Capitolul 3

BAZELE ANATOMICE, FIZIOLOGICE ŞI

SEMIOLOGICE ALE APARATULUI NEURO-
MUSCULO-ARTRO-KINETIC

Aparatul locomotor = un aparat specializat, care îndeplineşte

funcţia locomotorie a organismului. Mai este denumit aparat neuro-
musculo-artrokinetic (NMAK).
Este alcătuit dintr-un complex de organe cu structuri şi funcţii
diferite :
 206 segmente osoase
 >430 muşchi striaţi
 >310 articulaţii
 ≥650 muşchi
 reţea nervoasă (cu căi aferente şi eferente)
 reţea vasculară, care irigă toate aceste organe
specializate.
La baza mişcării stă unitatea kinetică alcătuită din: articulaţii,
muşchi, nervi.
3.1 SISTEMUL OSOS
3.1.1 DEFINIŢIE
Oasele sunt organe dure, rezistente, cu forme şi dimensiuni
diferite, al căror ansamblu constituie scheletul. Sunt situate profund în
interiorul părţilor moi, cărora le servesc de sprijin ; uneori formează
cavităţi pentru adăpostirea unor organe vitale ; ele servesc la inserţii
musculare, devenind pârghii acţionate de diverse grupe musculare.
3.1.2 FUNCŢIILE OASELOR
Oasele alcătuind axul central, schela generală a corpului,
îndeplinesc următoarele funcţii :
- determină forma, dimensiunile şi proprietăţile corpului şi ale
segmentelor sale ;
- servesc ca sprijin pentru întergul corp şi pentru părţile moi ;
- alcătuiesc cavităţi ce protejează organele vitale ;
- servesc ca elemente de inserţie pentru muşchi, devenind astfel
pârgii pentru funcţia locomoţiei ;
- constituie rezerva calcică a organismului.
Osul conţine 99% din calciul total al organismului, 85% din fosfor,

1
66% din magneziu, astfel încât contribuţia lui la homeostazia minerală a
organismului nu poate fi neglijată. De fapt, responsabilitatea dublă faţă
de organism, atât metabolică cât şi structurală, realizează un paradox
neobişnuit în menţinerea sistemului scheletal. Răspunsul scheletului la
dereglările metabolice ca hipocalcemia, hipertiroidismul, sau chiar
procesul de îmbătrânire, va sacrifica integritatea structurală a oaselor
pentru a menţine homeostazia calciului.
3.1.3 CLASIFICAREA OASELOR
Oasele au forme şi dimensiuni diferite, existând o relaţie între
aspectul lor exterior şi funcţiile care le revin. Astfel avem oase lungi,
scurte şi plate:
- oase lungi (ex, humerusul, femurul), sunt alcătuite din diafiză =
un tub de substanţă osoasă compactă şi canal medular şi din
două extremităţi, alcătuite din substanţă osoasă spongioasă =
epifize (Fig. 15, 19). Ele acţionează ca pârghii şi prin intermediul
lor se vor executa mişcări rapide şi de mare amplitudine, motiv
pentru care alcătuiesc scheletul membrelor ;

Fig.15. Oase lungi

- oase scurte, sunt blocuri de substanţă spongioasă acoperite de
un strat de substanţă compactă. Au rolul de a suporta elastic
greutatea corpului (ex. oasele tarsiene), de a contribui la
menţinerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale
(vertebrele), sau de a permite executarea mişcărilor complexe şi
delicate ale mâinii (oasele carpiene) (Fig. 16) ;

2
 vertebră lombară
Fig.16. Oase scurte

- oasele plate sunt late şi subţiri şi participă la alcătuirea unor

cavităţi care adăpostesc organe importane (cutia craniană), sau
realizează suporturi stabile (oasele bazinului), sau oferă
muşchilor suprafeţe întinse şi mobile de inserţie (omoplatul) (Fig
17).

3
 scheletul bazinului (faţa ant.) scheletul craniului
Fig.17. Oase plate (după Gray’s Antomy)
Oasele prezintă numeroase neregularităţi care servesc ca zone
de inserţii musculare, depresiuni în care se găsesc corpuri musculare,
sau şanţuri prin care trec tendoane, vase sau nervi.
3.1.4 STRUCTURILE OSULUI
Din punct de vedere morfo-funcţional există 4 ordine de structură,
de la macroscopic la microscopic.
- Structurile de ordinul I sunt reprezentate de arhitectura
macroscopică a compactei şi spongioasei, de măduva osului,
periost, cartilajul articular, de cartilajul de creştere (Fig. 19).
- Structurile de ordinul II, III, IV, sunt legate de arhitectura
microscopică a osului (nu constituie subiectul acestui curs).
Din dispoziţia traveelor osoase (Fig 18)– se pot deduce o bună
parte din funcţiile biomecanice ale segmentului de os în cauză, în
principal rolul de susţinere şi modul în care sunt exercitate asupra lui
forţele mecanice.
Pe o secţiune frontală, osul lung prezintă următoarele structuri :
periostul, cartilajul articular, ţesut compact, ţesut spongios, canal
medular şi cartilaj de creştere (= cartilajul de conjugare diafizo-epifizar)
(Fig. 19).
Periostul reprezintă o membrană fibroasă care înveleşte osul pe
toată suprafaţa sa exterioară ca un manşon, cu excepţia suprafeţelor
acoperite de cartilaj articular şi a unor inserţii musculare. La nivelul
articulaţiilor periostul se continuă cu capsula articulară, astfel încât
întregul schelet este învelit într-o teacă conjunctivă fibroasă. Prin faţa
externă vine în contact direct cu toate formaţiunile : tendoane,
aponevroze, muşchi, vase şi nervi. Prin faţa internă vine în contact cu
osul, fiind mai mult sau mai puţin aderent de acesta. Este bogat inervat
fiind sursă de durere. Are rol în nutriţia osului, în formarea calusului (în

4
caz de fracturi) şi la repararea unor pierderi diminuate de substanţă
osoasă.

Fig.18. Dispoziţia traveelor osoase la nivelul femurului (după Gray’s Antomy)

Fig.19. Structura osului lung pe secţiune frontală

Periostul reprezintă o membrană fibroasă care înveleşte osul pe

5
toată suprafaţa sa exterioară ca un manşon, cu excepţia suprafeţelor
acoperite de cartilaj articular şi a unor inserţii musculare. La nivelul
articulaţiilor periostul se continuă cu capsula articulară, astfel încât
întregul schelet este învelit într-o teacă conjunctivă fibroasă. Prin faţa
externă vine în contact direct cu toate formaţiunile : tendoane,
aponevroze, muşchi, vase şi nervi. Prin faţa internă vine în contact cu
osul, fiind mai mult sau mai puţin aderent de acesta. Este bogat inervat
fiind sursă de durere. Are rol în nutriţia osului, în formarea calusului (în
caz de fracturi) şi la repararea unor pierderi diminuate de substanţă
osoasă.
La eforturi excesive de mers, alergare, sărituri, periostul poate
reacţiona instalându-se " periostita posttraumatică " ce apare în special
la tibie. Mecanismul constă în congestionarea periostului care fiind
bogat inervat devine dureros.
Cartilajul articular, acoperă extremităţile articulare ale osului, pe o
întindere egală cu amplitudinea de mişcare a articulaţiei. Este suplu,
elastic, de grosimi variate, în raport cu forţele de presiune pe care le
suportă.
Osul propriu-zis, se găseşte sub periost şi cartilajul articular. La
exterior prezintă o lamă de ţesut osos compact de grosimi diferite, în
raport cu necesităţile funcţionale ale osului. În interior la nivelul epifizelor
osul prezintă os spongios, iar la nivelul diafizei şi metafizei canalul
medular care adăposteşte măduva osului, vase şi nervi.
Măduva osoasă aflată la nivelul cavităţilor substanţei osoase
spongioase şi în cavitatea medulară a oaselor lungi are următoarele
funcţii :
- participă la procesele de reparare osoasă la adult ;
- are rol hematopoetic ;
- reprezintă una din rezervele de grăsime ale organismului.
Vascularizaţia şi inervaţia osului sprijină îndeplinirea funcţiilor
acestuia. Osul este intens vascularizat atât ca organ cât şi ca ţesut,
necesitând 10% din debitul cardiac.
3.1.5 SEMIOLOGIA OASELOR
Există două categorii de modificări accesibile examenului
obiectiv: fracturile şi deformările osoase.
Fractura este întreruperea totală sau parţială a integrităţii osului
normal sau fragilizat de o suferinţă anterioară (ex. osteoporoză, tumoră,
osteită), când ne confruntăm cu o fractură "patologică".
Deformările rezultă din creşterea şi dezvoltarea anormală a
oaselor şi se reflectă de exemplu în anomalii ale craniului şi feţei, sau în
modificări staturale.
Altele sunt consecinţele proliferărilor tumorale sau a unor
6
tulburări endocrine (ex. rahitism, osteomalacie, boala Paget osoasă).
Boala Paget denumită şi osteita deformantă, evoluează cu modificări
craniene, trunchi scurt, cifotic, modificări ale bazinului, încurbarea
antero-laterală a femurelor şi tibiilor, etc.
3.2 ARTICULAŢIILE
3.2.1 DEFINIŢIE
După Testut, articulaţia reprezintă ansamblul părţilor moi prin
care se unesc două sau mai multe oase vecine.
Articulaţiile se clasifică în funcţie de elementele structurale şi
funcţii.
3.2.2 CLASIFICĂRILE FUNCŢIONALE ALE
ARTICULAŢIILOR
a. după gradul de mobilitate (Fig. 20) :
 Sinartrozele, sunt articulaţii fixe, cu mişcări minime sau
inexistente. Sunt lipsite de cavitate articulară.
 Amfiartrozele, sunt articulaţii semimobile, cu mişcări de
amplitudine redusă. În zona intermediară prezintă o fantă
incomplectă.
 Diartrozele, sunt articulaţii adevărate, mobile. Sunt caracterizate
de prezenţa unei cavităţi articulare între extremităţile osoase.
Cavitatea este delimitată de capsula articulară (= ţesut
conjunctiv) care continuă periostul. Este întărită de ligamentele
capsulare (= îngroşări ale capsulei articulare) şi de ligamentele
intra şi extraarticulare. Ligamentele sunt mijloace care se opun
mişcărilor peste o anumită limită sau intr-o anumită direcţie.

7
 Fig.20. Tipuri de articulaţii după gradul de mobilitate (după Gray’s Anatomy)

b. După modalităţile de unire (Fig.21)

între oasele componente, articulaţiile se clasifică în :
 articulaţii fibroase : unirea se face strâns prin ţesut conjunctiv.Pot
fi imobile (ex. craniu) sau au capacitate redusă de mobilizare
datorită legăturii de ţesut elastic (ligamente) (ex. articulaţiile
interapofizare vertebrale).
 articulaţii cartilaginoase : unirea se face prin fibrocartilaj. Au
mobilitate redusă (ex. simfiza pubiană, articulaţia
intervertebrală) ;
 articulaţii sinoviale : unirea se face prin capsulă, existând o
cavitate între suprafeţele articulare şi permite mişcări ample. Sunt
denumite diartroze. Tipul de mişcare va fi determinat de forma
capetelor articulare.
Astfel diartrozele se pot clasifica în (Fig 21, 22) ;
 articulaţii plane (artrodii), care prezintă mai mult mişcări de
alunecare (ex. articulaţiile oaselor carpului sau tarsului (Fig. 21 I);
 articulaţii sferoidale (enartroze), formate dintr-o faţă articulară
sferoidă şi una concavă (ex. articulaţia scapulohumerală,
coxofemurală) (Fig. 21 H) ;
 articulaţii cilindroide sau balamale, cu cele două variante :
trohleară (ex. articulaţia cotului Fig. 21 G) şi trohoidă (ex.
articulaţia radiocubitală superioară Fig 16 A) ;
 articulaţii elipsoide, cu cap articular condilian (ex. articulaţia
genunchiului Fig.22) ;
 articulaţii selare, cu una din suprafeţe concavă şi cu cealaltă
convexă (ex. articulaţia trapezometacrpiană a policelui Fig. 21).

