UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE “VICTOR BABEŞ” TIMIŞOARA

FACULTATE DE MEDICINĂ

CATEDRA I

DISCIPLINA DE ANATOMIE ŞI EMBRIOLOGIE

ANUL I, SEMESTRUL I

CURS NR. 7

Aparatul locomotor; Generalităţi muşchi;

Generalităţi articulaţii. Biomecanica osteo-
musculo-articulară. Biomecanica
trunchiului cu lanţurile cinematice,
„scheletul muscular”.
Artrologia este partea anatomiei care studiază articulaţiile.

ARTICULATIILE - Reprezinta ansamblul elementelor care unesc între

ele doua sau mai multe extremitati osoase.

Articulaţiile se clasifică în:

A. Articulaţii fibroase - sinartroze
B. Articulaţii cartilaginoase - amfiartroze
C. Articulaţii sinoviale – diatroze

A. ARTICULAŢII FIBROASE - SINARTROZE - sunt articulaţii fixe, nu

permit mişcări. Legătura dintre oase se realizează prin:
-ţesut fibros (membrane, ligamente).

Varietăţi:
 SINDESMOZA - suprafeţele articulare sunt unite printr-un ligament
interosos (ligamentul stilohiodian, ligamentul coracoacromial) sau
membrană interosoasă (Membrana interossea).
 SUTURILE - sunt articulaţiile dintre oasele craniului. Se împart
după forma marginilor oaselor articulate în:

- suturi dinţate - sutura coronală, sutura lambdoidă, sutura sagitală;

- suturi scuamoase - sutura temporoparietală;

- suturi plane - între oasele nazale (sutura internazală).

 Schindileza este o formă particulară de sutură, în care suprafeţele
articulare prezintă un şanţ şi o suprafaţă ca o muchie ce intră în şanţ. La
craniu uman avem schindileza sfenovomeriană.

GOMFOZA - este articulaţia dintre dinţi şi alveolele dentare.

B. ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE - AMFIARTROZELE - legătura dintre
oase se realizează prin intermediul unui ţesut cartilaginos. Ele posedă un grad
foarte redus de mobilitate (doar unele).

Varietăţi:
SINCONDROZE - în care cartilajul intraarticular se osifică; ex. articulaţia
sfenooccipitală, sau nu se osifică ca la discurile inter-vertebrale.
SIMFIZE - în care: între oasele care se articulează există un fibrocartilaj
întărit de ligamente periarticulare (articulaţia sacroiliacă. simfiza
pubiană).
 Discul vertebral are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la
periferie o serie de lame concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar în
centru o substanţă gelatinoasă numită nucleu pulpos. Structura
funcţională a acestor discuri asigură îmbinarea calităţilor de
elasticitate şi rezistenţă, necesare mobilităţii coloanei vertebrale.
Astfel, ţesutul colagen din lamelele periferice ale discului este
orientat în mod diferit de la lamelă la lamelă, mărindu-se rezistenţa
la răsuciri. Elasticitatea mare a nucleului pulpos oferă posibilitatea
efectuării unor mişcări la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul pulpos
suferă deformaţii elastice în funcţie de mişcările coloanei care
apropie sau depărtează marginile corpurilor vertebrale. Mişcările la
nivelul vertebrelor sant de mică amplitudine, însă, însumate pe
întreaga coloană, ele imprima acesteia o flexibilitate destul de
accentuată.

