perioada desfăşurării stagiului de formare
civică sunt coordonate de serviciul de probaţiune, însă fără a afecta programul
şcolar sau profesional al minorului, conform art. 117, alin. 2, Cod penal.
381
Legea nr. 253, din 19 iulie 2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi
penal, publicată în M.O. al României, partea I, nr. 513/2013.
292
După rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a luat faţă de minor
o măsură educativă neprivativă de libertate, judecătorul delegat cu
executarea şi aplicarea procedurii prevăzute la art. 511 Cod de procedură
penală, fixează un termen, dispunând aducerea minorului şi citarea
reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de
probaţiune, pentru punerea în executare a măsurii luate şi a persoanelor
desemnate cu supravegherea acestuia. Împreună cu citaţia, serviciului de
probaţiune i se comunică şi o copie de pe hotărârea instanţei.
În cadrul întâlnirii, judecătorul delegat îi prezintă minorului şi
persoanei desemnate cu supravegherea acestuia scopul şi conţinutul
sancţiunii aplicate, precum şi consecinţele nerespectării acesteia.
Regimul stagiului de formare civică este reglementat în mod
asemănător cu prevederile art. 15-1, pct. 6, din Ordonanţa franceză din 1945,
iar celelalte măsuri sunt reglementate asemănător cu reglementarea din legea
spaniolă nr. 5/2000382.
Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică383 se
realizează conform Legii nr. 253/2013 după cum urmează:
(1) Obiectivul măsurii educative a stagiului de formare civică constă
în sprijinirea minorului în conştientizarea consecinţelor legale şi sociale la
care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi responsabilizarea acestuia
cu privire la comportamentul său.
(2) Cursurile de formare civică se elaborează în baza programei-cadru
aprobate prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului educaţiei
naţionale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în
conformitate cu standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile
din comunitate prevăzute la art. 18, alin. 6.
(3) Consilierul de probaţiune sau, după caz, persoana desemnată din
cadrul instituţiei din comunitate organizează, efectuează demersurile
necesare în vederea participării minorului şi supraveghează minorul pe
durata stagiului de formare civică.
382
M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009,
p. 132.
383
Legea nr. 253, din 19 iulie 2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi
penal, publicată în M.O. al României, partea I, nr. 513/2013.
293
(4) Includerea minorului într-un curs de formare civică se efectuează
în cel mult 60 de zile de la punerea în executare a hotărârii, conform art. 511,
din Legea nr. 135/2010 (Cod de procedură penală).
(5) Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni
continue sau periodice, derulate pe durata a cel mult 4 luni, şi include unul
sau mai multe module cu caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei şi
personalităţii minorilor incluşi în respectivul stagiu şi ţinând seama, pe cât
posibil, de natura infracţiunii comise. În desfăşurarea stagiului stabilit de
instanţă se va avea în vedere un număr lunar de 8 ore de formare civică.
(6) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a
cărui circumscripţie locuieşte minorul care trebuie să frecventeze cursul de
formare civică decide, pe baza evaluării iniţiale a minorului, instituţia din
comunitate în care urmează să aibă loc acesta, comunicând acestei instituţii
copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
(7) Instituţia din comunitate desemnată potrivit alin. 6 sau serviciul
de probaţiune, după caz, adaptează conţinutul concret al stagiului, potrivit
programei-cadru prevăzute la alin. 2, în funcţie de particularităţile minorului,
cu aprobarea consilierului de probaţiune.
(8) Desfăşurarea cursului de formare civică se realizează de către un
reprezentant al instituţiei din comunitate stabilite prin decizia prevăzută la
alin. 6.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, în conformitate cu Legea
252/2013, realizează evaluarea iniţială a minorului, în funcţie de care
stabileşte tipul cursului de formare civică potrivit particularităţilor minorului
şi instituţia din comunitate în cadrul căreia va fi urmat cursul. În urma
stabilirii tipului cursului de formare civică şi a instituţiei din comunitate,
consilierul de probaţiune emite o decizie prin care referă cazul către instituţia
din comunitate stabilită. Decizia consilierului de probaţiune, împreună cu o
copie de pe dispozitivul hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii
educative, se comunică instituţiei din comunitate stabilite. Decizia se
comunică şi minorului, precum şi părintelui, tutorelui sau persoanei
desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
În termen de 15 zile de la primirea acestei comunicări, instituţia din
comunitate transmite consilierului de probaţiune, manager de caz, planul de
294
formare civică, în care se prezintă cursul de formare civică adaptat
specificului cazului şi calendarul de desfăşurare a sesiunilor cursului.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, aprobă planul de formare
civică în forma propusă de către instituţia din comunitate sau în forma
revizuită, conform solicitărilor consilierului de probaţiune, atunci când este
cazul.
Instituţia din comunitate stabilită asigură începerea efectivă a cursului
de formare civică în termen de cel mult 60 de zile de la momentul punerii în
executare a măsurii educative.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, coordonează procesul de
supraveghere a minorului pe durata măsurii educative a stagiului de formare
civică şi controlează modalitatea de derulare a cursului de formare civică în
cadrul instituţiei din comunitate.
La finalizarea cursului, instituţia din comunitate în cadrul căreia a fost
derulat emite un document care atestă urmarea acestuia. Documentul este
ataşat dosarului de probaţiune al minorului.
Coordonarea procesului de supraveghere a minorului în cadrul
măsurii educative a supravegherii este realizată de către consilierul de
probaţiune, manager de caz.
Persoana care supraveghează minorul are obligaţia de a prezenta
consilierului de probaţiune, manager de caz, un plan al programului zilnic al
minorului pe durata supravegherii.
În funcţie de rezultatele evaluării iniţiale, consilierul de probaţiune,
manager de caz, aprobă planul programului zilnic în forma propusă de către
persoana care supraveghează minorul sau în forma revizuită, atunci când este
cazul.
Persoana care supraveghează minorul asigură aplicarea efectivă a
programului zilnic de către minor, cel târziu în termen de cel mult 30 de zile
de la momentul punerii în executare a măsurii educative.
Garanţia desfăşurării eficiente a acestui program este dată de faptul că
aceasta are loc sub supravegherea serviciului de probaţiune.
Fiind o măsură nouă, necunoscută până acum în dreptul nostru,
urmează să fie urmărită atent eficienţa acesteia, având în vedere că există
minori scăpaţi de sub supraveghere care pot săvârşi infracţiuni şi faţă de care
295
măsura educativă examinată ridică serioase dificultăţi de aplicare.
3. Supravegherea
Potrivit art. 118 Cod penal, măsura educativă a supravegherii, constă

în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe
o perioadă ce poate fi cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea
serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare
sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau
intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de
îndreptare a minorului.
Măsura educativă a supravegherii se execută conform art. 67 din
Legea nr. 253/2013, după cum urmează:
(1) Măsura educativă a supravegherii are ca obiectiv participarea
minorului la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea
desfăşurării unor activităţi sau a intrării în legătură cu anumite persoane care
ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
(2) Supravegherea şi îndrumarea minorului în executarea măsurii
educative a supravegherii se realizează de către părinţii minorului, cei care l-
au adoptat sau tutore. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii
satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe
acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude
mai apropiate a minorului, la cererea acesteia.
(3) În cazul în care persoana prevăzută la alin. 2 nu este desemnată
prin hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate
exercita, permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat cu
consultarea consilierului de probaţiune desemnează persoana ce urmează să
exercite supravegherea. Dispoziţiile art. 65 se aplică în mod corespunzător.
(4) Controlul executării măsurii educative a supravegherii şi controlul
îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea se
realizează de către consilierul de probaţiune.
(5) Supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său
zilnic presupun verificarea modului în care acesta îşi respectă obligaţiile care
decurg din statutul său familial, şcolar sau profesional.
296
(6) În situaţia în care instanţa a dispus în conţinutul măsurii educative
a supravegherii participarea minorului la un curs şcolar sau de formare
profesională, iar minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învăţământ,
dispoziţiile art. 50, alin. 1 şi 2, se aplică în mod corespunzător.
(7) Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la
momentul prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea
în faţa judecătorului delegat cu executarea în condiţiile art. 511 din Legea nr.
135/2010.
Conform art. art. 78-79 din Legea 252/2013, coordonarea procesului
de supraveghere a minorului în cadrul măsurii educative a supravegherii este
realizată de către consilierul de probaţiune, manager de caz. În cadrul
întrevederii stabilite potrivit art. 70, alin. 2, consilierul de probaţiune,
manager de caz, realizează evaluarea iniţială a minorului.
Persoana care supraveghează minorul are obligaţia de a prezenta
consilierului de probaţiune, manager de caz, un plan al programului zilnic al
minorului pe durata supravegherii, iar consilierul de probaţiune, manager de
caz, în funcţie de rezultatele evaluării iniţiale, aprobă planul programului
zilnic în forma propusă de către persoana care supraveghează minorul sau în
forma revizuită, atunci când este cazul.
Având în vedere toate aceste aspecte, persoana care supraveghează
minorul asigură aplicarea efectivă a programului zilnic de către minor, cel
târziu în termen de cel mult 30 de zile de la momentul punerii în executare a
măsurii educative, conform art. 70.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile articolului comentat, conţinutul
acestei măsuri educative corespunde denumirii sale, deoarece pe durata
stabilită de instanţă între două şi 6 luni, minorul este supravegheat, adică
controlat şi îndrumat în cadrul programului său zilnic, sub coordonarea
serviciului de probaţiune.
Scopul urmărit prin această supraveghere strictă este acela de a
asigura participarea minorului la cursurile şcolare sau, după caz, la cele de
formare profesională şi totodată de a-1 împiedica să desfăşoare activităţi
nepermise ori să intre în legătură cu persoane certate cu legea, care l-ar putea
influenţa negativ şi l-ar putea împiedica să se îndrepte.
Prin acest control şi această îndrumare zilnică, precum şi prin durata
297
ei mai mare, măsura educativă a supravegherii este mai severă decât aceea a
stagiului de formare civică, ceea ce explică aşezarea ei după aceasta din
urmă.
4. Consemnarea la sfârşit de săptămână
Potrivit art. 118, alin 1 şi 2, Cod penal, măsura educativă a

consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu
părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4
şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de
a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi
impuse de instanţă. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de
probaţiune.
Această măsură se realizează sub supravegherea serviciului de
probaţiune şi se include in categoria obligaţiilor de a nu face, impunându-i
minorului obligaţia de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică,
pe o durată ce poate fi cuprinsă între patru şi douăsprezece săptămâni, în
afara cazurilor în care, în această perioadă are de îndeplinit şi obligaţii de a
face, şi anume de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite
activităţi impuse de către instanţă.
Pe durata executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de
săptămână, minorul poate să urmeze un program de reintegrare socială, fie ca
urmare a dispunerii de către instanţă a acestei obligaţii în conţinutul măsurii
educative, fie ca urmare a stabilirii acestei activităţi de către consilierul de
probaţiune, manager de caz, în planul consemnării la sfârşit de săptămână. În
coordonarea procesului de supraveghere a minorului care are de respectat
măsura consemnării la sfârşit de săptămână, atunci când consideră necesar,
consilierul de probaţiune, manager de caz, poate stabili ca verificarea
respectării măsurii de către minor şi a supravegherii acestuia de către
persoana desemnată să se facă de către o instituţie din comunitate.
Instituţia din comunitate este stabilită prin decizie a consilierului de
probaţiune, manager de caz. Decizia şi o copie de pe dispozitivul hotărârii
judecătoreşti se comunică instituţiei din comunitate. Decizia se comunică şi
minorului, precum şi părintelui, tutorelui sau persoanei desemnate cu
298
supravegherea, atunci când este cazul.
Instituţia din comunitate verifică executarea măsurii de către minor şi
îndeplinirea atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea.
La finalizarea supravegherii, instituţia din comunitate care a exercitat
supravegherea întocmeşte un raport privind respectarea condiţiilor de
executare a măsurii educative de către minor. Raportul este ataşat dosarului
de probaţiune al minorului.384
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână se execută
conform art. 68 din Legea nr. 253/2013, după cum urmează:
(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca
obiectiv evitarea contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenţei
acestuia în anumite locuri care să îl predispună pe minor la manifestarea unui
comportament infracţional.
(2) Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează
începând cu ora 0,00 a zilei de sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de
duminică.
(3) Dispoziţiile alin. 2 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor
care, datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au alte zile de
repaus decât sâmbăta şi duminica.
(4) Măsura educativă se execută pe durata unor sfârşituri de
săptămână consecutive, în afară de cazul în care instanţa sau judecătorul
delegat cu executarea, la propunerea consilierului de probaţiune, a dispus
altfel, de regulă, sub supravegherea persoanei majore cu care locuieşte
minorul ori a altei persoane majore desemnate de instanţa de judecată.
(5) În cazul în care persoana majoră în supravegherea căreia se află
executarea măsurii nu este desemnată prin hotărârea instanţei sau persoana
desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent sau temporar,
supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de probaţiune
desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea. Dispoziţiile art.
65 se aplică în mod corespunzător.
(6) Controlul executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de
săptămână şi controlul îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită
384
Art. 86-87 din Legea nr. 252/2013, privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune, care a fost publicata în M.O. al României, partea I, nr. 512 din 14 august 2013.
299
supravegherea se realizează de către consilierul de probaţiune sau, după caz,
de persoana desemnată de acesta din cadrul unei instituţii din comunitate.
(7) În vederea exercitării controlului, minorul care locuieşte singur
sau, după caz, persoana prevăzută la alin. 4 are obligaţia de a permite
persoanei desemnate cu controlul executării şi supravegherii executării
măsurii efectuarea vizitelor programate sau inopinate la locuinţa minorului,
în zilele în care minorul trebuie să se afle în acel spaţiu potrivit hotărârii
instanţei. Nerespectarea acestei obligaţii de către minor atrage aplicarea
dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare. Nerespectarea obligaţiei de către persoana desemnată cu
supravegherea atrage aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 19.
(8) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul
măsurii educative sau consilierul de probaţiune a stabilit în sarcina minorului
participarea la un curs şcolar ori de formare profesională sau participarea la
un program de reintegrare, dispoziţiile art. 50, alin. 1 şi 2 şi ale art. 53, se
aplică în mod corespunzător.
(9) Consemnarea la sfârşit de săptămână se pune în executare în
termen de cel mult 15 zile de la momentul prezentării minorului şi a
persoanei desemnate cu supravegherea în faţa judecătorului delegat cu
executarea în condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010.
Spre deosebire de celelalte măsuri educative examinate anterior,
consemnarea la sfârşit de săptămână, urmăreşte influenţarea conduitei
minorului prin constrângerea nu numai fizică, dar şi morală pe care o
reprezintă pentru el acest, aşa-zis, arest la sfârşit de săptămână385.
Această individualizare implică o cunoaştere temeinică a faptei şi a
personalităţii minorului, cu ajutorul serviciului de probaţiune. Totodată, se
impune luarea în considerare a eventualelor obligaţii impuse de instanţă
minorului386.
Legea însăşi prevede că măsura consemnării la sfârşit de săptămână
nu se poate suprapune peste programele la care minorul este obligat să
385
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol. I, Ed.
386
300
participe sau la activităţile pe care instanţa le-a ordonat.
Măsura consemnării la sfârşit de săptămână trebuie, aşadar, să fie
corelată cu obligaţiile şi activităţile pe care instanţa le impune
condamnatului, în aşa fel încât acesta să nu fie pus în imposibilitatea de a
respecta aceste obligaţii şi activităţi. Consemnarea minorului la sfârşit de
săptămână se face sub supravegherea coordonată de serviciul de probaţiune.
5. Asistarea zilnică
Potrivit art. 120, alin 1 şi 2, Cod penal, măsura educativă a asistării

zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de
serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a
activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a
asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar
supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Măsura educativă a asistării zilnice se execută conform art. 69 din
Legea nr. 253/2013, după cum urmează:
(1) Supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se
realizează de consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana desemnată
prin decizia acestuia, din cadrul unei instituţii din comunitate.
(2) Programul zilnic pe care trebuie să îl respecte minorul şi
activităţile pe care trebuie să le îndeplinească acesta sunt stabilite de comun
acord de către consilierul de probaţiune şi părinţi, tutore sau altă persoană în
grija căreia se află minorul, cu consultarea acestuia. În caz de dezacord,
programul se stabileşte de către judecătorul delegat cu executarea, prin
încheiere motivată, după audierea celor interesaţi. Încheierea nu este supusă
niciunei căi de atac.
(3) Programul stabilit potrivit alin. 2 va ţine cont de nevoile
identificate ale minorului, de situaţia sa socială şi, după caz, profesională şi
de obligaţiile şi interdicţiile impuse acestuia pe perioada executării măsurii.
Programul are în vedere dezvoltarea armonioasă a personalităţii minorului,
prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun relaţionare socială,
organizarea modului de petrecere a timpului liber şi valorificarea
aptitudinilor sale.
301
(4) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul
măsurii educative sau consilierul de probaţiune a stabilit în sarcina
minorului, în conţinutul programului zilnic, participarea la un curs şcolar ori
de formare profesională sau participarea la un program de reintegrare,
dispoziţiile art. 50, alin. 1 şi 2 şi ale art. 53, se aplică în mod corespunzător.
(5) Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de
zile de la momentul prezentării minorului în faţa judecătorului delegat cu
executarea, în condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010, iar asistarea zilnică
începe cel mai târziu în 5 zile de la stabilirea programului.
(6) În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură
educativă privativă de libertate, stabilirea programului zilnic se face în
termen de cel mult 15 zile de la punerea în libertate a minorului.
După evaluarea iniţială şi în funcţie de rezultatele acesteia, consilierul
de probaţiune, manager de caz, întocmeşte un plan al asistării zilnice a
minorului pe durata executării măsurii, cu implicarea părintelui, a tutorelui
sau a persoanei în grija căreia se află minorul. La întocmirea planului este
consultat şi minorul, opinia acestuia fiind consemnată în plan.
În situaţia în care există un dezacord între consilierul de probaţiune şi
părintele, tutorele sau persoana în grija căreia se află minorul, consilierul de
probaţiune, manager de caz, sesizează judecătorul delegat cu executarea în
vederea stabilirii programului zilnic al minorului. Finalizarea planului
asistării zilnice a minorului se realizează în cel mult 30 de zile de la
momentul punerii în executare a măsurii educative. În termen de cel mult 5
zile de la stabilirea programului, începe executarea efectivă a măsurii
asistării zilnice.
În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă
privativă de libertate, întocmirea planului asistării zilnice a minorului se face
în termen de cel mult 15 zile de la punerea în libertate a minorului, iar în
această situaţie, pentru stabilirea planului asistării zilnice a minorului,
consilierul de probaţiune va consulta dosarul individual întocmit pe parcursul
executării măsurii educative privative de libertate şi referatul de evaluare. La
solicitarea consilierului de probaţiune, centrul educativ sau centrul de
detenţie transmite copii de pe documentele cuprinse în dosarul individual, în
302
termen de cel mult 5 zile de la data solicitării acestora387.
Conform art. 505, alin. 1, din Codul de procedură penală, când
suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice
ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală îi citează
pe părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea
ori supravegherii căreia se află temporar minorul, precum şi Direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se
desfăşoară audierea.
Alin. 2 al art. 505, Cod de procedură penală specifică că atunci când
suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea
persoanelor prevăzute la alin. 1 al aceluiaşi articol se dispune numai dacă
organul de urmărire penală consideră că este necesar, arătându-se în alin. 3 al
art. 505, Cod de procedură penală că neprezentarea persoanelor legal citate la
ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte.
Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate se
efectuează ţinându-se cont de art. 511 a Codului de Procedură penală. Astfel,
în cazul în care faţă de un minor s-a luat vreuna dintre măsurile educative
neprivative de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un
termen pentru când se dispune aducerea minorului, chemarea
reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de
probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate şi a persoanelor
desemnate cu supravegherea acesteia.
Legea nr. 252, din 19 iulie 2013, privind organizarea şi funcţionarea
sistemului de probaţiune, prin art. 70 stabileşte că:
(1) În cadrul procedurii prevăzute la art. 511, din Legea nr. 135/2010,
privind Codul de procedură penală, reprezentantul serviciului de probaţiune
citat formulează propuneri privind încredinţarea supravegherii minorului în
situaţia în care stabilirea acesteia este necesară potrivit conţinutului măsurii
educative, dar nu a fost prevăzută prin hotărârea judecătorească. În
formularea propunerilor, consilierul de probaţiune are în vedere informaţiile
conţinute în referatul de evaluare şi alte date furnizate de către consilierul de
probaţiune care a întocmit referatul, atunci când este cazul.
387
Legea nr. 252/2013, privind organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune.
303
(2) În cadrul întâlnirii, consilierul de probaţiune stabileşte data la care
minorul şi părintele, tutorele sau persoana desemnată cu supravegherea
minorului de către instanţă ori judecătorul delegat cu executarea, în funcţie
de caz, urmează să se prezinte la serviciul de probaţiune.
Latura coercitivă a acestei măsuri este reprezentată de obligaţia
impusă minorului de a respecta riguros acest program care îi este impus, fie
că este vorba de activităţile pe care el trebuie să le desfăşoare, fie de a
respecta interdicţia de a desfăşura altele, iar toate acestea sub supravegherea
şi coordonarea serviciului de probaţiune.
Dacă se adaugă şi durata acestei măsuri, care urmează să fie stabilită
de instanţă între 3 şi 6 luni, se înţelege de ce asistarea zilnică apare ca cea
mai severă dinte măsurile educative neprivative de libertate prevăzute de
Codul penal388. Pentru reuşita măsurii educative examinate este necesară o
corectă individualizare a acesteia, atât sub aspectul duratei acesteia, cât şi
sub acela al activităţilor, obligaţiilor şi interdicţiilor impuse minorului.
6. Obligaţiile şi interdicţiile ce pot fi impuse minorului
Conform art. 121, alin. 1, Cod penal, pe durata executării oricăreia

dintre măsurile educative neprivative de libertate, instanţa poate impune
minorului să execute una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute
limitativ de Codul penal, ce pot fi împărţite în obligaţii de a face şi în
obligaţii de a nu face, adică interdicţii, în funcţie de cerinţele impuse
minorului.
Obligaţiile pe care instanţa le-ar putea impune minorului, care se
includ în cerinţa de a face, sunt:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau de formare profesională;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Obligaţiile pe care instanţa le-ar putea impune minorului, care se
includ în cerinţa de a nu face, deci interdicţiile, sunt:
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita
388
304
teritorială stabilită de către instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de către instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de
familie ai acesteia, cu participanţi la săvârşirea infracţiunii ori cu alte
persoane stabilite de către instanţă.
Legea nr. 123/2006 precizează faptul că, în înfăptuirea actului de
justiţie, munca personalului din serviciile de probaţiune constituie un sprijin
pentru judecători şi procurori, competenţa şi îndeplinirea corectă a sarcinilor
ce revin acestei categorii de personal jucând un rol important în procesul de
individualizare a pedepsei, de executare a sancţiunilor neprivative de
libertate, de asistare şi consiliere a victimelor infracţiunilor, serviciile de
probaţiune desfăşurându-şi activitatea sub conducerea, coordonarea şi
controlul Direcţiei de probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, denumită
în continuare direcţia de specialitate. În exercitarea funcţiei, personalul din
serviciile de probaţiune este obligat să respecte drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, prevederile
reglementărilor interne şi să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor
ierarhici privind activitatea profesională, fiind obligat să respecte demnitatea
individului şi integritatea persoanei. De asemenea, în exercitarea drepturilor
şi îndeplinirea obligaţiilor şi a atribuţiilor personalului din serviciile de
probaţiune, este interzisă discriminarea pe criterii de sex, orientare sexuală,
vârstă, rasă, etnie, religie, origine socială, situaţie familială ori alte criterii
discriminatorii. Scopul exercitării funcţiei de consilier de probaţiune îl
constituie creşterea gradului de siguranţă publică prin informarea şi
consilierea victimelor infracţiunilor, promovarea alternativelor la detenţie,
prevenirea infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în
comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală.
Atunci când instanţa decide ca pe lângă măsura educativă neprivativă
de libertate să i se aplice şi obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară
sau de formare profesională, iar minorul este înscris la un astfel de curs,
persoana care supraveghează minorul se asigură de continuarea cursului.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, informează instituţia în
cadrul căreia minorul urmează cursul despre faptul că respectivul curs este
305
parte a programului zilnic din cadrul măsurii educative a supravegherii.
Atunci când este cazul, consilierul de probaţiune, manager de caz,
informează despre decizia emisă şi persoana desemnată cu supravegherea
minorului.
Instituţia din comunitate stabilită asigură urmarea efectivă a cursului
şi finalizarea acestuia până la terminarea perioadei de supraveghere a
minorului.
Pe durata urmării cursului, consilierul de probaţiune, manager de caz,
monitorizează derularea acestuia.
derulat cursul emite un document care atestă terminarea cursului.
Documentul este ataşat, în copie, dosarului de probaţiune.
În cadrul întrevederii stabilite potrivit art. 70, alin. 2, din Legea nr.
252/2013, consilierul de probaţiune, manager de caz, realizează evaluarea
iniţială a minorului, în funcţie de care stabileşte tipul cursului de formare
civică potrivit particularităţilor minorului şi instituţia din comunitate în
cadrul căreia va fi urmat cursul.
În situaţia în care instanţa a dispus, în conţinutul măsurii educative a
supravegherii, participarea minorului la un curs şcolar sau de formare
profesională şi minorul nu este înscris la un astfel de curs, pe baza evaluării
iniţiale, consilierul de probaţiune, manager de caz, stabileşte, cu consultarea
minorului, tipul cursului şcolar sau de formare profesională potrivit
particularităţilor acestuia, precum şi instituţia din comunitate în cadrul căreia
va fi urmat cursul.
În urma stabilirii tipului cursului şcolar sau de formare profesională şi
a instituţiei din comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin
care referă cazul către instituţia din comunitate stabilită.
Decizia consilierului de probaţiune şi o copie de pe dispozitivul
hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii educative se comunică
instituţiei din comunitate stabilite.
Decizia se comunică şi minorului, precum şi părintelui, tutorelui sau
persoanei desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
De asemenea, programul zilnic al minorului stabilit zilnic în forma
propusă de către persoana care supraveghează minorul sau în forma
306
revizuită, atunci când este cazul, se completează în funcţie de conţinutul
deciziei consilierului de probaţiune.
În situaţia când s-a stabilit că minorul va urma un curs de calificare,
aceasta va începe cursul în termen de maxim 6 luni de la data primei
întrevederi, iar în situaţia în care s-a stabilit că minorul va urma un curs de
pregătire şcolară, acesta se va înscrie în anul şcolar următor.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, coordonează procesul de
supraveghere a minorului pe durata măsurii educative a stagiului de formare
civică şi controlează modalitatea de derulare a cursului de formare civică în
cadrul instituţiei din comunitate.
derulat emite un document care atestă urmarea acestuia. Documentul este
ataşat dosarului de probaţiune al minorului.
Executarea obligaţiei încetează, de drept, la data executării sau la data
considerării ca executată a măsurii educative pe care o însoţeşte.
profesională şi minorul este înscris la un astfel de curs, persoana care
supraveghează minorul se asigură de continuarea cursului.
Consilierul de probaţiune, manager de caz, informează instituţia în
cadrul căreia minorul urmează cursul despre faptul că respectivul curs este
parte a programului zilnic din cadrul măsurii educative a supravegherii.
profesională şi minorul nu este înscris la un astfel de curs, pe baza evaluării
iniţiale, consilierul de probaţiune, manager de caz, stabileşte, cu consultarea
minorului, tipul cursului şcolar sau de formare profesională potrivit
particularităţilor acestuia, precum şi instituţia din comunitate în cadrul căreia
va fi urmat cursul.
În urma stabilirii tipului cursului şcolar sau de formare profesională şi
a instituţiei din comunitate, consilierul de probaţiune emite o decizie prin
care referă cazul către instituţia din comunitate stabilită.
Decizia consilierului de probaţiune şi o copie de pe dispozitivul
hotărârii prin care a fost dispusă executarea măsurii educative se comunică
307
instituţiei din comunitate stabilite.
Decizia se comunică şi minorului, precum şi părintelui, tutorelui sau
persoanei desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
Programul zilnic al minorului stabilit în forma propusă de către
persoana care supraveghează minorul sau în forma revizuită, atunci când este
cazul, se completează în funcţie de conţinutul deciziei consilierului de
probaţiune.
Pe durata executării măsurii educative a supravegherii, consilierul de
probaţiune manager de caz exercită controlul asupra procesului de
supraveghere atât cu privire la executarea măsurii de către minor, cât şi cu
privire la îndeplinirea atribuţiilor de către persoana care exercită
supravegherea. La solicitarea consilierului de probaţiune manager de caz,
persoana care exercită supravegherea are obligaţia de a pune la dispoziţia
consilierului informaţii privind respectarea programului zilnic de către
minor. În situaţia în care consideră necesar, consilierul verifică informaţiile
primite, iar pe durata frecventării cursului, consilierul de probaţiune,
manager de caz, controlează modalitatea de derulare a acestuia în cadrul
instituţiei din comunitate.
derulat cursul emite un document care atestă urmarea cursului. Documentul
este ataşat, în copie, dosarului de probaţiune al minorului.389
Atunci când instanţa a stabilit ca, pe lângă măsura educativă
neprivativă de libertate, minorul trebuie să se prezinte la serviciul de
probaţiune la datele fixate de acesta, conform art. art. 121, alin. 1, lit. e),
Cod penal, consilierul de probaţiune, manager de caz, stabileşte datele la
care minorul are obligaţia de a se prezenta la serviciul de probaţiune,
executarea obligaţiei începând la data aducerii la cunoştinţa minorului a
conţinutului concret al obligaţiei, stabilit de către consiliul de probaţiune,
obligaţie care încetează, de drept, la data executării sau considerării ca
executată a măsurii educative pe care o însoţeşte.
În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina minorului
executarea obligaţiei prevăzute la art. 121, alin. 1, lit. f), Codul penal, de a se
supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, consilierul de
389
Legea nr. 252/2013, privind organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune.
308
probaţiune, manager de caz, procedează în funcţie de situaţie.
Scopul acestor obligaţii de a face este acela de realizare a reintegrării
sociale a minorului faţă de care instanţa a dispus aplicarea unei măsuri
neprivative de libertate.
Pe durata executării masurilor educative neprivative de libertate,
instanţa poate impune minorului una sau mai multe obligaţii de a nu face,
conform art. 121, Cod penal, care, prin caracterul cuprinsului lor, sunt
interdicţii care pot fi impuse minorului, respectiv:
a) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita
teritorială stabilită de instanţă;
b) să nu se afle în anumite locuri sau la diferite manifestări sportive,
c) să nu participe şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de
familie ai acestuia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte
persoane stabilite de instanţă.
Caracterul general al acţiunilor de a nu face, au scopul de prevenire a
săvârşirii de noi infracţiuni, astfel că instanţa trebuie să individualizeze
conţinutul fiecărei obligaţii pe care o poate impune minorului, având în
vedere împrejurările cauzei.
7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor
Potrivit art. 122, alin. 1 şi 2, Cod penal, dacă pe parcursul

supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea mai multor
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător,
pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a
impus când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară. Din
conţinutul articolului reiese modul în care instanţa poate proceda la
modificarea sau la încetarea obligaţiilor impuse minorului, pe baza
sesizărilor primite de la serviciul de probaţiune.
Ca atare, în această situaţie, serviciul de probaţiune sesizează instanţa
de judecată atunci când constată că au intervenit motive care justifică fie
309
modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării unora
dintre acestea.
Se poate conchide faptul că legiuitorul prezintă tocmai condiţiile în
care instanţa, considerând întemeiată sesizarea şi propunerea serviciului de
probaţiune, poate dispune, după caz, fie modificarea obligaţiilor, fie
încetarea executării unora dintre acestea.
Prin dispoziţiile din alin. 1, legiuitorul reglementează cazurile în care
instanţa procedează la modificarea obligaţiilor, şi anume atunci când, potrivit
sesizării serviciului de probaţiune, au intervenit motive care justifică fie
impunerea unei noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea corespunzătoare a
obligaţiilor, adică fie impune noi obligaţii, fie modifică, diminuându-le sau
sporindu-le, condiţiile de executare a obligaţiilor existente, toate în scopul
asigurării unor şanse mai mari de îndreptare a minorului.
Când sesizarea făcută de serviciul de probaţiune se referă la existenţa
unor motive care justifică încetarea unora dintre obligaţiile impuse minorului
iar instanţa apreciază aceste motive ca întemeiate şi că menţinerea unora
dintre obligaţii nu mai este într-adevăr necesară, ea dispune încetarea
acestora.
Scopul este acelaşi, ca mai sus, de a asigura minorului şanse mai mari
de îndreptare. Este posibil chiar ca menţinerea acestor obligaţii să se
dovedească nu numai inutilă, dar chiar stânjenitoare pentru procesul de
îndreptare a minorului, ceea ce ar constitui un motiv în plus pentru încetarea,
de îndată, a obligaţiilor în discuţie.
8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de

libertate
În conformitate cu prevederile art. 122, alin. 1-4, Cod penal, dacă

minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul
prevăzut de lege pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de
libertate mai severă;
310
c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în
cazul în care, iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea
mai severă, pe durata sa maximă.
În cazurile prevăzute în alin. 1, lit. a) şi b), dacă nici de această dată
nu sunt respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a
obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de
libertate cu măsura internării într-un centru educativ.
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate, săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o nouă
infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi
maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă neprivativă de
libertate mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate.
În cazurile prevăzute în alin. 1, lit. a) şi b), precum şi în alin. 3, lit. a)
şi b), instanţa poate impune noi obligaţii in sarcina minorului ori sporeşte
condiţiile de executare a celor existente.
Prin dispoziţiile din alin. 1 al articolului comentat, sunt prevăzute
măsurile pe care instanţa le poate dispune în urma sesizării primite de la
serviciul de probaţiune, cu privire la nerespectarea cu rea-credinţă de către
minor a condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse
acestuia.
Potrivit legii, dacă instanţa consideră sesizarea justificată şi, în funcţie
de conduita concretă a minorului, dispune una dintre următoarele măsuri:
a) prelungirea duratei măsurii educative luate faţă de minor, fără a
depăşi maximul prevăzut de lege pentru această măsură (respectiv 4 luni, în
cazul stagiului de formare civică, 6 luni, în cazul supravegherii, 12
săptămâni, în cazul consemnării la sfârşit de săptămână, şi 6 luni în cazul
asistării zilnice);
b) înlocuirea măsurii educative luate cu o altă măsură educativă
neprivativă de libertate mai severă (a stagiului de formare civică cu
311
supravegherea, a supravegherii în consemnarea la sfârşit de săptămână, iar a
acesteia cu asistarea zilnică).
Potrivit dispoziţiilor din alin. 2 dacă nici după luarea uneia dintre
măsurile examinate minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii
educative şi obligaţiile impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă
neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor din alin. 4, în aceste cazuri instanţa
poate impune noi obligaţii în sarcina minorului şi totodată sporeşte condiţiile
de executare a celor existente;
c) înlocuirea măsurii educative luate cu internarea minorului într-un
centru educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat faţă de minor măsura
educativă a asistării zilnice pe durata maximă, adică de 6 luni.
Este de observat că în toate cazurile de neexecutare, cu rea-credinţă,
de către minor a măsurilor educative neprivative de libertate sau a
obligaţiilor impuse, acesta este sancţionat fie prin prelungirea duratei
măsurilor, fie prin înlocuirea lor cu o măsură educativă privativă de
libertate390.
O situaţie specială se creează atunci când minorul, aflat în executarea
unei măsuri educative neprivative de libertate, săvârşeşte o nouă infracţiune
sau când este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior.
În acest caz, potrivit dispoziţiilor din alin. 3 al articolului comentat,
instanţa dispune, în funcţie de situaţia de fapt şi pe baza criteriilor generale
de individualizare, vreuna dintre următoarele măsuri prevăzute de lege391:
a) prelungirea duratei măsurii educative luate iniţial, fără a putea
depăşi maximul prevăzut de lege;
b) înlocuirea măsurii educative luate iniţial, cu o altă măsură
educativă neprivativă de libertate, ca în cazul menţionat mai sus. în ambele
cazuri menţionate, potrivit aceloraşi dispoziţii din alin. 4 al articolului
comentat, instanţa poate impune minorului noi obligaţi, ori să sporească
condiţiile de executare a celor existente;
390
C. Roşu, A. F. Moca, Reglementarea minorităţii şi a regimului sancţionator al acesteia
în noul Cod penal în comparaţie cu actualul Cod penal, în Revista Dreptul, nr. 5/2010, p.
75.
391
312
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate.
O importanţă deosebită are, în procesul de individualizare a
sancţiunilor aplicabile minorului, gravitatea infracţiunilor săvârşite de acesta
fie anterior, fie în timpul executării măsurii educative.
Aşa cum se prevede în art. 129, alin. 1, Cod penal, în caz de concurs
de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o singură
măsură educativă pentru toate faptele, pe baza criteriilor generale de
individualizare.
Fireşte, această măsură poate fi una dintre cele privative de libertate,
în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite392.
Secțiunea a III-a
REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE PRIVATIVE DE
LIBERTATE
1. Consideraţii generale
Legiuitorul a considerat util şi necesar ca în situaţia în care măsurile

educative neprivative de libertate sunt insuficiente pentru îndreptarea şi
recuperarea minorului, să dispună şi măsuri educative privative de libertate,
în funcţie de gravitatea lor, conform dispoziţiilor art. 115, alin. 1, pct. 2, Cod
penal, după caz, respectiv:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Cu privire la durata executării măsurii educative privative de libertate,
aceasta se calculează din ziua în care infractorul a început executarea
hotărârii definitive şi irevocabile de condamnare. Dacă în timpul executării
măsurii educative privative de libertate condamnatul se află bolnav şi
internat într-un spital şi această perioadă intră în durata executării, cu
excepţia situaţiei în care acesta şi-a provocat cu bună ştiinţă boala,
împrejurare constatată de organele competente în cursul executării măsurii
392
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea Generală, vol. I, Ed.
313
educative privative de libertate.
Şi în situaţia în care o persoană a suportat o măsură preventivă
privativă de liberate, aceasta se scade din durata pedepsei măsurii educative
privative de libertate pronunţată de instanţa de judecată. Această scădere se
realizează atunci când infractorul a fost urmărit sau judecat în acelaşi timp
ori în mod separat pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă i-a
fost aplicată o măsură privativă de liberate pentru o altă faptă decât cea care
a determinat dispunerea măsurii preventive.
Şi măsurile educative privative de libertate pot face obiectul graţierii
atunci când se constată că punerea în liberate a minorului poate facilita
desăvârşirea pregătirii sale şi reintegrarea în societate.
În situaţia în care minorul se sustrage de la executarea unei măsuri
educative privative de libertate, prin părăsirea în mod ilegal a centrului
educativ sau de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în
care s-a aflat legal în stare de libertate (învoire etc.), constituie infracţiunea
prevăzută de art. 288, alin. 2, Cod penal, de neexecutarea sancţiunilor penale.
2. Internarea într-un centru educativ
Potrivit art. 124, alin. 1, Cod penal, măsura educativă a internării

într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituţie
specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de
pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum
şi programe de reintegrare socială.
(2) Internarea se dispune pe o perioadă între unu şi 3 ani.
(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune
sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa
poate menţine măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata
acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu
măsura internării într-un centru de detenţie.
(4) În cazul în care, pe durata internării minorul a dovedit interes
constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut
progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel
puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune: a) înlocuirea
314
internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana
internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) liberarea din centrul educativ,
dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţa impune respectarea
uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art. 121, până la
împlinirea duratei măsurii internării.
(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare
a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra
înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din
durata măsurii internării într-un centru educativ.
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei
noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă
de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu
măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune: a)
executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu
posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
b) internarea intr-un centru de detenţie.
Din analiza textului se poate constata faptul că această măsură poate fi
modificată, fie în sensul prelungirii măsurii, fie în sensul înlocuirii cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie dacă minorul, în perioada
internării, săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior393.
Per a contrario, atunci când minorul a avut o conduită
corespunzătoare, dovedind interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor
şcolare şi profesionale, făcând progrese evidente în vederea reintegrării
sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune, după caz, înlocuirea măsurii educative a internării cu măsura
educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit
vârsta de 18 ani sau liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a
împlinit vârsta de 18 ani. Această situaţie privind înlocuirea internării într-un
centru educativ o dispune Consiliul educativ, conform art.179 din Legea nr.
393
315
254/2013, din care fac parte judecătorul de supraveghere a privării de
libertate la centrul educativ, în calitate de Preşedinte şi un consilier de
probaţiune din cadrul Serviciului de probaţiune de pe lângă tribunalul în raza
căruia se află centrul care stabileşte dacă minorul îndeplineşte condiţiile de
mai sus şi a făcut progrese în vederea reintegrării sociale, sens în care va
propune înlocuirea internării într-un centru educativ cu măsura educativă a
asistării zilnice. Această propunere va fi înserată într-un proces verbal
motivat în care sunt consemnate documentele care atestă concluziile
Consiliului şi sunt înaintate instanţei judecătoreşti de pe raza căruia se află
centrul educativ respectiv.
Simultan cu înlocuirea sau liberarea, instanţa dispune respectarea
uneia sau mai multora dintre obligaţiile referitoare la conduita şi pregătirea
minorului, prevăzute în art. 121, alin. 1, Cod penal. Instanţa de judecată
poate reveni asupra înlocuirii sau liberării dacă minorul nu respectă, cu rea-
credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile
impuse, dispunând executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii
internării într-un centru educativ.
În conformitate cu prevederile art. 123, alin. 3, Cod penal, atunci când
minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate
săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa poate dispune, fie prelungirea măsurii dispuse
iniţial, fie înlocuirea acesteia cu o altă măsură educativă neprivativă de
libertate, şi chiar înlocuirea cu o măsură educativă privativă de libertate.
În situaţia comiterii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi
infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de
care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu
măsura asistării zilnice, instanţa, poate reveni, în condiţiile art. 124, alin. 7,
Cod penal, asupra înlocuirii şi dispune fie executarea restului rămas din
durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia
până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie.
Instanţelor de judecată le revin sarcini deosebite în individualizarea şi
personalizarea condiţiilor de executare a măsurii educative.
Minorul internat este obligat să urmeze programe educative în vederea
reintegrării sociale, sub îndrumarea unor cadre specializate. Ca specific,
316
măsura educativă a internării într-un centru educativ este o măsură în cadrul
căreia prioritar este programul formativ şi educativ, având ca obiectiv
resocializarea minorului. Durata acestei măsuri educative este stabilită de
instanţă, pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute
în art. 74, Cod penal, între 1 şi 3 ani şi nu este influenţată de împlinirea de
către minor a vârstei de 18 ani.
Conform dispoziţiilor din alin. 3, dacă, în perioada internării în
centrul educativ, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa de judecată,
ţinând seama de gravitatea infracţiunii concrete anterioare sau a celei
săvârşite din nou, în cursul executării, poate proceda fie la menţinerea şi
prelungirea duratei măsurii internării în centrul educativ, fie la înlocuirea
acestei măsuri cu internarea într-un centru de detenţie.
Instanţa va proceda la menţinerea şi prelungirea internării în centrul
educativ atunci când, faţă de gravitatea infracţiunilor şi de împrejurările în
care au fost săvârşite, de conduita generală a minorului, apreciază că acesta
se poate îndrepta în cadrul centrului educativ, cu prelungirea duratei
internării, fără depăşirea maximului de 3 ani prevăzut de lege.
Dimpotrivă, faţă de gravitatea infracţiunii concurente anterioare sau a
noii infracţiuni săvârşite pe perioada internării, dacă prelungirea duratei
internării nu mai este posibilă, instanţa va proceda la înlocuirea acestei
măsuri cu internarea într-un centru de detenţie, în condiţiile prevăzute de
lege394.
Conform dispoziţiilor art. 124, Cod penal, nu rezultă posibilitatea ca
din durata măsurii internării într-un centru de detenţie să fie scăzută perioada
în care minorul s-a aflat într-un centru educativ.
Obligaţiile ce se dispun, în cazul înlocuirii internării ori liberării, a fi
respectate de către beneficiari, până la împlinirea duratei măsurii internării
sunt:
a) obligaţii de a face:
- să urmeze un curs de pregătire şcolară ori calificare
profesională;
394
V. Paşca, Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 449.
317
- să se prezinte la Serviciul de probaţiune la datele fixate de
acesta;
- să se supună necondiţionat măsurilor de control, tratament
sau îngrijire medicală.
b) obligaţii de a nu face:
- să nu depăşească fără acordul Serviciului de probaţiune limita
teritorială stabilită de către instanţa;
- să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice stabilite de instanţă;
- să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii
de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte
Punerea în executare a internării într-un centru educativ se face de
către organul de poliţie de la locul unde se află minorul, în baza hotărârii
definitive primită de la instanţa judecătorească care s-a pronunţat în cauza
respectivă.
3. Internarea într-un centru de detenţie
Potrivit art. 125, alin. 1, Cod penal, măsura educativă a internării

într-un centru de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie
specială în recuperarea minorilor, în regim de pază şi supraveghere, unde
va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de
pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani,
afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe
viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
(3) Dacă în perioada internării, minorul săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul
prevăzut în alin. 2, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre
cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii
educative se scade perioada executată până la data hotărârii.
318
(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes
constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut
progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel
puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:
a) înlocuirea măsurii internării cu măsura educativă a asistării
zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai
mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a
împlinit vârsta de 18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea
uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la
(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare
a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra
înlocuirii sau liberării şl dispune executarea restului rămas neexecutat din
durata măsurii internării într-un centru de detenţie.
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei
noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă
de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie cu
măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un
centru de detenţie;
b) prelungirea duratei acestei internări în condiţiile prevăzute în alin. 3.
Prin durata şi condiţiile ei de executare, internarea într-un centru de
detenţie este considerată cea mai severă sancţiune aplicabilă minorilor.
Această măsură educativă privativă de libertate constă în internarea
minorului infractor într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, în
regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de
reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare
profesională, potrivit aptitudinilor sale.
Măsura internării minorului într-un centru de detenţie, fiind cea mai
grea sancţiune aplicabilă infractorilor minori, se ia în cazul săvârşirii de către
aceştia a unei infracţiuni grave sau foarte grave, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de cel puţin 7 ani sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
319
În raport de gravitatea infracţiunii săvârşite legea prevede şi durata
măsurii internării în centrul de detenţie, şi anume între 2 şi 5 ani, afară de
cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, ori detenţiunea pe viaţă, când
internarea în centrul de detenţie se dispune pe o durată cuprinsă între 5 şi 15
ani.
La stabilirea concretă a duratei internării, între limitele prevăzute de
lege, instanţa ţine seama de criteriile generale de individualizare prevăzute în
art. 74, alin. 1, lit. a)-g) pentru individualizarea pedepselor în baza
probatoriilor administrate395.
Indiferent de durata şi condiţiile de executare a internării într-un
centru de detenţie, această sancţiune este o măsură educativă şi nu o
pedeapsă, şi de aceea are un caracter eminamente educativ şi preventiv, iar
nu represiv ca în cazul pedepsei.
Şi în acest articol se prevede o agravantă în cazul în care, în perioada
internării, minorul a săvârşit din nou o infracţiune sau este judecat pentru o
infracţiune concurentă săvârşită anterior. În această situaţie, potrivit
dispoziţiilor art. 125, alin. 3, Cod penal, instanţa prelungeşte durata măsurii
internării în centrul de detenţie, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. 2 al
aceluiaşi articol, stabilit în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele
prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
Limitele maxime prevăzute de lege nu pot fi depăşite în cazul
prelungirii. Legea prevede că din durata măsurii educative astfel stabilite se
va scade perioada executată de minor până la data hotărârii prin care a fost
sancţionat pentru infracţiunile săvârşite.
Înlocuirea internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării
zilnice presupune liberarea din centrul de detenţie şi impunerea de obligaţii
minorului sau fostului minor.
Internarea într-un centru de detenţie oferă pentru minorul condamnat
şi măsuri de reducere a sancţiunii şi de stimulare a minorului internat, care
dovedeşte interes pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a
făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale. Astfel, potrivit
395

320
dispoziţiilor alin. 4-6, din art. 125, Cod penal, dacă comisia locului de
detenţie constată această situaţie, după executarea a cel 1/2 din durata
internării, instanţa poate dispune fie înlocuirea măsurii internării în centrul
de detenţie cu măsura neprivativă de libertate a asistării zilnice, pe o
perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni
(care este durata maximă a acestei măsuri), dacă minorul nu a împlinit vârsta
de 18 ani, fie liberarea din centrul de detenţie, dacă cel internat a împlinit
vârsta de 18 ani.
Pe timpul liberării din centrul de detenţie, instanţa impune minorului
anumite obligaţii pentru a fi respectate de către acesta, până la împlinirea
duratei măsurii internării, respectiv:
a) obligaţii de a face:
- să urmeze un curs de pregătire şcolară ori calificare
profesională;
- să se prezinte la Serviciul de probaţiune la datele fixate de
acesta;
- să se supună necondiţionat măsurilor de control, tratament
sau îngrijire medicală.
b) obligaţii de a nu face:
- să nu depăşească fără acordul Serviciului de probaţiune limita
teritorială stabilită de către instanţa;
- să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice stabilite de instanţă;
- să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii
de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte
Şi cu acest prilej, legiuitorul a menţinut pentru minorul lăsat sub
supravegherea serviciului de probaţiune măsura sancţionării acestuia în caz
de nerespectare a condiţiilor de executare de către acesta a obligaţiilor
impuse de instanţă, potrivit dispoziţiilor din alin. 6, din art. 125, Cod penal,
atunci când minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a
măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse lui ori dacă fostul minor
liberat din centrul de detenţie nu-şi respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile
impuse, instanţa având posibilitatea legală să revină asupra înlocuirii sau
321
liberării şi să dispună executarea, de către minor sau, respectiv, de către
fostul minor care fusese liberat, a restului rămas neexecutat din durata
măsurii internării într-un centru de detenţie396.
Efectele bunei conduite a minorului internat, atunci când a executat
cel puţin 1/2 din durata internării, sunt înlocuirea acestei măsuri cu măsura
asistării zilnice, cu impunerea uneia sau mai multora dintre obligaţiile
prevăzute în art. 121 alin. 1, lit. a)-f), Cod penal.
Potrivit dispoziţiilor alin. 6, din art. 125, Cod penal, aşa cum este
supus sancţiunii, în caz de nerespectare cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse,
tot aşa el trebuie să fie tras la răspundere penală, în cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni în această perioadă de graţie, adică până la împlinirea duratei
măsurii internării într-un centru de detenţie, din care fusese liberat înainte de
termen şi supus obligaţiilor prevăzute de lege397.
Având în vedere dispozţiile alin. 7, din art. 125, Cod penal, la
săvârşirea unei infracţiuni de către minorul faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice,
instanţa poate reveni asupra înlocuirii şi dispune fie executarea restului
rămas din durata internării în condiţii mai severe, fie prelungirea duratei.
4. Schimbarea regimului de executare
Potrivit art. 126, Cod penal, dacă în cursul executării unei măsuri
educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de
18 ani, are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică
procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate,
instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un
penitenciar.
Evident, legiuitorul a avut în vedere ca măsura educativă privativă de
libertate, să fie pe de o parte destinată primordial asigurării desfăşurării
legale a procesului de recuperare socială şi de reintegrare a persoanelor
396
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol. I, Ed.
397
I. Pascu și colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol. I, Ed.
322
internate în centrul educativ sau de detenţie, iar pe de altă parte, să asigure
un regim de executare corespunzător pentru cel obligat să continue
executarea măsurii educative într-un penitenciar.
Schimbarea regimului de executare a măsurii educative privative de
libertate, la care se referă articolul de mai sus, priveşte numai persoana
internată cu un comportament necorespunzător şi care a împlinit vârsta de 18
ani398. Legea nu prevede criterii certe de evaluare, lăsând la aprecierea
instanţei, şi a conducerii centrului de detenţie, atât comportamentul
necorespunzător al persoanei respective, cât şi necesitatea schimbării
executării de către aceasta a măsurii educative, prin continuarea executării ei
într-un penitenciar.
Condiţiile privind executarea ulterioară sunt cele prevăzute în legea
privind executarea pedepselor.
Se poate considera faptul că această măsură a executării măsurilor
educative privative de libertate într-un penitenciar, poate apărea ca şi o nouă
sancţiune mult mai severă, în contextul în care nu sunt prevăzute şi aspecte
privind noul regim de pază şi supraveghere.
5. Calculul duratei măsurilor educative
Potrivit dispoziţiilor din art. 127, Cod penal ,în cazul măsurilor
educative privative de libertate, dispoziţiile art. 71-73 se aplică în mod
corespunzător.
În conformitate cu dispoziţiile art. 71, Cod penal, la calcularea duratei
executării pedepsei se iau în considerare, atât ziua în care condamnatul
începe să execute hotărârea definitivă de condamnare, cât şi ziua în care
încetează executarea, ambele intrând în durata executării pedepsei.
Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Timpul în care, în cursul executării pedepsei, condamnatul se află
bolnav în spital se socoteşte în durata executării, afară de cazul în care şi-a
provocat în mod voit boala şi această împrejurare a fost constatată în cursul
398

323
Această regulă nu are aplicabilitate în cazul în care pedeapsa închisorii
se execută la locul de muncă. În acest caz, timpul cât condamnatul lipseşte
de la locul de muncă nu se socoteşte în durata executării, indiferent de
motivul absentării.
Permisiile acordate condamnatului minor intră în durata executării
pedepsei.
Conform art. 72, alin. 2 şi art. 73, Cod penal în situaţia în care faţă de
minor a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate, durata acesteia
se scade din durata măsurii privative de libertate, inclusiv în ipoteza în care
măsura preventivă a fost executată în afara teritoriului ţării.
Secțiunea a IV-a
DISPOZIŢII COMUNE
1. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare
În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de

atenuare şi agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi
produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă.
2. Pluralitatea de infracţiuni
Conform dispoziţiilor art. 129, Codul penal, în caz de concurs de

infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură
măsura educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114, Cod penal, în
baza criteriilor prevăzute în art. 74, Cod penal. Atunci când se săvârşesc
două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat,
pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă iar
pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după cum
urmează399:
399
324
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută,
numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate iar pedeapsa este
închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durata
egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas
neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii, comise după majorat;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat
este detenţiunea pe viaţă, se execută numai această pedeapsă:
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate iar pedeapsa este
amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel
mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În situaţia prevăzută în alin. 2, lit. b), din durata pedepsei aplicate se
scade ceea ce s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după
majorat până la data judecării. În cazul săvârşirii, după majorat, a două sau
mai multe infracţiuni concurente, se aplică mai întâi regulile referitoare la
concursul de infracţiuni, după care se face aplicarea dispoziţiilor alin. 2.
Pedeapsa stabilită potrivit dispoziţiilor alin. 2, lit. b), nu poate face obiectul
amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării, sub supraveghere.
Din analiza art. 129, Cod penal, constatăm că acesta reglementează
anumite variante de pluralitate de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii,
precum şi cele în care pentru unele dintre infracţiuni s-a stabilit o măsură
educativă, iar pentru altele s-au aplicat pedepse.
Atunci când măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa
este închisoarea, din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din
momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data judecării.
Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când după majorat se comit două sau
mai multor infracţiuni concurente. În acest caz se aplică mai întâi regulile
referitoare la concursul de infracţiuni, după care se face aplicarea dispoziţiilor
referitoare la concursul cu infracţiuni comise în timpul minorităţii.
3. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii
În conformitate cu dispoziţiile art. 130, Cod penal, dacă pe durata

termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării
325
sub supraveghere ori al liberării condiţionate se descoperă că persoana
supravegheată mai săvârşise o infracţiune în timpul minorităţii pentru care
s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă
de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se
în mod corespunzător dispoziţiile art. 129 alin. 2-4.
În situaţia în care pe durata internării într-un centru educativ sau într-
un centru de detenţie minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea
cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata
internării, instanţa poate dispune400:
a) înlocuirea internării într-un centru educativ sau internării într-un
centru de detenţie, după caz, cu măsura educativă a asistării zilnice pe o
perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni,
dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul educativ sau centru de detenţie, dacă persoana
internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Imediat după înlocuire sau liberare, instanţa impune respectarea uneia
sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, Cod penal, până la
Atunci când minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de
executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine
asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat
din durata măsurii internării într-un centru educativ sau centru de detenţie,
după cum fusese anterior internat.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi
infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de
care s-a dispus înlocuirea măsurii internării cu măsura asistării zilnice,
instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune, în cazul internării într-un centru
educativ, executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu
posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege
sau internarea într-un centru de detenţie, iar în situaţia internării într-un
centru de detenţie, executarea restului rămas din durata măsurii internării
într-un centru de detenţie ori prelungirea duratei acestei internări fără a
400
326
depăşi maximul prevăzut în lege, determinat în raport cu pedeapsa cea mai
grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data
hotărârii.
4. Prescripţia răspunderii penale a minorilor
Pentru minorii infractori termenele de prescripţie a răspunderii penale,

prevăzute în art. 154, Cod penal, se reduc la jumătate şi se întrerup sau se
suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori (art. 131, Cod penal).
Constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale
se realizează de către organul judiciar (procuror sau instanţa de judecată)
care instrumentează cauza penală.
Prescripţia răspunderii penale a minorilor poate fi invocată în tot
cursul procesului penal, de către oricare din părţi şi luată în considerare chiar
şi din oficiu, iar în caz de prescripţie, potrivit art.b18, Cod penal, inculpatul
nevinovat poate cere continuarea procesului.
Conform prevederilor din art. 153, Cod penal, efectele prescripţiei
răspunderii penale constau în înlăturarea răspunderii penale, regula generală
fiind aceea că prin prescripţie se stinge răspunderea penală pentru orice
infracţiune.
5. Prescripţia executării măsurilor educative
Cu privire la prescripţia executării măsurilor educative, conform art.

