Caracterizarea lui Harap-Alb Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Alb" ilustrează o

altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi crai, Sfânta Duminică,
animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje
realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei
creaţii originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca
adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea,
curajul, vitejia prin personajele pozitive şi comdamnă nedreptatea, răutatea,
minciuna întruchipate de zmei, balauri sau in cazul nostrum, spâni. Personajul
principal al basmului cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este Harap-Alb.
Acesta ilustrează tipul tânărului neinițiat și naiv, care trebuie să parcugă drumul
spre maturizare. Deși este personajul principal al unui basm,Harap-Alb nu are
puteri supranaturale. El este un personaj pozitiv și individual, prezentat in
maniera realista, ce ilustreaza binele din basmul cult al lui Creangă. La început,
acesta este doar cel de-al treilea fiul al craiului; neavand nume pentru că nu are
identitate si urmand sa se individualizeze mai târziu. Călătoria pe care o face
pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru
a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. Harap-Alb
este caracterizat direct atat de către autor, cat și de catre alte personaje.
Totusi, cele mai multe trăsături ale sale reies din atitudinea sa, din numele pe
care îl poartă, din limbajul său sau din frământările sufletești pe care le are.
Lipsa de maturitate inițială este subliniată prin caracterizarea directă a
autorului „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de astea, se potrivește
Spânului și se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce se poate
întâmpla...” . Numele său reprezintă un oximoron: Harap (=om cu pielea neagră,
sclav) și Alb(=nobil,pur). Această alăturare poate reprezenta atat destinul său de
a ajunge din sclav al Spânului, împărat, cat si o ironie privind decăderea sa
socială, ajuns din fiu de crai în „pielea” sclavului la un moment dat. La începutul
basmului, statutul eroului este de neinițiat. Prin prisma vârstei și a statutului
social (mezinul craiului), el trăiește într-un univers al inocenței și
naivitatatii, trăsături ale tânărului neexperimentat. El își dovedește
sensibilitatea, deoarece se simte rănit atunci când tatăl său îl consideră la
același nivel cu frații săi nevrednici. Intâlnirea cu baba cerșetoare, care se
dovedește în curând a fi Sfânta Duminecă, este extrem de importantă ,deoarece
aceasta îi deschide ochii asupra viitorului său măreț, adresându-i-se cu apelativul
„luminate crăișorule”, și oferindu-i încredere. După ce mezinul își arata
milostenia, mulțumind astfel divinitatea, Sfânta Duminecă îl povățuiește să ceară
de la tatăl său „calul, armele și hainele în care a fost el mire”. Erou are astfel
rolul de a reactualiza virtutile obiectelor ce i-au fost odata trebuincioase
tatalui sau. Cu toate acestea, craisorul se dovedește impulsiv atunci când lovește
calul cel slăbănog deoarece nu corespunde asteptarilor sale, el necunoscând de fapt
caracterul fantastic al animalului. Dupa alegerea tovarasului de drum, fiul de crai
pleacă în călătoria sa spre maturizare, necunoscând patima și păcatul deoarece nu
întâlnise răul. Mezinul reușeste să treacă proba tatălui său , dovedindu-se curajos
în luptă și vrednic de împărăție. La pod el se desparte de familie pentru a se
aventura în necunoscut. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută
flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de
a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea
acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări
neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit de
experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga
spânului şi îşi asumă numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi
credinţă faţă de stăpânul său. Intrucât jurase pe paloş, acesta îşi respectă
cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi
demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu
urmase sfatul tatălui.

Numindu-l Harap-Alb, Spanul ii ofera fiului de crai o identitate, il

individualizeaza, fapt ce constituie un prim pas spre maturizare. Desi Harap-Alb se
situează în antiteză cu Spânul, simbol al răului, viclean, dictatorial nu poate fi
ignorat rolul determinat al Spânului, ce se dovedeste a fi un rau necesar, în
inițierea lui Harap-Alb. La curtea împăratului Verde, cei doi fac schimb de roluri:
Spânul se dovedește un nepot infatuat,malițios, iar Harap-Alb slugă obedientă. Cele
trei probe la care este supus tânărul nu au finalitatea scantată de Spân, ci pun în
evidență calitățile deosebite ale lui Harap-Alb, specifice mai degrabă unui crai
decânt unei slugi. Faptele eroului rămân totusi în limita umanului, probele care
depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate
cu puteri supranaturale. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l trădează niciodată pe
spân. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului
fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi
crai şi împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata
şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-
Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O
singură dată a şovăit voinicul tousi, atunci când, îndrăgostinduse de fata
împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului. O experienţă determinantă
pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt
pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul
călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a
flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că
orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul
deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane atunci cand ii
intalneste pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lați-Lungilă. Harap-Alb
are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice
împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile
dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un
amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul". De asemenea,
altruismul si sufletul lui bun îl fac să ocrotească furnicile si albinele şi să le
ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să
treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele
pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas,
crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa. În această
perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de
împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie,
unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Pentru a se putea dezlega de
jurământul facut Spanului, de a-l sluji pana ce va muri si invie din nou, Harap-Alb
trebuie să moara fizic. Spânul îi taie capul pentru divulgarea secretului, umand
apoi sa fie omorat de cal. Fata lui Roș-împărat il invie pe tanar cu ajutorul
obiectelor magice „apa vie”, „apa moarta” si „trei smicele de mar”. Harap-Alb nu
este un personaj fantastic ci întruchiparea „omului de soi”. Eroul este rotund-
evoluează, se maturizează, devine apt pentru condiția de împărat și soț.