Practicarea exerciţiilor fizice determină modificări în structura

discurilor intervertebrale în sensul că rezistenţa la tracţiune, răsucire
sau presiune se măreşte concomitent cu creşterea elasticităţii.
C. ARTICULAŢIILE SINOVIALE – DIARTROZE - sunt articulaţii mobile,
cele mai răspândite în organism. Caracteristica lor generală o
constituie prezenţa unei cavităţi articulare, în care se găseşte o mică
cantitate de lichid sinovial, o capsulă articulară, căptuşita în interior de
membrana sinovială şi cartilajul hialin articular. Datorită acestor
elemente anatomice, diartrozele sînt articulaţii mobile. Mobilitatea lor
variază însă în funcţie de forma pe care o prezintă suprafeţele
articulare ale oaselor.
Prezintă fiecare:
 Suprafeţe articulare - au o formă variabilă (sferice, eliptice, cilindrice
sau plane) şi care se potrivesc între ele. Aceste suprafeţe sunt
netede.
 Cartilajul articular este un cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, foarte
lucios, care acoperă suprafeţele articulare ce vin în contact (se
mulează perfect pe toată suprafaţa articulară) - ceea ce înlesneşte
mişcările în articulaţie. El nu are vase sanguine şi se hrăneşte prin
inhibiţie din lichidul sinovial. Numărul redus de fibre colagene din
substanţa fundamentală a cartilajului hialin îl face să fie puţin rezistent
la factorii mecanici de încovoiere (îndoire).
 Datorită acestui fapt el se fisurează destul de frecvent, mai ales
la nivelul meniscurilor de la arţiculaţia genunchiului şi se vindecă foarte
greu sau deloc, neavînd o circulaţie activă, asigurată de vase
sanguine. Calitatea funcţională principală a cartilajului hialin o
constituie rezistenţa la presiune.
 Cu cat presiunea este mai mare, grosimea cartilajului hialin
creşte. In structura sa intimă apar o serie de aspecte tipice; el mai
poartă numele de cartilaj seriat. Această structură se caracterizează
prin dispunerea celulelor cartilaginoase în şiruri, formînd un fel de
resorturi microscopice, care determină creşterea rezistenţei
cartilajului hialin la presiune. Ori de cîte ori, la nivelul unei articulaţii,
se produc leziuni care împiedică activitatea ei normala au loc
fenomene de degenerescentă a cartilajului ce îngreuiază mişcările.
De aceea, după leziunile articulare sînt indicate tratamente prin
mişcări uşoare, cu încărcări progresive in ceea ce priveşte
presiunea, pentru refacerea structurii şi a calităţilor mecanice ale
cartilajului hialin.
 Labrul (cadrul) articular este un fibrocartilaj de mărire care lărgeşte
suprafeţele articulare (articulaţia umărului, şoldului).
In unele diartroze, suprafeţele articulare nu concordă perfect
datorită faptului că una dintre ele este mai mica decît cealaltă sau
cele două suprafeţe nu se mulează perfect. Neconcordanţa dintre
suprafeţele articulare se corectează cu ajutorul fibrocartilajelor
articulare, care contribuie şi la amortizarea loviturilor.
Fibrocartilajul de mărire poartă numele de labru glenoidal sau burelet
articular. El se prinde pe marginea suprafeţei articulare mai mici,
mărind-o (de exemplu, fibrocartilajul de pe cavitatea glenoidă a
scapuiei).
 Fibrocartilajul intraarticular - situate în interiorul articulaţiei - ex.
discurile articulare şi meniscurile articulare.

Fibrocartilajele de restabilire a concordanţei suprafeţelor articulare

sînt:

— discul interarticular care separă complet cele două suprafeţe

articulare (de exemplu discul articulaţiei temporo-mandibulare);

— meniscul interarticular care este un fibrocartilaj incomplet,

prezentînd un orificiu la nivelul căruia suprafeţele articulare vin în
contact - de exemplu meniscurile articulaţiei genunchiului
 Mijloacele de unire:

 Capsula articulară are forma unui manşon cilindric care printr-o

extremitate se fixează de un os, iar cu cealaltă se prinde de celălalt os.
Ea prezintă la suprafaţă o membrană fibroasă şi în profunzime o
membrană sinoviala. Membrana sinoviala prezintă: plicite sinoviale,
franjuri sinoviali. Stratul sinovial sau mebrana sinoviala secretă lichidul
sinovial, o fină lamă de lichid ce are rolul de a lubrefia suprafeţele
articulare facilitând astfel dinamica articulară. Reflexiile membranei
sinoviale formează funduri de sac numite recesuri articulare şi ea se
poate prelungi în afara capsulei articulare formând burse sinovial şi teci
sinoviale.

 Ligamentele reprezintă nişte porţiuni îngroşate ale capsulei articulare ca

răspuns la solicitările funcţionale. Ligamentele pot fi: ligamente
intracapsulare; ligamente capsulare; ligamente extracapsulare.
 Presiunea atmosferică - cavitatea articulară fiind o cavitate închisă în
momentul în care sub influenţa unor agenţi oasele se depărtează,
presiunea din interiorul articulaţiei devine negativă faţă de presiunea
atmosferică, astfel, încât în clipa în care încetează acţiunea forţelor
ce au produs depărtarea suprafeţelor articulare, presiunea
atmosferică fiind mai mare contribuie la refacerea contactului
suprafeţelor articulare.

 Muşchii periarticulari - sunt muşchii din jurul articulaţiei, inserându-se

cu un capăt pe un os şi cu celălalt capăt pe celălalt os, acţionează
ca nişte ligamente active.

Toate mijloacele de unire concură la menţinerea contactului

dintre suprafeţele articulare.