132, Cod penal, măsurile neprivative de libertate se prescriu în termen de 2
ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, iar cele
privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii
educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani (art. 132, alin. 2, Cod penal).
Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se
suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori (art. 132 alin. 3, Cod
penal). Atunci când măsurile educative au fost înlocuite, executarea acestora
se prescrie în raport cu măsura educativă cea mai grea şi curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.
327
Atunci când termenele prescripţiei răspunderii penale prevăzute în
art. 154, Cod penal, sunt reduse la jumătate pentru minori (art.131, Cod
penal) încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, termenele prescripţiei
executării măsurilor educative se socotesc de la data când hotărârea de
condamnare a rămas definitivă (art. 162, alin. 2, Cod penal), deoarece de la
această dată măsura educativă devine executabilă401. Şi prescripţia executării
măsurilor educative se constată din oficiu sau poate fi invocată pe calea unei
contestaţii la executare. Împlinirea termenului de prescripţie a executării
măsurilor educative are ca efect înlăturarea executării măsurii educative
neprivative de libertate ori a măsurii educative privative de libertate, acestea
nemaiputând fi executate ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie.
În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în
raport cu măsura educativă mai severă şi curge de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.
Potrivit art. 163, Cod penal, cauzele întreruperii cursului prescripţiei
executării măsurilor educative sunt :
- începerea executării măsurii educative ;
- săvârşirea unei noi infracţiuni;
- sustragerea de la executare, după începerea executării măsurii
educative.
Cu privire la efectele măsurilor educative acestea nu atrag interdicţii,
decăderi sau incapacităţi.
6. Minorul devenit major
Potrivit prevederilor art. 134, alin. 1, Cod penal, dispoziţiile

prezentului titlu se aplică şi majorilor care, la data săvârşirii infracţiunii,
aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
Dacă la data pronunţării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă
privativă de libertate infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanţa, ţinând
seama de posibilităţile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum şi de
celelalte criterii prevăzute în art. 74, Cod penal, poate dispune executarea
măsurii educative într-un penitenciar. Sancţiunea aplicată iniţial continuă să-
401
328
şi păstreze aceeaşi natură juridică402, de măsură educativă, modificându-se
doar locul instituţiei de executare, durata acesteia rămânând aşa cum fusese
stabilită iniţial prin hotărârea instanţei de judecată de aplicare a măsurii
educative privative de libertate. Ceea ce se va schimba va fi regimul de
executare a măsurii educative în penitenciar, specific regimului de executare
al pedepselor.
.Expunere de motive, Publicată pe site-ul Camerei deputaţilor, http//www.edep.ro/

402
proiecte /2009/300.
329
CAPITOLUL XIII
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE
Secțiunea I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006403 a marcat consacrarea

efectivă a răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul român. Din
perspectiva cronologiei reglementărilor în materie, Legea nr. 278/2006 nu
este primul act normativ referitor la răspunderea penală a persoanei juridice
adoptat de legiuitorul român. Astfel, Legea nr. 299/2004, privind
răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare
de monede sau de alte valori, a intrat în vigoare încă din anul 2004, dar ea nu
a putut fi aplicată niciodată, în absenţa dispoziţiilor procedurale
corespunzătoare404. De aceea, se poate afirma că doar de la data intrăm în
vigoare a dispoziţiilor în materie ale Legii nr. 278/2006 există, pentru prima
dată în dreptul nostru, o veritabilă răspundere penală a persoanei juridice.
Spre deosebire de alte sisteme de drept, în care consacrarea legislativă
a răspunderii penale a persoanei juridice a fost precedată de ample dezbateri
în plan doctrinar, cu privire la oportunitatea, utilitatea şi conformitatea cu
principiile fundamentale ale dreptului penal a acestei instituţii, doctrina
română a părut mai puţin interesată de acest subiect. De aceea, e mai greu de
spus dacă intervenţia legislativă care consacră această răspundere intervine
pe un fond doctrinar favorabil sau ostil ideii. Oricum, odată cu adoptarea
Legii nr.278, demersurile ştiinţifice legate de răspunderea penală corporativă
trebuie să îşi modifice în mod necesar obiectul, abandonând, sau cel puţin
trecând într-un plan secund, argumentele vizând susţinerea sau combaterea
acestei forme de răspundere, în favoarea unei cât mai depline desluşiri a
modului în care ea va funcţiona efectiv, pe baza reglementării existente.405
403
Legea 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, publicată în M.O. al
României, partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006.
404
Prin prevederile Legii 278/2006 (art. VII), acest act normativ a fost abrogat.
405
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia a 2-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 390.
330
Conform dispoziţiilor art. 19¹, Cod penal anterior persoanele juridice,
cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care
desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau
în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu
forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Din analiza cuprinsului acestui articol se poate observa că noua lege
consacră un model de răspundere penală directă, în care persoana juridică
răspunde pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altei persoane.
Potrivit art. 135 din Codul penal, persoana juridică, cu excepţia
statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite
în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice, dar răspunderea acesteia nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Astfel sunt reglementate în cuprinsul art. 135, Cod penal, condiţiile
răspunderii penale a persoanei juridice:
(1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice,
răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
(2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite
în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Pentru a putea fi angajată răspunderea penala a persoanei juridice este
nevoie ca aceasta să nu facă parte din categoria celor excluse, deoarece nu toate
persoanele juridice răspund penal. Statul şi autorităţile publice nu răspund
penal, deoarece nu au capacitate juridică penală, astfel că nu pot intra în
raporturi de răspundere penală în calitate de subiecţi pasivi ai acestor raporturi.
De asemenea, instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite
în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Având în vedere noutatea reglementării în domeniul răspunderii
penale a persoanei juridice se impune a fi făcută o analiză comparativă a
331
reglementărilor actuale cu textul echivalent anterior.
Astfel, analizând comparativ textul art.135 din Codul penal cu textul
art.19¹ din Codul penal anterior, se poate constata că principiile reglementării
anterioare au fost păstrate, în sensul în care este menţinută condiţia
răspunderii persoanei juridice pentru săvârşirea unei infracţiuni cu
respectarea condiţiei ca aceasta să aibă personalitate juridică, ca o condiţie
pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective, posibilitatea
cumulului răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea juridică a
persoanelor fizice etc.406
Trebuie să remarcăm faptul că sunt două modificări care vizează
condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice. În primul rând, în Codul
penal sunt prevăzute explicit tipurile de persoane juridice care nu răspund
penal, iar în al doilea rând Cod penal nu a mai preluat prevederile referitoare
la elementul subiectiv407, deoarece în art. 16, alin.1, Cod penal, este stabilit
că fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie cerută de legea penală.
De asemenea, este de remarcat faptul că în Legea 187/2012408, art. 240
prevede că în aplicarea dispozițiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi
publice se înţeleg autorităţile prevăzute în mod expres în Titlul III, precum şi
la art.140 şi 142 din Constituţia României, republicată. Aşadar, prin autorităţi
publice se înţeleg Parlamentul, Preşedintele României (privit ca instituţia
prezidenţială), Guvernul, administraţia publică centrală de specialitate sau
locală, autoritatea judecătorească (instanţele, Ministerul Public, Consiliul
Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională); Codul
penal reglementează o imunitate penală generală şi absolută a statului şi a
autorităţilor publice cu privire la toate infracţiunile săvârşite de aceşti subiecţi
(inclusiv cele săvârşite în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul
domeniului privat).Faţă de reglementarea anterioară, legiuitorul a operat o
406
M.A. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii
tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 238-239.
407
Conform art.19², alin. 1, Cod penal anterior, pentru angajarea răspunderii penale a
persoanei juridice era necesară condiţia ca fapta să fi fost săvârşită cu forma de vinovăţie
prevăzută de lege.
408
Art. 240 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul
penal.
332
restrângere a imunităţii penale a instituţiilor publice care desfăşoară o
activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, aceasta limitându-se la
infracţiunile comise în desfăşurarea unor astfel de activităţi.409
Pot fi subiecţi activi, nefăcând parte din categoria instituţiilor publice
care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat:
spitalele, unităţile de învăţământ de stat, regiile autonome (naţionale sau
locale), sindicatele, fundaţiile etc.
Secțiunea a II-a
CONDIŢIILE GENERALE PENTRU ANGAJAREA
RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE
Din analiza coroborată a celor două texte de lege se poate trage

concluzia că pentru atragerea răspunderii penale a persoanei juridice trebuie
îndeplinite o serie de condiţii.
1. Persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune
Legea nu distinge sau nu impune nicio limitare în privinţa

infracţiunilor susceptibile a fi comise de o persoană juridică, ceea ce este
interpretat de către doctrinari şi nu numai că în principiu, o persoană juridică
poate comite orice infracţiune prevăzută de Codul penal sau de legi speciale.
Însă, trebuie să avem în vedere faptul că sfera infracţiunilor pentru care este
angajată răspunderea penală a persoanei juridice este în mod evident mai
restrânsă decât în cazul persoanelor fizice, acestea având unele elemente
strict caracteristice autorului, persoana fizică.410
2. Personalitatea juridică
Una dintre condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale a
409
tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.239.
410
I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noului Cod penal, în
333
persoanei juridice este ca aceasta să aibă personalitate juridică. Existenţa
condiţiei rezultă din folosirea de către legiuitor a expresiei persoana juridică.
Persoana juridică este o formă de organizare care, întrunind condiţiile
cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Orice persoană
juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit si moral, în acord cu
interesul general.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a
avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane
juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data
actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.411
Aceste condiţii reies şi din dispoziţiile art. 219, din Codul civil,
respectiv: faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice
obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătura cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi
răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de
persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Conform art. 220 din Codul civil acţiunea în răspundere împotriva
administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au
acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea
îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice,
organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de
lege, iar în lipsa, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
Pornind de la situaţiile de fapt în care se pot găsi entităţile, pot
interveni unele probleme care privesc dobândirea personalităţii juridice a
acestora. Astfel, în ceea ce priveşte entităţile în curs de constituire sau pe
cele care şi-au încetat existenţa prin dizolvare, acestea nu răspund penal,
deoarece entităţile în curs de înfiinţare, până la data recunoscută ca fiind
momentul dobândirii personalităţii şi cele care nu se mai regăsesc în
categoria persoanelor juridice întrucât nu au dobândit ori şi-au pierdut fiinţa
411
http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-a-persoanei-
juridice-in-lumina-noului-cod-penal-6944.html.
334
juridică, nu au capacitate juridică penală. Într-adevăr, se poate interpreta că
persoanele juridice în curs de constituire, dacă săvârşesc fapte prevăzute de
legea penală, chiar dacă din punct de vedere civil li se recunoaşte o
personalitate juridică limitată, nu răspund din punct de vedere penal,
deoarece acest tip de personalitate este recunoscut numai pentru constituirea
valabilă a persoanei juridice în cauză.
În doctrină s-a considerat că, în ceea ce priveşte persoanele juridice
aflate în faza lichidării, poate fi angajată răspunderea penală a acestora
pentru faptele săvârşite în timpul acestei faze, argumentându-se, la fel ca în
doctrina franceză, că persoanele juridice lichidate îşi păstrează capacitatea
juridică necesară pentru prefacerea bunurilor în bani şi plata pasivului.412
De altfel, această situaţie se circumscrie faptului că este subiect al
infracţiunii persoana juridică care a săvârşit sau a participat la săvârşirea
infracţiunii, respectiv asupra căreia se răsfrânge.
Astfel, persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:413
a) să existe o entitate care are personalitate juridică;
- condiţiile în care o entitate dobândeşte sau pierde
personalitatea juridică ori condiţiile referitoare la reorganizarea persoanei
juridice sunt guvernate de regulile Codului civil sau de alte legi civile cu
caracter special;
- aceste entităţi pot fi persoane juridice de drept privat, cu sau
fără scop lucrativ (de pildă, o societate reglementată de Legea societăţilor
comerciale nr. 31/1990, o asociaţie ori fundaţie, un sindicat, o societate
agricolă, asociaţie composesorală etc.), sau persoane juridice de drept public
(legea prevăzând în privinţa acestora din urmă unele imunităţi de jurisdicţie);
- societatea dizolvată şi aflată în procedura de lichidare îşi
păstrează personalitatea juridică, putând fi subiect activ al infracţiunii;
- nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii entităţile aflate în curs de
constituire ca persoane juridice, societăţile simple (dacă nu s-a dispus altfel
412
A. Jurma, Persoana juridică - subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, pp. 122-123.
413
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014,
pp. 41-45.
335
prin actul de modificare a contractului de societate), asocierile în
participaţiune;
- pentru a evita sustragerea de la răspunderea penală a persoanei
juridice prin intermediul reorganizării acesteia (fuziune, absorbţie, divizare)
art. 493 alin. (1) lit. b) Cod penal a prevăzut posibilitatea ca judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul: urmăririi penale, la propunerea procurorului,
sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa să dispună
interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a
reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută; anterior sau în
cursul urmăririi penale;
În plus, art. 495, alin. 4, Cod de procedură penală, a stipulat obligaţia
persoanei juridice acuzate într-un proces penal de a comunica organului
judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare,
reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. Pe aceeaşi linie de
evitare a sustragerii persoanei juridice de la răspunderea penală, Codul penal
a prevăzut, în mod explicit, regula transferării răspunderii penale către
persoana juridică succesoare. Astfel, potrivit art. 151, alin. 1, Cod penal, în
cazul pierderii personalităţii juridice prin fuziune,414 absorbţie415 sau
divizare416 intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea penală şi
consecinţele acesteia se vor angaja în sarcina persoanei juridice create prin
fuziune, în sarcina persoanei juridice absorbante sau în sarcină persoanelor
juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracţiuni din
patrimoniul persoanei divizate.
Pentru asigurarea eficienţei acestei dispoziţii legale, art. 496 din
Codul de procedură penală a stipulat efectele fuziunii, absorbţiei, divizării,
reducerii capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice
condamnate, prevăzând că dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor aplicate,
intervine un caz de fuziune, absorbţie, divizare, dizolvare, lichidare sau
414
În cazul fuziunii, persoanele juridice ce fuzionează încetează să existe, luând naştere o
nouă persoană juridică.
415
În cazul absorbţiei, va înceta personalitatea juridică numai a entităţii absorbite, nu şi a
celei absorbante.
416
În cazul divizării parţiale, va continua să existe persoana juridică iniţială, o parte a
patrimoniului acesteia fiind transferat către alte persoane juridice.
336
reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi
revine competenţa de a autoriza sau înregistra această operaţiune este
obligată să sesizeze instanţa de executare cu privire la aceasta şi să
informeze cu privire la persoane juridică creată prin fuziune, absorbţie sau
care a dobândit fracţiuni din patrimoniu persoanei divizate. Persoana
juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din
patrimoniul persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei
juridice condamnate, dispoziţiile art. 151 din Codul penal aplicându-se în
mod corespunzător.
b) persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea
penală (imunitate de jurisdicţie penală a persoanei juridice);
c) persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune fie în realizarea
obiectului de activitate al persoanei juridice (infracţiunea trebuie să se afle
în legătură directă cu activităţile desfăşurate pentru realizarea obiectului
principal de activitate al persoanei juridice ori cu politica societară a
acesteia), fie în interesul persoanei juridice (infracţiunea trebuie săvârşită
pentru obţinerea unui beneficiu ori pentru a fi evitată o pierdere sau un alt
efect negativ), chiar dacă fapta nu este comisă în realizarea obiectului de
activitate (de pildă, o societatea reglementată de Legea societăţilor
comerciale săvârşeşte o infracţiune de cumpărare de influenţă în vederea
obţinerii unor foloase materiale), fie în numele persoanei juridice, chiar dacă
faptele nu sunt săvârşite în realizarea obiectului de activitate al persoanei
juridice sau nu sunt susceptibile de a aduce un profit acesteia (de pildă, de un
prepus, reprezentant ori mandatar al acesteia);
Cele trei criterii de tipicitate obiectivă a infracţiunii săvârşite de o
persoană juridică enumerate mai sus sunt alternative și nu cumulative.
Este posibil ca infracţiunea să fie săvârşită atât în realizarea obiectului
de activitate, cât şi în interesul persoanei juridice.
De asemenea, este posibil ca răspunderea penală a persoanei juridice
să fie angajată şi față de activitatea infracţională a unei persoane care nu
exercită formal voinţa societară, de pildă, un administrator de fapt sau o
persoană care acţionează din umbră în favoarea persoanei juridice conduse
oficial de un interpus al acesteia).
337
d) infracţiunea să fie comisă de persoana juridică urmare a unei
hotărâri adoptate în cadrul acesteia, sau a neglijenţei acesteia; se va avea în
vedere comportamentul organelor de conducere (inclusiv cele de fapt) ale
persoanei juridice.
Persoana juridică are o răspundere penală generală (pentru orice
infracţiune la care poate participa în calitate de autor, coautor, complice sau
instigator) directă, pentru fapta proprie și nu pentru fapta altei persoane.
Există însă şi infracţiuni care nu pot fi săvârşite, în calitate de autor,
de către persoana juridică, datorită unor particularităţi ale elementului
material sau ale subiectului activ nemijlocit al infracţiunii (de pildă, uciderea
sau vătămarea noului născut de către mamă, mărturia mincinoasă,
represiunea nedreaptă, cercetarea abuzivă, evadarea, bigamia, abandonul de
familie, trădarea etc.). Aceasta nu exclude posibilitatea participaţiei penale a
persoanei juridice la aceste in fracţiuni în calitate de instigator sau complice
(de pildă, o persoană juridică poate fi instigator la infracţiunea de mărturie
mincinoasă). Răspunderea penală a persoanei juridice nu este întotdeauna
condiţionată de identificarea persoanei fizice care a angajat persoana juridică
(de pildă, în ipoteza votului secret în cadrul organului de conducere) şi nici
nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice
mod, la săvârşirea aceleiaşi fapte (art. 135, alin. 3, Cod penal). Nu este însă
necesar ca infracţiunea de care este acuzată persoana juridică să fie aceeaşi
cu cea pentru care este acuzată persoana fizică, care a acţionat în calitate de
autor material (de pildă, persoana fizică poate fi acuzată de omor săvârşit cu
intenţie indirectă, iar persoana juridică de ucidere din culpă); tot astfel, în
acest caz, nu se va putea întotdeauna reţine existenţa unei participaţii penale,
existând o răspundere penală a persoanei fizice distinctă de cea a persoanei
juridice.417
Codul penal nu conţine nicio menţiune cu privire la sfera persoanelor
fizice care prin faptele concrete săvârşite angajează răspunderea penală a
persoanei juridice, acestea putând fi administratori sau gestionari de fapt,
prepuşi, reprezentanţi etc. Nu este exclusă tragerea la răspundere penală a
unei persoane juridice pentru faptele concrete comise de o altă persoană
417
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014, p. 46.
338
juridică (de pildă, când infracţiunea este comisă de o persoană juridică ce
acţionează ca mandatar în interesul unei alte persoane juridice).
Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana titulară a valorii sociale
ocrotite penal împotriva căreia s-a îndreptat infracţiunea şi asupra căreia se
răsfrânge urmarea socialmente periculoasă a infracţiunii; poate fi subiect
pasiv al infracţiunii persoana juridică de drept public sau privat, statul, în
măsura în care sunt titularii valorii juridice protejate.418
Nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii o persoană juridică care şi-a
încetat existenţa.
3. Aspecte particulare
Persoanele juridice de drept privat dobândesc personalitate juridică în

funcţie de specificul fiecăreia, acestea fiind clasificate, de regulă, în două
mari categorii: persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane juridice fără
scop lucrativ (non-profit).
În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperatiste, societăţilor
agricole, organizaţiilor cooperatiste, grupurilor de interes economic,
grupurilor europene de interes economic, companiilor naţionale şi regiilor
autonome, personalitatea juridică este dobândită, de regulă, începând cu data
înmatriculării la registrul comerţului.
O situaţie specială o au societăţile comerciale nelegal constituite, dar
înmatriculate la registrul comerţului, având în vedere că acestea au dobândit
personalitate juridică iar eventuala constatare a nulităţii, conform art. 58, din
Legea nr. 31/1990, produce efecte numai pentru viitor. Cu privire la acest aspect,
considerăm că poate fi angajată răspunderea penală a acestora419. În schimb,
persoana juridică de fapt nu poate fi subiect al răspunderii penale, deoarece nu are
personalitate juridică, aceasta fiind o condiţie care trebuie să existe în drept, și nu
în fapt, în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală420.
418
2014, p. 47.
419
D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal roman, Ed. Universul
420
Gh. Piperea, Obligaţiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale, Ed.
All Beck, Bucureşti, 1998, p. 51.
339
Persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ sunt persoanele
juridice înfiinţate cu finalitate nonprofit, fiind constituite pentru a desfăşura
anumite activităţi de interes nepatrimonial general, al unor colectivităţi ori al
unor persoane fizice. Este vorba despre asociaţii, fundaţii, sindicate,
patronate, partide politice, organizaţii religioase sau etnice.
Potrivit art. 8, alin. 1, din O.G. nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile
dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii în registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut la grefa judecătoriei, iar federaţiile din
momentul înscrierii în registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului.
Pierderea personalităţii juridice a acestor persoane juridice are loc în
momentul dizolvării.
Precizam că asociaţiile, fundaţiile şi alte persoane juridice fără scop
lucrativ răspund penal chiar dacă au fost declarate de utilitate publică,
deoarece prin aceasta calitate ele nu devin autorităţi sau instituţii publice.
Partidele politice sunt, conform art. 1 din Legea nr. 14/2003 421,
persoane juridice de drept public. Acestea dobândesc personalitate juridică
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care se admite cererea de
înregistrare (art. 22). Partidele politice îşi încetează existenţa juridică prin
dizolvare, prin hotărâre a Curţii Constituţionale sau prin hotărâre
judecătorească, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Cu toate că prin
lege partidele politice sunt persoane juridice de drept public, legiuitorul nu
le-a exceptat de la răspundere penală, ci a exclus numai aplicarea împotriva
acestora a anumitor pedepse complementare, şi anume dizolvarea şi
suspendarea activităţii.
Sindicatele și patronatele dobândesc şi pierd personalitatea juridică în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 54/2003422 și Legea nr. 356/2001423. Ca şi
în cazul partidelor politice, nici sindicatelor sau patronatelor nu li se pot
aplica dizolvarea şi suspendarea activităţii.
421
Legea nr. 14/2003, legea partidelor politice, a fost publicată în M.O. al României, partea
I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003, și republicată în M.O. al României, partea I, nr. 408 din 10
iunie 2015.
422
Legea nr. 54/2003, legea sindicatelor, a fost publicată în M.O. al României, partea I, nr.
73 din 5 februarie 2003.
423
Legea 356/2001, legea patronatelor, a fost publicată în M.O. al României, partea I, nr.
380 din 12 iulie 2001.
340
Organizaţiile religioase și cele aparţinând minorităților naţionale au
un regim juridic similar cu cel aplicabil partidelor politice, sindicatelor şi
patronatelor, deoarece nici în cazul acestora nu se poate dispune pedeapsa
complementară a dizolvării sau suspendării activităţii. Cultele religioase pot
fi recunoscute ca persoane juridice prin hotărâre a guvernului, iar pierderea
acestei calităţi are loc tot printr-o asemenea hotărâre, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege (Legea nr. 489/2006)424. În afara cultelor religioase, pot fi
înfiinţate asociaţii religioase, care dobândesc personalitate juridică în
momentul înscrierii lor în Registrul asociaţiilor religioase, ţinut la
judecătorie.
Persoanele juridice care desfăşoară activităţi în domeniul presei,
indiferent de forma juridică, de drept public (de exemplu, Societatea Română
de Radiodifuziune425) sau de drept privat, răspund penal, dar nu li se pot
aplica trei dintre pedepsele complementare: dizolvarea, suspendarea
activităţii şi închiderea unor puncte de lucru.426
4. Vinovăţia în cazul persoanei juridice
Persoanele juridice nu au o răspundere obiectivă, ci răspund penal

dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. Astfel,
persoana juridică poate comite o infracţiune fie cu intenţie, fie din culpă ori
cu praeterintenţie.
Vinovăţia persoanei juridice este distinctă de cea a persoanei fizice
care a desfășurat activitatea infracţională, răspunderea penală a persoanei
juridice fiind una directă, pentru fapta proprie și nu pentru fapta altuia.
Pentru determinarea vinovăţiei persoanei juridice trebuie avută în
vedere atitudinea subiectivă a organelor de conducere, de fapt sau de drept
424
Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, a fost
publicată în M.O. al României, partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007, și republicată în M.O.
al României, partea I, nr. 387 din 26 mai 2014.
425
..Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcţionarea Societății Române de
Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, a fost publicată în M.O. al României,
partea I, nr. 153 din 18 iunie 1994, și republicată în M.O. al României, partea I, nr. 636 din
27 decembrie 1999.
426
..http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-a-persoanei-
341
ale acesteia, atât cu privire la faptele comise de acestea, cât şi cu privire la
faptele prepuşilor ori ale mandatarilor consimţite sau tolerate de persoana
juridică (intenţie, neglijenţă, acceptarea ori tolerarea unor practici ilicite
etc.).
Vinovăţia persoanei juridice nu este întotdeauna aceeaşi cu cea a
persoanei fizice care realizează, în concret, activitatea infracţională.
Astfel, este posibil să apară următoarele situaţii:
a) atât persoana juridică, cât şi persoana fizică să acţioneze numai cu
intenţie ori numai din culpă;
b) persoana juridică acţionează din culpă, iar persoana fizică cu
intenţie;
c) persoana juridică acţionează cu intenţie, iar persoana fizică din
culpă.
5. Infracţiunea să se săvârşească în realizarea obiectului de

activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice
Pentru a putea fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice este

necesar ca aceasta să nu facă parte din categoria celor excluse, deoarece nu
toate persoanele juridice răspund penal. Statul şi autorităţile publice nu
răspund penal, deoarece nu au capacitate juridică penală, astfel că nu pot
intra în raporturi de răspundere penală în calitate de subiecţi pasivi ai acestor
raporturi. De asemenea, instituţiile publice nu răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul
domeniului privat.427
Prin această condiţie, legiuitorul circumscrie trei categorii de
infracţiuni pentru care poate fi angajată răspunderea penală a persoanei
juridice:
a) o primă categorie de infracţiuni o reprezintă acelea comise de însăşi
persoana juridică în realizarea obiectului său de activitate.
Este normal ca persoana juridică să răspundă, mai întâi, pentru
infracţiunile care au legătură directă cu obiectul de activitate al acesteia. Se
427
.http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-a-persoanei-
342
includ în această categorie infracţiunile comise de către organele statutare ale
persoanei juridice în exercitarea atribuţiilor lor. Aceste fapte decurg din
hotărâri ale organelor de conducere ale persoanei juridice, fiind vorba de
infracţiuni la protecţia muncii, la protecţia mediului, infracţiuni economice
etc.428
Legiuitorul român, pornind de la regula specialităţii capacităţii de
folosinţă, a avut în vedere numai activităţile specifice obiectului de activitate
al persoanei juridice, fie că acesta este cel principal sau este unul dintre
obiectele secundare.
O infracţiune este comisă în interesul persoanei juridice în toate
cazurile când folosul, material sau moral, obţinut prin infracţiune revine, în
totul sau în parte, persoanei juridice, deşi infracţiunea nu este comisă în
realizarea obiectului de activitate. Pe bună dreptate, se consideră că o
infracţiune este săvârşita în interesul persoanei juridice şi atunci când folosul
constă în evitarea unei pierderi429.
În sensul legii penale, o infracţiune este săvârşită în numele persoanei
juridice dacă persoana fizică care efectuează elementul material al faptei
acţionează în calitate de prepus sau reprezentant al persoanei juridice,
investit în mod oficial, fără ca fapta să fie săvârşită în realizarea obiectului
de activitate sau în folosul persoanei juridice în cauză.
b) o a doua categorie de infracţiuni o formează cele săvârşite în
interesul persoanei juridice, interes care poate consta atât în obţinerea unui
profit cât şi în evitarea unei pierderi;
În sfera infracţiunilor comise în interesul persoanei juridice se vor
regăsi infracţiuni ce exced cadrului activităţilor legate de realizarea
obiectului de activitate, dar care sunt susceptibile să aducă un
beneficiu/profit persoanei juridice.
c) o a treia categorie de infracţiuni se referă la cele săvârşite în numele
persoanei juridice. Pot face parte din această categorie unele infracţiuni
comise în cadrul activităţilor de asigurare a organizării şi funcţionării
428
429
F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia a 2-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 400; D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în
dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 356.
343
persoanei juridice.
Infracţiunile comise în numele persoanei juridice sunt infracţiuni care
nu se leagă nemijlocit de obiectul de activitate al persoanei juridice şi nici nu
sunt de natură să aducă beneficii acesteia, dar se comit în procesul
organizării activităţii şi funcţionării acesteia.430
Analizând cele trei ipoteze, prevăzute de art. 135, Cod penal, acestea
nefiind cumulative, se poate spune că soluţia legală este aceea că nu are
relevanţă nici lipsa legăturii cu obiectul de activitate şi nici împrejurarea că
fapta a fost comisă contrar intereselor persoanei juridice, atâta timp cât fapta
respectivă a fost comisă în numele persoanei juridice. Precizăm însă că, deşi
o fapta prevăzută de legea penală este comisă în numele unei persoane
juridice, este posibil ca aceasta să angajeze exclusiv răspunderea penală a
persoanei fizice, în special în cazurile în care prin săvârşirea infracţiunii sunt
vătămate interesele persoanei juridice.431
6. Corelaţia răspunderii penale a persoanei juridice cu

răspunderea penala a persoanei fizice
Subliniem faptul că, prin introducerea răspunderii penale a persoanei

juridice, legiuitorul român nu a dorit sa construiască o umbrela sub care sa se
adăpostească persoanele fizice care au realizat elementul material al
infracţiunii. Dimpotrivă, în art. 135, alin. 3, Cod penal se precizează că
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte. Analizând
ipotezele în care se poate pune problema răspunderii penale a persoanei
juridice, bazându-ne şi pe experienţa practica a altor state, constatăm că,
excluzând anumite situaţii excepţionale, de regulă, persoana fizică în privinţa
căreia sunt întrunite aspectele obiective ale faptei prevăzute de legea penală
răspunde penal, în timp ce persoana juridică în legătură cu care s-a comis
infracţiunea răspunde penal uneori şi, foarte rar, sunt cazuri în care persoana
430
431
.http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-a-persoanei-
344
juridică răspunde penal în mod exclusiv. Posibilitatea răspunderii penale
exclusive a persoanei juridice rezultă din prevederile art. 135, alin. 3, Cod
penal, conform cărora răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice.
Pe baza acestor prevederi legale se poate spune că răspunderea penală
a persoanei juridice se poate cumula cu cea a persoanei fizice, dar nu o
presupune, astfel că pot exista cazuri în care persoana juridică să răspundă
penal, deşi organele judiciare nu au reuşit să reţină în sarcina vreunei
persoane fizice condiţiile răspunderii penale. În asemenea situaţii, în doctrină
se discuta referitor la modul cum se poate stabili existenţa condiţiilor
răspunderii penale a persoanei juridice, în lipsa raportării la o persoană
fizică.432
Secțiunea a III-a
CATEGORIILE DE PEDEPSE ŞI LIMITELE DE PEDEPSE ÎN
CAZUL PERSOANELOR JURIDICE
1. Pedepsele principale aplicabile în cazul persoanelor juridice
Pentru persoana juridică pedeapsa principală este amenda, la care se

pot adăuga pedepse complementare (dizolvarea, suspendarea activităţii,
închiderea unor puncte de lucru, interzicerea dreptului de a participa la
proceduri de achiziţii publice, plasarea sub supraveghere judiciară şi
celelalte, astfel cum sunt prevăzute prin art. 136 din Codul penal).
Astfel, potrivit prevederilor Codului penal, pedepsele aplicabile
persoanei juridice sunt principale și complementare.
Pedeapsa principală este amenda.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată
432
A. Jurma, Persoana juridică - subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck,
345
de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
În cazul persoanelor juridice tentativa se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată (zilele-amendă), ale cărei
limite se reduc la jumătate.
Tentativa în cazul persoanei juridice se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, inclusiv cele majorate cu o
treime, potrivit art. 137, alin. 5, Cod penal, ale cărei limite se reduc la
jumătate.433
Printre formele pluralităţii de infracţiuni, în caz de concurs de
infracţiuni, săvârşite de persoana juridică, art. 147, Cod penal prevede că se
aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică, astfel se va
stabili pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se va aplica
amenda cea mai mare,la care se poate adăuga un spor de o treime din totalul
celorlalte pedepse stabilite.434
Există recidivă în cazul persoanei juridice, atunci când după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau praeterintenţie, iar amenda
pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. De asemenea, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau praeterintenţie, iar amenda
pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca
executată.435 În cazul persoanei juridice se face distincţia între recidiva
postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.
Ca regulă generală, Cod penal prevede sancţionarea recidivei în cazul
persoanelor juridice cu majorarea limitelor minime şi maxime ale zilelor
amendă, fără a putea fi depăşit maximul general, renunţând astfel la
433
M. Udroiu , Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014,
pp. 103-105.
434
2014, p. 133.
435
346
sistemului sporirii pedepselor.
Pluralitatea intermediară în cazul persoanelor juridice este o formă a
pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea din nou a unei infracţiuni,
indiferent de natura, gravitatea ori forma de vinovăţie a acesteia, de către o
persoană juridică condamnată definitiv, înainte de începerea executării
pedepsei amenzii penale sau înaintea executării integrale a acesteia, în cazul
în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă
postcondamnatorie.
Condiţii pentru care se poate reţine pluralitatea intermediară în cazul
infractorului persoană juridică sunt:
a) când primul termen îl constituie o condamnare definitivă la
pedeapsa amenzii penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o
infracţiune săvârşită din culpă, iar al doilea termen îl constituie săvârşirea
unei noi infracţiuni, indiferent de forma de vinovăţie;
b) când primul termen îl constituie o condamnare definitivă Ia
pedeapsa amenzii penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o
infracţiune săvârşită cu intenţie sau praterintenţie, iar al doilea termen îl
constituie săvârşirea unei noi infracţiuni din culpă.436
În cazul existenţei de circumstanţe atenuante în favoarea persoanei
juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită se reduc la jumătate.437
2. Pedepsele complementare aplicabile în cazul persoanelor

juridice
Au fost aduse modificări în ceea ce priveşte individualizarea

sancţiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de introducerea
sistemului zilelor-amendă pentru persoana fizică. Astfel, au fost introduse
cinci plafoane de individualizare legală a pedepsei amenzii, conform art.
137, alin. 4, Cod penal, în funcţie de limitele pedepsei cu închisoarea
436
2014, p. 154-155.
437
347
prevăzute pentru persoana fizică.
Suma corespunzătoare unei zile-amendă este cuprinsă între 100 şi
5000 lei. Aceasta se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care la rândul său
este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile. În stabilirea numărului zilelor-
amendă instanţa de judecată va ţine seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei.
Ceea ce trebuie menţionat este cuantumul sumei corespunzătoare unei
zile-amendă, acesta determinându-se ţinând seama de cifra de afaceri, în
cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ, respectiv de reluarea activului
patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi în funcţie de alte
obligaţii ale persoanei juridice.
Potrivit art. 137, alin. 4, Cod penal limitele speciale ale zilelor-
amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii
de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii
de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii
de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii
mai mare de 20 de ani sau detenţiunea pe viaţă.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:438
a) dizolvarea persoanei juridice
În opinia unor autori, pedeapsa complementară prevăzută la lit. a) a
art. 136 din Cod penal, respectiv dizolvarea persoanei juridice, ar fi trebuit
să fie calificată ca pedeapsă principală, iar argumentul în favoarea acestei
opţiuni ar fi acela că este o pedeapsă severă, ducând la dispariţia entităţii
colective sancţionate cu această pedeapsă.
Dizolvarea persoanei juridice poate fi pronunţată în două situaţii:
- atunci când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul
438
tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 239-244.
348
comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani. Astfel, faţă de reglementarea
anterioară a mai fost adăugată o condiţie suplimentară, respectiv ca pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie închisoarea mai mare de
3 ani;
- atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de
infracţiuni.
Dizolvarea persoanei juridice, ca pedeapsă complementară, se dispune
în mod obligatoriu de către instanţă în caz de neexecutare cu rea-credinţă, a
uneia din pedepsele complementare prevăzute în art. 136, alin. 3, lit. b)-e),
Cod penal şi anume suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice,
interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice şi plasarea sub
supraveghere judiciară.439
Măsura dizolvării persoanei juridice nu poate fi aplicată partidelor
politice, instituţiilor publice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor
religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor juridice care
îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.440
În cazul pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau
divizare intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea penală şi
consecinţele acesteia se vor angaja: 441
- în sarcina persoanei juridice create prin fuziune;
- în sarcina persoanei juridice absorbante;
- în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau
care au dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.
Având în vedere acest caz, la individualizarea pedepsei se va ţine
seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al
persoanei juridice care a comis infracţiunea, precum şi de partea din
patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice
participante la operaţiune.442
439
Art. 136, alin. 3, lit. b)-e) Cod penal.
440
Art. 141, alin. 1 și 2 Cod penal.
441
442
Art. 151, alin 2, Cod penal.
349
b) suspendarea activităţii persoanei juridice
Suspendarea activităţii persoanei juridice constă în interzicerea
desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în
realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice
se poate dispune şi atunci când persoana juridică, cu rea credinţă, nu execută
pedeapsa complementară de afişare sau publicare a hotărârii de
condamnare443, dar nu mai mult de 3 luni.
În cazul în care până la împlinirea termenului prevăzut de lege,
pedeapsa complementară de suspendare a activităţii sau a uneia dintre
activităţi nu a fost pusă în executare, instanţa poate dispune dizolvarea
persoanei juridice.
Măsura suspendării activităţii persoanei juridice, nu poate fi aplicată
partidelor politice, instituţiilor publice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor
juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale
persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele
de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ în care s-a desfăşurat
activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.444
Măsura închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice nu se
aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul
presei.445
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţie publică
Această pedeapsă complementară constă în interzicerea de a participa,
direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii
publice, prevăzute de lege.446
Această măsură, are drept consecinţă interzicerea unei persoane
juridice de a participa la încheierea unui contract cu autorităţile sau
443
Art. 136, alin. 3, lit. f), Cod penal.
444
445
446
350
instituţiile statului, atât direct cât şi printr-o participaţie indirectă.
e) plasarea sub supraveghere judiciară
Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară, este o
pedeapsă complementară nou introdusă de Codul penal și presupune
desfăşurarea, sub supravegherea unui mandatar judiciar, a activităţii care a
ocazionat comiterea infracţiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani.447
Mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când
constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea
prevenirii comiterii de noi infracţiuni.
Măsura plasării sub supraveghere a persoanei juridice nu poate fi
aplicată:partidelor politice, instituţiilor publice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor
juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
f) afişarea sau difuzarea hotărârii
Această pedeapsă complementară are rolul, pe de o parte, de a
atenţiona, informa potenţialele victime ale persoanei juridice pentru a fi mai
precaute în relaţiile de afaceri cu acestea, iar, pe de altă parte, are rolul de a
afecta poziţia persoanei juridice, deteriorându-i reputaţia în relaţiile
comerciale pe care le desfăşoară.448
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se
realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.
Prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi
dezvăluită identitatea altor persoane.
Hotărârea de condamnare va fi afişată în extras, în forma şi locul
stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de
instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace
de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă.
Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa
stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul
publicării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
447
448
351
Secțiunea a IV-a
PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE, PRESCRIPŢIA
EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI REABILITAREA PERSOANEI
JURIDICE
1. Prescripţia răspunderii penale
În cazul persoanelor juridice răspunderea penală a persoanei juridice

se prescrie, adică se înlătură răspunderea penală, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege.
Termenele de prescripţie sunt prevăzute de art. 153-156, Cod penal,
respectiv:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
Termenele de prescripție încep să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data
încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data
săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de
la data săvârşirii ultimului act.449
2. Prescripţia executării pedepsei
Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate

persoanei juridice este de 5 ani. Executarea pedepselor complementare
aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge
449
352
de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca
executată.450
Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale. Prescripţia nu
înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile de
genocid, contra umanităţii şi de război. Termenele de prescripţie se socotesc
de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.451
3. Reabilitarea persoanei juridice
Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3

ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost
executată sau considerată ca executată, acesta nu a mai săvârşit nici o altă
infracţiune.452
450
451
452
353
CAPITOLUL XIV
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Secțiunea I
ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ
Răspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptului

penal, care alături şi împreună cu celelalte două instituţii fundamentale ale
acestuia, infracţiunea şi sancţiunea, reprezintă componentele de bază ale
întregului sistem de drept penal.453
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă
consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.
Regula este ca cetăţenii societăţii să se conformeze de bunăvoie
conduitei impus de dreptul penal, însă există şi anumite persoane care nu
înţeleg să se conformeze exigenţelor legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În
această situaţie, în vederea realizării ordinii de drept, se va recurge la
constrângere, adică aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă
de cei care au săvârşit faptele interzise prin normele incriminatoare.454
În general, prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane
de a suporta o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune, din cauza
faptului că a încălcat o normă, o valoare socială ocrotită prin lege.
Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispoziţiile din art.15,
alin. 2, Cod penal, referitoare la temeiul răspunderii penale, respectiv
dispoziţiile din Titlul al VII-lea privitoare la cauzele care înlătură
răspunderea penală (art.152-159, Cod penal).455
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări, situaţii,
împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, prin
intervenţia cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge
dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a
executa acea sancţiune456.
453
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 334.
454
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
455
456
I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 358.
354
În legislaţia noastră penală, cauzele care înlătură răspunderea penală
sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi
împăcarea părţilor.
Cauzele de înlăturare a răspunderii penale au drept consecinţă faptul
că fac imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi
păstrează caracterul penal. Aceste cauze înlătură răspunderea penală, dar nu
produc efecte în ceea ce priveşte consecinţele civile ale comiterii
infracţiunii.457
Secțiunea a II-a
AMNISTIA
1. Noţiunea amnistiei
Amnistia este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care,

din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru
anumite infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie458.
Amnistia este actul de clemenţă referitor la anumite infracţiuni
prevăzute în legea amnistiei şi care au fost săvârşite până la data apariţiei
acestei legi.
Astfel, în situaţia în care legea de amnistie a fost adoptată şi intrată în
vigoare înainte de a fi declanşat procesul penal pentru infracţiunea săvârşită,
procesul respectiv nu va mai fi declanşat niciodată. În situaţia în care
procesul fusese deja declanşat anterior intrării în vigoare a legii de amnistie,
acesta va înceta; legiuitorul permite totuşi inculpatului să solicite continuarea
procesului în vederea demonstrării nevinovăţiei sale, procesul putându-se
termina chiar cu o soluţie de achitare în situaţia în care inculpatul este găsit
nevinovat de către judecătorul cauzei.
În situaţia în care legea de amnistie a fost adoptată şi intrată în vigoare
după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi
celelalte consecinţe ale condamnării, cu menţiunea că amnistia nu are totuşi
efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
457
458
355
În ceea ce priveşte amenda plătită până în momentul intervenirii
actului de amnistie, se reține faptul că aceasta nu se va restitui.
2. Felurile amnistiei
În doctrina penală se face deosebire între diferitele feluri ale

amnistiei, determinate de: întinderea acesteia, condiţiile de acordare ori de
stadiul procesual în care se găsesc infracţiunile.
După aria de cuprindere, de întindere, deosebim:
a) amnistia generală, care priveşte orice infracţiune indiferent de gravitatea,
natura sau sediul de incriminare al faptei (Codul penal sau legi speciale);
b) amnistia specială, care priveşte anumite infracţiuni, anume
prevăzute prin actul de clemenţă.
După condiţiile în care amnistia devine incidentă se disting:
a) amnistia necondiţionată, numită pură şi simplă, când incidenţa ei
nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii speciale;
b) amnistia condiţionată, când incidenţa acesteia este subordonată
îndeplinirii anumitor condiţii privind prejudiciul (prin infracţiune să nu se fi
produs un prejudiciu ori dacă s-a produs să fi fost reparat, ori acesta să nu
depăşească un anumit cuantum), condiţii cu privire la infractor (să nu mai fi fost
anterior condamnat, să fi împlinit o anumită vârstă etc.) sau referitoare la alte
aspecte exterioare infracţiunii şi infractorului ca (locul săvârşirii, timpul săvârşirii
infracţiunii, de exemplu, în timp de război, în timpul unei calamităţi etc.).
După stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea amnistiată, se disting:
a) amnistia înainte de condamnarea definitivă (antecondamnatorie sau proprie);
b) amnistia după condamnarea definitivă (postcondamnatorie sau improprie).
3. Efectele amnistiei
3.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii
Amnistia antecondamnatorie produce următoarele efecte459:
459
2014, pp. 368-369.
356
a) înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită;
b) acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată.
3.2. Efectele amnistiei postcondamnatorii
Amnistia postcondamnatorie produce următoarele efecte:

a) efectele se produc numai pentru viitor, acestea nu sunt similare cu
cele produse de prescripţia executării pedepsei sau de reabilitare;
b) amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie;
c) înlătură executarea (sau începerea executării) pedepsei principale
sau complementare, care nu au fost executate;
d) înlătură executarea măsurilor educative privative sau neprivative de
libertate care nu au fost executate;
e) nu înlătură posibilitatea solicitării constatării intervenţiei
reabilitării de drept sau de a se dispune reabilitarea judecătorească, amnistia
postcondamnatorie producând efecte mai restrânse decât reabilitarea;
f) persoanele fizice înscrise în cazierul judiciar sau cu privire la care
s-au făcut notări provizorii se scot din evidenţă dacă a intervenit amnistia
[art. 15, alin. 1, lit. c), din Legea nr. 290/2004, privind cazierul judiciar].
Invocarea amnistiei postcondamnatorii se poate face de persoana
condamnată pe calea contestaţiei la executare.
3.3. Limitele amnistiei
Amnistia nu produce efecte asupra460:

a) măsurilor de siguranţă, cu excepţia confiscării extinse, întrucât
pentru aplicarea acesteia este necesară existenţa unei hotărâri de
condamnare;
b) drepturilor persoanei vătămate/civile (de exemplu, despăgubirile
civile, cheltuielile judiciare, costul expertizelor efectuate în scopul stabilirii
prejudiciului);
c) acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, instanţa
460
2014, p. 369.
357
sesizată cu judecarea cauzei trebuind să dispună lăsarea nesoluţionată a
acţiunii civile; în acest caz, persoana prejudiciată va putea solicita repararea
daunelor provocate prin infracţiune în faţa instanţei civile.
Secțiunea a III-a
PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE
1. Noţiune
Prescripţia răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a

obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite,
ca efect al trecerii unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii
legale.461
Astfel, după un interval de timp considerabil scurs de la data săvârşirii
infracţiunii (interval în care aceasta nu a fost descoperită şi sancţionată) se
consideră că aplicarea sau executarea unei pedepse devine ineficientă
raportat la scopul sancţiunilor de drept penal.
Eficacitatea legii penale în procesul de combatere şi prevenire a
infracţiunilor depinde de promptitudinea cu care organele judiciare ale
statului intervin şi trag la răspundere penală pe cei vinovaţi de săvârşirea
infracţiunilor .462
Subliniem şi faptul că răspunderea penală a infractorului nu este
înlăturată de către lege în legătură cu infracţiunile de genocid, contra
umanităţii şi de război (indiferent de data la care au fost comise),
infracţiunile de omor, omor calificat şi infracţiunile intenţionate urmate de
moartea victimei.
Cu cât stabilirea răspunderii penale şi aplicarea sancţiunii este mai
aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, cu atât scopul legii penale este
mai eficient realizat.
Există însă şi situaţii în care răspunderea penală nu poate fi stabilită
cu promptitudine deoarece fapta nu este descoperită ori făptuitorul reuşeşte
461
462
G. Paraschiv, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
358
să se sustragă de la urmărirea penală, astfel că de la săvârşirea infracţiunii se
poate scurge un timp îndelungat, fără să se fi reuşit sancţionarea
infractorului.
Pentru a nu rămâne nesoluţionate astfel de situaţii, lăsând să treneze
raporturi juridice de conflict, s-a prevăzut posibilitatea înlăturării răspunderii
penale prin intermediul prescripţiei.
În doctrină463 s-a subliniat că justificarea prescripţiei este strâns legată
de raţiunea represiunii penale şi de aceea, după trecerea unui timp îndelungat
de la săvârşirea infracţiunii, aplicarea sau executarea sancţiunii devine
ineficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept penal, nu se mai
realizează prevenţiunea generală, fiindcă rezonanţa socială a faptei a scăzut
considerabil, iar infractorul asupra căruia a planat tot timpul ameninţarea
sancţiunii, s-a putut îndrepta datorită frământărilor prin care a trecut. De
asemenea, datorită scurgerii timpului, probele de vinovăţie ori nevinovăţie s-
au pierdut ori s-au denaturat464.
2. Termenele de prescripţie
Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute de

legiuitor la art. 154 din Codul penal şi sunt cuprinse între 15 ani, termenul
maxim (când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani) şi 3 ani,
termenul minim (când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda). Aceste termene pot fi:
a) întrerupte (prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză);
b) suspendate (pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare
de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal).
După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie,
după cum prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de
463
generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 715.
464
V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p. 633.
359
suspendare.
Trebuie menţionat faptul că, în situaţia în care termenele prevăzute la
art. 154, Codul penal, au fost depăşite cu încă o dată, acestea vor fi socotite
îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni, prin aceasta reglementându-se
prescripţia specială dorită de către legiuitor tocmai pentru a evita o
prescripţie la infinit, perpetuă.
Conform reglementărilor Codului penal, termenele de prescripţie a
răspunderii penale sunt465:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale se determină în raport
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă
infracţiunea săvârşită a rămas în faza tentativei. Termenele de prescripţie se
determină în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tip ori
pentru infracţiunea calificată comisă de infractor, fără a lua în considerare
circumstanţele de atenuare ori de agravare ce au influenţă asupra limitelor
pedepsei prevăzute de lege.466
Determinarea termenului de prescripţie se va realiza prin raportare la
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu prin raportare
la pedeapsa aplicată deoarece, în cazul prescripţiei răspunderii penale, nu se
poate ajunge la aplicarea unei pedepse.467
La stabilirea termenelor de prescripţie se ia, ca element de orientare,
465
466
467
2014, p. 370.
360
maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.
3. Calculul termenelor de prescripţie
Potrivit art. 154, alin. 2, Cod penal, termenele de prescripţie a

răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, chiar dacă
aceasta a rămas în forma tentativei.468
În cazul infracţiunilor continue, termenul de prescripţie a răspunderii
penale începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii
infracţionale, în cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, termenul de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii ultimului act.
În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii
şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv
produs.
În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite
faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care
acesta a devenit major, indiferent de momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă
minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie
începe să curgă de la data decesului.
În caz de participaţie, termenul de prescripţie curge, pentru toţi
participanţii, de la data săvârşirii infracţiunii, oricare ar fi data la care
diverşii participanţi au prestat contribuţia lor.469
4. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale este o cauză legală

care lipseşte de efecte timpul scurs până în momentul intervenirii sale, făcând să
înceapă un nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului întrerupător.
468
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 350
469
Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 826/2004, în Revista Dreptul,
nr.2/2005, p. 243.
361
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte in rem faţă de toţi
participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe
unii dintre ei.470
Prescripţia va produce totuşi efecte, oricâte întreruperi ar avea loc,
dacă termenul de prescripţie prevăzut de lege, calculat de la data săvârşirii
infracţiunii, a fost depăşit cu încă o dată (prescripţia specială).471
5. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale
În cursul termenului de prescripţie pot apărea anumite dispoziţii