8
 Fig. 21. Tipuri de articulaţii după modalităţile de unire
[ A – fibroase (tibiofemurale), B – sindesmoze - suturi (craniu). C - cartilaginoase,
simfize (corpuri vertebrale); D - sincondroze (prima coastă şi sternul). E – sinoviale:
condiloide (gâtul mâinii); F - mişcare de alunecare (radioulnară); G – articulaţie
balama (cot); H – articulaţie sferoidală (şold); I – articulaţie şelară (art.
carpometacarpiană a policelui); J – art. pivot (atlantoaxoidiană)].

9
 Fig. 22. Tipuri de articulaţii diartrodiale

c. În baza gradelor de libertate, a numărului de direcţii de

mişcare,
Articulaţiile pot fi :
 cu un grad de libertate (cele plane, cilindroide şi elipsoide),
 cu două grade de libertate (cele selare),
 cu trei grade de libertate (sferoide).
Tipurile de mobilitate posibile la nivelul unei articulaţii sunt :
- glisare (= alunecare),

10
 - mobilitate unghiulară,
- rotaţie şi
- circumducţie,
mişcări care la unele articulaţii se găsesc combinate.
3.2.3 STRUCTURA DIARTROZELOR

Diartrozele indiferent de forma lor au o structură constantă

(Fig.23) şi anume :

Fig.23. Structura diartrozelor (art. genunchiului şi şoldului)

11
- cartilajul hialin, un ţesut avascular, acoperă capetele osoase care
formează suprafeţele articulare. Grosimea lui e mai mare în
suprafeţele de presiune. Nu se poate regenera sau cicatriza, dar
rezistă bine la agresiune. Nutriţia este asigurată de vasele osului
subcondral şi de lichidul sinovial. Cartilajul fiind lipsit de inervaţie,
nu doare. Are proprietăţi de compresibilitate, elasticitate,
porozitate, prin care limitează sau împrăştie forţele de încărcare
pe suprafaţa articulară.
- Bureletul fibrocartilaginos (de la enartroze) măreşte şi creşte
congruenţa suprafeţelor articulare.
- Capsula articulară, prezintă un strat extern fibros, continuarea
periostului şi unul intern sinovial. Capsula se prinde ca un
manşon de epifize, de periost, de bureletul fibrocartilaginos, până
la nivelul cartilajului, sau uneori acoperă şi câţiva centimetrii din
metafiză. Ligamentele capsulare întăresc capsula articulară şi
limitează mobilitatea articulară. Capsula delimitează cavitatea
articulară denumită şi cavitate sinovială. Există zone unde
capsula fibroasă este foarte subţire sau lipseşte, reprezentând
zone în care sinoviala herniază în jurul tendoanelor, musculaturii
periarticulare, formând funduri de sac sau pungi sinoviale. Aceste
formaţiuni facilitează alunecarea tendo-musculară în timpul
mişcării articulaţiei. Capsula articulară prezintă numeroase
terminaţii nervoase senzitive, proprioceptori specializaţi (baro şi
mecanoreceptori) şi fibre ganglionare postsinaptice cu rol
vasomotor. Articulaţia prezintă un număr de receptori senzitivi
egal cu al pielii, ceea ce o transformă într-un veritabil organ
senzorial periferic.
- Sinoviala tapetează intern capsula articulară, formând funduri de
sac spre exterior, pliuri interne bine vascularizate (vilozităţi
sinoviale). Prin imobilizare, aceste vilozităţi se hipertrofiază
blocând articulaţia, dar pot retroceda dacă imobilizarea nu este
prea îndelungată. Sinovialei îi revine delicatul rol de a menţine în
spaţiul articular condiţiile favorabile funcţiei articulare. Ea are
funcţii multiple : - de reglare a temperaturii şi presiunii
atmosferice ; - de rezorbţie a lichidului sinovial şi a deşeurilor
articulare care pot fi în suspensie ; - nu are capacitatea de a se
opune infecţiilor.
- Lichidul articular este format din transudat de lichid plasmatic
ajuns în articulaţie (trecând prin pereţii capilarelor sinoviale în
ambele sensuri şi prin pereţii vilozităţilor) şi din produsele de
descuamare ale sinovialei şi cartilajului articular induse prin
mişcarea articulară. Mişcarea reprezintă factorul principal de
producere a lichidului sinovial. Lichidul sinovial are rol triplu : -
12
 de nutriţie, - de curăţire şi - de lubrefiere.
- Ligamentele paraarticulare, deşi exterioare articulaţiilor, sunt intr-
o strânsă interdependenţă cu acestea, realizând rezistenţa şi
stabilitatea articulară, participă la ghidarea mişcării, blochează
excesul de mişcare, regularizând forţa musculară. Ligamentele
sunt sediul unei bogate reţele de terminaţii nervoase.
3.2.4 TIPURI DE MIŞCĂRI POSIBILE LA NIVELUL
ARTICULAŢIILOR
La nivelul articulaţiilor sunt posibile patru tipuri de mişcări :
1. Mişcarea de alunecare/glisare.
- Reprezintă tipul cel mai simplu de mişcare care poate avea loc
intr-o articulaţie ; o suprafaţă articulară alunecă sau se mişcă
deasupra celeilalte.
- Reprezintă o mişcare comună artculaţiilor mobile, dar la unele
articulaţii ca cele carpiene, tarsiene, reprezintă singura mişcare
posibilă.
2. Mişcarea unghiulară .
- Are loc doar la nivelul oaselor lungi şi se produce cu unghiuri
variate.
- Angulaţiile se pot produce :
o În faţă / anterior / ventral şi în spate / posterior / dorsal şi
corespund flexiei respectiv extensiei ;
o Înspre sau dinspre planul median al corpului sau în cazul
degetelor, de la linia mijlocie a mâinii sau piciorului,
reprezentând abducţia respectiv adducţia.
o Articulaţiile tip balama permit doar flexia şi extensia (Fig.
23).
o Mişcările combinate de flexie şi extensie combinate cu
mişcările de abducţie şi adducţie apar la articulaţiile mult mai
mobile de tipul articulaţiilor coxo-femurale, scapulo-
humerale, gâtului mâinii, articulaţia carpo-metacarpiană a
policelui (Fig 24).

13
 Fig. 23. Mişcarea unghiulară la nivelul articulaţiei cotului (după Wikipedia)

Fig.24. Mişcare unghiulară care combina flexie şi extensie, abducţie şi

adducţie la nivelul articulaţiei scapulohumerale
3. Rotaţia
- Reprezintă tipul de mişcare în care osul se mişcă în jurul unei
axe centrale fără să treacă printr-o deplasare fată de această
axă; axa de rotaţie poate sta într-un os separat, aşa cum se
întâmplă în cazul pivotului format de către apofiza odontoidă a
axisului (dintele axisului)(vertebra cervicală 2) prin care atlasul
(verebra cervcală 1) se mişcă faţă de axis (Fig 25).

14
 Fig.25. Articulaţia atlanto-axoidiană (după Anatomia lui Gray)
4. Circumducţia
- Reprezintă mişcarea care are loc între capătul unui os şi
cavitatea lui articulară când osul trebuie să circumscrie un spaţiu
conic; baza conului este reprezentată de extremitatea distală a
osului, vârful este cavitatea articulară (vezi fig. 12).
- Acest tip de mişcare este cel mai bine vizibilă la nivelul
articulaţiilor scapulo-humerale şi coxo-femurale.
3.2.5 ACŢIUNEA LIGAMENTARĂ A MUŞCHILOR
Mişcările diferitelor articulaţii ale membrelor se produc prin faptul
că muşchii lungi traversează mai mult decît o articulaţie. Aceşti muşchi
când sunt relaxaţi şi întinşi la lungimea maximă, acţionează ca un
ligament elastic, limitând anumite mişcări ale unei articulaţii, exceptând
situaţia când se combină cu mişcarea corespunzătoare a altei articulaţii,
aceasta din urmă fiind în direcţie opusă.
Exemplu: dimensiunea muşchilor ischiogambieri limitează flexia
complectă a şoldului (cu genunchiul în extensie).
Utilitatea acestor aranjamente este complexă:
1. coordonează tipurile de mişcări uzuale şi necesare şi le face
posibile cu cea mai mică cheltuială de energie ;
2. face posibil ca muşchii scurţi care traversează o singură
articulaţie să acţioneze mai mult decît asupra unei singure
articulaţii ;
3. furnizează articulaţiilor ligamente pentru ca în situaţia când
articulaţiile sunt expuse la mişcări contra rezistenţă într-un grad
incompatibil cu mişcarea articulaţiei, să cedeze spontan dacă
este necesar.
3.2.6 EVALUAREA MOBILITĂŢII ARTICULARE
În evaluarea clinică a articulaţiilor se iau în considerare aprecieri
asupra articulaţiilor de tipul :

15
 - durere,
- modificări de volum,
- temperatura locală
şi de interes şi în evaluarea în kinetologie :
- direcţiile de mişcare,
- amplitudinile de mişcare,
- +/- mişcări articulare anormale.
Aprecierea unghiului maxim al unei mişcări se poate efectua prin:
- evaluarea directă subiectivă – "din ochi" – prin care se
trasează unghiuri imaginare de 45°, 90°, 135° la care se
raportează poziţia segmentului care se mişcă.
- evaluarea directă obiectivă – cu goniometrul – care
raportează mobilitatea articulară la o amplitudine ideală de
mişcare. De interes în recuperarea medicală, este dobândirea
unghiurilor utile de mobilitate pentru realizarea activităţilor
zilnice (ADL=activities of daily living), denumite "unghiuri
funcţionale" şi nu a "unghiurilor de lux" pe care le obţinem din
tabele de amplitudine maximă, ideală articulară.
- evaluarea indirectă – radiologică - prin două evaluări la
nivelul excursiilor maxime ale unei mişcări (la iniţierea şi la
finalul mişcării).
Unghiurile de mişcare articulară variază, fiind condiţionate de
constituţie, vârstă, sex, antrenament, etc.
Reguli generale de bilanţ articular :
- Subiectul de testat să fie relaxat,
- Poziţia corectă a segmentului de testat este poziţia 0, de la
care se porneşte evaluarea,
- Goniometrul se plasează pe faţa laterală a articulaţiei,
- Braţele goniometrului se poziţionează în paralel cu axele
longitudinale ale segmentului articular,
- Mobilitatea coloanei se măsoară cu goniometre speciale
pentru coloană. În absenţa acestora mobilitatea coloanei
vertebrale se apreciază în baza unor indici de mobilitate.
Testarea coloanei vertebrale
24 de vertebre ale coloanei vertebrale (Fig. 26), cu excepţia
sacrului, se articulează între ele printr-un dublu sistem articular (Fig 27) :
 articulaţia discovertebrală (dintre două corpuri vertebrale), o
amfiartroză (=articulaţie cu grad mic de mobilitate) cu cinci
grade de libertate, la nivelul căreia au loc mişcările de  :
- flexia-extensia – în jurul unui ax transversal,
- înclinarea laterală – în jurul unui ax sagital,
16
 - rotaţia – în jurul unui ax vertical,
- de alunecare pe axe paralele ale corpurilor vertebrale,
- de apropiere şi îndepărtare între vertebre datorită
elasticităţii discului intervertebral.
 articulaţiile interapofizare sau iterfaţetale (dintre
apofizele/faţetele articulare), artrodii (=articulaţii plane), permit
mişcări de alunecare anterioară, posterioară, sau laterală.

Fig.26. Regiunile Fig.27. Elementele anatomice ale scheletului axial

coloanei vertebrale
Poziţia 0 a coloanei vertebrale este cea realizată în ortostatism,
în rectitudine, având ca repere (Fig. 28) :
- verticala firului cu plumb care cade de la protuberanţa
occipitală, de-a lungul apofizelor spinoase vertebrale, în
şanţul interfesier, între cele două maleole interne;
- linia dintre vârful scapulelor şi linia bicretă (dintre crestele
iliace ale oaselor coxale) sunt orizontale şi paralele;
- occiputul, zona dorsală medie, fesele şi taloanele (câlcâiele)
sunt tangente în plan vertical, la perete;
- apofiza spinoasă a vertebrei C7 este proeminentă şi se
palpează cu uşurinţă iar la persoanele slabe se
exteriorizează;
- orizontala care uneşte spinele scapulelor corespunde
vertebrei D3;
- orizontala care uneşte vârfurile scapulelor corespunde
vertebrei D8;
- linia bicretă (orizontala care uneşte crestele iliace)
corespunde spaţiului dintre vertebrele lombare L4-L5 (şi
reprezintă reperul pentru abordul peridural - infiltraţii,

17
 anestezie).