Cavitatea articulară este o cavitate închisă şi virtuală, poate

deveni reală în cazuri patologice (hemartroză, piartroză).

Mişcările articulare - variază în funcţie de forma suprafeţelor

articulare. In general, mişcările se fac prin mai multe articulaţii care
constituie lanţul articular.
 Pierderea totală sau parţială a mişcării unei articulaţii poartă
denumirea de anchiloză.
 După forma suprafeţelor articulare sunt :

- Articulaţii plane - permit mişcări de alunecare (art. oaselor carpului).

- Articulaţii cilindrice cu:

- Ginglimul sau articulaţia trohleană, permite mişcări de flexie-

extensie (art. humeroulnară, art. interfaiangiene).
- Articulaţii trohoide permit numai mişcări de rotaţie
(art.radioulnară proximală şi distală).
- Articulaţii bicondiliene - permit şi ele numai flexia-extensia;
suprafeţele articulare prezintă, pe un os două segmente de cilindru
plin, pe celălalt os două depresiuni corespunzătoare (art.
genunchiului).
- Articulaţii în şa - prin îmbucătură reciprocă; posedă mişcări de
flexie-extensie; abducţie-adducţie (art. carpometacarpiană).
- Articulaţii elipsoidale - permit flexia-extensia, abducţia-adducţia şi
circumducţia (art. radiocarpiană).
- Articulaţii sferoidale permit toate mişcările (art. scapulohumerală,
art. coxofemurală). In cadrul acestora se descriu articulaţiile
cotiloide.
 După numărul oaselor ce intră în constituţia unei articulaţii se
deosebesc:
- Articulaţii simple (2 oase);
- Articulaţii complexe (mai mult de 2 oase).

 După mişcările ce se efectuează, articulaţiile pot fi clasificate în:

- uniaxiale - ginglimul, art. trohoide.
- biaxiale - art. elipsoidale, art. în şa.
- triaxiale - enartrozele.

Un caz aparte de articulaţii îl constituie SISARCOZELE în care

suprafeţele articulare sunt reprezentate de muşchi (articulaţia
seratotoracică şi seratosubscapulară din cadrul articulaţiilor
interscapulotoracice a lui GILLIS).
 MIŞCĂRILE ARTICULAŢIILOR

Intre oasele ce intră în alcătuirea unei articulaţii, se consideră patru

tipuri de mişcări:
- de alunecare;
- de rotaţie;
- de circumducţie;
- de angulare.

 Mişcarea de alunecare este mişcarea de deplasare a suprafeţelor

articulare ce intră în contact. In unele articulaţii, mişcarea de
alunecare este o componentă importantă a altor mişcări (articulaţiile
dintre oasele carpiene).
 Mişcarea de rotaţie este o mişcare ce se execută în jurul axului
longitudinal al osului sau în jurul unui ax paralel cu acesta. întâlnim
mişcarea de rotaţie externă şi mişcarea de rotaţie internă.
 Mişcarea de circumducţie este mişcarea rezultată din succesiunea
mişcărilor de abducţie, extensie, adducţie, flexie. Osul lung descrie
un spaţiu conic cu vârful la extremitatea articulară a osului şi cu baza
la extremitatea opusă. Mişcările de angulare se produc în jurul a
două axe perpendiculare. Sunt reprezentate de mişcarea de flexie-
extensie, abducţie-adducţie.
 Flexia este mişcarea prin care două segmente se apropie (îndoire).

 Extensia este mişcarea prin care două segmente se îndepărtează

(îndreptare).

 Abducţia este mişcarea de îndepărtare a unui membru sau segment

de membru de planul sagital al corpului.

 Adducţia este mişcarea de apropiere de planul sagital al corpului.

 La nivelul articulaţiilor se execută şi mişcări de pronaţie, supinaţie,

opoziţie şi repozitie .

 Pronaţia este mişcarea de rotaţie prin care policele sau halucele

este apropiat de corp, iar îndepărtarea lor este mişcarea de
supinaţie.
 Sistemul Muscular

Sistemul muscular defineste totalitatea muschilor din organism.

Rerezinta 40 % din greutatea corporala totala;

Forma si dimensiune variata in functie de topografie. Aceste

caracteristici putand fi utilizate separat sau combinat.

300 muschi somatici care formeaza partea activa a sistemului

locomotor care prin contractie actioneaza asupra articulatiilor si
modificarea relativa a pozitiei oaselor urmat de producerea de lucru
mecanic.

Functia contractila este integrata functional de creierul locomotor.