legale sau împrejurări neprevăzute ori neînlăturate şi astfel este împiedicată
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.472
În perioada existenţei cauzelor de suspendare legale ori de fapt,
termenul de prescripţie nu curge (nu se calculează), acesta reluându-şi cursul
din ziua în care încetează cauza de suspendare.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale va fi suspendat pe
întreaga perioadă în care sunt incidente cele două cauze de suspendare,
indiferent de durata de timp şi produce efecte in personam, numai cu privire
la persoana pentru care a fost împiedicată punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal.
Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de
suspendare, termenul său prelungindu-se cu durata de timp a suspendării;
astfel, dacă în ipoteza întreruperii prescripţiei răspunderii penale începe să
curgă un nou termen de prescripţie, în cazul suspendării prescripţiei
răspunderii penale, termenul iniţial de prescripţie continuă să curgă după
încetarea cauzei de suspendare, luându-se astfel în calcul şi perioada de timp
scursă înainte de intervenţia cauzei de suspendare, perioada de timp în care
termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat nu se ia în
calcul pentru stabilirea termenului prescripţiei speciale.473
470
471
472
473
2014, p. 375.
362
Secțiunea a IV-a
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE
1. Noţiune
Prin excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, legiuitorul

a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă cu un grad redus de
pericol social, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie lăsată la
aprecierea persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind
condiţionată de manifestarea expresă de voinţă a victimei.474
Reglementarea plângerii prealabile s-a impus, avându-se în vedere
necesitatea ocrotirii vieţii persoanele a victimei, dar căreia i s-a dat
posibilitatea de a opta dacă este cazul sau nu să facă publică fapta, ceea ce
este inevitabil în cursul unui proces penal.475
Tragerea la răspundere penală a infractorilor are loc de regulă din
oficiu; totuşi, prin excepţie, în situaţia în care legiuitorul a prevăzut că
acţiunea se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a părţii vătămate,
lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală a infractorului.
Cu toate acestea, reţinem că acţiunea penală se poate pune în mişcare
şi din oficiu atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de
exerciţiu (de exemplu, minorul sub 14 ani), este o persoană cu capacitate de
exerciţiu restrânsă (de exemplu, minorul între 14 şi 18 ani) sau o persoană
juridică ce este reprezentată de făptuitor; de asemenea acţiunea penală poate
fi pusă în mişcare din oficiu şi dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul
persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului
prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.
2. Efectele lipsei plângerii prealabile
Conform dispoziţiilor art. 157, Cod penal, în cazul infracţiunilor

pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa
474
475
363
acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Plângerea prealabilă (ca şi lipsa sau retragerea ei) produce efecte in
rem, cu privire la fapta săvârşită. Acesta justifică faptul că, în situaţia în care
prin aceeaşi faptă s-a adus vătămare mai multor persoane, făptuitorul va fi
tras la răspundere penală raportat la toate persoanele vătămate, chiar dacă
plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre acestea.476
De asemenea, în situaţia în care fapta a fost comisă de mai multe
persoane fizice sau juridice este suficientă introducerea plângerii de către
persoana vătămată pentru unul singur dintre participanţi pentru a se antrena
răspunderea penală a tuturor participanţilor.477 Se poate concluziona asupra
faptului că plângerea prealabilă, are un caracter indivizibil, în raport de
efectele pe care le produce şi caracter personal, acesta neputând fi introdusă
de alte persoane decât de victima infracţiunii.478
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice
aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege
pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din
oficiu.
Consecinţele juridice ale lipsei plângerii prealabile, în funcţie de faza
de urmărire penală organul de urmărire penală va dispune fie neînceperea,
fie încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată va dispune încetarea
procesului penal.479
Secțiunea a V-a
RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE
1. Noţiune
Retragerea plângerii prealabile reprezintă un act de voinţă unilaterală

al persoanei vătămate printr-o infracţiune care, după ce a introdus plângerea
prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi
476
477
478
Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 2392/2000, în Revista de Drept
Penal, nr. 4/2002, p. 139.
479
364
renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea
cauzei printr-o hotărâre definitivă.480
Retragerea plângerii prealabile este manifestarea de voinţă a
persoanei vătămate printr-o infracţiune care, ulterior momentului depunerii
plângerii prealabile (necesare punerii în mişcare a acţiunii penale), renunţă,
în condiţiile legii, la plângerea sa, înainte de pronunţarea unei hotărâri
definitive.481
Legiuitorul arată că retragerea plângerii prealabile înlătură
răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.482
Pentru a produce efectele dorite, retragerea plângerii prealabile
trebuie făcută fie de către persoana vătămată, fie de reprezentantul legal
(pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu). În cazul persoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, legiuitorul arată că retragerea se face cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.483
De asemenea, pentru a produce efectele dorite, retragerea trebuie să
fie explicită, totală (adică să privească atât latura civilă, cât şi penală a
procesului) şi necondiţionată (fără condiţionări ulterioare a unor reparaţii
civile).
Potrivit art. 158 din noul Cod penal, in cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în
condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită
de procuror.484
2. Efectele juridice ale retragerii plângerii prealabile
Codul penal a renunţat la reglementarea principiului indivizibilităţii

pasive. Această soluţie este justificată prin prisma faptului că instituţia
juridică a împăcării, care produce efecte in personam, a fost regândită,
480
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
481
482
483
484
365
procesul penal urmând să continue cu privire la suspecţii sau inculpaţii cu
privire la care plângerea nu a fost retrasă.
Secțiunea a VI-a
ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR
1. Noţiune
Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită

între persoana vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi
înlăturarea răspunderii penale.
Potrivit art. 159, alin. 1, Cod penal, împăcarea poate interveni în
cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă
legea o prevede în mod expres.
Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă şi
poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut
din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
Reţinem că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele
între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a
instanţei.
Legiuitorul a prevăzut faptul că, pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali,
iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul
său legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi
persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au
participat la comiterea aceleiaşi fapte.
În fine, în cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul
persoanei juridice vătămate, dispoziţiile art. 158, alin. 4, Cod penal, se aplică
în mod corespunzător.
Ca o concluzie asupra condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru
înlăturarea răspunderii penale ca urmare a intervenţiei împăcării părţilor, reținem:
366
a) împăcarea părţilor se poate realiza în cazul acelor infracţiuni
pentru care legea prevede această modalitate, adică reprezintă o cauză care
înlătură răspunderea penală;
b) împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, adică intervine între
cele două părţi.
Împăcarea intervine între persoana vătămată şi inculpat, nefiind
relevant cui aparţine iniţiativa.
c) împăcarea este personală, are loc numai între persoanele care s-au
înţeles să pună capăt conflictului;
d) împăcarea nu operează decât dacă a intervenit până la citirea
actului de sesizare;
e) împăcarea trebuie să fie totală şi necondiţionată, această
însemnând că vor fi rezolvate astfel, atât aspectele penale cât şi cele civile;
f)împăcarea trebuie să fie definitivă, nemaiputând fi revocată.
2. Efectele juridice ale împăcării părţilor
Împăcarea operează in personam, adică înlătură răspunderea penală

numai faţă de inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat, spre deosebire
de lipsa plângerii prealabile şi retragerea acesteia, care operând in rem,
produc efecte faţă de toţi participanţii. Întrucât împăcarea are caracter
personal, partea vătămată trebuie să precizeze clar care sunt inculpaţii cu
care s-a împăcat. Împăcarea poate fi implicită, atunci când rezultă dintr-o
situaţie de fapt.485
485
Al. Boroi - Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 357-358.
367
CAPITOLUL XV
PEDEPSEI ȘI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII
Secțiunea I
PEDEPSEI
Prin executarea pedepsei se realizează constrângerea și reeducarea

infractorului, se realizează prevenirea de noi infracțiuni, este îndeplinită
funcția de apărare socială a dreptului penal și este atinsă cea mai înaltă formă
de eficiență a sa. Inevitabilitatea pedepsei, ca o cerință a acestei eficiențe,
include și inevitabilitatea executării ei.
Cu toate acestea, la fel ca și în cazul răspunderii penale, se pot ivi
situații în care realitatea socială și politica penală determină ca unele pedepse
să devină sau să fie apreciate drept inoportune și ineficace și astfel acestea
sunt înlăturate sau modificate în sensul ușurării lor. Astfel de situații apar
când cel condamnat a reușit să se sustragă de la executarea pedepsei o
perioadă îndelungată de timp sau când există în planul politicii penale
anumite motive care fac organul legiuitor să considere că este preferabil să
înlăture sau să modifice executarea pedepsei.
În Codul penal, Titlul VII, sunt reglementate cauzele care înlătură sau
modifică executarea pedepsei și anume grațierea (art. 160, Cod penal) și
prescripția (art. 161, Cod penal).
2. Grațierea
2.1. Noțiune
Normele juridice privind acordarea clemenţei sunt norme penale

generale, deoarece cuprind dispoziţii prin care se exprimă reguli principiale
368
privind naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic. Grațierea este o
instituție cu o natură juridică dublă, prin Constituție (art. 74 și art. 94) fiind
stabilite organele competente să acorde grațierea, în timp ce prin Codul penal
(art. 160) sunt reglementate efectele pe care le produce.
Potrivit opiniei lui R. Pannain, graţierea reprezintă o manifestare de
clemenţă a statului cu privire la pedepsele aplicate, care sunt astfel, în
totalitate sau în parte, iertate ori comutate486. Se distinge prin această definire
rolul puterii statale asupra pedepselor stabilite de instanţele judiciare.
Potrivit opiniei lui G. Levasseur şi A. Chavanne, graţierea constituie o
favoare în temeiul căreia o persoană vinovată şi condamnată definitiv este
iertată, total sau parţial, de executarea pedepsei sale487. Distingem astfel
numai elementul de condamnare şi modalitatea de iertare.
R. Garraud prin examinarea clemenţei în dreptul penal francez arată
că graţierea este un act al puterii executive care iartă, total sau parţial, un
condamnat de o pedeapsă definitivă, pronunţată împotriva lui sau prin care i
se acordă comutarea într-o pedeapsă mai puţin severă488. Se identifică
graţierea ca act al puterii executive, precum şi pedeapsa stabilită de
autoritatea competentă dar şi modalitatea de liberare de pedeapsă.
R. Merle şi A. Vitu înţeleg prin graţiere că aceasta este o măsură de clemenţă
decisă de şeful statului, în virtutea căreia un condamnat este scutit să îşi execute
pedeapsa integral sau parţial, ori prin efectul căreia, o pedeapsă mai uşoară
înlocuieşte pedeapsa ce trebuia executată489. Se fac cunoscute şi opiniile
cercetătorilor români ale celor moldoveni cu privire la graţiere. Autorii definiţiei fac
referire la graţierea individuală, precum şi la modalitatea de liberare de pedeapsă.
Vintilă Dongoroz exprimând punctul său de vedere asupra definirii
graţierii, precizează că aşa după cum puterea publică poate renunţa la
aplicarea sancţiunilor de drept penal, când crede util aceasta, tot astfel ea
poate renunţa, total sau parţial, la executarea acestor sancţiuni, după ce au
fost aplicate de justiţie, pe calea graţierii490. Vintilă Dongoroz pune accentul
486
R. Pannain, Amnistia, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1990, p. 138.
487
G. Levasseur, A. Chavanne, Droit penal et procedure penale, 5 ed., Ed. Sirey, Paris, 1977, p. 468.
488
R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, 3eed., Ed. Librairie de
la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914, p. 834.
489
R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris,1967, p. 1691.
490
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 942.
369
pe modalitatea colectivă a graţierii, pe un echilibru între renunţarea la
aplicarea sancţiunilor şi o corelaţie la executarea acestor sancţiuni după
aplicarea lor de către justiţie.
I. Oancea, în lucrarea Tratat de drept penal indică faptul că prin
graţiere se înţelege actul emis de Parlament (graţierea colectivă) ori de
Preşedintele ţării (graţierea individuală), în baza legii, prin care se dispune
iertarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori înlocuirea unei
pedepse cu alta mai uşoară491. Autorul acestei definiţii prezintă atât
modalitatea colectivă cât şi cea individuală de graţiere, precum şi indicarea
actului prin care se face acest act de clemenţă în baza legii prin care se
dispune iertarea. De asemenea, este indicat şi tipul graţierii, totală, parţială
ori înlocuirea unei pedepse cu altă mai uşoară.
M. Basarab în lucrarea Drept Penal înţelege graţierea ca o măsură de
clemenţă acordată de către Preşedintele Republicii sau de către Parlament,
care constă în înlăturarea, totală ori parţială, a executării pedepsei sau în
comutarea ei în altă mai uşoară, pentru aceleaşi considerente ca şi
amnistia492. Se identifică organul emitent şi modalitatea de aplicare.
C. Bulai arată că graţierea reprezintă un act de clemenţă al
Parlamentului sau Preşedintelui Republicii faţă de condamnaţi şi, în acelaşi
timp, ea este o măsură de politică penală ce este destinată să asigure
realizarea mai eficientă a scopului reacţiei antiinfracțional493. Autorul acestei
definiţii, face precizarea considerentelor ce stau la bază emiterii actului de
graţiere, precum şi asupra modalităţii de emitere, individuală ori colectivă.
Totodată, se identifică scopul antiinfracţional precum şi măsura de realizare
a acestui scop.
Profesorul Traian Pop identifică opinia sa asupra graţierii prin aceea
că aceasta este iertarea executării pedepsei, o măsura de clemenţă nu atât de
radicală ca amnistia, producând efecte mai mici494. Definirea îndeplineşte
aproape toate obiectivele raportate la măsura de clemenţă prin indicaţia dată
491
492
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 623.
493
C. Bulai, Drept penal român.Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă Şansa
SRL, Bucureşti, 1992, p. 648.
494
T. Pop, Comentare în Codul penal adnotat, Vol. I, Partea generală, Bucureşti, Ed.
Librăriei SOCEC&Co. SA, 1937, p. 505.
370
de efectul propus, acesta nefiind atât de radical ca şi în cazul amnistiei.
Măsura graţierii este luată în temeiul unor considerente social-politice
şi de politică penală ce priveşte pe cei condamnaţi definitiv de către
instanţele judiciare. Această categorie de condamnaţi sunt iertaţi de obligaţia
de a executa pedeapsa ori sunt iertaţi prin actul de graţiere în sensul scurtării
duratei de executare a pedepsei, sau prin care o pedeapsă mai grea ca natură
este înlocuită cu una mai uşoară.
Prin graţiere se înţelege actul emis de Parlament (graţierea
colectivă) ori de Preşedintele ţării (graţierea individuală), ce are la bază
motivaţii socio-politico-penale şi, în baza legii prin care se dispune iertarea,
aceasta înlătură, în totul ori în parte, sarcina executării pedepsei sau
această sarcină este înlocuită cu o pedeapsă mai uşoară.
Constituția României face distincția între grațierea individuală, care se
acordă unui singur condamnat și care este acordată de Președintele
României, prin Decret (art. 94, lit. d), și grațierea colectivă, acordată unui
grup de deținuți, din oficiu, de către Parlamentul României prin lege.
Graţierea se prezintă ca un act de clemenţă al statului care constă în
înlăturarea, în tot sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă sau
comutarea acesteia în una mai uşoară. Această înlăturare a pedepsei nu
afectează existenţa răspunderii penale, condamnările înscriindu-se în fişa de
cazier judiciar, ci face pedeapsa să nu fie executată. Acest act de clemenţă
reprezintă o renunţare din partea statului la exercitarea dreptului de a impune
executarea pedepselor, graţierea fiind motivată de raţiuni de politică penală,
reprezentând o măsură menită să ducă la realizarea într-un mod mai eficient
a scopului dreptului penal.
Graţierea se acordă şi produce efecte in personam, atunci când
priveşte, exclusiv, calităţi ale persoanei condamnatului, dar însă poate
produce şi efecte în rem, atunci când este acordată condamnaţilor pentru
anumite infracţiuni sau la pedepse de o anumită gravitate. Condiţiile impun
ca actele normative de clemenţă să corespundă, prin conţinutul lor unor
cerinţe minime.
Trebuie, astfel, subliniat ca o prima condiţie, impunerea caracterului
excepţional şi a importanţei lor deosebite. De altfel, în motivele de
expunere, se face o prezentare riguroasă a actului normativ, precum şi a
371
consideraţiilor de politică social-penală ce sunt de natură a conduce la
determinarea apariţiei clemenţei. O importanţă deosebită o prezintă scopul
urmărit prin intervenţia actului de clemenţă în ordinea de drept. Analizând,
mai departe, în preambulul actului de clemenţă, se impune a se face referire
la aplicabilitatea temeiurilor social-politice ce determină luarea actului
legislativ de clemenţă. Cunoscute fiind temeiurile normative aparţinând legii,
efectul se va răsfrânge către sarcina interpretului ce va fi mult uşurată, iar în
consecinţă, prin aceasta, va fi asigurată corecta aplicare a actului normativ.
Se observă că actul de clemenţă trebuie să însumeze motivaţii social politice
pertinente ce merită a fi reţinute în conţinutul actului de clemenţă, chiar
asemenea unui titlu executoriu ori a unei sentinţe judecătoreşti. Astfel,
infractorul va avea posibilitatea efectivă de a cunoaşte motivaţiile precum şi
considerentele ce sunt de natură clementă şi determină înlăturarea ori
modificarea executării pedepsei penale, consecinţe juridice ce s-au aplicat în
sarcina sa.
Prin acest fapt, infractorul în contextul efectului grațierii, va oferi
garanţia că acest act se aşează în slujba dreptăţii şi nu deasupra acesteia.
Actele normative de clemenţă urmăresc ordinea valorilor sociale, deopotrivă,
și sunt raportate atât reglementărilor privitoare la beneficiarii lor, adică celor
condamnaţi, precum şi privitor la întreaga societate.
O altă condiţie necesară în luarea actului de clemenţă se referă la
limpezimea şi accesibilitatea formulărilor. Această condiţie impune ca actul
de grațiere să fie precis, determinat în privinţa destinatarilor lui, precum şi
clar şi lipsit de echivoc în privinţa interpretării acestuia, astfel încât
persoanele ce sunt însărcinate cu punerea în executare şi interpretarea în
concret a textului să fie în posibilitatea de a da întotdeauna măsura măiestriei
legiuitorului. Ţinând cont de acest raţionament, întocmai ca şi în cazul
răspunderii penale, în doctrină dar mai ales în practică sunt concretizate
situaţii în care legiuitorul, având în vedere realitatea socială şi politica
penală, identifică momente în care unele pedepse sunt sau trebuie să fie
apreciate ca fiind inoportune şi ineficiente şi în atare situaţii acestea sunt
înlăturate sau modificate în sensul uşurării lor.
Aceste împrejurări ori situaţii apar la momentul la care cel condamnat
fie a reuşit să se sustragă de la executarea pedepsei o perioadă îndelungată de
372
timp, ori când există în planul politicii penale motive determinate care fac
legiuitorul să considere că este mult mai benefic ori preferabil să înlăture sau
să modifice executarea pedepsei.
Graţierea, prin esenţa sa, are în vedere pedepsele principale ce sunt
aplicate de instanţele de judecată, unde a căror executare este înlăturată
parţial ori chiar total. Obiectul graţierii individuale este reprezentat,
întotdeauna, de pedepsele aplicate prin hotărâri definitive ale instanţelor
judecătoreşti, iar în schimb graţierea colectivă poate avea ca obiect numai
pedepsele aplicate după momentul de apariţie a legii de graţiere şi priveşte
numai infracţiuni ce sunt săvârşite anterior actului de clemenţă.
Atunci când cel condamnat a săvârşit un concurs de infracţiuni,
instanţa de judecată este necesar să verifice şi totodată să constate incidenţa
graţierii în raport cu fiecare pedeapsă în parte, iar după aceasta să se
recalculeze pedeapsa ce rezultă în raport cu pedepsele ce au mai rămas de
executat. Graţierea este o instituţie de drept penal. Legea penală nu indică
explicit caracterul şi natura acestei instituţii, limitându-se numai la arătarea
efectelor acesteia. Din felul şi întinderea acestor efecte se consideră că
rezultă implicit atât caracterul, cât şi natura graţierii. Prin aceste efecte şi
ţinând seama de aşezarea instituţiei în Titlul VIII, din Partea generală a
Codului penal, graţierea este considerată o cauză de înlăturare a executării
condamnării penale.
2.2. Felurile graţierii
În raport cu criterii bine determinate, ce fac referire la persoanele

destinatare ale actului graţierii, în speţă, cărora le sunt adresate aceste acte în
condiţiile în care se acordă, actul de clemenţă trebuie să se refere la
condiţiile de întindere a efectelor graţierii. În doctrina penală sunt
identificate şi se disting mai multe modalităţi ori tipuri ale acesteia,
respectiv:
a) în raport cu persoanele căror se acordă, graţierea poate fi colectivă
sau individuală.
- Graţierea individuală
Este eminamente personală, subiectivă şi este acordată în considerarea
373
persoanei condamnate. Graţierea este identificată şi se consideră individuală
chiar şi în condiţiile în care atunci când prin acelaşi act a fost acordată
nominal mai multor persoane. În astfel de situaţie se poate vorbi că suntem
în prezența unui act normativ unde există mai multe graţieri individuale date,
însă, prin act colectiv. Graţierea individuală este acordată, totdeauna, numai
pentru pedepse pronunţate de instanţa de judecată printr-o condamnare
definitivă. Graţierea individuală se acordă unor persoane determinate în mod
individual, în timp ce graţierea colectivă (gratie-amnistie sau indulgentia)
are caracter mixt,495 operând şi in rem, în raport de natura infracţiunii comise
sau în raport de natura şi cuantumul pedepsei aplicate. Preşedintele
României, Guvernul şi celelalte organe administrative alcătuiesc, în sens
larg, executivul496.
- Graţierea colectivă
Aşa cum o demonstrează practica, grațierea poate fi acordată atât
pentru pedepse pronunţate de instanţa de judecată ramase definitive cât şi
pentru pedepse în privinţa cărora instanţa de judecată nu a pronunţat încă o
hotărâre de condamnare definitivă, ori pentru pedepse în cazul cărora
aplicarea actului de graţiere se va face pentru fapte săvârşite anterior actului
de graţiere. În situaţia ori în cazul faptelor nedefinitiv judecate de instanţa
investită ori pentru faptele care nu s-a pronunţat de către instanţa de judecată
încă o pedeapsă, ori procesul penal nu a fost încă pornit prin acte de
învestire, în raport de aceste stări şi situaţii juridice, prin actul de graţiere se
poate dispune, după caz, fie continuarea ori începerea procesului penal şi,
dacă se va pronunţa o condamnare, se vor aplica dispoziţiile referitoare la
actul de graţiere, fie, în cazul când fapta săvârşită prin individualizarea
judiciară a cuantumului pedepsei nu poate atrage o sancţiune superioară
limitei de pedeapsă pentru care s-a acordat graţierea, se dispune ca procesul
penal să nu mai fie pornit, iar dacă a fost pornit, el încetează. Graţierea
colectivă este, în principiu, obiectivă, reală, impersonală, întrucât face
referire la pedeapsa aplicată şi nu la persoana condamnatului.
495
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea Generală, ediţia a IV –a revizuită
conform noului Cod Penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 546.
496
A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, Vol. I, Ed. Atlas Lex,
374
Actul de clemenţă al graţierii poate însă dobândi chiar şi unele
trăsături subiective, acestea fiind prezente în măsura în care actul de
clemenţă cuprinde unele condiţii privitoare la:
- vârsta condamnatului şi situaţia familială a acestuia;
În România, art. 2, alin. 1, din Decretul nr. 155/1953, a prevăzut
situaţia juridică în care se graţiază pedepsele privative de libertate ce sunt
pronunţate până la data adoptării actului de clemenţă pentru faptele de natură
penală considerate şi apreciate de instanţă ca infracţiuni prevăzute în tabelul
din anexa II şi III, numai dacă aceste pedepse aplicate se execută sau
urmează a fi executate de către femei care au copii în creştere şi educare sub
vârsta de 7 ani, sau de către femei gravide şi de către bătrâni în vârsta de
peste 60 ani.
Dispoziţii similare a cuprins şi Decretul nr. 543/1970.
La momentul la care a fost efectuată aplicarea acestui act de clemenţă,
instanţa supremă, Curtea Supremă de Justiţie, actualmente Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, a statuat în mod clar faptul că sunt de neluat în seamă ori
irelevante atât împrejurarea exprimată cum că mama creşte şi educă efectiv
copilul său, cât şi modul concret de realizare în care înţelege să-şi
îndeplinească obligaţiile părinteşti. Textul actului normativ nu face trimiteri
la aceste aspecte, iar examinarea lor ar însemna o adăugare la lege 497.
În România potrivit art. 1, lit. b, din Legea nr. 137/1997, privind
graţierea unor pedepse, se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare până
la 5 ani inclusiv, aplicate celor care, la data intrării ei în vigoare, au împlinit
vârsta de 60 de ani, femeilor gravide sau care au copii până la 2 ani.
- cetăţenia condamnatului;
În România, potrivit art. 4, din Decretul nr. 421/1955, au fost graţiaţi
cei condamnaţi la pedepse privative de libertate de până la 5 ani pentru
infracţiunile contra statului, enumerate în continuare, în conținutul actului
normativ. În temeiul art. 5, cei care la data săvârşirii acestor infracţiuni erau
cetăţeni străini au fost graţiaţi, indiferent de durata pedepsei.
- antecedenţa penală;
Din cursul istoriei, rezultă faptul că majoritatea actelor de clemenţă,
497
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 3774/1971, în Revista Română de Drept,
nr. 4/1972, p. 166.
375
de graţiere, au cuprins cerinţa conform căreia persoanele să nu fi fost
condamnate în stare de recidivă, ori să nu fie recidivişti prin condamnări
anterioare. Graţierea poate privi orice pedeapsă, indiferent de felul ei şi
independent de jurisdicţia civilă sau militară care a pronunţat-o, precum şi
orice infractor, categoria juridică sau criminologică din care face parte fiind,
la rândul ei, lipsită de semnificaţie498.
b) în raport de condiţiile de acordare, graţierea poate fi:
necondiţionată sau condiţionată.
- Graţierea necondiţionată;
Graţierea, de regulă ori altfel spus în mod obişnuit, se acordă în mod
necondiţionat, sens în care persoanei beneficiare şi căreia i s-a acordat
clemenţă, graţierea, nu îi sunt cerute a fi îndeplinite ori să îndeplinească vreo
obligaţie sau condiţie pentru a beneficia efectiv de aceasta sau fără de care,
în situaţia neîndeplinirii condiţiei, actul de graţiere să nu îşi mai producă
efectul. Se impune a se arăta că acestui tip de graţiere, nu îi sunt opozabile
nici interesele părții vătămate, prin prejudiciul suferit, și nici considerațiile
date de faptul că trebuie ocrotite interesele părţii vătămate, cât şi interesul
societăţii, în general, prin supunerea celui graţiat cel puţin la un termen de
încercare și/sau despăgubirea asupra prejudiciului cauzat. Graţierea este
necondiţionată, ori pură şi simplă, la momentul când se acordă, fără a se cere
îndeplinirea anumitor obligaţii pe care graţiatul ar trebui sa le îndeplinească
în viitor.
- Graţierea condiţionată;
Graţierea, acest tip de clemenţă poate fi însă acordată uneori sau în
anumite situaţii şi în mod condiţionat, în sensul că prin această metodă se
limitează numărul destinatarilor actului de clemenţă şi totodată ea nu este
aplicabilă decât în mod strict celor care îndeplinesc anumite condiţii sau care
respectă anumite obligaţii impuse prin actul de graţiere. Aşa fiind, se poate
spune, de exemplu, că pentru a beneficia de actul de clemenţă, se cere
condiţia ca cel condamnat să nu mai fi suferit altă pedeapsă, sau cel
condamnat să fi dezdăunat pe victima infracţiunii. În unele situaţii,
condiţionarea la beneficiul efectului de graţiere constă într-o obligaţie care
498
G. Levasseur, A. Chavanne, Droit penal et procedure penale, 5 ed., Ed. Sirey, Paris,
1977, p. 319.
376
are ca obiectiv îndeplinirea în viitor a acestei sarcini, condiţionări, astfel
încât de îndeplinirea unei asemenea condiţii depinde beneficiul efectiv al
graţierii. Beneficiarul ori destinatarul actului de graţiere, căruia i s-a acordat
graţierea sub îndeplinire de condiţie, va fi în mod obligatoriu ţinut să execute
pedeapsa respectivă.
În cazul analizat, al necesitaţii îndeplinirii obligaţiilor subsecvente,
clemenţa, graţierea, nu se identifică decât ca o formă de suspendare
condiţionată a executării pedepsei, la momentul când aceasta nu a început,
ori în schimb, ca o formă de liberare condiţionată, privită la momentul când
graţierea intervine după începerea executării ce afectează restul de pedeapsă.
Aplicarea actului de clemenţă se efectuează în mod condiţionat pentru
anumite infracţiuni, condiţia constând în obligaţia beneficiarului actului de
clemenţă ca într-un interval de timp determinat, expres prevăzut, cel
condamnat să nu mai întreprindă activităţi infracţionale, respectiv să nu
săvârşească nicio infracţiune. La momentul la care a expirat intervalul de
timp fixat prin condiţionare şi în împrejurarea dată de comportamentul
condamnatului, acesta respectând condiţia, pedeapsa va fi în mod firesc
considerată executată şi, dimpotrivă, dacă condiţia nu a fost respectată,
condamnatul va executa pedeapsa pentru noua infracţiune, la care se va
adăuga cuantumul pedepsei sau restul de pedeapsă pentru care fusese graţiat
sub condiţie. Graţierea este condiţionată atunci când sunt impuse graţiatului
condiţii, cum sunt cele ca pentru o perioadă anume de timp să nu săvârşească
nicio infracţiune, sub sancţiunea cumulării noii pedepse cu cea graţiată. În
literatura juridică, prin opinia exprimată de către C. Bulai499, graţierea
condiţionată este privită ca o formă a suspendării condiţionate a executării
pedepsei (când graţierea înlătură în întregime executarea pedepsei), fie ca o
formă a liberării condiţionate (când priveşte doar restul de pedeapsă).
c) în funcţie de întinderea efectelor sale, graţierea este: totală,
parţială sau de comutare.
- Graţierea totală înlătură în întregime executarea pedepsei (remiterea
pedepsei). Putem indica, spre exemplu, şi faptul că actul de clemenţă,
graţierea, se acordă înainte de începerea executării, fiind vorba de graţierea
totală a executării pedepsei stabilită şi aplicată de către instanţa de judecată
499
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Educaţional, Bucureşti,1997, p. 399.
377
prin sentinţa penală.
- Graţierea parţială înlătură doar o parte a pedepsei (reducerea
pedepsei). Situaţia juridică este asemănătoare şi în cazul în care se remite
restul pedepsei datorită faptului că intervine după momentul de începere a
executării pedepsei şi este supusă unei condiţii similare.
- Comutarea schimbă genul pedepsei aplicate în instanţă, aşa cum este
regăsit exemplul înlocuirii condamnării la pedeapsa închisorii amenda.
2.3. Obiectul grațierii
Graţierea, prin esenţa sa, are în vedere pedepsele principale ce sunt