Fig.28. Repere anatomice la suprafaţa regiunii posterioare a trunchiului (după

Gray’s Anatomy)
Aprecierea mişcărilor coloanei vertebrale se face din poziţia 0,
fixând bazinul, realizabil eventual în poziţie şezândă.

Atenţie: În ortostatism, la flexia coloanei vertebrale se sumează

şi flexia din articulaţiile coxofemurale (ca şi la proba degete-sol).
Testarea coloanei vertebrale presupune testarea selectivă a
segmentelor acesteia (coloana cervicală, dorsală şi lombară) sau
testarea globală.
 Testarea coloanei vertebrale cervicale – cu goniometrul
special pentru măsurarea mobilităţii coloanei vertebrale se
apreciază mobilităţile de : flexie 30-45°, extensie 35-45°,
inflexiune laterală 15-30°, rotaţie 45-70° şi circumducţia rezultată
din sumarea mişcărilor precedente.
Indici utilizaţi la evaluarea mobilităţii coloanei cervicale (larg
utilizaţi în serviciile de recuperare medicală şi reumatologie ; permit
aprecierea în dinamică a mobilităţii coloanei vertebrale atât d.p.d.v.
al evoluţiei bolii cât şi al rezultatelor tratamentului) :
- Indice occiput-perete (pentru extensia coloanei cervicale)
= 0 cm ;
- Săgeata occipitală (măsurată din mijlocul lordozei
cervicale până la perete) = 2-3 cm ;

18
 - Indice menton-stern (pentru flexia coloanei cervicale) = 0
cm ; (menton=vârful bărbiei)
- Indice trago-acromial (pentru inflexiunea laterală) = 4-6
cm; (tragus=lobul inferior al urechii)
- Indice menton-acromion (pentru rotaţia coloanei cervicale)
= 8-12cm.

 Testarea coloanei vertebrale dorsolombare – se

apreciază o mobilitate de :
- flexie 80-90° (50˚ din coloana dorsală şi 40˚ din coloana
lombară),
- extensie 20-30°,
- lateralitate 25-30°,
- rotaţie 30-40° şi
- circumducţie rezultată din sumarea mişcărilor anterioare
(Fig. 29).

Fig.29.
Liniile de
mobilitate
ale
coloanei

dorsolombare
Indici utilizaţi la evaluarea mobilităţii coloanei dorsolombare:
- Indicele Ott pentru aprecierea flexiei coloanei dorsale : se

19
 marchează vertebra C7 "proeminenta" , se măsoară caudal
30 cm şi se marchează. Se face proba degete-sol prin care
distanţa măsurată iniţial se alungeşte cu 8 cm ; indicele Ott
= 30-38 cm (= +8 cm).
- Indicele degete-sol pentru aprecierea globală a flexiei
coloanei vertebrale ; se execută mişcarea de flexie a
trunchiului şi se apreciază nivelul la care ajung vârfurile
degetelor faţă de membrele inferioare : 1/3 sup, 1/3 mijl, 1/3
inf a gambei sau pe sol. Indicele apreciază global atât flexia
coloanei dorsolombare cât şi flexia şoldului.
- Indicele Schőber apreciază selectiv flexia coloanei lombare ;
se marchează apofiza spinoasă S1, se măsoară proximal 10
cm şi se marchează, se face proba degete-sol şi se
măsoară creşterea în cm dintre cele două marcaje, alungire
care este de aproximativ 5 cm ; proba Schőber = 10-15 cm
(= +5 cm).
- Indicele Schőber inversat apreciază selectiv extensia
coloanei lombare ; marcajele se efectuează ca la proba
Schőber pentru flexie, dar se apreciază scăderea în cm în
timpul extensiei ; în mod normal scurtarea este de
aproximativ 2 cm ; indicele Schőber = 10-8 cm (= -2 cm).
- Inflexiunea laterală – se execută înclinarea laterală a
coloanei dorsolombare şi se apreciază nivelul la care ajung
vârfurile degetelor faţă de membrele inferioare :1/3 inf a
coapsei, 1/3 sup, 1/3 mijl sau1/3 inf a gambei ; în mod
normal se ajunge la 1/3 sup a gambei.
- Mişcarea de rotaţie a coloanei lombare – se apreciază
unghiul realizat prin intersecţia liniilor biacromială cu linia
bicretă ; cu cât unghiul este mai mare cu atât libertatea
mişcării de rotaţie este mai mare.
- Schema lui Maigne şi Lesage – evaluează mobilitatea
globală a segmentelor de coloană cervicală şi lombară.
Deficitul de mobilitate se marchează cu una, două sau trei
liniuţe în funcţie de gravitate după cum se vede în fig 30 (o
liniuţă = disfuncţie pe linia de mobilitate uşoară, două liniuţe
= disfuncţie moderată, trei liniuţe= disfuncţie severă). Prin
evaluări succesive în timp, se poate aprecia evoluţia
deficitului de mobilitate. Reprezintă o metodă uşoară care
permite adoptarea atitudinilor terapeutice potrivite cazului.

20
 F
FLS FLD

RS RD

E
Fig.30. Scheme lui Maigne

Considerând rahisul (coloana vertebrală) în ansamblu, mişcările

maxime pe care le poate realiza sunt:
- Flexie 110-135˚
- Extensie 50-75˚
- Lateralitate 60-80˚
- Rotaţie 75-105˚
Poziţia de funcţiune a coloanei corespunde poziţiei 0, cu
coloana făcând curburile fiziologice – cervicală (36˚), dorsală (35˚),
lombară( 50˚), calculate radiologic pe baza înclinării platourilor
vertebrale.

Testarea membrului superior

Presupune testarea umărului, cotului şi mâinii.
 Testarea articulaţiilor umărului:
Umărul realizează o mare mobilitate, în toate direcţiile, orientând
astfel mâna în cea mai convenabilă poziţie de lucru. Este organizat în 5
articulaţii, 3 adevărate şi 2 false, care permit 3 grade de libertate
(mişcare în 3 planuri sau pe 3 axe).
Articulaţiile adevărate sunt: art. scapulohumerală,
acromioclaviculară şi sternocostoclaviculară. Articulaţiile false sunt: art.
scapulotoracică şi planul de alunecare subdeltoidian (bursa seroasă

21
subacromiodeltoidiană)(fig. 31).

Fig.31. Articulţiile umărului (după Wikipedia)

- Art. scapulohumerală este o enartoză, formată din capul
humeral şi cavitatea glenoidă şi are 3 grade de libertate;
- Art. acromioclaviculară este o artodie, care blochează
mişcările claviculei în timpul mobilizării umărului; contribuie la
mişcările de abducţie, flexie şi extensie, neavând rol în cele
de rotaţie;
- Art. sternocostoclaviculară este o articulaţie de tip diartroză şi
contribuie la mişcări de abducţie şi flexie;
- Art. scapulotoracică este o articulaţie falsă = sisartroză
(articulaţie fără elemente articulare) formată din faţa
anterioară a scapulei, cu muşchiul subscapular şi faţa externă
a coastelor cu muşchii intercostali. Între cele două suprafeţe
articulare se întinde muşchiul dinţat mare, delimitând două
spaţii de alunecare: interseratosubscapular şi
interseratotoracic. Mişcarea de basculă a scapulei, maximum
45˚, asigură amplitudinile mari de mişcare ale braţului, mai
ales în abducţia peste72˚ ca şi în mişcările de flexie peste 60˚
şi de extensie.
- Art. subdeltoidiană este un plan de alunecare între faţa
profundă a muşchiului deltoid şi manşonul rotatorilor. Bursa
de la acest nivel permite alunecarea ţesuturilor moi, care în
acest fel nu blochează amploarea mişcărilor umărului.
Articulaţiile sternocostoclaviculară, acromioclaviculară şi
scapulotoracică formează centura scapulară.
La evaluarea umărului se testează diferenţiat mişcarea
centurii scapulare şi cea a membrului superior liber.
 Mobilitatea centurii scapulare – realizează mişcările proprii ale

22
 umărului:
- Mişcări de proiecţie anterioară/antepulsie (Fig. 32 a)
- Mişcări de proiecţie posterioară/retropulsie (Fig. 32 b)
 Cele două sumate realizează 10-12 cm

Fig.32. Mişcările de antepulsie, retropulsie ale centurii scapulare

- Mişcări de ridicare şi coborâre ale centurii scapulare
pe o distanţă de 12-13 cm (3 cm pentru coborâre şi 9-
10 pentru ridicare) (Fig. 33).

Fig.33. Mişcările de ridicare, coborâre ale centurii scapulare

 Mobilitatea braţului în raport cu toracele. Poziţia 0 a
membrului superior : cu membrul superior de-a lungul
trunchiului, mâna în supinaţie priveşte înainte (Fig. 5).
- Flexia/anteducţie/ antepulsie =180° (din care 90° se
efectuează din centura scapulară - 30° din articulaţia
sternocostoclaviculară şi 60° din glisarea scapulei pe
cutia toracică şi celelalte 90° din articulaţia
scapulohumerală)(Fig. 34 a);
- Extensia/retroducţia/retropulsia =50-60° (Fig.34 b).

23
 Fig.34. Mişcările de flexie, extensie ale braţului
- Abducţia = 180° (din care 90° se realizează din
centura scapulară şi celelalte 90° din articulaţia
scapulohumerală şi sternocostoclaviculară (Fig. 35
a) ;
- Adducţia = revenirea din abducţie spre poziţia 0
(Fig.35 b).

Fig.35. Mişcările de abducţie, adducţie ale braţului

- Rotaţia externă/rotaţie laterală = 80°-90° (Fig. 36 a)
- Rotaţia internă/rotaţia medială =90°-95° (Fig. 36 b)
- Circumducţia – realizează un con deformat (Fig.36
c).

24
 Fig.36. Mişcările de rotaţie internă, externă, circumducţie ale braţului
- poziţia corectă de funcţiune în care se
imobilizează umărul este : braţul în flexie de 45°,
abducţie 60° şi rotaţie 0°
 Testarea cotului.
Cotul are un dublu rol: de alungire sau scurtare a "tijei" care
poartă organul de prehensiune, pentru punerea acestuia în poziţie,
precum şi de stabilitate în transmiterea presiunilor.
Este format din trei articulaţii (Fig. 37):
- humerocubitală, o trohleartroză, cu rol de flexie-
extensie a antebraţului,
- humeroradială, o condilartroză,
- radiocubitală superioară care participă la
pronosupinaţie.

25
 Fig.37. Articulaţiile cotului
Cotul (din articulaţia humero-ulnară) efectuează mişcări de flexie
şi extensie şi din articulaţiile radio-cubitale (care anatomic aparţin
antebraţului) mişcări de pronaţie şi supinaţie.

26
 Poziţia de zero, de start, este cea cu cotul în extensie totală,
membrul brahial fiind pe lângă corp şi palma privind înainte. Axele
mediane longitudinale ale braţului şi antebraţului fac un unghi de 170°
deschis spre lateral (marginea radială) = cubitus valgus fiziologic, mai
accentuat la femei şi copii. Dacă pronăm mâna din poziţia anatomică,
acest unghi dispare.
- flexia porneşte de la 0° şi ajunge la 145° (flexie activă) - 160° (
=flexie pasivă) (Fig. 38).
- Extensia reprezintă reîntoarcerea antebraţului la poziţia 0. În
cazuri de hiperlaxitate ligamentară există o hiperextensie a
cotului de 5-10° (Fig.38)
- Poziţia corectă de funcţiune pentru imobilizarea cotului este :
flexie 90-100°, cu mâna în semipronaţie (ca atunci când
scriem).