Clasificare generala a muschilor

M. caridac- intra in alcatuirea peretilor inimii

M. neted – intra in alcatuirea peretilor organelor cavitare, a vaselor

M. striat – muschi scheletic, voluntar.

Clasificarea functionala a muschilor

In contractie punctele de insertie se apropie iar in relaxare se

departeaza.

Contractia este de 2 tipuri: contractia cu scurtare (contractia

izotonica) sau contractia fara scurtare (contractia izometrica).
In functie de miscarea pe care o initiaza:
- m agonisti – care au actiune sinergica
- m.antagonisti – care au actiune divergenta;
O a treia clasficare functionala este in functie de initierea miscarii:
- m. initiatori – care initiaza miscarea
- m. performeri – care executa miscarea
In functie de tipul de miscare executata m performeri sunt de 2
categorii:
1 – performeri de amplitudine – de obicei sunt muschi situati in lojele
musculo-faciale superficiale, m lungi care au origine si insertie
punctiforme si corpuri libere(ex. Felxorul superficial al deg.)
2 – performerii de forta – mai scurti care au originea si insertia pe o
suprafata osoasa si sunt situati in lojele musculo-faciale profunde;
- m. asistenti – acesti muschi continua miscarea initiata (de m.
initiatori) si continuata (de m. peformeri) si o asista;
- m.involuntari – m cardiac
- m.voluntari – m.striat;
Clasificarea muschilor scheletici

a) Dupa dimensiune :

-Lungi- in care predomina lungimea, de obicei sunt muschi de

amplitudine si sunt localizati la niv membrelor( bicepsul brahial).

-Latit- muschi care sunt atat lati cat si lungi si de obicei sunt situati la
nivelul trunchiului (latissimus dorsi).

-Scurti- muschi de dim mici care se afla la niv mainii, produc miscari
fine , precise, puternice, de amplitudine mica.

b) Dupa forma:

-Fusiformi- m plantarius

-Aplatizati- drepti si oblici ai abdomenului

-Morfologic variati- trapez, rotunzi, romboizi, patratul femoral

c) Dupa orientarea fibrelor musculare

-axul paralel cu directia fortei de miscare

-m unipenati (flexor policis longus)

-m.bipenati

-m.multipenati (deltoidul)

-m.semicirculari (orbicularis oculi)

-m.circulari (sfinctere)

-m.cruciformi (SCM)

-m.spiroidali (supinator, LatDorsi)

d) Dupa topografie

-m.superficiali- sunt inveliti de o struct fibroconjunctiva cu numele de

fascie sau aponevroza(m.mimicii)

-m.profunzi- m globilor oculari care actioneaza asupra ochilor si

asigura directia lor de miscare;

e) Dupa raportul lor cu segmentul corpului

- capului

- gatului

- trunchiului

- membrelor
f) Dupa numarul de capete de insertie
- cu un capat
- cu doua capete
- cu trei capete
- cu patru capete
g) Dupa modalitatea de unire dintre corpul muscular si tendon
- m. penati
- m.digastrici (omohioidian, Sternohioidianul)

h) Dupa directia corpului

- m. directi- care sunt intinsi direct intre origine si insertie(m.ischiocrurali)
- m. indirecti- care au o traiectorie angulata de un punct fix ce are
valoare de troliu si poarta numele de hipomohlion
i) Dupa numarul de articulatii peste care fibrele musculare trec

- muschi uniarticulari

- muschi pluriarticulari

j) Dupa miscarile pe care le imprima:

- flexori

- extensori

- adductori

- abductori

- pronatori

- supinatori

- rotator
 Miscarea care asociaza toate acestea poarta numele de
circumductie, care este realizata prin contractia succesiva a mai
multor grupe de muschi.

Structura muschiului somatic

Fibre musculare – au capacitatea de a se contracta axial sub

actiunea unui stimul specific. D.p.d.v. Electrono miscroscopi fibrele
m. striate sunt unitati structurare polinucleate, cilindrice, singitiale
(care au d intre 20 – 70 microni si lungime variabila in functie de
dimensiune). Fiecare fibra musculara prezinta la exterior o
membrana periferica sarcolema care emite in interior prelungiri
longitudinale si transversale compartimentand citoplasma musculara
ce poarta numele de sarcoplasma.
 In sarcoplasma se afla miofibrile care contin numerosi nuclei
dispusi sub membrana. Miofibrilele reprezinta elementele contractile
ale fibrei musculare si au o lungime variabila intre 1 si 3 microni.