aplicate de instanţele de judecată, a căror executare este înlăturată parţial ori
chiar total. Obiectul graţierii individuale este reprezentat, întotdeauna, de
pedepsele aplicate prin hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti. În
schimb, graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepsele aplicate
după momentul de apariţie a legii de graţiere şi priveşte numai infracţiuni ce
sunt săvârşite anterior actului de clemenţă.
Sistemul în care graţierea este acordată prin acte normative emanate
de la organul legislativ este superior sistemului în care graţierea se acordă pe
cale administrativă. Primul sistem, cel pe cale legislativă, este superior
tocmai datorită faptului că organul suprem al puterii de stat este în măsură să
analizeze şi să examineze în mod just oportunitatea actului de clemenţă, a
acordării graţierii pentru unele pedepse şi să realizeze, implicit, mai exact
împrejurările concrete care determină iniţierea.
Grațierea înlătură executarea pedepsei principale, ea nu înlătură
condamnarea și consecințele acesteia, astfel că o pedeapsă grațiată are
aceleași efecte ca și o pedeapsă executată (este antecedent penal, produce
interdicții, incapacități, decăderi, poate forma primul termen al recidivei).
Data acordării grațierii are o deosebită importanță, deoarece ea
reprezintă momentul în care pedeapsa este considerată executată și de aici
începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi500 și tot de aici curge termenul de reabilitare.
500
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 209.
378
În cazul grațierii condiționate, pedeapsa se consideră stinsă tot de la
data adoptării actului de grațiere, dacă beneficiarul nu săvârșește o nouă
infracțiune intenționată în termenul de definitivare.
2.4. Efectele grațierii
2.4.1. Efectele graţierii asupra pedepsei principale
Prin actul de graţiere se naşte un efect direct asupra condiţiilor de

executare a pedepselor principale unde situaţia juridică se schimbă prin
faptul că pedeapsa este înlăturată total, parţial ori comutată.
Graţierea ca efect al actului de clemenţă înlătură executarea pedepsei
principale. Graţierea ca act de clemenţă nu are efect asupra judecăţii cauzei,
altfel spus nu înlătură condamnarea şi consecinţele acesteia, nu intervine
asupra ori în interiorul sentinţei de condamnare. Trebuie stabilit, încă de la
început, faptul că o pedeapsă graţiată prin actul de graţiere are ca rezultat ori
produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată (reprezintă situaţia
juridică a unui antecedent penal, produce consecinţele juridice ale instituţiei
de drept penal referitoare la interdicţii, incapacităţi, decăderi, putând forma
chiar şi primul termen al recidivei).
Data acordării graţierii are o deosebită importanţă deoarece ea
reprezintă momentul în care pedeapsa este considerată executată. De aici
începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
501
şi tot de aici curge termenul de reabilitare.
În cazul actului de clemenţă emis sub rezerva unei condiţionări,
respectiv al graţierii condiţionate, pedeapsa văzută ca scop al reeducării
condamnatului se consideră stinsă tot de la momentul ori de la data adoptării
actului de graţiere, în ipoteza de lucru dată de împrejurarea că beneficiarul
nu este vinovat de săvârşirea unei fapte penale, o faptă nouă, o infracţiune
intenţionată, în termenul de definitivare.
În cazul graţierii integrale, pedeapsa reţinută în sarcina condamnatului
va fi considerată ca executată fie la momentul aplicării actului de clemenţă,
501
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 254.
379
în ipoteza graţierii postcondamnatorii, fie la momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti, în situaţia graţierii antecondamnatorie. Dacă persoana
graţiată va fi găsită vinovată de săvârşirea unei noi infracţiuni, beneficiarul
graţierii se va găsi în stare de recidivă postexecutorie, numai în măsura în
care sunt întrunite cumulativ condiţiile privitoare la cei doi termeni ai
recidivei.
Dat fiind, însă, că pedeapsa pentru recidiva postexecutorie este deja
stabilită, aceasta se va contopi, în temeiul art. 40, alin. 3, Cod penal, cu aceea
aplicată pentru noua infracţiune 502. În cazul graţierii totale termenul de
pedeapsă şi de probă se remite integral; în cazul graţierii parţiale, termenul
de pedeapsă principală de reduce în mod corespunzător, iar termenul de
probă se reduce în măsura în care graţierea s-a extins asupra pedepsei
principale503. Trebuie, încă de la început, făcută distincţia în funcţie de îm-
prejurarea dacă, în concret, inculpatul sau condamnatul mai are de executat
sau nu, un rest de pedeapsă. În cazul graţierii totale, condamnatul, dacă nu a
început executarea pedepsei, nu va mai executa pedeapsa căreia i se aplică
graţierea, iar dacă începuse să execute pedeapsa, nu va mai executa restul de
pedeapsă. În cazul graţierii parţiale condamnatul nu va mai executa
fracţiunea de pedeapsă care i-a fost redusă.
Executarea pedepsei va fi înlăturată dacă, în situaţia graţierii după
condamnare, fusese deja executată o fracţiune din pedeapsă, egală sau mai
mare decât partea negraţiată. De asemenea, în cazul graţierii
antecondamnatorii, dacă intervalul de timp ori perioada arestării preventive
este mai mare ori chiar egală cu restul negraţiat, pedeapsa stabilită de
instanţa de judecată nu va mai fi pusă în executare. Recursul în anulare, prin
care se tinde la schimbarea încadrării juridice a faptei şi la aplicarea unei
circumstanţe agravante legale, este admisibil, chiar dacă pedeapsa aplicată
inculpatului a fost anterior redusă pe calea unui decret de graţiere individuală
504
.
502
Tribunalul Suprem, Secția militară., Decizia. nr. 19/1971, în Revista Română de Drept,
nr. 5/1972, p. 236.
503
S. Botnaru, A. Șavga, V. Grosu, M. Grama, Drept Penal. Partea generală, Ed. Cartier,
Chişinău, 2012, p. 593.
504
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 4/1965, în Buletinul Intern, nr. 4/1965, p.
157.
380
Dacă vorbim de inculpat (va începe) ori dacă vorbim de condamnat
(va continua) executarea, numai în măsura în care, după momentul de
aplicare a graţierii, va mai rămâne de executat un rest de pedeapsă. În cazul
în care beneficiarul actului de graţiere săvârşeşte o nouă infracţiune în timpul
ori pe durata executării pedepsei, primul termen al recidivei
postcondamnatorii se evaluează în raport cu pedeapsa pronunţată de către
instanţa de judecată, şi nu cu aceea rămasă după reducere.
În schimb, restul de pedeapsă stabilită de instanţa de judecată şi
supusă contopirii, în temeiul art. 40, alin. 2, Cod penal, se calculează în
funcţie de fracţiunea negraţiată.
Graţierea totală, ca o consecinţă juridică a actului emis, produce
efecte identice celor ale graţierii necondiţionate, dar cu caracter provizoriu,
unde fostul condamnat este supus unui termen de încercare. În cazul graţierii
antecondamnatorii, I. Poenaru susţine că termenul de încercare începe să
curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare 505. În
situaţia actului de graţiere, ce intervine după momentul de condamnare,
calculul pentru termenul de încercare va începe să curgă de la momentul
adoptării actului de clemenţă.
În acelaşi mod va fi socotit termenul-condiţie, chiar dacă graţierea se
aplică pe calea contestaţiei la executare506. În situaţia în care hotărârea prin
care s-a aplicat pedeapsa şi s-a constatat graţierea ei a fost casată în recursul
extraordinar, termenul de încercare al graţierii condiţionate nu va curge de la
data rămânerii definitive a acestei hotărâri, ci de la aceea a intrării în puterea
de lucru judecat a celei noi, pronunţată după rejudecarea cauzei507, deoarece:
- hotărârea iniţială a încetat să mai existe ca efect al casării;
- termenul de încercare este legat intrinsec de hotărârea judecăto-
rească, neputând exista în afară acesteia, astfel încât casarea hotărârii
înseamnă şi înlăturarea termenului de încercare;
- a susţine contrariul echivalează cu recunoaşterea implicită de
505
I. Poenaru, Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în Revista
Română de Drept, nr. 12/1986, p. 144.
506
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 2610/1982, în Revista Română de Drept,
nr. 12/1986, p. 140.
507
O. Cojocaru, Notă la Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de Drept, nr.
12/1976, p. 263.
381
consecinţe juridice ale unei hotărâri netemeinice şi nelegale508.
Este apreciat ca nefondat punctul de vedere contrar exprimat în
Decizia penală. nr. 1208/1974, de Tribunalul Constanţa, publicat în Revista
Română de Drept, nr. 12/1976509, bazat exclusiv pe ocrotirea intereselor
condamnatului, căruia nu îi poate deveni opozabilă, pe această cale,
omisiunea instanţei de a reţine alte infracţiuni concurente. Hotărârea atacată
s-a casat în întregime, ea încetând a mai produce, ca act procesual, orice
consecinţă juridică, potrivit adagiului quod nullum est nullum producit
effectum. Dacă hotărârea prin care s-a constatat graţierea parţială a fost
desfiinţată, din noua pedeapsă, exceptată de la graţiere ca urmare a
schimbării încadrării juridice a faptei, nu se va putea comuta decât perioada
efectiv executată, nu şi fracţiunea graţiată anterior510.
Termenul de un an pentru declararea recursului în anulare, în vederea
înlăturării beneficiului graţierii, greşit constatat de către instanţa de recurs,
curge de la data pronunţării deciziei511.
Calculul pentru termenul de încercare al graţierii condiţionate este, în
realitate, un termen considerat substanţial, tocmai datorită reglementării sale
printr-o lege penală şi prin legătura sa cu executarea pedepselor aplicate.
Prin urmare, acest calculul pentru termenul de încercare al graţierii
condiţionate nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare. Ziua
corespunzătoare din cel de la treilea an de la data graţierii se socoteşte în
termenul-condiţie prevăzut de actul de clemenţă. Prin urmare, infracţiunea
intenţionată săvârşită în data de 20 august 1984 atrage înlăturarea
beneficiului graţierii pedepsei anterioare, dobândit în temeiul Decretului nr.
189/1981, adoptat la 20 august 1981512.
508
I. Pohonţu, Nota II la Decizia. penală nr. 2166/1959 a Tribunalului regional Bacău, în
Legalitatea Populară, nr. 3/1960, p. 187.
509
Tribunalul județului Constanţa, Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de
Drept nr. 12/1976, p. 154.
510
Gr. Dărîngă, Codul penal al Republicii Socialiste România - comentat şi adnotat,
Partea generală, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 539.
511
Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 20/1975, în Revista Română
de Drept, nr. 8/1976, p. 146.
512
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 659/1985, în Decizii mai importante ale
Tribunalului Suprem, Caietul nr. 29/1985, p. 39.
382
2.4.2. Efectele graţierii asupra pedepselor complementare şi
accesorii
Dispoziţia din alin. 2, al art. 160, Cod penal, cuprinde o limitare a

efectelor graţierii şi, deci, o îngrădire a regulii de drept înscrise în alin. 1 al
aceluiaşi articol. Ca rezultat al acestui raţionament, înseamnă că atunci când
pedeapsa principală aplicată de instanţă a fost graţiată, pedepsele complementare
aplicate prin sentinţă trebuie să fie executate. Avem în vedere, în cazul prezentat,
efectul juridic asupra pedepsei interdicţiei unor drepturi ori cel de degradare
militară sau de confiscare a averii (art. 55, 65, 66, din Cod penal). În partea finală
a dispoziţiei normative din alin. 3, al art. 160, din Cod penal, se prevede însă şi
situaţia că excluderea pedepselor complementare de la beneficiul graţierii nu
produce efecte şi nu operează în cazul în care actul de graţiere dispune altfel. În
astfel de conjunctură juridică, prin actul în care se acordă graţierea se poate
dispune, ca efect, că aceasta stinge şi executarea pedepselor complementare.
Dispoziţia normativă ce reglementează conţinutul alin. 3, din art. 160, din Cod
penal, nu priveşte însă pedepsele accesorii (art. 54 și art. 65, din Cod penal) care,
pe cale de consecinţă, se execută de către condamnat în mod concomitent cu
pedeapsa principală a închisorii. Aşa fiind reglementarea normativă, în cazul în
care se vorbeşte de reducere sau comutarea pedepsei principale, efectul juridic
asupra pedepselor accesorii este acela că ele vor fi executate de către condamnat
până la completa executare a pedepsei privative de libertate.
2.4.3. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi educative
Instituţia juridică reprezentată de măsurile de siguranţă are drept scop

reglementarea unor împrejurări cu consecinţa înlăturării unui pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii de fapte penale. Se știe că efectul juridic produs
este normal să activeze atât timp cât durează pericolul care le-a impus, aşa
încât efectul actului de clemenţă, în speţă graţierea lor, este inoportună. De
asemenea, un alt motiv al negraţierii măsurilor de siguranţă este că acestea
nu reprezintă pedepse, neputând intra sub incidenţa actului de clemenţă 513.
Măsurile educative, prin reglementarea normativă, sunt excluse de la
513
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997, p. 399.
383
graţiere. Se observă că este justificată sub toate aspectele nevoia de a nu se
împiedica realizarea procesului de reeducare a infractorilor minori, ce se află
în contradicţie şi activează, prin comportamentul lor, raportul juridic de
conflict al legii penale. Potrivit dispoziţiei din Codul penal, alin. 2 și 3, art.
160, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, fiindcă aceste
măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi trebuie să dureze atât
timp cât dăinuiesc acele stări şi nici asupra măsurilor educative, aceste
măsuri fiind luate în folosul minorului.
2.4.4. Efectele graţierilor succesive
Este posibil ca în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată

să intervină mai multe acte de grațiere parțială și în această situație se pune
problema dacă aceste acte de clemență pot reduce succesiv pedeapsa aplicată
condamnaților.
Actele de clemență succesive vor avea ca efect reducerea succesivă a
pedepsei, corespunzător fiecărei grațieri.
Organul care acordă grațierea poate să prevadă că nu beneficiază de
grațiere condamnații care au mai beneficiat de grațiere parțială a pedepsei
sau, în cazul unor grațieri succesive, se aplică dispozițiile de grațiere mai
favorabile.
2.4.5. Efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare a fost

suspendată sub supraveghere
Prin reglementarea normativă din conţinutul art. 92, alin. 1, Cod

penal, durata de activitate a suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat şi este compusă
din cuantumul pedepsei închisorii aplicate condamnatului de către instanţa,
la care se adaugă un interval de timp 2-4 ani. În cazul aplicării pedepsei
amenzii, termenul de încercare este de un an. Termenul de încercare, în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere este compus, potrivit
reglementarii normative din art. 92, alin. 1, Cod penal, din cuantumul
pedepsei aplicate de instanţa de judecată, la care se adaugă un interval de
384
timp variabil între 2 şi 4 ani. În cazul graţierii totale, termenul de pedeapsă şi
de probă se remite integral, iar în cazul graţierii parţiale, termenul de
pedeapsă principală se reduce în mod corespunzător, iar termenul de probă
se reduce în măsura în care graţierea a operat asupra pedepsei principale.
Întotdeauna, în structura termenului de încercare intră pedeapsa
stabilită de către instanţă ca rezultat al individualizării sancţiunii,
neinteresând, sub acest aspect, cuantumul pedepsei pe care l-ar mai avea
efectiv de executat condamnatul ca urmare a computării arestului
preventiv514. Soluţia a fost, pe drept cuvânt515, criticată, subliniindu-se că
dispoziţiile art. 72, din Cod penal, au caracter general şi obligatoriu, iar
modalitatea de individualizare a executării pedepsei este irelevantă. De
asemenea, s-a arătat că nededucerea arestului semnifică doar o suspendare
parţială a executării, iar în caz de revocare a suspendării s-ar ajunge la
situaţia, inadmisibilă, a executării unei pedepse care depăşeşte cumulul
aritmetic. Se va deduce arestarea preventivă din pedeapsa suspendată condi-
ţionat, chiar dacă măsura a fost luată pentru infracţiunea privitor la care s-a
aplicat graţierea. Termenul de încercare al suspendării este de drept
substanţial şi se socoteşte pe zile pline. El începe să curgă de la data
rămânerii definitive a hotărârii şi se împlineşte la data rămânerii definitive a
hotărârii de anulare, revocare sau în ultima zi a duratei sale516. În toate
situaţiile arătate şi expuse, dar nu numai, termenele de încercare ale
suspendării condiţionate beneficiază de o structură eterogenă, dat fiind faptul
că acestea sunt alcătuite atât din cuantumul pedepsei, cât şi dintr-un interval
de timp fixat de actul normativ, de lege ori stabilit de instanţă.
În compoziţia termenelor de prescripţie a executării pedepsei şi de
reabilitare judecătorească intră, potrivit prevederilor normative impuse prin
art. 162, alin. 1, lit. b, şi art. 166, alin.1, Cod penal, pedeapsa aplicată,
respectiv jumătate din aceasta. Includerea pedepselor în structura
componenta a acestor termene este justificată în mod pertinent de faptul că,
în condiţiile prevederilor normative date de art. 74, alin. 1, din Codul penal,
514
Tribunalul Suprem, Secția penală., Decizia. nr. 2516/1973, în Revista Română de Drept,
nr. 2/1974, p. 219.
515
M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 254.
516
385
ele oglindesc în mod just pericolul social al infracţiunii săvârşite, pericol
social ce se reflectă, în acest mod, şi în durata termenelor respective care, în
condiţiile puse în dezbatere, vor fi mai lungi sau mai scurte şi în funcţie de
gravitatea infracţiunii săvârşite. Efectul imediat, dar numai provizoriu, al
suspendării constă în neexecutarea pedepselor principale, complimentare şi
accesorii517. Efectul pentru viitor şi efectul definitiv rezidă în considerarea
pedepsei care se executată, cu consecinţa că raportul penal se stinge, precum
şi consecinţa în care se produce reabilitarea de drept a condamnatului.
În situaţia termenului de încercare al suspendării condiţionate,
includerea pedepsei are o semnificaţie aparte, întrucât se îngăduie aplicarea
graţierii. Potrivit reglementarii juridice precizată în conţinutul art. 160, alin.
4, din Codul penal, partea din termenul de încercare care reprezintă durata
pedepsei aplicate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Graţierea
necondiţionată, în mod evident, atrage ca efect restrângerea termenului de
încercare al suspendării în momentul aplicării actului de clemenţă. În
legătură cu momentul de la care graţierea condiţionată produce efectul
comprimator arătat mai sus asupra termenului de încercare al suspendării
condiționate, s-au conturat două puncte de vedere: primul conform căruia
reducerea are loc la expirarea termenului de încercare al graţierii
condiţionate iar, cel de-al doilea, opinând raţionamentul conform căruia
reducerea se produce la data aplicării actului de clemenţă, neexistând, din
acest unghi de vedere, nici o deosebire între graţierea necondiţionată şi cea
condiţionată.
Reducerea are loc la expirarea termenului de încercare al graţierii
condiţionate518.
În ipoteza în care nu a fost săvârşită o nouă infracţiune în momentul
din înăuntrul termenului de încercare al graţierii, consecinţă juridică va
consta în aceea că se va produce un dublu efect:
a) va reduce termenul de încercare al suspendării;
b) va intervenii reabilitarea de drept, retroactiv, de la data epuizării
517
G. Mărgărit, Pedepsele accesorii în timpul liberării condiţionate, în Revista Română de
Drept, nr. 6/1969, p. 293.
518
G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990,
p. 266.
386
termenului de încercare, redus ca urmare a graţierii.
Soluţia în discuţie prezintă inconvenientul că, în anumite situaţii
juridice, actul de clemenţă, în speţă graţierea, devine lipsit de aplicabilitate,
aducându-se astfel atingere în mod brutal principiului obligativităţii actelor
de clemenţă. Astfel, în situaţia juridică a pedepselor privative sub un an
închisoare, ori în situaţia adoptării actului de clemenţă, de graţiere, după
scurgerea unui lung interval de timp de la momentul de rămânere definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, termenul de încercare aferent
suspendării executării pedepsei poate fi depăşit de termenul graţierii
condiţionate, iar intervenirea în acest context a reabilitării de drept făcând
practic inoperant beneficiul graţierii. Tot astfel şi în cazul unei pedepse
privative aplicată de instanţa la 3 luni închisoare şi a cărei executare a fost
suspendată condiţionat, reabilitarea de drept, după împlinirea termenului de
încercare de 2 ani şi 3 luni, va produce consecinţa juridică conform căreia va
face ca lipsită de obiect graţierea, care ar fi de natură a produce efecte abia la
expirarea termenului condiţie de 3 ani.
Reducerea se produce la momentul aplicării actului de clemenţă,
făcând inexistentă, din acest unghi de vedere, vreo diferenţă ori deosebire
între graţierea necondiţionată şi cea condiţionată.
Acestei probleme juridice, delicată de altfel, este necesar în mod just a
i se găsi o soluţie care:
a) pe de o parte, să concilieze principiile aplicării obligatorii a actului
de clemenţă şi al neagravării situaţiei condamnatului pe calea graţierii,
b) iar pe de altă parte, această soluţie să se întemeieze pe caracterul
revocabil al graţierii şi cel definitiv al reabilitării.
În bază considerentelor expuse într-un alt context am prefera varianta
pentru o recunoaştere a identităţii de efecte ce este înregistrată între actele de
clemenţă respectiv graţierea necondiţionată şi cea condiţionată, care ar
institui regula prin care se consideră aplicabilă şi în această situaţie juridică.
În consecinţă, actul de clemenţă, adică graţierea condiţionată, va avea efect
juridic de micşorare ori reducere a termenului de încercare al suspendării
condiţionate, din chiar momentul de început în care s-a făcut aplicarea
actului de clemenţă. Un astfel de efect este revocabil, în situaţia presupusă că
în împrejurarea săvârşirii cu intenţie a unei alte infracţiuni în interiorul
387
termenului impus drept condiţie al graţierii condiţionate, efectul este acela că
aceasta se revocă, iar termenul de încercare al suspendării condiţionate se
întregeşte la durata iniţială. În contrapartidă cu acest efect juridic al graţierii,
prin care se permite restabilirea situaţiei anterioare, instituţia reabilitării de
drept este, prin chiar însăşi natura ei, irevocabilă. În consecinţă, se știe că
aceasta nu va putea interveni la împlinirea termenului de încercare, astfel
cum el a fost redus prin actul de clemenţă, ci numai în condiţiile de după
epuizarea termenului-condiţie al graţierii condiţionate, dar retroactiv, de la
momentul expirării celui dintâi dintre termenele menţionate. Graţierea ca
efect al clemenţei va produce, astfel, numai consecinţe revocabile juridic, nu
şi efecte irevocabile. Până la momentul de împlinire a termenului de
încercare, graţierea ca instituţie a clemenţei produce numai efecte sub
rezerva provizoratului, întrucât tocmai aceasta a fost modalitatea ei de
acordare. În contextul expus, clemenţa, graţierea va naşte efecte juridice
definitive numai în situaţia în care beneficiul ei a fost astfel obţinut, adică în
concret prin împlinirea termenului de încercare, cu menţiunea imperativă ca
fostul condamnat să nu fi săvârşit o infracţiune cu intenţie. După momentul
de împlinire a termenului de încercare al suspendării condiţionate, întocmai
cum el a fost redus prin graţiere, va începe a se derula în continuare numai
termenul-condiţie al graţierii condiţionate. Un exemplu pentru a întări
raţionamentul expus anterior este regăsit în cazul în care inculpatul a fost
condamnat de instanţă la 2 ani închisoare, dar cu suspendarea condiţionată a
executării la data de 30 noiembrie 1989, pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat în dauna avutului privat. Condamnatul va beneficia de reducerea
termenului de încercare la numai 2 ani, ca urmare a Decretului Lege nr.
3/1990, din 4 ianuarie 1990. De la acest moment, alături de termenul de
încercare al suspendării condiţionate, redus la 2 ani, a început să curgă şi cel
al graţierii condiţionate, de 3 ani. În aceste condiţii fostul condamnat a fost în
imposibilitatea beneficiului de reabilitare la 4 ianuarie 1992, moment de la
care a încetat termenul de încercare al suspendării condiţionate, și numai la
data de 4 ianuarie 1993, dată când s-a împlinit termenul-condiţie al graţierii,
însă cu efect retroactiv, din ziua epuizării primului dintre cele două termene.
388
2.4.6. Efectele graţierii în cazul liberării condiţionate
În cazul în care punem în discuţie graţierea necondiţionată s-a