Fig.38. Mişcările de flexie şi extensie ale cotului

 Testarea articulaţiilor radio-cubitale.
Se referă la mişcarea de prono-supinaţie (=mişcarea de rotaţie),
care are loc la nivelul antebraţului în jurul axei sale longitudinale.
Mişcarea este realizată de radius în jurul cubitusului prin articulaţiile
radiocubitale superioară şi inferioară, care sunt articulaţii trohoide, cu un
singur ax de mişcare.
Mişcarea de pronosupinaţie are rol atât în funcţia mâinii, în
orientarea acesteia, cât şi în funcţia cotului, economisind flexia cotului
de exemplu când ducem mâna la gură.
- Pronaţia reprezintă mişcarea de orientare a palmei în jos şi
progresează de la 0 la 90° (Fig.39).
- Supinaţia reprezintă mişcarea de orientare a palmei în sus şi
are amplitudinea de 90° (Fig.39).
- Pozitia corectă de funcţiune este de semipronaţie de 30-45°
care corespunde poziţiei de scris, care este şi poziţia de
repaus (Fig.39).
27
 Fig.39. Mişcările de pronaţie, supinaţie ale articulaţiilor radio-cubitale
 Testarea articulaţiei pumnului.
Pumnul reprezintă un complex osteoarticular în care distingem în
principal articulaţia radio-cubitală (=o diartroză) şi articulaţia
mediocarpiană (dintre primul şi al doilea rând de oase carpiene).
Mişcările pumnului executate din articulaţia radio-carpiană (cu
două grade de libertate) sunt de flexie-extensie, abducţie-adducţie, la
care se adaugă prono-supinaţia (din articulaţia radiocubitală distală),
rezultând trei grade de libertate (Fig. 40).
- Flexia pumnului = flexie volară, flexie palmară – progresează
de la 0° la 90°, articulaţia radiocarpiană realizând 50° sau
peste. Poziţia de start pentru evaluare este cu antebraţul la
90° în pronaţie, cu degetele relaxate, sau din poziţie
intermediară. Extensia = dorsiflexia – evoluează de la 0° la
70°. extensia pasivă poate ajunge la 80-85°.
- Adducţia = înclinarea cubitală, flexia cubitală, deviaţia
cubitală, atinge 40-45° în pronaţie şi mai câştigă 10° în
supinaţie.
- Abducţia = deviaţia radială, înclinarea radială, flexia radială,
are amplitudinea maximă de 20-30°.
- Circumducţia – combină cele patru mişcări articulare.
- Poziţia de funcţiune a pumnului care favorizează activitatea
flexorilor degetelor pentru prehensiune este : în extensie de
30-35°, deviaţie cubitală de 15° şi semipronaţie de 30-45°.

28
 Fig.40. Mişcările din articulaţia pumnului
 Testarea mâinii.
Mâna s-a adaptat la funcţia de prehensiune, de a se modela pe
un obiect, de a forma pense, opozabilitatea policelui fiind principala
adaptare a mâinii pentru realizarea funcţiilor ei (Fig. 41). Pentru a realiza
tipurile de prehensiune, palma se scobeşte ca un căuş, ultimele patru
degete se flectează în grup sau independent, iar policele se plasează în
opoziţie faţă de celelate degete ca şi faţă de palmă.

Fig.41. Tipuri de prehensiune

Articulaţiile mâinii sunt considerate (Fig. 42) :
 4 artrodii carpometacarpiene (dintre trapezoid, osul
mare, osul cu cârlig şi ultimele 4 metacarpiene) şi
articulaţia şelară, trohoidă dintre faţa inferioară a
trapezului şi primul metacarpian (= articulaţie mai
specială care permite opozabilitatea policelui) ;
 3 artrodii intermetacarpiene – articulaţiile dintre
capetele proximale ale celor 4 ultime
metacarpiene ;
 5 articulaţii condiliene metacarpofalangiene;

29
  9 articulaţii trohleartroze interfalangiene proximale
şi distale.

Fig.42. Articulaţiile mâinii

Mişcările mâinii sunt:
- Mişcarea în articulaţia carpo-metacrpiană – realizează
căuşul mâinii, de exemplu când apucăm mânerul unui
ciocan. Apare un şanţ (depresiune) orientat de la eminenţa
hipotenară spre a doua articulaţie metacarpofalangiană;
reprezintă mişcare posibilă prin opozabilitatea policelui şi a
degetului V.
- Mişcările din articulaţiile metacarpo-falangiene – sunt de
flexie-extensie şi de lateralitate. Pasiv se poate realiza o
rotaţie a falangei de aproximativ 45° în jurul axului propriu.
 Flexia activă este de 90° şi cea pasivă ajunge la
100°.
 Extensia este variabilă de la 0° la 90° fiind în
funcţie de laxitatea ligamentară individuală.
 Lateralitatea = abducţia-adducţia, reprezintă
mişcarea de îndepărtare sau apropiere a celor
patru degete faţă de axa mediană a mâinii. Este
de aproximativ 15-20°.
 Circumducţia este posibilă mai ales la index.
- Mişcările din articulaţiile interfalangiene sunt mişcări de
flexie-extensie; flexia atinge 90° şi extensia 20°.

30
Testarea membrului inferior
Presupune testarea selectivă a şoldului, genunchiului şi piciorului.
 Testarea şoldului.
Articulaţia şoldului (Fig.43) (dintre extremitatea proximală a
femurului şi cavitatea acetabulară a osului coxal) are funcţia primară de
a suporta greutatea corpului atât în postură statică cât şi dinamică.

Fig. 43. Articulaţia şoldului (dupa Gray’s Anatomy)

Articulaţia sinovială a şoldului este o enartroză ce permite trei
grade de libertate, fiind construită astfel încât să ofere maxim de
stabilitate şi mobilitate. Componentele osoase articulare acoperite cu un
cartilaj hialin puternic şi lubrefiat, sunt completate cu un burelet
fibrocartilaginos, care alături de capsula articulară menţin suprafeţele
osoase în contact şi permit şoldului nivelul ridicat de mobilitate (Fig. 43).
Mişcările şoldului efectuate cu genunchiul flectat sunt cu 20-30°
mai ample ca cele efectuate cu genunchiul întins.
Şoldul se evaluează din poziţia decubit dorsal, mai rar din decubit
lateral şi din decubit ventral.
Mişcarile posibile la nivelul şoldului (Fig. 44) sunt:
- Flexia activă = 90° cu genunchiul întins şi 125° cu
genunchiul flectat; flexia pasivă = 145-150°. Se evaluează
din decubit dorsal. Mişcările de flexie pot fi mărite prin
bascularea bazinului (pentru evaluare se imobilizează
bazinul prin presarea cu mâna a spinei iliace
anterosuperioare) sau pot fi diminuate prin retracturarea
muşchilor ischiogambieri.
- Extensia activă = 15-20° cu genunchiul extins şi de 10° cu

31
 el flectat ; extensia pasivă = 30°. Se testează din decubit
ventral.
- Abducţia =45° cu genunchiul întins şi de 50-60° cu el
flectat. Se testează din decubit dorsal cu genunchiul
extins, sau din decubit lateral. Bascularea laterală a
bazinului poate da eroare de măsurare.
- Adducţia este imposibilă în poziţia anatomică 0 cu
membrele inferioare aliniate ; se poate testa combinându-
se cu flexia şoldului.
- Rotaţia internă sau medială, are o amplitudine de 35-45°.
Se testrează din poziţia şezând sau culcat, cu genunchiul
la marginea patului sau mesei de testat, flectat la 90°; din
decubit dorsal cu genunchiul extins şi piciorul la 90° faţă
de gambă; din decubit ventral cu genunchiul la 90°,
ducerea în afară a gambei realizează rotaţia internă.
- Rotaţia externă sau laterală are o amplitudine de 45°. Se
testează pornind de la poziţii identice cu ale rotaţiei
interne, dar se testează în sens opus.
- Circumducţia reprezintă rezultanta tuturor celorlalte
mişcări ale şoldului.
- Poziţia funcţională de imobilizare (ex. în artrodeza şoldului
= imobilizarea chirurgicală a articulatiei coxofemurale) este
de flexie 15°, abducţie 5° ; poziţia de repaus articular este
de flexie 30°, abducţie 30° şi rotaţie externă.

32
 Fig. 44. Mişcările din articulaţia şoldului
 Testarea genunchiului
La alcătuirea scheletului genunchiului participă extremitatea
inferioară a femurului, extremitatea superioară a tibiei şi peroneului,
rotula care realizează trei articulaţii: femuro-tibială, femuro-patelară ce
participă la mişcările genunchiului şi articulaţia tibio-peronieră
superioară, care permite doar mici mişcări de alunecare şi participă la
mişcările gleznei (Fig. 23 a).
Articulaţia femuro-tibială este formată din (Fig. 45) condilii
femurali, cavităţile glenoide tibiale, completate cu cele două meniscuri
pentru realizarea unei congruenţe cât mai perfecte care asigură
elasticitate şi deformabilitate.

Fig.45. Articulaţia genunchiului

Capsula articulară este un manşon fibros care fixează elementele
33
articulare şi prin rezistenţă poate suporta tracţiuni mari până la 300 kg.
Stabilizarea articulară este realizată alături de capsula articulară
de aparatul ligamentar: ligamentul colateral intern (LCI), ligamentul
colateral extern (LCE), ligamentul încrucişat anterior (LIA) şi posterior
(LIP), ligamentul capsular, ligamentul patelar, ligamentul popliteal oblic.
LCI se opune forţei de valgizare, în timp ce LCE se opune forţei de
varizare. Ligamentele încrucişate previn mişcările de sertar (anterior şi
posterior).
Genunchiul este o articulaţie cu un grad de libertate, permiţand
mişcări de flexie-extensie (Fig.46), care se asociază obligatoriu cu o
mişcare de rotaţie internă şi externă datorită inegalităţii condililor
femurali şi a ligamentelor încrucişate. Există şi mişcări foarte mici de
lateralitate sau medialitate şi de sertar, care la examinarea obişnuită nu
se evidenţiază. Poziţia preferată de testare este din şezând, cu
genunchiul în afara mesei de testare sau din decubit ventral.
- Flexia porneşte de la 0 la 120-140° cu şoldul întins şi
respectiv flectat ; pasiv ajunge la 160°.
- Extensia = 0° ; se apreciază deficitul de extensie sau
hiperextensia (apare la genu recurvatum).
- Rotaţia internă apare în timpul mişcării de flexie a
genunchiului peste 70°.
- Rotaţia externă se produce odată cu extensia
genunchiului.
- Mişcările de lateralitate şi de sertar (antero-poserior) când se
pot evidenţia se consideră patologice şi se datoresc insuficienţei
ligamentare a articulaţiei.

Fig.46. Mişcările din articulaţia genunchiului

 Testarea gleznei
Glezna este alcătuită din articulaţia tibiotarsiană (extremitatea
inferioară a tibiei cu astragalul) de tip trohlear şi din pensa tibioperonieră
şi este întărită de ligamentele colateral intern şi extern (Fig. 48). Este o
articulaţie cu un singur grad de libertate, permiţând flexia şi extensia
piciorului (Fig.47) în plan sagital, axa nefiind perfect transversală, fiind
deviată cu 8°. La mişcările de flexie-extensie a piciorului mai ajută
34
articulaţiile tibio-peronieră superioară şi inferioară.
Poziţia anatomică de la care se apreciază valoarea mişcărilor de
flexie-extensie este cu piciorul în unghi drept (90°) cu gamba.
Poziţiile de testare: din şezând cu genunchiul îndoit la marginea
mesei de testare sau din decubit dorsal cu genunchiul flectat.
- Flexia/flexia dorsală/dorsiflexia = 20-25°.
- Extensia/flexia plantară =45°.
- Poziţia funcţională a gleznei este de 90° sau în uşoară
extensie ; poziţia de repaus este în 15-20° de extensie.

Fig.47. Mişcările din articulaţia gleznei

Testarea piciorului
Piciorul reprezintă un complex de 32 de articulaţii (Fig. 48).
Articulaţia astragalo-calcaneană (subastragaliană) este o dublă artrodie
fiind compusă din două articulaţii: dintre feţele antero-interne şi de cele
postero-externe ale suprafeţelor inferioare ale astragalului cu suprafaţa
superioară a calcaneului. Articulaţia mediotarsiană (Chopart) este tot de
tip artrodie, este formată din două suprafeţe articulare: astragalo-
scafoidiană (intern) şi calcaneo-cuboidiană (extern).