Structural fiecare miofibrila este formata dintr-o sucesiune de

segmente intunecate si segmente clare luminoase suprapuse care
confera aspectul striat caracteristic fibrei musculare striate.
Segmentel clare se numesc izotrope si prezinta o banda centrala
intunecat (Z). Zona cuprinsa intre doua asemenea benzi poarta
numele de sarcomer.

Segmentul intunecat anizotrop care au o zona centrala clara(H)

impartita medial de o linie intunecata(M).

Fiecare miofibrila contine miofilamente groase de miozina

situate in banda anizotropa si miofilamente subtiri de actina care se
dispun intre filamentele de miozina.
 In functie de tipul de contractie cunoastem doua tipuri de
miofribrila:

-miofibrila de tip 1- care intra in alcatuirea muschilor asa numiti

rosii ce formeaza musculatura posturala. Sunt miofibrile cu
contractie lenta si metabolism aerob.

-miofibrile cu contractie rapida- in functie de metabolism

acestea cunosc doua subtipuri:

- subtipul 2a- cu metabolism aerob, care nu

produc oboseala musculara(intra in alc a ceea ce se cheama muschi
albi)
- subtipul 2b- cu metabolism anaerob care
dezvolta oboseala musculara si intra in alcatuirea muschilr de forta
 La nivelul muschiului somatic exista unitati musculare
solidarizate prin tesut conjunctiv numite endomisium, care joaca rol
de port nerv si port vas. Aceste unitati se numesc fascicole
musculare.

Fascicolele musculare sunt de 2 tipuri:

- primare - contin fibre musculare care se articuleaza intre ele prin

contacte miomiale directe de tip terminoterminal sau de tip
terminolateral;

- secundare - care rezulta prin unirea primelor fascicole si

solidarizeaza de catre o teaca externa de tesut conjunctiv care
poarta numele de perimisium intern. Toate aceste fascicole sunt
solidarizate intre ele printr-un tesut conjuncti de tip port nerv si port
vas care poarta numele de fascie musculara sau perimisium extern.
Fascia musculara inveleste muschiul in totalitate si prezinta pentru
descriere o fata superficiala care se continua cu fasciile altor muschi
pe care ii solidarizeaza in loje sau compartimente musculofasciale si
o fata profunda care adera intim de suprafata muschiului si este
separata de tendon printr-un tesut conjunctiv lax cu valoare de teaca
sinoviala;

Fata superficiala a fasciei musculare este perforata de hilul muscular

numt si aria neurovasculoza prin care patrunde pachetul vasculor
nervos al muschiului respectiv Proiectia cutanata a hilului muscular
poarta numele de punct electric al muschiului si poate fi inregistrat
electromiografic.
Alcatuirea muschiului

- dintr-un cap care poarta numele si de origine si este punctul fix

- un corp - partea contractila a muschiului
- o coada- punctul mobil de insertie (portiunea terminala)
Inserita muschiului. Pot constitui insertii musculare:
- pielea
- fata profunda a mucoaselor
- structuri aponevrotice
- membrane sinoviale
- si diferite organe
- suprafete osoase

Muschii se insera fie direct, fie prin intermediul tendoanelor.

Raporturile muschilor
- cu oasele
- cu cartilajele
- cu articulatiile
- cu aponevrozele
- cu vasele si nervii
- cu piele
- cu glandele exocrine
-cu muschii invecinati
Structurile conjunctive organizate
a) structuri de fixare
Tendoanele – care au forme variate, lungimi corelate cu cele ale
muschilor si directie proximo-distala. Corespunzator zonelor de pasaj la
nivelul planurilor angulare ale membrelor tendoanele se ancoreaza de
planurile osoase subiacente prin benzi fibroase numite retinacule. Aceste
retinacule au forma de arcade si formeaza cu planurile osteoarticulare
vagine fibroase prin care tendoanele aluneca datorita prezentei unor
formatiuni de tip seros (vaginele sinoviale).
Vagina sinoviala prezinta pentru descirie o lama externa denumia lama
parietala si o fata viscerala care adera de tendon. Cele doua lame se
continua una cu cealalta printr-o formatiune seroasa cu rol de port vas si
port nerv numita mezotendon.

Bursa seroasa – o cavitate ce vine in raport cu un tendon sau cu un

muschi, contine o cantitate de lichid si are rol de a favoriza miscarea.
Inelul fibros si osteomuscular – fomat intre fascicolele musculare, are
forma de arcada pe sub care trec vase si nervi.
b) Structuri de asociere – intra in alcatuirea compartimentelor
musculofasciale (care este un complex situat intre fascia de invelis si
planul osteoarticular). In interiorul unui compartiment muschi agonisti si
antagonisti sunt separati intre ei prin septuri intermusculare. De
asemenea in interiorul unui compartiment musculofasciale se
delimiteaza lojele musculofasciale care pot fi superficiale pentru muschii
de amplitudine si profunde pentru muschii de flexie. Intre loje se afla un
spatiu ce indeplineste rol de port vas si port nerv prin care trec
manunchiurile neruovasculare specifice zonei respective.

