,,Moara cu noroc” publicată în anul 1881 în volumul de debut ,,Novele

din popor”, după ce apăruse inițial în revista junimistă ”Convorbiri literare”.

Considerată de G.Călinescu ”o nuvelă solidă cu subiect de roman”, este, fără îndoială,
prima mare nuvelă realistă din literatura română, dar și o pledoarie pentru echilibru și
cumpătare în viața socială și familială, al cărei mesaj, devenit normă etică, poate fi
sintetizat în cuvintele bătrânei care deschid textul:”Omul să fie mulțumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, devenind una
dintre scrierile reprezentative pentru viziunea scriitorului asupra lumii și asupra vieții
satului transilvănean.
Personajele lui Slavici nu sunt doar închipuiri schematice ale unor trăsături
umane, încadrabile în tipologii rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde,
autoconstruindu-se permanent și dezvăluind toate componentele ființei umane. Din
acest punct de vedere, Slavici se dovedește a fi un scriitor fără prejudecăți estetice,
care nu le impune eroilor un comportament rigid, dictat de considerente exterioare, ci
îi lasă să evolueze liber, după pornirile lor sufletești. Personajele sunt rezultatul
propriilor fapte, gânduri și atitudini, ca și al condițiilor sociale ale momentului. Sunt
individualități dinamice, care se transformă permanent, chiar dacă nu fac decât să
împlinească un destin.
Accentul nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel interior, moral,
psihologic, alcătuit de obicei din contraste, din porniri contradictorii.
În centrul nuvelei se află Ghiță, personaj principal,credibil, prezentat în evoluție,
rotund, verosimil, care concentrează în devenirea sa întreaga problematică a nuvelei,
aflată sub semnul unei idei etice, abil mascată de autor. Personajul se abate de la
norma morală enunțată la începutul nuvelei și de aceea va evolua inevitabil spre un
sfârșit tragic. După ce îl cunoaște pe Lică, Ghiță ”era mereu așezat și pus pe gânduri,
se făcuse mai de tot ursuz”. Cinstei îi ia locul ispita irezistibilă a îmbogățirii și
compromisul moral pe care acesta îl implică. Deși, la prima întâlnire încearcă să se
opună autorității lui Lică și să nu accepte cârdășia cu el, nu are forța de a renunța la
bogăția ipotetică anunțată de acesta și îi acceptă jocul. Este momentul psihologic care
marchează începutul degradării morale, eroul începe să se mistuie pe sine, o aruncă
pe Ana în brațele Sămădăului, dintr-o pornire irațională spre autodistrugere.
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex,
oscilant, nesigur, sfâșiat între porniri antagonice. Eroul devine, ca Ion din romanul lui
Rebreanu, o victimă a societății care disprețuiește sărăcia, dar și a imensului său
orgoliu. Observația, analiza psihologică, focalizarea, introspecția sunt mijloace
narative ce completează profilul estetic al eroului.
Personajul feminin prins în țesătura conflictului tocmai pentru a
contribui la conturarea figurii lui Ghiță, Ana, soția acestuia, nu se înscrie în seria
eroinelor voluntare din proza lui Slavici, care luptă și dobândesc. Spre deosebire de
acestea, Ana este o victimă a incapacității de a-și apăra valorile morale și familia, dar
și eroina tragică, victimă a unei fatalități obscure. În prezentarea Anei, autorul se
dovedește un fin cunoscător al psihologiei feminine. Ipostaza inițială se cristalizează
prin însumarea unei duble perspective narative: cea a mamei eroine, care o vede ”prea
așezată, oarecum prea blândă la fire” și cea a soțului, care o privește cu ochi de
îndrăgostit” și ”inima îi râde când Ana cea înțeleaptă și așezată deodată își pierde
cumătul și se aruncă răsfățată asupra lui”. Deși personaj negativ, Lică, personaj la fel
de complex ca și Ghiță, este fascinant prin forța malefică pe care o răspândește în jur.
Intrarea sa în scenă este minuțios pregătită de narator, care dă tot felul de informații
despre statutul de sămădău. Spre deosebire de ceilalți eroi, lui Lică i se conturează un
portret fizic, detaliile fizice având un rol semnificativ în anticiparea caracterologică,
sugerând un om de mare voință” sprâncenele dese și împreunate la mijloc”, ager,
viclean și plin de răutate, cu temperament energic și viața dinamică. Detaliile
vestimentare îl singularizează în raport cu porcarii de rând, pe care îi stăpânește prin
curaj și forță. Lică ilustrează o tipologie realistă, socială, dar și o tipologie general-
umană de culoare romantică. Prin chipul său demonic, exercită asupra tuturor o
fascinație care paralizează voința și aspirația spre etic. În raporturile cu Ghiță își
calculează cu abilitate fiecare mișcare, lovind în demnitatea omului, în mândria
bărbatului, în autoritatea sa de soț și părinte, de stăpân al hanului, în imaginea sa de
om cinstit. Când poziția sa în lumea pe care o stăpânește prin forță, voință, cruzime și
inflexibilitate este amenințată, Sămădăul găsește puterea de a se sinucide. În raport cu
conținutul nuvelei, personajele trec printr-o drama a cunoașterii, întâlnirea cu Lică
făcându-le să-și confrunte adevăratele așteptări cu ceea ce consideraseră până atunci
a-i reprezenta autentic, Ana înțelege că preferă o masculinitate autoritară și activă în
locul unui soț laș și lipsit de forță interioară, iar Ghiță descoperă că agonisirea banilor
cere compromisuri.
Arta narativă dobândește la Slavici o amprentă specific realist, rezultată
din armonizarea tuturor resurselor lingvistice, stilistice și de construcție, spre
conturarea unui univers epic întemeiat pe adevăr. Narațiunea este uneori înlocuită de
dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu starea
sufletească a personajelor. Pe lângă funcția de dramatizare a acțiunii, care capătă
astfel accente scenice, dialogul este și o modalitate de caracterizare a personajelor și
de reliefare a opticii asupra evenimentelor. Descrierea e prezentă în toate formele ei,
de la prezentarea obiectelor, interioarelor, a veșmintelor, până la portrete și descrieri
de cadru și atmosferă.
În concluzie, Slavici abordează, în scrierea nuvelei, o viziune realistă,
obiectivă, care urmărește ritmul vieții ce însuflețește opera. Fără să urmărească
obținerea unor efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu,
caracterizat prin sobrietate, lipsit de podoabe artistice, ”sărac, cu repetarea acelorași
cuvinte în interiorul acelorași fraze”, oralitate discretă, ușor populară, cu o frază care
urmărește ritmul vorbirii.