35
 Fig.48. Articulaţiile piciorului
Piciorul posterior prin articulaţiile enumerate anterior, sumează
un număr de mişcări elementare : adducţie şi abducţie cu amplitudine
de 35-45°, supinaţie (planta priveşte spre interior) de 25-30° şi pronaţie
(planta priveşte spre exterior) de 35°, flexia şi extensia calcaneului de
foarte mică amplitudine, care combinate realizează inversia şi eversia
piciorului (Fig. 49).
- Inversia sumează adducţia cu supinaţia şi uşoară
extensie, de aproximativ 90°.
- Eversia sumează pronaţia, abducţia şi uşoară flexie, de
aproximativ 90°.
- Articulaţiile metatarsofalangiene realizează flexie de 30-40
şi extensie de 70-90°.

36
 Fig.49. Mişcările piciorului
Poziţiile de testare: şezând cu genunchiul flectat la marginea
mesei sau din decubit dorsal cu genunchiul flectat pentru a evita rotaţia
şoldului.
Articulaţia tarsometatarsiană este formată din 5 artrodii cu rol în
formarea bolţii plantare (Fig.50), prin apropierea metatarsienelor
mărindu-se această boltă.
Articulaţiile intertarsiene sunt 5 artrodii foarte strânse.
Articulaţiile metatarsofalangiene sunt articulaţii condiliene,
permiţând mişcări de flexie-extensie şi mişcări extrem de reduse de
îndepărtare - apropiere (abducţie-adducţie).
Articulaţiile interfalangiene sunt de tip trohlear, permiţând doar
flexia şi extensia.
Piciorul s-a adaptat funcţiilor de statică şi de mers prin
dezvoltarea bolţilor plantare (internă, externă şi transversală) alcătuită
prin torsionarea metacarpienelor. Bolţile plantare (Fig. 50) servesc
transmiterii tensiunilor de presiune echilibrat asupra piciorului, în funcţie
de solicitările funcţionale (mers, alergat, sărituri, dans, transport de
greutăţi). Sunt în număr de trei: bolta longitudinală mediană, bolta
longitudinală laterală şi bolta transversală.

37
 Fig.50. Bolţile plantare
3.2.7 SEMIOLOGIA ARTICULAŢIILOR
La examenul obiectiv al articulaţiilor mobile şi semimobile
periferice şi axiale (vertebrele), se iau în considerare următoarele
aspecte : ţesuturile moi periarticulare, volumul, sensibilitatea,
deformările şi mobilitatea articulară.
Roşeaţa locală face parte din tabloul artritelor acute (ex. artritele
septice, reumatismul articular acut, gută, etc).
Echimozele periarticulare apar în fracturile intraarticulare, luxaţii
sau entorse.
Lipomatoza periarticulară apare în unele forme de gonartroză (=
lipartroza Weissenbach-Françon).
Nodulii subcutanaţi, situaţi în vecinătatea articulaţiilor sau la
distanţă, apar în evoluţia unor afecţiuni articulare (ex. poliartrita
reumatoidă, reumatismul articular acut).
Tofii, apar în gută, sunt depuneri de urat de sodiu în jurul
articulaţiilor sau în alte regiuni supuse presiunii exterioare (ex. pavilionul
urechii).
Tumefierea articulară este unul din semnele cele mai frecvente
ale artritelor, observabile la articulaţiile mobile şi superficiale. Articulaţiile
sunt mai voluminoase (comparativ cu cele simetrice), şi au contururile
osoase estompate. Tumefierea articulară poate fi consecinţa hipertrofiei
capsulosinoviale şi a acumulării de lichid intraarticular (hidartroza).
Hidartroza este identificată prin semnul "valului" - percutarea
laterală în zona liniei articulare face ca lichidul să transmită undele de
presiune în partea opusă ; undele acestea sunt receptate cu pulpa unui
deget şi prin semnul şocului rotulian - rotula este "ridicată" prin
presiunea exercitată cu două degete, apoi cu indexul plasat pe mijlocul
acesteia se execută o mişcare scurtă de apăsare. Hidartroza apare în
artritele acute, în artrozele "reacţionate" (prin iritarea mecanică a
38
membranei sinoviale), în urma unor traumatisme sau suprasolicitări
mecanice repetitive.
Durerea provocată (sensibilitatea) (semn foarte util) poate fi
identificată prin palparea directă a liniei articulare (ex. artrite), presiune
asupra unor puncte de inserţie capsulară, ligamentară, aponevrotică sau
tendinoasă (ex. entezite) sau în puncte caracteristice (ex. în
fibromialgie) şi la mobilizarea activă şi pasivă prin diferite manevre
specifice (ex. artrite, artroze, reumatisme abarticulare).
Deformările articulare sunt consecinţa remodelării capetelor
osoase (ex. în artroze) şi/sau a (sub)luxaţiilor consecutive slăbirii
aparatului de contenţie capsuloligamentar (ex. în artritele cronice
distructive). În artroza digitală, remodelarea osoasă produce osteofite
marginale care proemină de o parte şi de alta a articulaţiei
interfalangiene distale (noduli Heberden) şi/sau proximale (noduli
Bouchard). În artropatiile neurotrofice tip Charcot apare un proces de
remodelare osoasă importantă. Articulaţia îşi poate pierde inervaţia
senzitivă sau proprioceptivă (ex. tabes, siringomielie, paraplegie, etc)
apărând deformări monstruoase. Contractura şi tracţiunea musculară
şi/sau aponevrotică induce dezaxări şi atitudini vicioase : devierea
cubitală a mâinilor şi degetelor (mâna în labă de cârtiţă) în poliartrita
reumatoridă, degete în Z în artropatia psoriazică, genu varum sau genu
valgum în gonartroză, hallux valgus în tulburările statice ale piciorului,
spatele în "baionetă" în herniile de disc lombare şi poziţia vicioasă a
capului în cele cervicale (torticolis vertebrogen), flexia fixată a degetelor
în boala Dupuytren (=retracţia aponevrozei palmare),etc.
Mobilitatea articulară trebuie căutată în cadrul mobilităţii active şi
pasive (vezi bilanţul articular). Limitarea de mobilitate se datorează
unor cauze articulare sau extraarticulare.
Cauze articulare : hidartroza, sinovita proliferativă, incongruenţa
capetelor articulare prin luxaţie sau osteofitoză exuberantă, corpi străini
intraarticulari, şi coalescenţa capetelor osoase. Corpii străini sunt
fragmente de cartilaj, menisc, sau franjuri sinoviali (=şoareci articulari)
care se interpun între capetele osoase sau pătrund printre structurile
intraarticulare (ex. ligamentele încrucişate ale genunchiului) şi produc
blocarea bruscă a mişcării, care se reia la fel de brusc atunci când
subiectul efectuează o manevră convenabilă.
Anchiloza defineşte reducerea drastică a mobilităţii sau absenţa
mişcării într-o articulaţie ca urmare a unirii capetelor osoase printr-un
ţesut fibros (anchiloză fibroasă sau pseudoanchiloză) sau osos
(anchiloză osoasă sau adevărată) şi se întâlneşte ca sechelă a
majorităţii artritelor.
Cauzele extraarticulare ale hipomobilităţii sunt : scurtările
capsuloligamentare, musculare şi tendinoase sau indurarea pielii (ex. în
39
sclerodermie avansată).
Hipermobilitatea articulară apare în bolile ereditare ale ţesutului
conjunctiv care evoluează cu hiperlaxitate ligamentară (ex. sindromul
Marfan, Ehlers-Danlos, etc) sau ca urmare a slăbirii aparatului de
contenţie articulară. Mişcările pasive depăşesc limita permisă în cadrul
anatomic şi apar altele anormale (ex. mişcarea de sertar) generatoare
de instabilitate articulară care creşte uzura articulară.
Crepitaţiile articulare sunt expresia neregularităţii suprafeţelor
articulare (ex. artroze, artrite distructive), iar cele tendinoase a
tenosinovitei proliferative stenozante.
Examenul obiectiv al aparatului osteoarticular beneficiază de o
serie de măsurători clinice : ex. cu banda centimetrică (se poate aprecia
circumferinţa articulaţiilor, a segmentelor de membre, lungimea
membrelor, testul Schöber) iar cu goniometrul clinic, măsurile unghiulare
(mobilitatea articulară).
3.3 SISTEMUL NEURO-MUSCULAR
Sistemul neuro-muscular este format din totalitatea structurilor
musculare şi formaţiunilor nervoase ataşate lui.
Muşchiul, ţesutul contractil al organismului, reprezintă elementul
motor al mişcării, organ efector (referindu-ne la muşchiul striat, destinat
menţinerii posturii şi asigurării locomoţiei) (Fig.51).
Formaţiunile nervoase periferice, reprezintă verigi de legătură
prin care sistemul nervos central intervine în reacţiile complexe ale
organismului faţă de mediul extern. Ramificaţiile axonale terminale ale
neuronilor motori se distribuie fibrelor musculare prin intermediul
joncţiunii neuro-musculare, constituind ansamblul funcţional cunoscut
sub denumirea de "unitate motorie".
Desi separate structural, elementele musculare şi nervoase
formează o unitate funcţională, a cărei activitate se manifestă sub cele
mai diverse forme la nivel de organe şi sisteme, asigurând o serie de
funcţii generale şi particulare :
 Ca masă, corpul uman are aproximativ 650 de muşchi striaţi
şi reprezintă peste 40-45% din greutatea lui. Sedentarismul
duce la involuţia şi atrofierea muşchilor, cu implicaţii
nefavorabile în aspectul exterior şi în toate componentele
funcţionale.
 Ca element activ al aparatului locomotor , musculatura striată
scheletică asigură deplasarea elementelor osoase pasive cu
rol de pârghii în cadrul unor mişcări complexe. Prin aceasta
se realizează mişcarea statică, de postură şi cea dinamică,
cu deplasarea organismului (mers, fugă, salt), precum şi

40
 diverse acvtivităţi motrice (voluntare sau reflexe), cu
participarea extremităţilor sau a altor compartimente
funcţionale, inclusiv vorbirea şi o serie de funcţii vitale
(respiratorie, excretorie sau digestivă).
Muşchii care se opun atracţiei gravitaţionale a Pămantului se numesc
muşchi antigravitaţionali, care sunt muşchi posturali. Sunt localizaţi de la
nivelul coloanei vertebrale la picioare, ex: muşchii fesieri, cvadriceps,
triceps sural (care de fapt sunt şi muşchi extensori).
 Sub aspect biologic, prin contracţia realizată muşchii pot fi
consideraţi veritabili "transformatori" de energie, convertind
energia chimică potenţială în cele mai diverse forme de
energie actuală : mecanică, termică sau sonoră.
3.3.1 STRUCTURA MUŞCHIULUI
Componentele macroscopice ale muşchiului sunt : corpul
muscular, tendonul, joncţiunea tendo-musculară, tecile sinoviale,
bursele seroase anexe. Legătura dintre muşchi cu oase, cartilaje,
ligamente şi piele se face atât direct, cât şi prin intermediul unor structuri
fibroase denumite tendoane sau aponevroze. Legătura muşchi - oase
sau cartilaj nu se face direct, ci prin intermediul periostului sau
pericondriumului. Legătura muşchi - piele (ex. muşchii feţei = muşchi
pieloşi) se face prin fascicule multiple fibroase.
Fiecare muşchi scheletic prezintă un capăt denumit "origine" sau
"capăt proximal" care se ataşează de os mai aproape de axa centrală a
corpului şi un capăt denumit "inserţie" sau "capăt distal" care se
ataşează de os la distanţă de axa centrală (mediană) a corpului.
Muşchii variază ca şi formă. La nivelul membrelor au o lungime
considerabilă, mai ales cei superficiali. Înconjoară oasele şi asigură o
protecţie importantă oaselor şi articulaţiilor. La nivelul trunchiului sunt
laţi, plaţi şi extinşi, contribuind la formarea cavităţilor trunchiului. De aici
provine motivul descrierii lor ca muşchi lungi, scurţi sau laţi.
 Corpul muscular
Muşchii unui segment sunt înveliţi de o fascie comună, care în
caz de ruptură permite hernierea acestuia.
Fiecare corp muscular la rândul lui este învelit într-un manşon
conjunctiv=perimyssium extern, cu rol protector la efort, limitând
întinderea muşchiului. Între perimyssium-ul extern şi fascia comună
există un ţesut conjunctiv lax, care permite alunecrea planurilor în timpul
contracţiei.
Din perimyssium-ul extern pornesc septuri conjunctive în
interiorul muşchiului, care separă fascicule musculare mai groase sau
mai subţiri în funcţie de grosimea muşchiului=perimyssium intern sau
endomyssium. Fiecare fascicul cuprinde 10-30 de fibre musculare (Fig.
41
51).
 Fibra musculară
Reprezintă celula musculară organizată pe structura generală a
unei celule din organism, prezentând : membrană (sarcolemă),
citoplasmă (sarcoplasmă), nuclei (nuclei sarcolemali) şi în plus structuri
citoplasmatice diferenţiate, specifice fibrei musculare, miofibrilele (Fig.
52, 53).
Lungimea unei fibre musculare variază de la câţiva cm la 25-35
cm, iar grosimea ei de la 10 la 150 μ.