apreciat, în mod unanim admis, că este aplicabilă numai pedepselor din a
căror executare condamnaţii s-au liberat condiţionat. În situaţia pretinsă a
săvârşirii unei noi infracţiuni, în interiorul termenului de încercare al liberării
condiţionate, aceasta se va revoca în temeiul art. 106 din Cod penal.
Desigur, se observă că este necesar si totodată că trebuie pusă în
discuţie incidenţa graţierii condiţionate asupra acestor pedepse, dat fiind
faptul că s-au exprimat puncte de vedere diferite.
Potrivit unei opinii519 susţinute de Ilie A. Ilie în Revista Română de
Drept, condamnaţii liberaţi condiţionat nu pot beneficia de graţiere
condiţionată, motivat de următoarele împrejurări:
a) două forme de înlăturare a executării pedepsei, cu respectarea unor
condiţii, nu pot opera, concomitent, asupra aceluiaşi rest de pedeapsă;
b) a susţine că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate în ter-
menele de încercare ale graţierii şi liberării condiţionate, revocarea graţierii
atrage doar repunerea în situaţia anterioară momentului în care a intervenit,
aplicându-se dispoziţiile art. 106, din Cod penal şi nu cele speciale ale
actului de clemenţă privitoare la cumulul aritmetic, semnifică o adăugare la
legea specială şi finalmente, recunoaşterea că graţierea nici nu s-a aplicat;
c) repunerea în situaţia anterioară este, în fapt, o instituţie străină
dreptului penal;
d) graţierea, prin însăşi natura ei, nu poate avea ca obiect decât pe-
depse care se execută, ori sunt executabile, nu şi pe cele a căror executare se
află, doar virtual, în curs.
Unica derogare de la această regulă privind pedepsele a căror
executare a fost suspendată condiţionat, este expres reglementată de art.160,
alin.1, din Codul penal când legiuitorul a considerat ca oportune unele
derogări de la prevederile legii ordinare și le-a reglementat ca atare în
cuprinsul actelor de clemenţă.
519
I.A. Ilie, Din nou despre posibilitatea aplicării graţierii condiţionate în cazul liberării
condiţionate, în Revista Română de Drept, nr. 1/1987, p. 141.
389
e) jurisprudenţa poate acoperi unele lacune ale legii numai sub
rezerva neagravării situaţiei condamnatului, aşa cum s-a întâmplat în cazul
aplicării graţierii necondiţionate condamnaţilor care beneficiaseră de liberare
necondiţionată. Agravarea statutului condamnatului, prin aplicarea actului
graţierii condiţionată, poate avea loc prin executarea cumulativă a pedepselor
şi prin prelungirea termenelor de încercare mai mici de 3 ani, la 3 ani.
f) substituirea termenului iniţial de încercare cu cel prevăzut de actul
de clemenţă atrage şi o schimbare a felului recidivei, care va fi
postcondamnatorie, în loc de postexecutorie;
g) argumentul ameliorării situaţiei condamnatului liberat condiţionat
prin înlăturarea executării pedepselor accesorii, este nesemnificativ în raport
cu considerentele relevate, care redau perspectiva agravării statutului celui
condamnat prin decretul de graţiere;
h) trebuie luate în seamă natura, consecinţele, cu alte instituţii juridice
şi intenţia legiuitorului.
În practica judiciară din România s-a statuat că dispoziţiile privind
graţierea sunt aplicabile numai celor care execută efectiv pedeapsa sau nu au
început executarea ei, deoarece numai faţă de aceştia se produc efecte reale
de favoare, nu şi faţă de cei liberaţi condiţionat, care beneficiază de regimul
mai avantajos al art. 99 și următoarele din Codul penal.
Se observă că aplicarea graţierii condiţionate, pe de o parte, ar
prelungi termenul de încercare la 3 ani, iar pe de altă parte, în cazul săvârşirii
altei infracţiuni, noua pedeapsă s-ar stabili prin cumul aritmetic şi nu pe
calea absorbţiei. Aceste împrejurări sunt vădit nefavorabile condamnatului,
aşa cum rezultă şi din considerentele motivaţiei deciziei penale a
Tribunalului judeţului Cluj nr. 601/1973 publicată în Revista Română de
Drept nr. 12/1973520. Atât instituţia liberării condiţionate înainte de termen,
cât şi instituţia graţierii sunt instituite pentru efectele pe care le produc în
favoarea condamnatului. Atunci când ambele măsuri devin aplicabile,
graţierea vizând o pedeapsă pentru care s-a dispus anterior liberarea
condiţionată, nu va fi incidentă decât acea măsură care va fi mai favorabilă
condamnatului. Cum graţierea constituie un act de clemenţă a cărui aplicare
520
Tribunalul Județean Cluj, Decizia penală nr. 601/1973, în Revista Română de Drept, nr.
12/1973, p. 238.
390
nu poate avea alt efect decât uşurarea situaţiei condamnatului, graţierea
condiţionată este inoperantă, rămânând în vigoare şi producând efecte numai
liberarea condiţionată521.
Se știe că aceasta este calea de urmat în interpretarea Cod penal,
soluţia fiind apreciată ca raţională chiar şi de către I. Poenaru, autorul
articolului Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii,
publicat în Revista Română de Drept, nr. 12/1986522.
Potrivit altei opinii, graţierea condiţionată a acestor pedepse este nu
numai posibilă, ci şi obligatorie. Este adevărat că art. 160, Cod penal nu face
niciun fel de referire la incidenţa actelor de graţiere asupra pedepselor cu
privire la care s-a dispus liberarea condiţionată.
Se observă că, în principiu, graţierea operează asupra tuturor
pedepselor aflate în curs de executare sau executabile. Se știe că pedeapsă
este şi aceea privitor la care a intervenit liberarea condiţionată, deoarece,
după acest moment, are loc o executare mai mult virtuală.
V. Rămureanu în exprimarea punctului său de vedere cu privire la
beneficiul graţierii prin Legea nr. 25/1967, considera că nu poate fi refuzat,
oricare ar fi explicaţia refuzului523. Neaplicarea unei graţieri condiţionate nu
poate fi justificată de considerente de oportunitate. În România, din
cercetările efectuate ce stau la baza întocmirii prezentei lucrări am identificat
o singură situaţie, determinată de dispoziţiile actului de clemenţă însuşi,
unde graţierea nu s-a putut aplica celui liberat condiţionat. Dacă, în pofida
conduitei sale, condamnatul a fost liberat condiţionat, el nu a putut beneficia
de dispoziţiile Decretului nr. 9/1974, care i-a exceptat pe cei care au avut o
comportare necorespunzătoare, caracterizată astfel de comisia de liberare pe
timpul executării pedepsei.
Acest punct de vedere a fost însuşit, în final, de către instanţa supremă
a României. Cu toate că pedeapsa nu se execută efectiv înăuntrul termenului
de încercare al liberării condiţionate, graţierea condiţionată va fi favorabilă
521
Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 32/1984, în Revista Română
de Drept, nr. 7/1985, p. 217.
522
I. Poenaru, Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în Revista
Română de Drept Revista Română de Drept, nr. 12/1986, p. 40.
523
V. Rămureanu, Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi
reducerea unor pedepse, în Revista Română de Drept, nr. 1/1968, p. 143.
391
condamnatului, deoarece înlătură executarea pedepselor accesorii şi nu este
revocabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni din culpă, spre deosebire de
liberarea condiţionată.
Dacă cel liberat respectă condiţia, pedeapsa se consideră executată la
data adoptării actului de clemenţă, și nu la data împlinirii duratei pedepsei,
împrejurare care produce efecte majore cu privire la recidivă şi reabilitare.
De asemenea, în cazul pedepselor cu durată mai mare, termenul de încercare
al graţierii condiţionate poate fi mai scurt decât cel al liberării. În sfârşit,
graţierea condiţionată subzistă în ipoteza desfiinţării hotărârii de liberare
condiţionată. Considerând justă soluţia aplicării graţierii condiţionate şi în
cazul pedepselor cu privire la care a intervenit liberarea condiţionată, trebuie
să remarcăm totuşi, forţa argumentelor şi eleganţa motivării opiniei contrare,
care are incontestabilul meritul de a pune în evidenţă principiul neagravării
statutului condamnatului printr-un act de clemenţă.
Coordonatele întregii probleme a compatibilităţii dintre liberarea con-
diţionată şi graţierea condiţionată le reprezintă, pe de o parte, principiul
neînrăutăţirii situaţiei persoanei condamnate prin aplicarea graţierii, iar pe de
altă parte, regula aplicării obligatorii a actului de clemenţă.
Cel de-al doilea punct de vedere prezentat, prin studiul de caz, s-a impus
faţă de cel dintâi, prin aceea că a reuşit să concilieze principiile amintite,
construind un cadru flexibil înăuntrul căruia ambele se pot aplica nestingherit.
O problemă căreia i se cuvine o atenţie deosebită priveşte aplicarea
actului de graţiere în situaţia în care instanţa a fost sesizată deja cu pro-
punerea comisiei de liberare de pe lângă penitenciar, sau cu cererea
condamnatului.
Potrivit unei păreri exprimată de D. Hajdu în Revista Română de
Drept, nr. 8/1977, în cazul în care formalităţile pentru punerea în libertate a
condamnatului, pe bază liberării condiţionate, sunt în curs, sau chiar s-a
dispus de către instanţă, prin hotărâre încă nedefinitivă, se va aplica
dispoziţia legală mai favorabilă condamnatului, respectiv liberarea
condiţionată, şi nu graţierea524.
524
D. Hajdu, Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de
liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 8/1977 şi Tribunalul Județean
Braşov, Decizia penală nr. 2/1990 (nepublicată), p. 35.
392
Într-o altă opinie, susţinută de D. Pavel în Revista Română de Drept,
nr. 3/1977, s-a susţinut însă că se vor aplica, în mod obligatoriu, dispoziţiile
privitoare la graţiere525. Este adevărat că graţierea se aseamănă cu liberarea
condiţionată pentru că ambele înlătură executarea pedepsei.
Trebuie să înţelegem, totuşi, că prin deosebire de graţiere, care
înlătură executarea total sau parţial, liberarea condiţionată o va înlătura întot-
deauna doar parţial.
Graţierea este obligatorie şi imediată, în vreme ce liberarea condiţio-
nată este facultativă, făcând obiectul unei evaluări judiciare apreciate pe bază
cerinţelor impuse de legea penală. Graţierea, chiar dacă nu are întotdeauna
efect extinctiv al raportului penal, va apropia cel puţin data stingerii acestuia,
atunci când este doar parţială. Liberarea condiţionată nu are însă niciodată
caracter extinctiv şi nici efect comprimator al termenului de încercare.
Nu există un drept de opţiune între graţiere şi liberare condiţionată,
întrucât graţierea este obligatorie, imediată şi se aplică din oficiu având,
datorită caracterului său extinctiv, efecte mai largi decât liberarea
condiţionată. Condamnatul, liberat şi apoi graţiat condiţionat, nu va mai fi
considerat în executarea pedepsei sau, altfel spus, executarea nu-şi va mai
urma cursul său virtual. Efectele graţierii sunt deci mai radicale, mai
profunde decât cele ale liberării condiţionate. Dacă nu s-a produs condiţia
rezolutorie( săvârşirea unei noi infracţiuni) efectul extinctiv se consolidează
retroactiv. Liberarea condiţionată înlătură şi ea executarea restului de
pedeapsă, dar efectul extinctiv nu se produce decât la data împlinirii duratei
pedepsei, dacă nu s-a săvârşit din nou o infracţiune. Toate trăsăturile
menţionate ale graţierii impun aplicarea ei cu prioritate, fără nici un fel de
diferenţiere, după cum s-a formulat sau nu cererea de liberare condiţionată,
aceasta se află în curs de judecată sau se aşteaptă pronunţarea hotărârii.
Dispunerea liberării condiţionate fiind mai benefică, nu poate exclude
incidenţa actului de clemenţă, care este obligatoriu. În împrejurarea dată de
ipoteza prin care pedeapsa este în întregime graţiată, procedura declanşată
prin promovarea cererii de liberare condiţionată nu îşi mai găseşte
aplicabilitate, iar în consecinţă cererea este respinsă ca lipsită de obiect,
525
D. Pavel, Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de
liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 3/1977, p. 37.
393
motivaţia constând tocmai în faptul că executarea a fost înlăturată ca urmare
a graţierii. Dacă pedeapsa a fost graţiată integral, cererea de liberare
condiţionată urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect, deoarece executarea
a fost înlăturată ca urmare a graţierii526.
2.4.7. Efectele sociale aparţinând instituţiei graţierii
În majoritatea statelor din răsăritul Europei a fost impusă ca regulă,

amnistia şi graţierea colectivă. În contrapartidă cu acestea, dar numai pe cale
de excepţie, a fost promovată şi graţierea individuală. Apare în discuţie
necesitatea unei reacţii imediate şi totodată prompte faţă de anumite
comandamente sociale majore.
Graţierea individuală apare şi constituie o alternativă rapidă mai puţin
costisitoare şi flexibilă, la îndemâna instituţiei care tocmai exercită funcţia
reprezentării statului. Trebuie avut în vedere în mod serios problema legată
de protejarea intereselor condamnaţilor care, datorită situaţiei lor personale,
familiale ori sociale excepţionale, au dobândit, în mod obiectiv, vocaţia la
graţiere.
Graţierea individuală este acordată, în principal, intuitu personae, spre
deosebire de graţierea colectivă, unde persoana identificată prin beneficiarul
actului de clemenţă este irelevantă. Tot în cazul graţierii individuale trebuie
reliefat faptul că interesul personal devine cu mult mai evident, dar nu şi
exclusiv, întrucât acesta va trebui să coexiste cu cel al societăţii.
Aşa cum au fost analizate temeiurile social-politice ale graţierii,
clemenţă întemeiată pe situaţii sociale complexe şi inspirate de ample şi
profunde studii criminologice ori consideraţii de politică penală, grațierea
va fi acordată, în principiu, prin acte normative. În schimb, clemenţa
determinată de raţiuni de stat ori de raporturile internaţionale va interveni,
de regulă, sub forma graţierii individuale. Graţierea colectivă este posibilă
atât înainte de condamnare, cât şi după aceea, în schimb graţierea
individuală va putea interveni numai după condamnare. Este extrem de
important a se aminti corelaţia şi interdependenţa graţierii în raport cu
526
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr.1068/1982, în Revista Română de Drept,
nr.5/1983, p. 76.
394
împrejurarea juridică a recidivei infracţionale. Efectul ce se naşte, în multe
dintre situaţiile juridice în concret exprimate, este unul de natură a uşura
situaţia condamnatului.
În literatura de specialitate527, este prezentată diversitatea categoriei
de recidivişti. Cei indicaţi de J. Pinatel528, sunt ocazionali şi marginali. La
această categorie, profesorul Tudorel Butoi mai adăugă pe cea a pseudo-
recidiviştilor, în cazul cărora comiterea faptei penale îmbracă un caracter
fortuit. De asemenea, mai indică recidiviştii ordinari, cu caracter dificil şi
care caută situaţii favorabile pentru infracţiune. Grupul destul de numeros al
recidiviştilor, pune problema existenței unor diferențe referitoare la modul de
viață și atitudinale ale acestora. Această diferenţă reprezintă unul dintre
argumentele care justifică dezbaterile frecvente asupra instaurării
stabilimentelor speciale sau cu securitate întărită529. Mai trebuie amintită şi
situaţia dată de reacţia opiniei publice faţă de actul de graţiere, care intervine
asupra unor astfel de recidivişti.
În consecinţă, aşa cum este normal, se observă că trebuie propuse o
serie de măsuri cu referire directă la reducerea nivelului recidivismului.
Funcţiile utilitariste ale închisorii sunt dezminţite de existenţa recidiviştilor.
Prin definiţie, un recidivist nu a fost nici adaptat, nici readaptat printr-o
pedeapsă precedentă530. Supraîncărcarea statistică a persoanelor condamnate
se cumulează, de altfel, cu dispozitivul juridic al recidivei care, agravând
încriminările, sporeşte posibilitatea sancţiunii mai severe. Se impune astfel
adoptarea unui cadru normativ, respectiv a unei legi ce trebuie să facă
referire şi să reglementeze din punct de vedere juridic fenomenul extrem de
complex şi extrem de sensibil dat de adaptarea socială a persoanelor eliberate
din locurile de detenţie.
Facem referire aici la necesitatea reglementării juridice a unor pârghii
legislative ce conduc pe o traiectorie pozitivă persoanele eliberate din
527
I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie juridică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p.
371.
528
P. Bouzat, J. Pinatel, Traite de droit et de criminologie, Tome I, Librairie Dalloz, Paris,
1963, p. 430.
529
371.
530
371.
395
locurile de detenţie şi crearea, faţă de acestea, a condiţiilor de angajare în
câmpul muncii. Se realizează astfel o relaţie benefică atât pentru societate, în
general, cât şi pentru individ, în special, ca exponent al privaţiunii de
libertate.
Totodată, este extrem de necesar a se reglementa juridic şi absorbţia
individului ce a fost privat de libertate ca urmare a executării unei
condamnări, mai ales din punct de vedere locativ, cunoscut fiind faptul că,
în general, aceşti condamnaţi, din momentul încarcerării lor, devin indivizi
fără un domiciliu social. În tot acest context este, de asemenea, impetuos
necesar a se regăsi reglementată şi situaţia absorbţiei sociale a celor
condamnaţi la momentul eliberării lor. Se impune aici înfiinţarea, crearea
unor instituţii sociale speciale (spre exemplu, patronate, tutela post
penitenciară, fundaţii sociale de reintegrare socială şi civică) ce urmăresc
stabilirea, ori mai bine spus, restabilirea controlului asupra conduitei celor
graţiaţi.
O altă problemă juridică este dată de faptul că actele de clemenţă
indiferent că este vorba de graţiere ori că este vorba de amnistie, nu trebuie
să devină o piedică pentru realizarea dreptului victimei la despăgubirea
prejudiciului cauzat.
Apreciem că trebuie reglementat un sistem în care condamnatul
graţiat să poată să repare prejudiciul cauzat parţii vătămate. Astfel de sarcini
vin să echilibreze balanţa ce a fost înclinată de condamnat prin actul de
săvârşire a infracţiunii. Tot astfel condamnatul prezintă semnele îndreptării
sale morale şi semnele integrării lui în societatea civilă, parcurgând într-o
direcţie pozitivă drumul, uneori sinuos, dintre raportul juridic penal de
conflict la cel de conformare.
Efectele sociale benefice ale actului de clemenţă vor putea fi eficiente
numai în cazul îndreptării şi reabsorbţiei de către societate a condamnatului
graţiat. Profesorul Tudorel Butoi pleacă în analiza fenomenului recidivei de
la relaţia şomaj-criminalitate, presupusă că există în această perioadă de
tranziţie a ţării531.
531
372.
396
3. Prescripția executării pedepsei
3.1. Noțiune
Prescripția executării pedepsei reprezintă, ca implicație juridică în

angrenajul instituțiilor de drept penal, o cauză care înlătură executarea
pedepsei. Această instituție de drept constă în înlăturarea forței executive a
unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare. Pentru a se putea activă
forța juridică a prescripției este necesar trecerea unui interval determinat de
timp, interval la finalul căruia să poată fi activată prescripția.
În urma prescripției se stinge atât dreptul statului de a cere executarea
pedepsei, cât și obligația condamnatului de a executa pedeapsa532.
Prescripția executării pedepsei se bazează pe aceleași rațiuni precum
prescripția răspunderii penale, anume că eficiența pedepsei se diminuează
până la anihilare totală prin trecerea unui interval mare de timp de la
condamnarea definitivă.
Prescripția executării pedepsei este subordonată îndeplinirii a două
condiții legale și anume:
a) pe de o parte, trecerea unui interval determinat de timp;
b) pe de altă parte este necesar ca înăuntru acestui termen
condamnatul să nu fi săvârșit o nouă infracțiune.
Sub aspectul său material, ca reglementare a instutuției de drept penal,
prescripția executării pedepsei se regăsește în dispozițiile art. 161-164, Cod
penal. Acestea prevăd atât efectele prescripției dar și deopotrivă, termenele
de prescripție, întreruperea și suspendarea prescripției, precum și situația în
care cel condamnat este minor.
3.2. Efectele prescripției executării pedepsei
Conform art. 161, alin. 1, Cod penal, prescripția înlătură executarea

pedepsei principale. Întrucât stinge executarea pedepsei principale,
prescripția executării pedepsei stinge și pedeapsa accesorie, deoarece aceasta
apare la rămânerea definitivă a unei pedepse principale și durează până la
532
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 366.
397
terminarea executării pedepsei.
Alin. 2 al art. 161, Cod penal exclude de la prescripția executării
pedepsei infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, infracțiunile
prevăzute de art. 188 și 189 Cod penal și a infacțiunilor intenționate urmate
de moartea victimei, rațiunea acestei excluderi stând în gravitatea lor
deosebită.
Prescripția înlătură și stinge pedeapsa, dar nu și condamnarea, care
rămâne și constituie antecedent penal.
Măsurile de siguranță sunt imprescriptibile datorită rațiunii acestor
măsuri, adică necesitatea de a înlătura stările de pericol care ar putea
contribui la săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală. Câtă vreme starea
de pericol se menține persistă și necesitatea măsurii de siguranță.
3.3. Termenele de prescripție a executării pedepsei
În art. 162, alin. 1, Cod penal, sunt prevăzute următoarele termene de

prescripție a executării pedepsei:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este
detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai
mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Termenele de prescripție se socotesc de la data când hotărărea de
condamnare a rămas definitivă (art. 162, alin. 3, Cod penal).
În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori librării condiționate, termenul de
prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare
a rămas definitivă (art. 162, alin. 3 Cod penal).
În cazul revocării liberării condiționate, în condițiile art. 104, alin 1,
termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare
a rămas definitivă și se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat
(art. 162, alin. 4, Cod penal).
În cazul înlocuirii pedepse amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul
de prescripție curge de la data când hotătrârea de înlocuire a rămas definitivă
398
și se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii (art. 162, alin. 5 Cod
penal).
Măsurile de siguranță precum și pedepsele complementare aplicate
persoanei fizice nu se prescriu (art. 162, alin. 6, Cod penal).
3.4. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei
Ca și în cazul prescripției răspunderii penale, cursul prescripției

executării pedepsei poate fi întrerupt numai atunci când sunt întâlnite
împrejurări ce impun anularea efectelor pe care prescripția le-a produs până
la data apariției acestor situații.
Codul penal, în conținutul art. 163, prevede cazurile în care este
întreruptă prescripția executării pedepsei și anume:
a) începerea executării pedepsei/sustragerea de la executare după
începerea executării pedepsei (art. 163, alin. 1, Cod penal);
b) săvârșirea unei noi infracțiuni (art. 163, alin. 1, Cod penal);
c) în cazul executării pedepsei amenzii, cursul termenului de prescripție
se întrerupe și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta
o muncă neremunerată în folosul comunității (art. 163, alin. 3, Cod penal).
Începerea executării pedepsei presupune nu simpla punere în
executare a hotărârii de condamnare, ci începerea executării propriu-zise,
adică, după caz, încarcerarea condamnatului, prezentarea acestuia la locul de
executare a muncii în folosul comunității sau plata unei rate a amenzii, în
cazul eșalonării acesteia. Din momentul începerii executării prescripția se
întrerupe, neputând curge în cursul executării pedepsei.
Prescripția se mai întrerupe și în cazul sustragerii de la executare,
facând să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii.
În cazul în care condamnatul săvârșește din nou o infracțiune, el
dovedește perseverență și pe cale de consecință, prescripția se stinge, un nou
termen începând să curgă de la data comiterii noi infracțiuni.
3.5. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei
Potrivit art. 164, Cod penal, termenul de prescripție a executării
399
pedepsei se suspendă în cazurile și condițiile prevăzute de Codul de
procedură penală. Spre deosebire de întreruperea cursului prescripției, care
face să curgă un nou termen de prescripție a executării, suspendarea are drept
efect doar o oprire a curgerii termenului de prescripție, aceasta reluându-și
cursul după încetarea cauzei de suspendare533.
Legea prevede că au efect suspensiv de executare apelul și recursul
declarate în interesul legii, precum și cazurile de amânare sau întrerupere a
În toate aceste cazuri, curgerea termenului de prescripție este
suspendată până la soluționarea cauzei sau când condamnatul este în măsură
să înceapă sau să continue executarea pedepsei, prescripția urmând să-și reia
cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Secțiunea a II-a
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII
Condamnarea unei persoane generează, pe lângă pedepsele care trebuie

executate (pedeapsa principală și, după caz, pedepsele accesorii și complementare),
și alte consecințe pe care condamnatul este obligat să le suporte și după terminarea
executării pedepsei. Aceste consecințe cuprind o serie de decăderi din anumite
drepturi, interdicții și incapacități care decurg din condamnare.
În cazul fiecărei persoane condamnate, antecedentele penale se înscriu
în fișa de cazier judiciar și pot atrage starea de recidivă. Starea de recidivă
poate crea pentru condamnat o poziție socială specială, de neîncredere și
teamă, motiv pentru care o serie de acte normative, îndeosebi legi privind
organizarea sau exercitarea unor funcții sau profesii, cuprind interdicții
pentru persoanele cu antecedente penale534.
533
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV –a revizuită
conform noului Cod Penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 35.
534
I. Cozma, Comentarii cu privire la natura juridică, condițiile și efectele condamnării, în
Revista Română de Drept, nr. 2/1967, p. 58.
400
Ca urmare a faptului că aceste decăderi, interdicții sau incapacități
constituie obstacole reale în procesul resocializării foștilor condamnați, în legislația
română, ca de altfel și celelalte legislații, au fost înscrise dispoziții care limitează în
timp asemenea situații, astfel că, după un anumit interval de la terminarea
executării pedepsei, fostul condamnat să poată fi repus în drepturile sale anterioare.
Natura consecințelor condamnării se realizează cu ajutorul reabilitării.
2. Reabilitarea
2.1. Noțiunea reabilitării
Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin
integrat, pe plan juridic, în societate.535
Reabilitarea este instituția juridică prin care efectele unei condamnări,
ce constau în interdicții și decăderi, încetează pentru viitor, pentru fostul
condamnat care o perioadă de timp a dovedit, prin întreaga sa comportare, că
s-a îndreptat și că este posibilă integrarea socială deplină a acestuia.536
Reabilitarea, ca măsură de politică penală, este menită să stimuleze
efectul de îndreptare și integrare a fostului condamnat în cadrul societății,
prin repunerea acestuia în deplinătatea drepturilor politice și social-
economice pe care le-au avut înainte de condamnare537.
2.2. Felurile reabilitării
Sunt stabilite de către legiuitor două categorii de reabilitare:

a) reabilitarea de drept, ce intervine în condițiile stabilite prin actul
normativ, cu condiția parcurgerii unui interval de timp. Acest tip de
reabilitare intervine automat ca efect al legii (ope legis), aşa încât ca fostul
condamnat nu are obligația imperativă a formulării unei cereri exprese
pentru inițierea procedurii;
535
Art. 100 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară; Legea 51/1995, privind
organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
536
I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1997, p. 134.
537
401
b) reabilitarea judecătorească sau judiciară, ce implică procedura
judiciară prin care condamnatul solicită prin cerere cu respectarea condițiilor
prevăzute de lege, reabilitarea sa, pe calea acestei proceduri speciale, de
către instanța de judecată.
2.3. Efectele reabilitării
Distingem trei categorii de efecte ale reabilitării, respectiv:

