CRIZA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ACTUAL. CONSIDERAȚII SUBIECTIVE.

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC.

Criza este o noțiune la care recurgem deseori. Ne interesează criza școlară în

multitudinea formelor sale.
Criza școlara are un caracter special: se referă numai la învățământ și variază după
regiune. Uneori are repercusiuni asupra vieții culturale a țării în care se produce.
Criza învățământului ne aparține exclusiv, cu atât mai mult, cu cât, în ultimul timp,
managerii învățământului au fost oameni de școală. Criza școlară poate să aibă unele tangențe
cu criza economică, deoarece sunt anumite condiții de funcționare a învățământului care
depind de criza economică. În ce privește sufletul școlii, avem de a face cu o criză specifică
învățământului.
Aceasta se manifestă printr-o stare de febră, așa cum se manifestă criza și în sănătatea
unui om, constă într-o agitație caracterizantă, mai ales, prin dese transformări, fie în
organizarea învățământului, fie în programele , fie în metodele lui. Mai mult, aceste
transformări, s-au succedat la interval scurte și deseori au fost în opoziție una cu alta. Faptul
că s-au succedat rapid și nu s-au amortizat a provocat, în mare măsură, starea de agitație a
învățământului. Fiecare nou ministru al educației a avut ambiția să-și impună punctul de
vedere.
Reformatorii au avut timpul să constate efectele negative și pozitive ale legii
anterioare, înainte de a proceda la modificări: mă refer la reforma lui Haret de la 1898 și a
domnișorului Angelescu din 1924 – 1928. Măsurile luate de ei erau valabile nu numai pentru
prezent, căci țineau seamă de cerințele viitoare și prevedeau aceste cerințe.
Cum s-ar putea evita o asemenea criză, cred că mijlocul cel mai bun este să
introducem spiritul științific în orice proiect de modificare, mai mic sau mai mare, fie că este
vorba e structura învățământului, fie că este vorba de viața școlară. Acest spirit are două note
caracteristice: una de ordin mai mult formal, fiind vorba de forma logică, alta de font
științific.
Prima, referitoare la forma logică, impune, ca orice alcătuire nouă, în ce privește
învățământului, să fie construită din elemente care împreună să poată forma o unitate
sintetică. A doua condiție pentru respectarea spiritului științific: cea de fond.
Datele sigure, adică a acelor ipoteze au fost verificate și au devenit legi științifice, prin
urmare, adevăruri științifice.
Vorbim în educație de formarea psihică și fizică a ființei noastre, de formarea
psihofizică a unei ființe omenești. Opera de formare psihofizică ce însușiri presupune la ființa
pe care vrem să o formăm? Presupune ceea ce cred că am putea denumi ca un termen
adecvat, plasticitatea. Dacă nu ar există plasticitatea, adică posibilitatea de transformare prin
influențe din afară, atunci educația ar fi imposibilă, nu am putea să formăm o ființă sufletește
sau fizicește. Când vorbim de plasticitate trebuie să facem deosebirea între plasticitatea
materiei lipsite de viață și plasticitatea substanței organice.
Cu cât ne ridicăm pe linia ascendentă a ființelor organice, cu atât deosebirile dintre
indivizii aceleiași spețe devin mai mari. Condițiile organice variază în cadrul aceleiași spețe
de la individ la individ. Prin urmare, va trebui să ținem seama de individualitatea fiecărui
elev. A treia constatare, este că substanța organică își manifestă calitatea de ființă viețuitoare
în sensul că la orice impresie primită dinafară răspunde printr-o expresie, la orice acțiune din
afară, printr-o reacțiune. Caracteristica vieții, în general, este reacțiunea la acțiune, acest
răspuns prin expresie la impresia dinafară. De acolo începe viața. Unde nu este reacțiune și
expresie, nu este viață.
Ce învățătură tragem din această lege științifică neconstatată? Că, pe lângă impresiile
pe care le transmitem elevilor, fie intuiții, idei sau impresii estetice, trebuie să dăm ocazii