Fig.51. Elementele structurale ale fibrei musculare scheletice

Atenţie!
Numărul de fibre musculare nu poate fi crescut prin exerciţiu, dar
muşchiul are posibilitatea de a creşte prin hipertrofie.

Sarcolema, reprezintă membrana celulei musculare. Conţine

două elemente anatomo-funcţionale importante (Fig. 56, 57) :
 Partea postsinaptică a plăcii motorii (unică la fibrele albe şi
multiplă la fibrele roşii) ;
 Inceputul invaginaţiilor tubulare ale "sistemului tubular T" prin
care sunt dirijate impulsurile nervoase către elementele
contractile.
Sarcoplasma reprezintă protoplasmă nediferenţiată în care se
încastrează miofibrilele.
Miofibrilele (Fig.52, 53) reprezintă elementele contractile ale
muşchiului. Sunt dispuse în fascicule de ordinul sutelor de mii şi ocupă
2/3 din spaţiul intracelular. Sunt orientate în lungul celulei musculare,
paralele între ele, apărând ca o structură tigrată prin alternarea de zone
întunecate cu zone clare.
Miofibrilele sunt alcătuite din miofilamente de actină şi miozină

42
aşezate longitudinal.

Fig.52. Structura microscopica a fibrei musculare (după Gray’

Anatomy)
Sarcomerul reprezintă unitatea contractilă propriu-zisă a fibrei
musculare şi reprezintă porţiunea de miofibrilă cuprinsă între două linii
Z.
Sarcozomii reprezintă mitocondriile sarcoplasmatice. Sunt
purtătorii echipamentului enzimatic celular.
Reticulul sarcoplasmatic reprezintă un sistem canalicular
longitudinal la nivelul joncţiunii dintre discul clar şi întunecat.
Proteinele musculare sunt de patru categorii :
 Proteinele sarcoplasmatice : mioglobina şi enzimele (ex.
creatinkinaza);
 Proteine miofibrilare : miozina, actina, tropomiozina şi
troponina ;
 Proteinele formaţiunilor subcelulare ;
 Proteinele stromei din sarcomer, formând mai ales linia Z.
3.3.2 JONCŢIUNEA MUŞCHI-TENDON
Există o variaţie considerabilă a aranjamentului fibrelor
musculare în raport cu tendonul de care sunt ataşate (Fig. 54). În
anumiţi muşchi fibrele pornesc direct de la origine la inserţie, cum ar fi
cazul muşchilor plaţi (ex. m. tirohioidieni, fesieri), alţi muşchi pornesc de
la o origine largă şi converg spre o inserţie îngustă, muşchi triunghiulari
(ex. m. pectineu). La muşchii unipenaţi fibrele sunt oblice şi converg la o
parte a tendonului care însoţeşte întreaga lungime a muşchiului. O
variantă a acestora sunt muşchii bipenaţi în care fibrele musculare
oblice converg de ambele părţi ale unui tendon central (ex. lungul
peronier, dreptul femural). Muşchii multipenaţi prezintă fascicule care
converg către mai multe tendoane (ex. deltoidul). Există muşchi
circumpenaţi (ex. tibialul anterior). Alţi muşhi prezintă fibre musculare

43
circulare, aşezate în mai multe planuri cum sunt muşchii sfincterieni.

Fig.53. Elementele structurale ale muşchiului (de la macroscopic la

microscopic)

44
 Fig.54. Tipuri de joncţiune tendino-musculară.
A : m. fusiform; B: m. unipenat C: m. bipenat; STF = secţiune transversală
fiziologică.
Atenţie !
Fasciculele musculare ale corpului muscular nu se continuă cu
fibrele tendinoase.
Sarcolema face nişte cute adânci de care pe faţa internă se prind
miofibrilele, iar pe faţa externă se prind fibrele de colagen ale tendonului
(demonstrat prin microscopie electronică).
TENDONUL
Tendoanele reprezintă structuri anatomice interpuse între muşchi
şi oase. Transmit forţele create în muşchi la oase şi fac posibilă
mobilizarea/mişcarea articulară.
Tendonul este un organ rezistent, inextensibil, format din
fascicule conjunctive (fibre de colagen), legate între ele printr-o
substanţă fundamentală, ca un ciment. Printre fibrele de colagen se află
celule tendinoase (tenocitele) (Fig. 55). Tendonul se inseră fie direct pe
os (când se continuă cu fibrele de colagen ale osului), fie prin
intermediul periostului.
Unele tendoane care străbat canalele osteofibroase, se învelesc
cu teci sinoviale care permit o mai bună alunecare a tendonului. În jurul
tendonului în porţiunea fără teacă sinovială există un ţesut grăsos
periareolar=paratendon Legătura dintre tendon şi patul de alunecare o
face mezotendonul , reprezentat de o suită de structuri conjunctive, ce
conţin vase sanguine în arcade necesare pentru nutriţia tendonului care
este totdeuna deficitară. Mezotendonul permite o bună alunecare a

45
tendonului în timpul contracţiei.

Fig.55. Structura tendonului

Bursa seroasă se dezvoltă în zona în care muşchii sau
tendoanele sunt ameninţaţi să se lezeze prin frecare sau presiune
intermitentă. Ca şi teaca sinovială, bursa conţine un lichid lubrefiant de
tipul lichidului sinovial articular.
CLASIFICAREA MUŞCHILOR
Sub raport structural şi funcţional muşchii au fost catalogaţi ca
muşchi tonici, în general muşchii extensori şi în muşchi fazici, muşchii
flexori.
Muşchii tonici sunt muşchi proximali, antigravitaţionali, sar o
articulaţie, au tendoane late, travaliul este puţin intens, se contractă lent
şi obosesc greu. Conţin fibre de tip I = "fibre roşii", cu conţinut crescut
de mitocondrii, mioglobină, lipide şi enzime oxidative. Generează o
contracţie lentă.
Muşchii fazici sunt muşchi superficiali, sar două articulaţii, au
tendoane lungi, realizează contracţii rapide şi obosesc uşor. Conţin
fibrele de tip II = "fibre albe" cu stocuri limitate de mitocondrii,
mioglobină şi lipide.
Contracţia musculară se bazează pe modificarea raportului
dintre miofilamentele de actină faţă de cele de miozină. Contracţia
musculaturii scheletice este stimulată de impulsuri electrice transmise
de nervii motori. Muşchiul împreună cu nervul formează o unitate
funcţională motorie.
Principalele modificări care pot fi evidenţiate prin inspecţia şi
palparea maselor musculare sunt cele de volum, tonus şi contractilitate.

46
 BILANŢUL MUSCULAR (= TESTINGUL MUSCULAR)
Se încadrează în capitolul de semiologie musculară, metodă de
bază de evaluare în recuperarea medicală. (În scop didactic o
menţionăm ca şi un subcapitol de sine stătător.)
Definiţie. Bilanţul muscular reprezintă un sistem de tehnici de
examen manual pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor
grupuri musculare. Examinările "tehnice" musculare nu intră la acest
capitol.
Scopul bilanţului muscular este multiplu :
- contribuie la un diagnostic corect funcţional,
- stă la baza alcătuirii unui program de recuperare,
- conturează prognosticul funcţional al pacientului.
Condiţii pentru realizarea unui bilanţ muscular corect :
- testator bine antrenat, cunoscător al anatomiei funcţionale
locomotorii,
- colaborare cu pacientul ; testarea musculară este un proces
activ, cu participarea conştientă, voluntară a pacientului.
- este precedat de bilanţ articular, deoarece pentru un bilanţ
muscular corect este necesară integritatea funcţională
articulară,
- condiţii de confort pentru testare – de microclimat
(temperatură de confort 22-26°C, linişte), masă de testare,
etc.
- retestările se efectuează de acelaşi testator,
- înregistrarea testingului se face în sisteme de cotare
internaţională.
Cotarea bilanţului muscular
La noi în ţară pentru testarea forţei musculare se foloseşte scara
cu şase trepte de la 0 la 5.
- Forţa 5 reprezintă forţa normală. Muşchiul poate executa
mişcarea pe toată amplitudinea contra forţei exterioare
(rezistenţa opusă de testator), egală cu valoarea forţei
normale. Testarea se face întotdeuna comparativ cu
segmentul opus considerat sănătos şi în baza experienţei
testatorului.
- Forţa 4 (bună), reprezintă capacitatea muşchiului de a
deplasa complect antigravitaţional segmentul contra unei
rezistenţe medii. Forţa aplicată de testator este mai mică ca la
forţa 5.
- Forţa 3 (acceptabilă), este forţa unui muşchi de a mobiliza
complect segmentul contra gravitaţiei (fără altă
contrarezistenţă). Valoarea forţei 3 reprezintă un prag