a) înlăturarea decăderilor și interdicțiilor, precum și a
incapacităților care rezultă din condamnare;
Interdicțiile și decăderile sunt consecințe ale hotărârii de condamnare
numai atunci când, alături de pedeapsa principală, a fost aplicată și cea
complementară a interzicerii unor drepturi. Incapacitățile au sediul normativ
în legi extrapenale ce reglementează activități de exercitare a unor funcții, iar
aceste activități ori funcții pot fi îndeplinite numai de persoane ce nu sunt în
conflict cu dispozițiile legale și morale.
b) înlăturarea antecedentelor penale;
Ca efect al reabilitării, se înlătură antecedența penală aşa încât
condamnarea făptuitorului nu mai prezintă interes pentru evidența cazierului
judiciar.
c) producerea altor efecte juridice, ca de exemplu recunoașterea
vechimii în muncă sau a drepturilor de pensionare.
Reabilitarea nu operează ca situația de restitutio in integrum, ci
privește doar viitorul fostei persoane condamnate, viitor asupra căruia nu mai
activează interdincțiile stabilite prin hotărârea de condamnare, ca efect al
săvârșirii faptei și al raspunderii penale întrucât incapacitățile ori decăderile
decurg numai din această condamnare. Relația reabilitare-condamnare are
efect în sensul că reabilitarea obținută face ca fapta, și implicit sancțiunea
principală stabilită de instanță, să nu mai contribuie la existența stării de
recidivă.
Reabilitarea nu reprezintă obligația de reintegrare în funcția avută de
cel condamnat, ci numai faptul că acesta poate ocupa o funcție similară.
Reabilitarea nu are efect asupra măsurilor de siguranță, (art. 169, alin 3, Cod
402
penal) cu excepția măsurilor privind interzicerea de a se afla în anumite
localități.
2.4. Trăsăturile caracteristice ale reabilitării
Spre deosebire de amnistie, identificăm o serie de trăsături specifice

acestei instutuții de drept penal, respectiv:
a) reabilitarea produce efecte in personam, însemnând că se referă
numai la condamnatul ce a îndeplinit condiția legii pentru obținerea dreptului
de a fi reabilitat;
b) reabilitarea are un caracter individual, întrucât se referă la tot
trecutul condamnatului, privind toată activitatea sa infracțională în cadrul
unor condamnări succesive, efectul produs vizând toate condamnările.
Caracterul indivizibil este dedus din funcția principală, cea referitoare la
reinserția socială și juridică a fostului condamnat. Astfel o reabilitare
parțială, numai pentru o condamnare sau pentru unele condamnări suferite de
condamnat, nu prezintă sens, motivat de considerentul că reabilitarea se
raportează la persoana condamnatului și nu la condamnările acestuia;
c) reabilitarea poate fi obținută pentru orice condamnare, deoarece
legea nu distinge între fapte grave ori mai puțin grave săvârșite de solicitanții
reabilitării, acest drept putând fi obținut de orice infractor, care îndeplinește
condițiile legale538;
d) reabilitarea produce efecte numai pentru viitor, această instituție
de drept neavând activitate în acest sens asupra trecutului asa cum am arătat
mai sus.
3. Reabilitarea de drept
3.1. Noțiune
Reabilitarea de drept este forma de reabilitare care intervine, din

oficiu, pentru anumite condamnări de o gravitate mai mică, în momentul
îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege.
538
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4630/1971, în Culegere de decizii pe anul 1971, p. 176.
403
Reabilitarea de drept intervine, potrivit art. 165, Cod penal, în cazul
condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește
doi ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă
infracțiune.
Legiuitorul stabilește îndeplinirea a trei condiții pentru existența
reabilitării de drept, și anume:
a) reabilitarea de drept operează pentru fapte de o gravitate mai mică
respectiv cele sancționate cu pedeapsa închisorii, muncă în folosul
comunității ori amenda sub forma zilelor amendă. Această pedeapsă este cea
aplicată, în concret, ca individualizare de către instanța de judecată și nu cea
executată, care ar putea fi redusă ori comutată ca urmare a grațierii.
Reabilitarea de drept poate opera și în cazul unor condamnări
succesive, dacă fiecare condamnare, în parte, îndeplinește condițiile
legale539.
b) condiții privind persoana și conduita condamnatului;
Reabilitarea de drept este condiționată de conduita bună a
condamnatului, care in intervalul de timp cerut de lege nu trebuie să mai
savărșească infracțiuni. Această condiție este imperativă, nerespectarea eu
atrăgând inoperabilitatea reabilitării de drept;
c) condiții privind termenul de reabilitare.
Obținerea reabilitării de drept aste pusă sub condiționarea art. 165 din
Cod penal, cu începere de la executarea pedepsei ori stingerea acesteia.
4. Reabilitarea judecătorească
Reabilitarea judecătorească este reabilitarea care se acordă, la cererea

fostului condamnat, de către instanța de judecată în urma analizei îndeplinirii
cerințelor și obligativităților prevăzute de lege de lege.
Reabilitarea judecătorească este forma tipică, modalitatea principală
de înlăturare a consecințelor ce rezultă dintr-o condamnare540.
Condițiile reabilitării judecătorești sunt:
539
I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1997, pp.140-150.
540
Tribunalul Suprem, Decizia nr.13/1977, în Revista Română de Drept, nr. 3/1978, p. 60.
404
a) condiții cu privire la condamnare
Reabilitarea judecătorească poate fi acordată și pentru o condamnare
față de care a intervenit amnistia, deoarece numai reabilitarea produce efecte
mai favorabile decât amnistia541. Astfel, în baza art. 12, din legea 7/1972,
privind cazierul judiciar, arată că scoaterea din acest registru a persoanelor
condamnate, în cazul amnistiei, are loc după 2 ani de la incidența amnistiei,
iar în contrapartidă, reabilitarea operează această scoatere imediat.
Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările
succesive, chiar dacă pentru unele din acestea ar fi incidentă reabilitarea de
drept542.
b) condiții cu privire la termenul de reabilitare judecătorească
Termenul de reabilitare reprezintă intervalul de timp aflat între
executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei ca urmare a
posibilităților prevăzute în lege și soluționarea pe cale judecătorească a
cererii de reabilitare, interval de timp în interiorul căruia condamnatul, prin
manifestarea sa de conduită față de societate, arată dovada reeducării sale și
implicit a vocației sale la admiterea reabilitării. În această privință, instituția
de drept a reabilitării prevede ca termenele compuse sunt un termen fix, la
care este adăugat un termen variabil, ce reprezintă cuantumul a jumătate din
durata pedepsei. Acest raționament este suprapus pe matricea legală,
prevăzuta de art. 166, Cod penal.
Dacă discutăm despre un condamnat decedat, înainte de împlinirea
condițiilor prevăzute de lege, reabilitarea judecătorească poate opera dacă
instanța, în urma evaluării comportamentului condamnatului până la data
decesului, consideră că acesta se încadrează în aceste cerințe.
În ceea ce privește termenele de reabilitare judecătorească, aceste se
socotesc astfel:
a. pentru cei condamnați la pedeapsa închisorii, termenele se
socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale ori de la
data când aceasta s-a prescris (art. 167, alin. 1, Cod penal);
541
I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1997, pp. 140-155.
542
Tribunalul Județean Arad, Decizia nr.65/1971, în Revista Română de Drept, nr. 7/1971,
p. 143.
405
b. pentru cei condamnați la pedeapsa cu amenda, termenul
curge din momentul în care amenda a fost achitată integral ori executarea ei
s-a stins în orice alt mod (art. 167, alin. 2, Cod penal);
c. în caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de
pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere numai dacă hotărârea
de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare dacă actul de grațiere face referire la infracțiuni în curs de
judecată(art. 167, alin. 3, Cod penal);
d. în cazul suependării sub supraveghere a executării pedepsei,
termenul material al formulării cererii curge de la data împlinirii termenului
de supraveghere (art. 167, alin. 4, Cod penal);
e. pentru condamnările succesive, termenul de reabilitare se
calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea, iar el curge de la data
executării ultimei pedepse.
c) condiții cu privire la conduita condamnatului
Sediul acestei reglementări se află în conținutul art. 168, Cod penal și
fac referire la:
a. persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare în
interiorul termenului de reabilitare prevăzut de lege (art. 166, Cod penal);
b. să fi achitat integral cheltuielile de judecată precum și să-și fi
îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de
cazul când se dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau
când partea civilă a renunțat la despăgubiri
Instanța de judecată investită legal cu soluționarea cererii de
reabilitare judecătorească a fostului condamnat, analizând cererea într-o
primă evaluare, constată dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege iar
dacă acestea sunt îndeplinite va acorda reabilitarea condamnatului.
Într-o ipoteză contrară, dată de împrejurarea neîndeplinirii acestor
condiții, instanța legal investită cu soluționarea cererii de reabilitare
judecătorească a fostului condamnat va respinge cererea de reabilitare. În
această situație juridică, de respingere a cererii, există două posibilități de
respingere:
a. pentru neîndeplinirea condițiilor de fond, iar în această
ipoteză un nou demers va putea fi inițiat după un termen de un an de zile,
406
socotit de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă (art. 170, alin.1,
Cod penal);
b. pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, iar în această
ipoteză un nou demers va putea fi inițiat oricând, de la data soluționării
judecătorești a cererii formulate (art. 170, alin. 3, Cod penal).
Legiuitorul a prevăzut prin conținutul art. 171, Cod penal, ipoteza
anulării reabilitării judecătorești. Reabilitarea judecătorească va fi anulată
când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o
infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii
de reabilitare. Textul de lege are în vedere o condamnare definitivă, chiar și
dacă aceasta a devenit definitivă după împlinirea termenului de reabilitare.
Față de situația prezentată, anularea reabilitării este obligatorie.
407
408
BIBLIOGRAFIE
Cărți, cursuri, monografii, tratate
1. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2007
2. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Ed. Europolis, Constanţa, 2007
3. Alecu Gh., Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială.
Conform Noului Cod penal, Ovidius University Press, Constanţa, 2010
4. Antolisei F., Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore,
Milano, 2000
5. Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
6. Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol.
II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
7. Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
8. Antoniu G., Bulai C., Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011
9. Antoniu G., Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1990
10. Antoniu G., Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968
11. Antoniu G., Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002
12. Ayrault, L’ordre et formalite, Livre III, art. III, No. 12,
13. Basarab M., Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
14. Basarab M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
15. Basarab M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
16. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. I , Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1992
17. Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Butiuc C., Codul penal comentat. Partea
generală, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
18. Bărcănescu D., Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
19. Bică Gh., Griga I., Paraschiv G., Alecu Gh., Drept penal. Partea generală,
ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
20. Biro L., Drept penal. Partea generală. Ed. Universităţii Babeş Bolyai, Cluj
Napoca, 1971
21. Blackstone, Comentaire sur les loix anglaises, T.V., Bruxelles, 1776
22. Boroi Al., Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010
23. Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2004
24. Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea Generală, ediţia a IV –a
409
revizuită conform noului Cod Penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
25. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept Penal. Partea generală,
Ed. Cartier, Chişinău, 2012
26. Bouzat P., Pinatel J., Traite de droit et de criminologie, Tome I, Librairie
Dalloz, Paris, 1963
27. Brezeanu O., Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
28. Brutaru V., Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
29. Brutaru V., Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
30. Bulai C., Bulai B., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007
31. Bulai C., Drept penal român.Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1992
32. Bulai C., Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1981
33. Bulai C., Filipaş A., Mitrache C., Instituții de drept penal. Curs selectiv
pentru examenul de licență, ed. a III-a revizită şi adăugită, Ed. Trei,
Bucureşti, 2006
34. Bulai C., Manual de drept penal, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997
35. Bulai C., Manual de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 1997
36. Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti,
1997
37. Butoi I.T., Tratat universitar de psihologie juridică, Ed. Phobos, Bucureşti,
2003
38. Cobanu R., Munteanu M., Regimul juridic al măsurilor de siguranţă, Ed.
Roza Vânturilor, Bucureşti, 1999
39. Coca-Cozma M., Crăciunescu C.M., Lefterache L.V., Justiţia pentru minori,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003
40. Costin D.M., Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal roman, Ed.
41. Cozma I., Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1997
42. Dărîngă Gr., Codul penal al Republicii Socialiste România - comentat şi
adnotat, Partea generală, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1972
43. Dincu A., Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993
44. Dobrinoiu V. şi colaboratorii, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1999
45. Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman,
partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975
46. Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român.
Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1963
Partea generală, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971
48. Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal
român.Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976
49. Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
410
vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970
Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969
51. Dongoroz V., Aplicarea legii penale. Curs de drept, aprofundat şi comparat,
Bucureşti, 1935
52. Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939
53. Dongoroz V., Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de
Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000
54. Dongoroz V., Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român,
partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969
55. Dongoroz V., Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român,
partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969
56. Dongoroz V., Principalele transformări ale dreptului penal român, Studii
juridice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960
57. Dongoroz V., Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, Bucureşti, 1939
58. Florin S., Daniel N., Drept penal Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014
59. Garraud R., Traite theorique et pratique du droit penal francais, 3eed., Ed.
Librairie de la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914
60. Giurgiu N., Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997
61. Griga I., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006
62. Grigoraş I., Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
63. Grotius H., De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii).
64. Hotca M.A., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009
65. Hotca M.A., Slăvoiu R., Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări,
situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
66. Ionaş Al., Măgureanu I., Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov,
2004
67. Ionaş Al., Măgureanu I., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, prezentare
comparativă, Ed. Romprint, Braşov, 2004
68. Ionescu O.R., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova,
2014
69. Ionescu O.R., Regimul juridic al actelor pregătitoare, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
70. Iorgovan A., Drept administrativ, Tratat elementar, Vol. I, Ed. Atlas
Lex, Bucureşti, 1994
71. Jousse, Justice criminelle, II
72. Jurma A., Persoana juridică - subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010
73. Levasseur G., Chavanne A., Droit penal et procedure penale, 5 ed., Ed.
Sirey, Paris, 1977
74. Merle R., A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris,1967
411
75. Mirişan V., Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a
dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, Ed. Universul
Juridic, ediţia a III-a, Bucureşti, 2011
76. Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, conform noului cod penal.
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
77. Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, partea generală, Ed.
78. Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, Partea generală, Ed.
79. Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală, Ed.
80. Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală, ediţia a VIII-
a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
81. Neagu I., Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2005
82. Niculeanu C., Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003
83. Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996
84. Oancea I., Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971
85. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994
86. Pannain R., Amnistia, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1990
87. Papadopol V., Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972
88. Papadopol V., Pavel D., Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992
89. Paraschiv G., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2005
90. Pascu I. şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediţia a
II a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
91. Pascu I. şi colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol.I,
92. Pascu I., Buneci P., Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal în
vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
93. Pascu I., Buneci P., Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal, Partea
Generală în vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
94. Pascu I., Buneci P., Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea
generală în vigoare. Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
95. Pascu I., Dobrinoiu V. şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat, Ed.
96. Pascu I., Drăghici V., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
97. Pascu I., Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
98. Pascu I., Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
99. Pascu I., Uzlău A.S., Drept Penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed.
412
Hamangiu, Bucureşti, 2013
100. Pastoret, Des loix penales, Part. III, art.2, T. II, Paris, 1790
101. Paşca V., Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
102. Piperea Gh., Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăților
comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
103. Pop T., Comentare în Codul penal adnotat, Vol. I, Partea generală,
Bucureşti, Ed. Librăriei SOCEC&Co. SA, 1937
104. Popescu-Neveanu V.P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,
1978
105. Popescu-Neveanu V.P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,
1978
106. Popoviciu L.R., Răspunderea penală a minorilor, Ed. Prouniversitaria,
Bucureşti, 2012
107. Quintilian, Lib. V. Cap. 9
108. Ristea I., Drept penal. Partea generală, ediţia a II a revizuită şi adăugită cu
prevederile noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
109. Stănoiu R.M., Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995
110. Streteanu F., Niţu D., Drept penal, Partea generală, vol. I, Curs universitar,
111. Streteanu Fl., Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia a 2-
a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
112. Streteanu Fl., Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal, Proiect finanţat de
U.E., Bucureşti 2010
113. Tanoviceanu I., Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co.,
Societate autonomă, Bucureşti, 1912
114. Tanovicianu I., Tratat de drept şi procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1912
115. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., Drept penal general, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003
116. Udroiu M., Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014
117. Udroiu M., Drept Penal. Partea Generală. Partea Specială, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010
118. Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Şt., Dărângă G., Lucinescu D., Papadopol V.,
Pavel D., Codul penal al R.S.R, Comentat şi adnotat. Partea generală, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
119. Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Şt., Dărângă Gh., Lucinescu D., Papadopol V.,
Pavel D., Popescu D., Rămureanu V., Codul penal comentat, Ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977
120. Zolyneak M., Drept penal. Partea general, Vol. III, Ed. Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1993
121. Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed.
Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1999
122. Relaţiile consulare ale României, Culegere de tratate, convenţii şi acorduri,
Bucureşti, 1995
413
Studii și articole de specialitate
1. Boroi Al., Ungureanu G.Şt., Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune

europeană, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002
2. Lascu I., Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noului Cod
penal, în Revista Dreptul, nr. 8/2010
3. Mărgărit G., Pedepsele accesorii în timpul liberării condiţionate, în Revista
Română de Drept, nr. 6/1969
4. Mitrache C., Aspecte privind individualizarea administrativă a pedepsei,
A.U.B nr. 2/1971
5. Boroi Al., Ungureanu G.Şt., Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune
europeană, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002
6. Lorincz A.L., Măgureanu Al.F., Punerea în executare a pedepsei amenzii, în
Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014
7. Butiuc C., Răspunderea penală a minorilor, în Revista de Drept Penal, nr.
4/2002
8. Roşu C., Moca A.F., Reglementarea minorităţii şi a regimului sancţionator
al acesteia în noul Cod penal în comparaţie cu actualul Cod penal, în
Revista Dreptul, nr. 5/2010
9. Hajdu D., Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea
cererii de liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 8/1977
10. Pavel D., Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea
cererii de liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 3/1977
11. Semenescu D., Semenescu B.M., Delincvenţa juvenilă între răspunderea
penală şi garantarea drepturilor minorilor, în Revista de Drept Penal, nr.
2/2009
12. Ivan F., Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infractorilor minori,
în Revista de Drept Penal, nr. 3/1995
13. Antoniu G., Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, în Revista de
Drept Penal, nr. 2/1994
14. Antoniu G., Consimţământul victimei, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2003
15. Antoniu G., Elementul material din norma de incriminare, în Revista de
16. Antoniu G., în Revista de Drept Penal, nr. 8/1969
17. Antoniu G., Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în Revista de Drept Penal,
nr. 3/1999
18. Salontai G., Salontai A., Unele aspecte privind drepturile minorilor
infractori, în Revista Dreptul, nr. 2/2005
19. Alecu Gh., Alecu C., Unele reflecţii privind legea penalǎ românǎ şi limitele
ei de aplicare în viziunea noului Cod penal, la Conferinţa ştiinţifică naţională
- cu participare internaţională: „Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor
asociaţiei române de ştiinţe penale”, Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti 2012
20. Alecu Gh., The correlation between constitutional order, penal policy and
414
penal law, Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie,
Bucureşti, 2010
21. Cozma I., Comentarii cu privire la natura juridică, condițiile şi efectele
condamnării, în Revista Română de Drept, nr. 2/1967
22. Pascu I., Minor. Contopirea închisorii cu măsura educativă, în Revista de
23. Pascu I., Răspunderea penală a infractorilor minori în Codul penal anterior.
Elemente de drept comparat şi perspective legislative, în Revista Pro Lege,
nr. 3-4/2006
24. Poenaru I., Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în
Revista Română de Drept, nr. 12/1986
25. Poenaru I., Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în
Revista Română de Drept Revista Română de Drept, nr. 12/1986
26. Ilie I.A., Din nou despre posibilitatea aplicării graţierii condiţionate în cazul
liberării condiţionate, în Revista Română de Drept, nr. 1/1987
27. Popoviciu L.R., Mihuţ E.A., Consideraţii în legătură cu situaţia copilului
care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, în Revista Dreptul, nr.
12/2007
28. Basarab M., Basarab M.M., Reflecţii asupra unor măsuri educative, în
Revista de Drept Penal, nr. 2/2002
29. Basarab M., Probleme actuale ale dreptului penal, Revista de Drept Penal,
serie nouă, anul I, 1994
30. Iordache M., Despre regimul sancţionator al minorilor infractori în lumina
noului Cod penal, în Revista Dreptul, nr. 5/2005
31. Iordache M., Evoluţia sistemului sancţionator al minorului infractor, în
32. Rusu M.I., Probaţiune. Referatul de evaluare, în Revista de Drept Penal, nr.
2/2009
33. Brezeanu O., Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în
România, în Revista de Drept Penal, nr. 2/1995
România, în Revista de Drept Penal, nr. 1/1996
legislaţia periodică română (III), în Revista de Drept Penal, nr. 2/1996
36. Brezeanu O., Minorul delincvent în documentele ONU şi ale Consiliului
Europei, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1996
37. Brezeanu O., Reeducarea minorului infractor, în Revista de Drept Penal, nr.
4/2005
38. Brutaru V., Practica judiciară în materia tratamentului penal al minorului,
în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009
39. Brutaru V., Tratamentul penal al minorului. Drept comparat, în Revista de
40. Rămureanu V., Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni,
graţierea şi reducerea unor pedepse, în Revista Română de Drept, nr. 1/1968
415
Jurisprudență
1. Buletinul Intern, nr. 4/1965 al Tribunalului Suprem

2. Colecţia de Decizii din 1974 a Tribunalului Suprem
3. Culegere de decizii pe anul 1971 a Tribunalului Suprem
4. Decizii mai importante ale Tribunalului Suprem, Caietul nr. 29/1985
5. C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976
6. Cojocaru O., Notă la Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de
Drept, nr. 12/1976
7. Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 2392/2000, în
Revista de Drept Penal, nr. 4/2002
8. Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 683/1990
9. Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 826/2004, în Revista
Dreptul, nr. 2/2005
10. Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 881/02.04.1992, în
11. Decizia‐cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind
confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu
infracţiunea
12. Înalta Curte de Casație şi Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 4457 din 21
iulie 2005, www.icj.ro
13. Pohonţu I., Nota II la Decizia. penală nr. 2166/1959 a Tribunalului
regional Bacău, în Legalitatea Populară, nr. 3/1960
14. Tribunalul Județean Arad, Decizia nr.65/1971, în Revista Română de
Drept, nr. 7/1971
15. Tribunalul Județean Cluj, Decizia penală nr. 601/1973, în Revista Română
de Drept, nr. 12/1973
16. Tribunalul județului Constanţa, Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista
Română de Drept nr. 12/1976
17. Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 20/1975, în
18. Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 32/1984, în
19. Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4630/1971, în Culegere de decizii pe anul
1971
20. Tribunalul Suprem, Decizia nr.13/1977, în Revista Română de Drept, nr.
3/1978
21. Tribunalul Suprem, Secția militară., Decizia. nr. 19/1971, în Revista
22. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 280/1974, în Colecţia de
Decizii din 1974
416
23. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 317/1981, în Revista
Română de Drept, 1982
24. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr.1068/1982, în Revista
Română de Drept, nr.5/1983
25. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 2610/1982, în Revista
26. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 3774/1971, în Revista
27. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 4/1965, în Buletinul Intern,
nr. 4/1965
28. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 659/1985, în Decizii mai
importante ale Tribunalului Suprem, Caietul nr. 29/1985
29. Tribunalul Suprem, Secția penală., Decizia. nr. 2516/1973, în Revista
Reviste de specialitate
1. Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014

2. Analele Universității București nr. 2/1971
3. Conferinţa ştiinţifică naţională - cu participare internaţională: „Noua
legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei române de ştiinţe penale”,
Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012
4. Legalitatea Populară, nr. 3/1960
5. Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti,
2010
6. Revista de Drept Penal, nr. 1/1996
22. Revista de Drept Penal, serie nouă, anul I, 1994
23. Revista Dreptul, nr. 12/2007
417
30. Revista Pro Lege, nr. 3-4/2006
31. Revista Română de Drept Revista Română de Drept, nr. 12/1986
32. Revista Română de Drept, nr. 1/1968
Site-uri web
1. http//www.edep.ro/ proiecte /2009/300

2. http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale
-a-persoanei-juridice-in-lumina-noului-cod-penal-6944.html
3. http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%A
3iileMJ/Serviciideproba%C8%9Biune/tabid/2931/Default.aspx accesat la
data de 27.05.2015
4. http://www.mpublic.ro/ncp.pdf
418

1sinteze de Curs - Drept Penal .Parte Generala 2 Drept

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1sinteze de Curs - Drept Penal .Parte Generala 2 Drept

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI

Prof. univ. dr. GHEORGHE BICĂ

EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE

1. Noţiunea de drept penal

Pentru orice societate, respectarea valorilor pe care aceasta se

2. Necesitatea dreptului penal

Necesitatea acestei ramuri de drept, este determinată de4:

3. Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal îl constituie raporturile sociale de apărare

4. Caracterele dreptului penal

Principalele caracteristici9 ale dreptului penal sunt:

5. Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării

6. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

Dreptul penal, ca instrument al politici penale, îndeplineşte

2. Obiectul ştiinţei dreptului penal

Obiectul ştiinţei dreptului penal îl constituie dreptul penal ca sistem

3. Sarcinile ştiinţei dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal studiază:

4. Ştiinţa dreptului penal în România

1. Noţiunea de izvor de drept penal

În teoria generală a dreptului, expresia izvor de drept este folosită în

1. Consideraţii preliminare privind legea penală, legalitatea

1.1. Considerații privind noțiunea de lege penală

1.2. Legalitatea incriminării

Conceptualizarea acestui principiu ce exprimă regula că întreaga

22 Publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 01.02.2014, cu

1.3. Legalitatea sancţiunilor de drept penal

Actualul Cod penal prevede în art. 2, alin. 1, că Legea penală prevede

2. Aplicarea legii penale

Aplicarea legii penale se face în principal prin executarea de bună

2.2. Elementele în raport cu care se aplică legea penală

Atunci când examinăm aplicarea legii penale trebuie să avem în

Aplicarea legii penale în raport cu timpul ridică probleme privind

2. Principiul activităţii legii penale

Potrivit art. 3, Cod penal, legea penală se aplică infracţiunilor

3. Aplicarea legii penale de dezincriminare

Potrivit art. 4, Cod penal, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite

4. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea

Referindu-ne la aplicarea legii mai favorabile infracţiunilor

5. Aplicarea legi penale mai favorabile după judecarea definitivă

Potrivit prevederilor Codului penal actual (art. 6, alin. 1-7) legea

6. Aplicarea legii penale temporare

Actualul Cod penal defineşte, spre deosebire de vechiul Cod penal,

Aplicarea legii penale în spaţiu constă, în opinia multor autori,38la care

2. Principiul teritorialităţii legii penale

Actualul Cod penal, folosind o altă terminologie, prevede că

2.1. Excepţii de la principiul teritorialităţii

De la principiul teritorialităţii există anumite excepţii40, în sensul că

3. Principiul personalităţii legii penale

Acest principiu este consacrat legal în art. 9 din Codul penal în

Acest principiu mai este denumit, în unele lucrări, principiul protecţiei

5. Principiul universalităţii legii penale

Principiul universalităţii legii penale este consacrat în art. 11 din

6. Prioritatea tratatelor internaţionale în raport cu legea penală

Aplicarea Legii penale române, potrivit principiului realităţii şi

7.1. Noţiunea, natura juridică şi felurile extrădării

În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a

7.2. Condiţiile extrădării

7.3. Excepţii de la regula extrădării

Identic condiţiilor extrădării vom constata situaţii de excepţie când nu

a) Excepţii referitoare la persoană

b) Excepţii referitoare la fapte