Vascularizatia muschilor somatic

- se realizeaza prin ramuri scurte ce au originea in arterele regionale si
care patrund in muschiul respectiv prin hil. Arterele musculare stabilesc
anastomoze cu arterele musculare din teritoriile vecine si aceste
anastomoze constituie cai colaterale de restabilire a circulatiei in cazul
obstructiei cailor colaterale mari.
Inervatia muscilor somatici

- nervii patrund impreuna cu arterele prin hil. Arborizatiile sale

terminale formeaza cu fibrele musculare placi motorii.
Proprietatile muschilor somatici:

a) Contractilitatea – scurtarea lungimii

b) Extensibilitatea – marirea lungimii
c) Elasticitatea – revenirea la lungimea initiala in starea de repaos
d) Excitabilitatea – care defineste capacitatea muschilor de a
raspunde la un stimul
Directia de miscare:
Exista trei planuri majore de miscare :
- miscare din jurul unui ax propriu(supinator / pronator)
- plan sagital : ax transversal , miscari de flexie si extensie
- planul frontal: (adductie si abductie – pentru membre iar
pentru trunchi – miscari de inclinare laterala);
In afara de aceste trei planuri mai exista o serie de miscari
speciale: ridicare-coborare, dilatatie-contractie.
Efectele forţelor mecanice asupra osului.
Osul, organ cu rol în susţinerea corpului şi în locomoţie, suportă o stare
de tensiune datorată greutăţii corporale şi jocului forţelor musculare
(tonus şi contracţie). Osului i se pot descrie din punct de vedere morfo-
funcţional 4 ordine de structuri (Petersen):
 structuri de prim ordin: arhitectura macroscopică a compactei şi
spongioasei, măduva osoasă, periostul, cartilajul articular şi cel de
creştere.
 structuri de al doilea ordin: sistemele haversiene, lamele circumferenţiale
şi structurile similare, vasele şi nervii.
 structuri de ordinul al treilea: fibre colagene şi elastice, celule osoase,
substanţa fundamentală cu sistemul ei lacunar, sărurile minerale, apa,
grăsimea.forma geometrică;
 structurile de al patrulea ordin: dispoziţia moleculară a substanţei
organice şi anorganice.
 Calităţile biomecanice ale craniului

Forma sferoidală a craniului asigură, sub o formă minimă, o

cavitate cu un volum maxim, care adăposteşte encefalul. Luat în
totalitate, craniul prezintă o rezistenţă şi o elasticitate remarcabile. În
mod normal, el suportă presiunile transmise de muşchii masticatori,
presiuni ce pot atinge 400-600 kg. Un craniu lăsat să cadă pe podea
sare ca o minge. Comprimat în sens transversal sau sagital, el îşi poate
reduce diametrele cu câţiva centimetri fără să se fractureze.

În cazul traumatismelor craniene, gravitatea leziunilor este legată în

primul rând de viteza cu care agentul vulnerant loveşte craniul sau viteza
cu care craniul loveşte un plan rezistent. La o viteză mică, deci la o
energie cinetică mică, craniul poate absorbi, datorită calităţilor sale
mecanice, întreaga forţă şi poate să nu se fractureze, la o viteză mai
mare, se pot produce fisuri (plesnituri), la una şi mai mare apar fracturile
cominutive (cu mai multe fragmente), iar la una considerabil mai mare
apar fracturile penetrante (în care oasele se înfundă în encefal).
 Calităţile biomecanice ale craniului

Forma sferoidală a craniului asigură, sub o formă minimă, o

cavitate cu un volum maxim, care adăposteşte encefalul. Luat în
totalitate, craniul prezintă o rezistenţă şi o elasticitate remarcabile. În
mod normal, el suportă presiunile transmise de muşchii masticatori,
presiuni ce pot atinge 400-600 kg. Un craniu lăsat să cadă pe podea
sare ca o minge. Comprimat în sens transversal sau sagital, el îşi poate
reduce diametrele cu câţiva centimetri fără să se fractureze.

