Particularităţile unei opere care aparţine lui G.

Bacovia
Plumb
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă.
Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care
scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii
înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul
subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în
funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Simbolismul este un curent literar apărut ca reacție la adresa romantismului și a parnasianismului, primului
reproșându-i-se teatralitatea, iar celui de-al doilea impersonalitatea. Originar din Franța, simbolismul este pus în
lumină în operele unor autori care au contribuit și la definirea sa conceptuală, printre care se numără Charles
Baudelaire și Stephane Mallarmé.
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar care se impune
mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate în perioada interbelică.
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punctul de vedere al recuzitei, cât și la
nivelul retoricii. Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea exterioară, fizică și cea interioară, metafizică,
aflate într-un permanent proces de osmoză, încât ființa eului pare a se supune pe cadrul inert. Elementele ce
alcătuiesc imaginarul bacovian reflectă tripla dramă a ființei: drama existențială - oboseala de a fi, ostilitatea
lumii, imposibilitatea evadării, claustrarea; drama erotică - declinul iubirii și însingurarea eului; drama poetică -
harul resimțit ca damnare. Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei
la începutul secolului al XX-lea, o ruptură față de schema romantică anterioară.
Poezia „Plumb” apare în volumul cu același nume în 1916, fiind recunoscută de la început ca artă poetică
aparținând simbolismului. Este sugerată atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de
propria afectivitate. Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica
repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric. Cultivarea simbolului este evidentă din faptul
că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu
ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte: sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb.
Fiecare este un simbol care creează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene. Totodată, poezia aparține
simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a versurilor. Substantivul
„plumb” este laitmotiv. Sunt prezente eufonii, repetarea consoanelor și a vocalelor închise - m, n, u, î . Pe lângă
recurențe fonetice și lexicale, întreaga structură a poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește
impresia de repetare obsesivă a unei stări.
Tema poeziei o constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i
înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este spaţiul limitat şi
definit chiar din primul vers prin structura „sicriele de plumb”, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă
„stam singur în cavou”. Cele două simboluri „sicriu” şi „cavou” îl imping pe individ la izolare şi la singurătate
într-un spaţiu sufocant, închis şi apăsător. A doua imagine semnificativă este cea simbolică a „amorului de
plumb” ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv.
Metafora „amorul meu de plumb” sugerează „mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea
sinestezică „dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către
apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a sentimentului. Metafora finală „și-i atârnau
aripile de plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaima de moarte sunt transmise sub forma
monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică,
în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului își asumă cu luciditate tragismul.
 Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră asupra lumii este
titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului text simbolist, pragul
care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul central al textului poetic din cauza
sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară - sufletească, care sunt supuse mineralizării sub efectul
metalului toxic. Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-
uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile - răceală, greutate, duritate,
cromatice - gri și auditive - patru consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea.
De asemenea, poezia este structurată în două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al existenţei: unul
exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima strofă prin cuvinte ca „sicriu” şi
,,cavou”, simboluri ale unei lumi care îl împinge pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant,
închis, apăsător. Cuvântul „plumb” este asociat sicrielor, florilor şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind
simboluri ale morţii prin alăturarea lor cu plumbul. „Funerarul veştmânt” vine şi el să marcheze acest spaţiu aflat
sub semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul. Macabrul acestui spaţiu este sporit de scârţâitul sinistru
al coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat, sugerat prin sintagmele „amorul de
plumb”, ce „dormea întors”, care pot simboliza atât zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă
inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre apus, spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care
înseamnă zbor, înălţare sunt „de plumb”, iar „florile de plumb”, pe care „dormea întors amorul”, semnifică falsa
iluzie a salvării unui sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al poetului „şi-am început
să strig”, asociat senzaţiei de frig „şi era frig” pe care o simte priveghind în singurătate lângă „mort”, lângă
amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecărei strofe
începe cu verbul „a dormi” la imperfect, sintagma „flori de plumb” se întâlneşte în versul al doilea din fiecare
strofă, iar cuvântul „plumb” apare în încă patru structuri, pe lângă substantivele „sicriele”, „coroanele”,
„amorul” şi „aripile”, simetric repartizate la sfârşitul primului şi ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul
„plumb” ca atribut al unui regent formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate,
aflate în cele două planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior – „sicriele de plumb”, „flori de plumb”,
„coroanele de plumb”, „amorul de plumb”, „aripile de plumb”.
Prin toate aceste aspecte, poemul „Plumb” este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a poeziei
simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o viziune despre lume tipic
simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un imaginar
poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare,
transpuse apoi într-un univers interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din întrepătrunderea elementelor
de conţinut cu cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin originalitate.
Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”, recuzita care alcătuiește
imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este semnificativ este faptul că prin
intermediul procedeelor simboliste cititorul însoțește eul liric în această călătorie în lumea tenebrelor.