47
 funcţional muscular, care ar indica minima capacitate
funcţională pentru o activitate minimă ce ar cere mobilizarea,
în toate direcţiile, a segmentelor. Aceasta este real pentru
membrele superioare, dar nu şi pentru cele inferioare, care
suportă şi greutatea corpului.
- Forţa 2 (mediocră), permite muşchiului să mobilizeze
segmentul, dar cu eliminarea gravitaţiei. Testatorul trebuie să
ştie cum trebuie poziţionat pacientul pentru cursa
antigravitaţională a segmentului de examinat. Se pot folosi
planuri de alunecare pentru facilitarea mişcării.
În practica medicală există situaţii de graniţă între forţele 2 şi
3 când există posibilitatea de nuanţare a cotării forţei
musculare cu valori de 2- (dacă mişcarea nu este complectă
eliminând gravitaţia) 2+ (dacă nu ajunge jumătatea
amplitudinii maxime contra gravitaţiei), 3- (dacă nu depăşeşte
jumătatea amplitudinii maxime contra gravitaţiei).
- Forţa 1 (schiţată) reprezintă sesizarea contracţiei muşchiului
prin palparea lui sau a tendonului sau observarea unei uşoare
tremurături a acestuia. Forţa 1 a unui muşchi este incapabilă
să mobilizeze segmentul chiar şi fără gravitaţie.
- Forţa 0, muşchiul nu realizează nici un fel de contracţie.
Pentru muşchii profunzi nu se poate face diferenţiere între forţele
0 şi 1. La forţele 0 şi 1 intră în discuţie electrodiagnosticul executat prin
electromiografie (EMG = testare tehnică).
Rezultatul bilanţului muscular se notează în fişe speciale, care
cuprind toţi muşchii de testat atât pentru partea dreaptă cât şi pentru
partea stângă, pe diferite segmente ale corpului, oferind şi posibilitatea
notării succesive a retestărilor
Tabelul 5 sintetizează principalii muşchi posibil de testat, cu
elemente anatomice de origine şi inserţie, inervaţia acestora precum şi
actiunile muşchilor. Detalierea bilanţului muscular se găseşte în "Caietul
de lucrări practice" al disciplinei.
SEMIOLOGIA MUŞCHILOR
Principalele modificări care pot fi evidenţiate prin inspecţia şi
palparea maselor musculare sunt cele de volum, tonus şi contractilitate.
 Modificările de volum ale muşchilor
Muşchii pot fi hipertrofiaţi sau hipotrofiaţi, localizat sau
generalizat.
Hipertrofia musculară generalizată se instalează fiziologic la
persoanele cu activitate fizică intensă. Se întâlneşte în acromegalie (ca
urmare a activităţii hormonului somatotrop), în hiperandrogenism (ex.
tratament cu hormoni steroizi anabolizanţi).
48
 Hipertrofia selectivă a unor grupe musculare poate fi de
asemenea explicată prin efort fizic excesiv.
Hipotrofia musculară sau amiotrofia generalizată se instalează
după perioade prelungite de imobilizare. Poate face parte din tabloul
caşexiei (caşexia = atrofie generală progresivă = slăbire generală cu
scăderea activităţii sistemelor morfo-funcţionale, topire musculară,
hipotensiune, adinamie, anemie, etc, de origine variată).
Hipotrofiile selective ale anumitor grupe musculare apar în
pierderea inervaţiei motorii, prin lipsă de exerciţiu sau prin pierderea
controlului trofic exercitat de sistemul nervos (ex. leziunea
motoneuronilor periferici, miozite).
 Modificări ale tonusului muscular
Tonusul muscular reprezintă gradul de contracţie involuntară a
muşchiului menţinută de impulsurile care provin de la măduva spinării.
Tonusul muscular poate fi crescut (hipertonie) sau scăzut (hipotonie).
Hipertonia musculară (= tonus muscular crescut) poate fi
generalizată (ex. tetanie, boala Parkinson) sau localizată (ex. torticolis,
leziune de neuron motor central - paralizie spastică).
Stările de creştere ale tonusului muscular sunt reprezentate de
contractură şi spasticitate. Contractura reprezintă scurtarea muşchiului
sau menţinerea unei tensiuni musculare, dureroasă sau nu, reversibilă
sau fixă, paroxistică sau permanentă. Poate fi clasificată ca şi
contractură antalgică – de apărare, contractură algică, contractură
analgică (miostatică – secundară imobilizării unui membru în poziţie de
scurtare musculară ; miotatică – suportul spasticităţii ; şi congenitală).
Retractura musculară poate fi considerată ca o contractură pe cale de
organizare sau chiar ireversibilă, în care sarcomerele diminuă
considerabil şi se dezvoltă ţesut conjunctiv cu elasticitate scăzută.
Spasticitatea reprezintă o formă a hipertoniei musculare. Apare
ca urmare a afectării sistemului nervos central datorită căreia anumiţi
muşchi primesc mesaje continue de a se încorda şi contracta. Nervii
care asigură inervaţia muşchilor respectivi nu sunt capabili să regleze
descărcările centrale care sunt permanente şi continue şi comandă
contractura, spasticitatea musculară cu compromiterea consecutivă a
mersului, mişcării, prehensiunii, vorbirii (ex. pacienţii cu accidente
vasculare cerebrale).
 Alterarea contractilităţii musculare
Eficienţa contractilă a grupelor musculare se testează prin
mişcările voluntare.
Parezele sau paraliziile pot fi consecinţa unor leziuni nervoase
sau ale unor boli primitive ale muşchilor (miozite, miopatii).
Miastenia reprezintă un deficit motor muscular care se instalează
după iniţierea mişcării motorii voluntare şi se accentuează progresiv.
49
 Miotonia este un fenomen de întârziere a relaxării musculare
după o contracţie susţinută.
3.3.7 PROPRIETĂŢILE FIBREI MUSCULARE STRIATE
Proprietăţile fundamentale ale fibrei musculare striate sunt:
1. permeabilitatea şi polaritatea electrică
2. excitabilitatea
3. contractilitatea
4. elasticitatea
5. tonicitatea.
1. Permeabilitatea şi polaritatea electrică
Prin permeabilitatea sarcolemei se asigură repartiţia ionică
particulară în compartimentele intra şi extracelulare, conferind
polaritatea electrică ce caracterizează majoritatea structurilor contractile.
Polaritatea electrică stă la baza genezei potenţialului de repaus
membranar şi la impunerea unui grad de excitabilitate a fibrei
musculare, necesar în întreţinerea cuplului excitaţie-contracţie.
2. Excitabilitatea
Excitabilitatea fibrei musculare reprezintă capacitatea de a
reacţiona specific prin contracţie, alături de modificările de
permeabilitate şi polaritate electrică.
Declanşarea stării de excitaţie în fibra musculară poate fi
realizată natural prin intermediul influxului nervos în cadrul transmiterii
sinaptice, sau cu ajutorul stimulării electrice neuronale sau musculare.
 Transmiterea neuro-musculară
În cadrul excitării ansamblului neuro-muscular, stimulul sau
excitantul fiziologic final este reprezentat de impulsul nervos provenit din
centrii motori medulari sau supramedulari de origine reflexă sau
voluntară (Fig. 56, 57) .

Fig.56. Transmiterea neuro-musculară (la nivelul joncţiunii/plăcii neuro-

musculare)
Pentru a declanşa starea de excitaţie a fibrei musculare, stimulul
50
electric trebuie să străbată bariera sinaptică neuro-musculară la nivelul
căreia se eliberează mediatorul chimic (acetilcolina) şi antrenează o
întreagă suită de fenomene caracteristice transmisiei colinergice.
 Tulburări de transmitere sinaptică
Deficitul sau excesul unor enzime (acetilcolinesteraza) sau al
unor receptori determină tulburări grave ale transmisiei neuro-
musculare, de tipul miasteniei sau miotoniei.
 Hipersensibilitatea de denervare neuro-musculară
Distrucţia inervaţiei musculare (prin secţionare sau mijloace
fizico-chimice) antrenează pe lângă atrofia musculară, o excitabilitate
anormală a muşchiului cu creşterea sensibilităţii la acetilcolină, mărind
zona sarcolemică sensibilă la acetilcolină, care în mod normal este
limitată la nivelul plăcii motorii şi în consecinţă se instalează fibrilaţia.
Apariţia fibrilaţiei (= contracţii neregulate ale fibrelor izolate) la
muşchiul scheletic denervat are loc în intervalul de trei săptămâni după
leziunea nervoasă, iar dispariţia acesteia şi a hipersensibilităţii de
denervare se produce simultan cu regenerarea nervului.
Modificările de excitabilitate, de activitate electrică, de tonicitate şi
contractilitate sunt particulare diferitelor afecţiuni neuro-musculare
(pareze, paralizii, atrofii), având drept urmare afectarea posturii şi
locomoţiei.
3. Contractilitatea
Având ca suport morfologic aparatul contractil miofibrilar,
contractilitatea se reflectă în capacitatea muşchiului de a dezvolta o
tensiune mecanică la extremităţile sale. Se poate însoţi de scurtarea
lungimii muşchiului şi de alte modificări fizico-chimice (electrice,
biochimice, acustice, termice) şi histo-morfologice asociate procesului
contractil.
Declanşarea procesului contractil propriu-zis este precedată de o
serie de fenomene (Fig. 57) :

51
 Fig. 57. Declanşarea procesului contractil
- generarea mesajului contractil prin acţiunea unor factori
endogeni (neuro-umorali-metabolici) sau exogeni (diverşi
stimuli somato-senzitivo-senzoriali) pe cale reflexă sau
voluntară.
- conducerea lui pe căile motorii la ansamblul unităţilor motorii.
- traversarea barierei neuro-musculare prin fenomene de
transmisie colinergică.
- depolarizarea sarcolemei musculare cu generarea unui
potenţial de acţiune propagat.
Ulterior, prin mecanismul de cuplare a excitaţiei cu contracţia se
antrenează o serie de fenomene mecano-chimice ale ciclului contracţie-
relaxare, care utilizează energia furnizată de sistemul energogen
contractil în prezenţa ionilor de calciu.
4. Elasticitatea
Reprezintă capacitatea muşchiului de a se alungi în anumite
limite şi a reveni la dimensiunea iniţială după încetarea forţei de
întindere.
În stare de repaus muşchiul se află în mod normal sub o tensiune
uşoară, determinată de proprietatea sa de tonicitate ; secţiunea
tendoanelor determină o scurtare moderată a muşchiului.
Lungimea muşchiului relaxat suficient, reprezintă lungimea de
repaus şi este apropiată de valoarea extensiei maximale posibile în
condiţii naturale.
Capacitatea maximă de contracţie musculară este în mod
specific legată de lungimea iniţială.
Dacă forta aplicată depăşeşte limita elasticităţii muşchiului,
acesta poate păstra o deformare sau se rupe.
5. Tonicitatea
Reprezintă o proprietate direct legată de funcţia contractilă.
Tonicitatea muşchiului reprezintă acea stare de tensiune
(semicontracţie) caracteristică muşchilor situaţi în organismul intact.
Sistemul nervos are rolul principal în producerea mecanismului
tonigen. Exemplu: în denervarea muşchiului avem hipotonie, urmată de
atonie; în anumite leziuni nervoase avem hipertonie sau spasticitate.
Originea mecanismului tonigen se află în reflexul medular
miotatic/de întindere/strech reflex (Fig. 58).

Reflexul miotatic este compus din (Fig. 58) :

- fusul neuro-muscular ca element receptor,

52
 - aferenţe senzitive de tip I şi II,
- centrii medulari (motoneuronii alfa şi gamma),
- căi eferente ale fibrelor musculare extrafusale şi respectiv
intrafusale.

Fig.58. Reflexul miotatic/de întindere/strech reflex-ul

Tonusul de fond, de postură sau de expresie joacă un rol
primordial în activitatea musculară de efectuare a unor mişcări
complexe, asigurând fixitatea articulaţiei şi amortizarea elastică a
mişcărilor.
Tonusul muscular fiziologic poate fi crescut la frig - când se
produce un frison generalizat necesar în termoreglare, în emoţii - când
avem o stare tonică crescută (=hipertonie), sau poate fi scăzut
(=hipotonie) în somn.
3.3.8 INERVAŢIA MUSCULARĂ
Spaţiile dintre fibrele musculare sunt străbătute de o reţea de
nervi somatici motori şi senzitivi, al căror loc de pătrundere este denumit
punct motor. Majoritatea fibrelor vegetative (simpatice şi parasimpatice)
merg la muşchi pe calea plexurilor perivasculare.
I. Inervaţia senzitivă
Sensibilitatea muşchiului sesizează starea tonică şi nivelul
53
funcţional al muşchiului sau prezenţa unor influenţe nociceptive
(dureroase), în vederea informării diferitelor etaje ale axului cerebro-
spinal.
Atât muşchiul cât şi tendoanele sunt prevăzuţi cu o bogată reţea
nervoasă senzitivă ataşată unor formaţiuni receptoare (fusuri neuro-
musculare, corpusculi tendinoşi Golgi).
Informaţia kinestezică de întindere este preluată de la nivelul
fusului neuro-muscular prin intermediul a două tipuri de fibre senzitive : -
fibre aferente de tip I a (terminaţii senzitive primare) cu conducere
rapidă şi –fibre de tip II (= terminaţii senzitive secundare) cu conducere
mai lentă (Fig.58).
Terminaţiile senzitive primare sesizează :
- lungimea instantanee a muşchiului,
- viteza cu care muşchii sunt întinşi.
Terminaţiile senzitive secundare
- indică doar lungimea instantanee a muşchiului.
Fusul neuro-muscular mai primeşte :
- un număr variabil de fibre simpatice, sosite pe traiectul
vaselor,
- terminaţii nervoase ciliare aferente pentru transmiterea
sensibilitătii dureroase a nervului.
Proprioceptorii tendinoşi denumiţi corpusculii Golgi sau "organe
tendinoase", sunt prevăzuţi cu o reţea senzitivă de terminaţii nervoase
plasate în intimitatea fasciculelor tendinoase. Prin intermediul unor fibre
senzitive de tip I b de conducere rapidă, informează centrii medulari
asupra tensiunii la care este supus tendonul, declanşând la o anumită
limită de întindere o relaxare bruscă a muşchiului (= reflex miotatic
invers)
II. Inervaţia motorie
La realizarea acesteia participă trei formaţiuni (Fig. 58) :
- nervii motori (axonii neuronilor motori),
- unitatea motorie (muşchiul extrafuzal),
- joncţiunea neuro-musculară (placa motorie).
Nervii motori
Sunt reprezentaţi de fibre nervoase eferente ale sistemului
nervos somatic, distribuite prin reţeaua de nervi cranieni şi rahidieni.
Fibrele motorii rahidiene au originea în cornul anterior al
măduvei, fiind considerate calea finală comună a căilor motorii cu
originea în zona frontală ascendentă.
Cornul anterior medular conţine două tipuri de neuroni motori :
alfa şi gamma (Fig. 58).
 Motoneuronii alfa. Acţionează direct asupra contracţiei
54
 musculare, asigurănd inervaţia fibrelor musculare striate
propriu-zise (extrafuzale) prin intermediul a două tipuri de
neuroni : fazici şi tonici.
o Motoneuronii alfa fazici – inervează fibrele
musculare cu contracţie rapidă (fibrele musculare
albe) ; sunt motoneuroni ai mişcării.
o Motoneuronii alfa tonici – deservesc fibrele
musculare cu contracţie lentă (fibrele musculare
roşii) ; sunt motoneuroni ai tonusului.
 Motoneuronii gamma. Inervează fibrele intrafuzale ale
proprioceptorilor fuzali, implicaţi în controlul muscular. Fibrele
intrafuzale primesc două tipuri de inervaţie :
o Eferenţe gamma dinamice - cu terminţii în placă,
având rol în sensibilizarea fusului la viteza de
întindere.
o Eferenţe gamma statice – ai căror stimuli măresc
sensibilitatea fusului la extensia susţinută.
Unitatea motorie
Fiecare fibră nervoasă prezintă numeroase ramificaţii axonale
terminale care abordează separat un număr de fibre musculare. Celula
nervoasă aferentă muşchiului, împreună cu fibrele musculare inervate
de ramificaţiile sale axonale, constituie unitatea motorie, considerată
drept unitatea morfo-funcţională a sistemului neuro-muscular.
După Sherrington, muşchiul cu nervul lui motor trebuie considerat
ca un ansamblu de unităţi motorii.
Numărul de fibre musculare pe unitatea motorie este dependent
de poziţia anatomică şi funcţională a muşchilor.
Joncţiunea neuro-musculară
Fiecare fibră musculară în porţiunea mijlocie, prin intermediul
sarcolemei, este în contact cu o fibră nervoasă terminală (arborizaţia
terminală) şi realizează joncţiunea neuro-musculară (Fig. 56, 57, 58).
Placa neuro-musculară prezintă elemente : presinaptice,
sinaptice şi postsinaptice.
 Elementul presinaptic este reprezentat de extremitatea
ramificaţiei axonale, demielinizată. Conţine mitocondrii şi mici
vezicule, cu rol de stocare şi eliberare a acetilcolinei, implicată
în transmiterea sinaptică a mesajului contractil.
 Fanta sinaptică reprezintă spaţiul dintre axoplasmă şi
sarcoplasmă (între membrana pre şi postsinaptică).
 Elementul postsinaptic este reprezentat de partea mai
îngroşată a sarcolemei la nivelul joncţiunii neuro-musculare,
unde ia denumirea de placă motorie, unde se află aparatul