În cazul traumatismelor craniene, gravitatea leziunilor este legată în

primul rând de viteza cu care agentul vulnerant loveşte craniul sau
viteza cu care craniul loveşte un plan rezistent. La o viteză mică, deci la
o energie cinetică mică, craniul poate absorbi, datorită calităţilor sale
mecanice, întreaga forţă şi poate să nu se fractureze, la o viteză mai
mare, se pot produce fisuri, la una şi mai mare apar fracturile
cominutive (cu mai multe fragmente), iar la una considerabil mai mare
apar fracturile penetrante (în care oasele se înfundă în encefal).
 Capul, gâtul şi trunchiul ca lanţ cinematic
Primul principiu general al anatomiei funcţionale şi biomecanicii
sună astfel: ‚‚mişcările încep fie prin stabilizarea în poziţie favorabilă, fie
prin mobilizarea centrului de greutate principal al corpului’’. Cum centrul
principal al corpului se află plasat la nivelul trunchiului, înseamnă că
oricare mişcare a corpului omenesc se va realiza prin intrarea în
funcţiune în primul rând a acestui segment.
Bazinul, coloana vertebrală şi capul alcătuiesc în cadrul diverselor
mişcări un lanţ cinematic, care poate acţiona deschis sau închis.
Ca lanţ cinematic deschis, ele acţionează în poziţia ortostatică în
următoarele mişcări pe care le vom denumi după terminologia din
gimnastică:
 mişcări de aplecare înainte şi înapoi;
 mişcări de înclinare (îndoire) laterală;
 mişcări de răsucire la dreapta şi la stânga (mişcările de rotaţie din
terminologia anatomică);
 mişcări de rotaţie de la dreapta spre stânga şi de la stânga spre dreapta
(mişcările de circumducţie din terminologia anatomică).
 Ca lanţ cinematic închis, ele acţionează în poziţia stând pe cap (cu
sprijin pe mâini), în următoarele mişcări:

 flexia şi extensia membrelor inferioare pe trunchi;

 înclinări laterale ale membrelor inferioare;

 răsucirea la dreapta şi la stânga a bazinului şi membrelor inferioare;

 rotaţia într-un sens sau altul a bazinului şi picioarelor.

Indiferent sub ce formă de lanţ cinematic acţionează, deschis sau

închis, în realizarea mişcărilor de o deosebită importanţă rămâne nu
numai lanţul osteo-articular al capului, coloanei vertebrale şi bazinului,
care suportă şi efectuează mişcările, ci şi corsetul muscular al
trunchiului.

Acest corset alcătuit din muşchii toracelui, ai abdomenului şi

muşchiul diafragm participă prin contracţia lor particulară la realizarea
mişcărilor respective şi prin contracţia lor simultană ajung să alcătuiască,
după cum am văzut la coloana vertebrală, un veritabil cilindtru relativ
rigid, care preia sarcinile de încărcare ale lanţului osteo-articular.
 Când lanţul cinematic este deschis, corsetul muscular îşi ia punctul
fix pe bazin şi descarcă coloana vertebrală de cel puţin 1/3 din
încărcătura sa. Când lanţul cinematic este închis, corsetul muscular îşi ia
punctul fix pe coloană şi descarcă bazinul de încărcarea membrelor
inferioare, uşurând astfel mobilizarea acestora.

Membrul superior ca lanţ cinematic

Centura scapulară, umărul, braţul, cotul, antebraţul, gâtul mâinii şi

mâna pot acţiona în cursul diferitelor mişcări fie ca un lanţ cinematic
deschis, fie ca unul închis.

Ca lanţ cinematic deschis membrul superior acţionează în poziţia

ortostatică în următoarele mişcări (pe care le vom denumi după
terminologia lor din gimnastică):

 ridicarea şi coborârea braţelor prin lateral, prin înainte, prin înapoi, sau
prin orice altă direcţie intermediară;

 răsucirea înăuntru şi în afară (mişcările de rotaţie internă şi externă din

terminologia anatomică);
 rotaţia dinapoi înainte şi dinainte înapoi (mişcările de circumducţie din
terminologia anatomică);

 apucarea;

 împingerea;

 aruncarea;

 lovirea.

Ca lanţ cinematic închis membrul superior acţionează în

următoarele poziţii şi mişcări:

 susţinerea corpului în poziţiile atârnat, atârnat sprijinit şi stând pe mâini,

precum şi în toate mişcările pe care le execută din aceste poziţii;

 căţărarea;

 amortizarea căderii pe sol (în căderea pe mîini).

 Pentru exemplificarea modului cum acţionează membrul
superior şi a modului în care trebuie prezentat studiul anatomo-
funcţional şi biomecanic al diverselor mişcări ale acestuia, vom
prezenta una dintre ele şi anume, ridicarea braţelor prin lateral sus.