acestora să se manifeste prin expresie, prin activitate, prin reacțiune proprie (școală activă).
Concluzia științifică, ca care ajungem, este că orice educație va trebui să țină seama de
condițiile interne organizatorice, de individualitate, să fie deci organicistă, individualistă și
activistă.
Cine încearcă să facă educație fără să țină seama de aceste legi, face o operă
dăunătoare asupra învățământului. Odată acest exemplu dat, să revenim la situația școlii
românești. Nu uitați că avem condiții de formă și de fond, va trebui respectate și în practica și
reformele școlare.
Ce se întâmplă dacă starea de agitație febrilă a învățământului dăinuiește mai multă
vreme?
Presupunem două principii, care trebuie să fie respectate: unul simplificarea programelor, al
doilea principiu, corelarea obiectelor de învățământ.
Propunem programe minimale. Să nu dai profesorului până în cele mai mici detalii ceea ce
are să predea elevilor, să indici numai capitole principale, care vor fi dezvoltate după
individualitatea clasei la care se predă. Este mijlocul de a respecta și ideile specialiștilor, și
legile psihologice.
Alt exemplu în domeniu social. Se constată ponderea mare a șomajului intelectual.
Mii de tineri, după ce termină universitatea, nu pot găsi un loc onorabil în viața socială.
Măsurile, care s-au luat vizează reducerea numărului de studenți prin concursuri de intrare,
încurajarea învățământului practic, ridicarea nivelului acestuia și încurajarea lui. Este reforma
învățământului profesional, tendința ca în viitor să se dea mai mare dezvoltare acestuia. Este
o măsură bună, dar la aplicarea ei se vor ivi anumite greutăți legate în special de logistică.
Prima măsură, reducerea numărului studenților, este bună, după criteriul pe care îl
numesc al moralei sociale: cine muncește să fie încurajat, cine nu, să fie înlăturat din
universitate. La unele facultăți, cel puțin jumătate din studenți nu își fac datoria. Totuși, cei
care nu-și fac datoria, au deseori legături și reușesc în viața socială, cei muncitori rămânând
pe planul al doilea! Dreptatea socială cere să încurajăm pe cei care își fac datoria, în felul
acesta, universitatea va deveni o școală a datoriei.
Se pune întrebarea: ce măsuri urgent s-ar cere ca să nu se mai producă asemenea
accidente în viața școlară? În privința administrației școlare, propun centralizarea pedagogă.
Sunt adeptul descentralizării în administrația școlară, pentru că administrația este
condiționată de contingențele locale de gospodărie și gospodăria de împrejurările locale.
Putem menține și accepta descentralizarea administrativă, dar în privința îndrumării
pedagogice, aceea trebuie să aibă un centru științific la Ministerul Educației Naționale, care
să stabilească metodele, programul sau să aleagă manualele. Conform cu aceste norme, date
pe bază de cercetări științifice să se facă îndrumarea învățământului.
Acest centru ar presupune concursul organelor de control. Inspectorul ar trebui să fie
un sfătuitor al profesorilor.
În sfârșit, manualul didactic!
Unele din manualele didactice fac dovada de cum nu trebuie să fie un manual
didactic. De aceea consider că ar trebui ca tot acel centru pedagogic să selecționeze și
manualele didactice în format clasic sau electronic.
Pregătirea profesorilor. Ar trebui ca profesorii, oricare le-ar fi specialitatea, să fie bine
orientați asupra principiilor pedagogice. Cred că mediul în care sunt formați profesorii trebuie
să fie idealist. Nu poate fi cineva educator dacă nu este idealist. Utilitariștii și scepticii nu pot
fi educatori. Adevăratul educator trebuie să fie idealist, în dublu sens: întâi, crede în ceva,
crede măcar într-un comandament al conștiinței sale, are un ideal, mai apoi este capabil să
facă sacrificii pentru ca acest comandament al propriei conștiințe să triumfe. Astfel de cadre
didactice trebuie. Provocarea este: cei care formează pe dascăli, trebuie să fie și ei idealiști.