55
 subneuronal.
La acest nivel placa motorie conţine numeroşi receptori
colinergici şi enzimatici (acetilcolinesterazici), care prin
degradarea corespunzătoare a acetilcolinei asigură
transmiterea sinaptică normală.
3.3.9 PARTICULARITĂŢI ALE CONTRACŢIEI
MUSCULARE ÎN ORGANISM
Contracţia musculară reprezintă principala forţă internă implicată
în realizarea mişcării, la producerea căreia participă :
 transmiterea neuro-musculară a mesajului,
 cuplul excitaţie-contracţie,
 sistemul contractil,
 sistemul energogen.
Ca o consecinţă a excitabilităţii neuro-musculare, contracţia
modifică lungimea inţială a structurilor musculare, antrenând
dezvoltarea unor forţe tensionale statice sau dinamice, cu antrenarea
componentelor osteo-articulare.
Tipuri de contracţii musculare
Contracţiile musculare pot fi :
1. izotonice – contracţia musculară este însoţită de scurtarea sa şi
de deplasarea segmentelor osoase cu păstrarea stării tonice.
2. izometrice – creşte tensiunea musculară, fără modificarea
lungimii sale.
1. contracţia izometrică – nu furnizează travaliu, deşi menţinerea unei
poziţii egale cu învingerea forţei gravitaţionale echivalează cu un
travaliu static.
Muşchii antigravitaţionali şi cei masticatori efectuează contracţii
izometrice, care se însoţesc de consum energetic crescut, iar prin
travaliul efectuat dau rapid oboseală musculară (exemplu : soldaţii
de gardă).
2. contracţia izotonică – declanşează mişcări prin aplicarea forţei unui
vector, funcţionând astfel un travaliu dinamic.
Contracţiile izotonice însoţesc deplasarea membrelor în procesul de
mers, în ridicări de greutăţi şi în realizarea mişcărilor în spaţiu.
Există două tipuri de contracţii izotonice: contracţii concentrice şi
contracţii excentrice.
a. în contracţia concentrică, tensiunea muşchiului depăşeşte
rezistenţa şi muşchiul se scurtează.
b. contractie excentrică (=contracţia în alungire) – apare atunci
când forţa care se opune mişcării depăşeşte forţa

56
 muşchiului şi întinde muşchiul. Exemplu : înclinările laterale
ale coloanei vertebrale, muşchii de pe convexitate.
Pentru dezvoltarea muşchilor, de volum şi greutate, de valoare
sunt contracţiile izometrice.
Performanţa musculară
Performanţa musculară trebuie considerată din punct de vedere :
 a forţei musculare = cantitatea maximă de tensiune produsă
de un anumit muşchi sau de un anumit grup de muşchi.
 a rezistenţei musculare = perioada de timp în care un
anumit muşchi sau grupuri de muşchi pot desfăşura o
anumită activitate.
Performanţele contractile ale muşchiului scheletal sunt
determinate de doi factori majori :
1. tipul de fibre musculare ale muşchiului
2. condiţionarea fizică a individului/antrenamentul.
1. Tipul de fibre musculare
În organismul uman avem trei tipuri de fibre musculare
scheletice: rapide, intermediare şi lente.
 Fibrele rapide, reprezintă fibrele celor mai mulţi muşchi scheletici.
Sunt denumite rapide căci se contractă în 0,01 secunde sau mai
puţin după stimulare. Tensiunea produsă în muşchi este direct
proporţională cu numărul de sarcomere. Fibrele rapide obosesc
repede, astfel încît la activitate prelungită trec pe metabolism
anaerob. Se mai numesc fibre albe sau fibre de tip II A.
 Fibrele lente au doar jumătate din diametrul fibrelor rapide, iar
după stimulare durează de trei ori mai mult să se contracte ca
fibrele albe. Fibrele lente sunt specializate pentru contracţii
prelungite, mult după ce fibrele albe au obosit. Explicaţia constă
în vascularizaţia mai abundentă care asigură o aprovizionare mai
bună cu oxigen şi substanţe nutritive. În plus, muşchiul lent
conţine o cantitate mai mare de mioglobină, un pigment roşu,
care asociat cu vascularizaţia abundentă (cu multă hemoglobină
roşie), va oferi culoarea roşie muşchiului. Mioglobina şi
hemoglobiana sunt pigmenţi roşii care leagă reversibil oxigenul.
Fibrele lente se mai numesc fibre roşii sau fibre de tip I. Prin
rezervele semnificative de oxigen şi vascularizaţia bună a
muşchiului, fibra musculară lentă este mai puţin dependentă de
metabolismul anaerob ca fibra rapidă.
 Fibrele intermediare. Proprietăţile sunt intermediare între fibrele
rapide şi cele lente. Conţin miogobină mai puţină ca şi fibrele
albe, fiind mai palide, dar au o reţea abundentă capilară în jurul

57
 lor şi sunt mai rezistente la oboseală ca fibrele rapide. Se mai
numesc fibre de tip II B.
Muşchii care conţin atât fibre rapide cât şi fibre intermediare,
proporţia de fibre se poate schimba prin antrenament. La muşchii care
sunt utilizaţi pentru activităţi repetate de rezistenţă, o parte din fibrele
rapide vor dezvolta aspectele structurale şi funcţionale ale fibrelor
intermediare. În consecinţă, muşchiul ca un întreg va deveni mai
rezistent la oboseală.
2. Condiţionarea fizică/antrenamentul.
Prin antrenament se dezvoltă atât forţa musculară cât şi
rezistenţa musculară.
În practică planurile de tratament variază depinzând de faptul că
activitatea este suportată primar de producţia de energie aerobă sau
anaerobă.
Oboseala musculară
Oboseala musculară diminuează :
- excitabilitatea,
- puterea şi durata în timp a contracţiei musculare, prin
scăderea numărului de unităţi motorii antrenate în actul motor,
- amplitudinea fiecărei contracţii.
Semnele oboselii musculare sunt :
- diminuarea reversibilă a activităţii sale,
- diminuarea preciziei mişcărilor,
- apariţia unor tremurături (consecinţe ale oboselii musculare).
Oboseala musculară este favorizată de depăşirea limitelor
normale de activitate musculară printr-un efort prelungit şi susţinut.
Apare ca urmare a unui mecanism nervos central (diminuă numărul şi
frecvenţa descărcarilor în neuronii motori) şi muscular (chimic) (prin
epuizarea rezervelor energetice şi creşterea deşeurilor acide-acidul
lactic).
Forţa musculară
Reprezintă tracţiunea maximă pe care o poate dezvolta un
muşchi contra unei rezistenţe.
Forţa musculară este dependentă de :
- puterea contractilă a muşchiului,
- suprafaţa de secţiune a muşchiului,
- dispoziţia paralelă a fibrelor musculare,
- viteza de contracţie raportată la sarcină,
- temperatură,
- gradul de oboseală,
- starea de nutriţie,

58
 - de lungimea normală a muşchiului în poziţia de alungire
maximă,
- de caracteristicile mecanice ale sistemului de pârghii osoase
(modul de inserţie musculară pe structurile articulare).
Metabolismul muscular
Atât activitatea bazală de refacere a structurilor funcţionale
celulare cât şi activitatea tonică necesită un consum energetic
permanent pe seama unui aport adecvat de oxigen şi substanţe bogate
în energie : glucide şi lipide.
Troficitatea musculară
Stimularea permanentă a nervilor prin influxurile nervoase
centrale sau pe cale electrică, menţin ţesutul muscular într-o stare de
funcţiune şi troficitate direct legate de nivelul activităţii locomotorii a
organismului.
Dispariţia influxului nervos de la nivel medular sau nervos central
antrenează în scurt timp o atrofie a fibrelor musculare.
Cu cât un muşchi funcţionează mai mult, cu atât cresc forţa şi
dimensiunile sale. Hipertrofia musculară este însoţită de o creştere a
eficienţei contracţiei musculare.

Bibliografie:

1. Baciu C C. Aparatul locomotor (anatomia funcţională,

biomecanică, semiologie clinică, diagnostic diferenţial. Editura
Medicală, Bucureşti, 1981, pag. 352-430
2. Boloşiu HD. Semiologie medicală. Medex Cluj-Napoca 1994.
3. Drăgan I. Medicina sportivă , Editura Medicală 2002.
4. Garrison S. Handbook of physical medicine and rehabilitation.
The basics. Second edition, Lippincott Williams & Wilkins,
2003
5. Haulică I. Fiziologia umană, ediţia a II-a. Editura Medicală
Bucureşti2002.
6. http://www.brianmac.co.uk/musrom.htm
7. Kelly W, Harris E, Ruddy S, Sledge C. Textbook of
Rheumatology, Third Edition, W B Saunders Company, 1989.
8. Malanga G A, Nadler SF. Musculoskeletal physical examination.
An evidence-based aproach, Elsevier Inc, 2006.
9. Martini F H, Nath L G. Fundamentals of Anatomy & Physiology,
8th Edition, cap. 10. Benjamin-Cummings Pub Co, 2007.
10. Nemeş IDA. Metode de explorare şi evaluare în kinetoterapie.
Editura Orizonturi Universitare Timişoara 2001.
59
11. Onose G. Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie, vol. 1,
Editura Medicală Bucureşti 2008.
12. Papilian V. Anatomia umană. Editura Medicală 1978
13. Pop S. Patologie specifică şi recuperare în sport. Editura
Universităţii din Oradea, 2005
14. Sbenghe T. Bazele teoretice si practice ale kinetoterapiei, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1999.
15. Sbenghe T. Kinesiologie – Ştiinţa mişcării, Editura Medicală,
Bucuresti, 2002
16. Sbenghe T. Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare,
Ed. Medicală, Bucureşti, 1984.
17. Wikipedia, the free encyclopedia. Human anatomy:
http://en.wikipedia.org/wiki/knee

60