Biomecanica bazinului

În mod normal, la omul adult, oasele coxale se mişcă

concomitent cu sacrul şi, practic, bazinul poate fi considerat ca un
întreg rigid. În realitate însă, chiar în aceste condiţii, se produc unele
mişcări minime la nivelul articulaţiilor sacro-iliace. Aceste mişcări
sunt mai accentuate la tineri.

Mişcările articulaţiilor sacro-iliace constau într-o serie de

mişcări de bascula ale sacrului, în jurul unei axe transversale care
trece prin partea superioara a osului. Aceste mişcări denumite de
nutaţie şi contranutaţie vor fi, deci, mai puţin ample la nivelul
sacrului, dar destul de ample la nivelul vârfului lui:
 a) mişcarea de nutaţie este aceea prin care baza sacrului se
îndreaptă în jos şi înainte, în timp ce vârful lui se îndreaptă în sus şi
înapoi. Prin această mişcare strâmtoarea superioară se micşorează, dar
sacrul, deplasându-se şi înfundându-se ca un ic între cele doua oase
coxale, contribuie prin această mişcare la mărirea strâmtorii inferioare a
bazinului. Când se trece de la poziţia culcat la poziţia în picioare, sacrul
este apăsat de coloana vertebrală şi baza lui coboară cu câţiva milimetri
(Schubert, Weisl).

b) mişcarea de contranutaţie este mişcarea prin care baza sacrului

se îndreaptă în sus şi înapoi, în timp ce vârful lui se îndreaptă în jos şi
înainte. Prin această mişcare se măreşte strâmtoarea superioară în timp
ce strâmtoarea inferioară se micşorează. Ea se produce astfel în poziţia
culcat sau când se execută mişcarea de hiperextensie a trunchiului.

În condiţii fiziologice deosebite, ca în timpul naşterii, aparatele

capsulo-ligamentare ale tuturor articulaţiilor corpului se îmbibă cu lichid
interstitţal şi se relaxează. Relaxarea aparatelor capsulo-ligamentare la
femeia gravidă se datoreşte unui hormon de tip special, denumit
relaxină.
 Relaxarea aparatelor capsulo-ligamentare se soldează cu efecte
imediate, în special la nivelul coloanei vertebrale şi bazinului. La nivelul
coloanei pot apărea rahialgiile (durerile vertebrale)gravidelor şi nu
rareori chiar hernii de disc. La nivelul bazinului relaxarea capsulo-
ligamentară are ca rezultat mărirea amplitudinii mişcărilor articulaţiilor
sacro-iliace şi simfizei pubiene, ceea ce uşurează desfăşurarea normală
a naşterii.

Membrul inferior ca lanţ cinematic

Bazinul, şoldul, coapsa, genunchiul, gamba, glezna şi piciorul

acţionează în cursul diferitelor poziţii şi mişcări ca un lanţ cinematic
deschis sau închis.

Ca lanţ cinematic închis acţionează în următoarele poziţii şi

mişcări pe care le vom denumi după terminologia din gimnastică:

 susţinerea corpului în poziţiile stând, pe genunchi şi şezând;

 propulsia corpului în sus, înainte sau înapoi (ridicarea pe vârfuri, bătaia
la sărituri etc.);
 amortizarea căderii pe sol (în căderea în picioare).
 Ca lanţ cinematic deschis, membrul inferior acţionează în
următoarele mişcări:
 depărtarea şi apropierea picioarelor;
 răsucirea în afară şi înăuntru (mişcarea de rotaţie externă şi internă din
terminologia anatomică);
 rotaţia dinapoi înainte şi dinainte înapoi (mişcările de circumducţie din
terminologia anatomică);
 lovirea;
 împingerea;
 în cazuri speciale, chiar apucarea.
1. BACIU C., Aparatul locomotor. Editura Medicala, Bucuresti, 1981.
2. Moore, Keith L.; Dalley, Arthur F., Clinically Oriented Anatomy, 5th Edition, Ed.
Lippincott Williams & Wilkins, 2006
3. Papilian V., Anatomia Omului, vol. I Aparatul locomotor, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1985
4. Niculescu V., Bolintineanu S., Vaida M., Motoc A., Niculescu M., Cioban Th.,
Anatomia Omului, vol. I A, ed. 3, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2007
5. Prundeanu H., şi col., Compendiu de Biomecanică, Ed. ArtPress, Timişoara,
2009
6. Sobotta, Komplette Atlas der Anatomie des Menschen, 21 Edition, Ed. Elsevier
, Urban & Fischer, 2004