SCOALA POSTLICEALA FEG BUCURESTI

STUDIUL INDICATORILOR STARII DE SANATATE AL CETATENILOR

DIN TARILE MEMBRE U.E.
FRANTA SI GERMANIA

ECHIPA DE LUCRU:

HARLAVU CRISTIAN

IVASCU NICOLETA

CLASA:

AMR 1 B

COORDONATOR:

CIOBANU AURA

2021
Cuprins

1. Argumente

Principalele scopuri ale politicilor de sănătate sunt realizarea unui nivel ridicat de sănătate cu realizarea
distribuirii echitabilă a serviciilor de asistenţă medicală. În Uniunea Europeană există o mare diversitate
de modele de sisteme sanitare, fiecare cu modul său particular de organizare şi finanţare. Ceea ce face
dificil să se urmeze un anumit model, adică un sistem sanitar unitar.
Asigurările de sănătate obligatorii precum şi asigurările voluntare sunt administrate de Case de Asigurări
de Sănătate, organisme autonome ce colectează contribuţiile în funcţie de venituri, pentru a le redistribuii
sub formă de beneficii în momentul utilizării serviciilor medicale, ori de rambursare a cheltuielilor
angajate.
În concluzie, în aproape toate ţările membre ale UE există o insatisfacţie legată de modalităţile de
finanţare şi de furnizare a serviciilor medicale. Principalele probleme comune – care ocupă diverse locuri
în ordinea preocupărilor naţionale – le reprezintă carenţele lor în materie de echitate şi egalitate la accesul
la serviciile medicale, de control asupra cheltuielilor, de utilizare eficientă a resurselor şi de control al
calităţii serviciilor medicale. Asupra planului de stabilitate socială, prioritatea constă în garantarea
îngrijirilor medicale pentru persoanele în vârstă, mai bine adaptate la nevoile lor, preferată fiind crearea
unui echilibru între îngrijirile la domiciliu, îngrijirile comunitare şi serviciile spitaliceşti. Ingrijirile
preventive constituind o potenţială alternativă economică a îngrijirilor medicale bazate pe
tehnologii costisitoare.
La ora actuală se pune accent mai mult pe reorientarea sistemelor de sănătate către obiective măsurabile
atât în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale cât şi în ceea ce priveşte satisfactia utilizatorilor.
Asigurarea sănătăţii este considerată obiectivul principal al sistemului sanitar. Principalele scopuri fiind
realizarea unui nivel ridicat de sănătate şi distribuirea echitabilă a serviciilor de asistenţă medicală.
Sistemul sanitar trebuie să corespundă aşteptărilor populaţiei, implicând astfel respectul faţă de cetăţean
(autonomie şi confidenţialitate) şi orientarea beneficiarului (servicii prompte şi calitate a dotărilor). Un alt
obiectiv îl reprezintă finanţarea echitabilă, în care cheltuielile să reflecte capacitatea de plată, şi nu
neapărat riscul de îmbolnăvire.
Conform opiniei unor specialişti care a fost publicată într-o prestigioasă revistă engleză de specialitate,
sistemele sanitare ale lumii se clasifică potrivit eficienţei cu care transformă cheltuielile în sănătate. Se au
în vedere aici, în corelaţie, cheltuielile pentru îngrijirea sănătăţii, ajustate conform preţurilor locale, cu
asigurarea stării de sănătate. Ca factor esenţial pentru sănătate, în calcul a fost cuprins şi nivelul de
educaţie a populaţiei. Dar aceşti specialist nu a reuşit să ofere răspunsul la întrebarea în ce măsură un
sistem sanitar este mai bun decât altul.
De altfel, în Uniunea Europeană există o mare diversitate de modele de sisteme sanitare, fiecare cu
modul său particular de organizare şi finanţare. Ceea ce face încă şi mai dificil să se urmeze un anumit
model, adică un sistem sanitar unitar.

Principalii indicatori de sănătate din Europa (ECHI), cunoscuți anterior ca indicatorii de sănătate din
Comunitatea Europeană, sunt rezultatul unei cooperări îndelungate între țările UE și Comisia Europeană.
Trei proiecte ECHI (1998-2001, 2001-2004, 2005-2008), finanțate în cadrul programelor de sănătate ale
UE, au instituit primele liste de indicatori ECHI, cu scopul de a oferi un sistem de informații și cunoștințe
în materie de sănătate comparabile care să permită monitorizarea stării de sănătate la nivelul UE.
 Acțiunea comună privind monitorizarea indicatorilor de sănătate la nivelul Comunității Europene
(ECHIM) a contribuit la crearea unei liste scurte de 88 de indicatori de sănătate clasificați pe domenii de
politică. Acești indicatori au fost revizuiți în 2017 în cadrul proiectului BRIDGE-Health (Bridging
Information and Data Generation for Evidence-based Health Policy and Research). Pentru peste 60 de
indicatori, sunt disponibile definiții și mecanisme de colectare a datelor și, după caz, datele sunt defalcate
în funcție de sex, vârstă, statut socioeconomic și regiune. Indicatorii sunt grupați pe rubrici, așa cum se
arată mai jos.

Rubrică Exemple

Situația demografică și socioeconomică Populație, natalitate, șomaj total

Starea de sănătate Mortalitate infantilă, HIV/SIDA, răniri în accidente rutiere

Determinanții stării de sănătate Fumatul regulat, consumul/ disponibilitatea fructelor

Acțiuni în domeniul sănătății: servicii Vaccinarea copiilor, numărul de paturi în spitale, cheltuieli
medicale de sănătate

Acțiuni în domeniul sănătății: promovarea

Politici privind alimentația sănătoasă
sănătății

Indicatorii se situează la intersecția dintre chestiunile de politică și seturile de date. Aceștia reflectă un
interes politic, precum și posibilitatea de a alege în funcție de ceea ce poate fi calculat. Din aceste motive,
Comisia Europeană prezintă, de asemenea, și alți indicatori europeni în domeniul sănătății care nu fac
parte din sistemul ECHI, dar încă sunt totuși utili pentru părțile interesate din acest sector.

Ciclul „Starea sănătății în UE” urmărește să ofere informații, expertiză și bune practici din domeniul
sistemelor de sănătate factorilor de decizie și tuturor celor care contribuie la elaborarea politicilor în
domeniul sănătății.
Este gestionat de Comisia Europeană, dar este și rezultatul muncii Organizației pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE) și a Observatorului european pentru sisteme și politici de sănătate
(Observatorul). Împreună, aceste instituții vor să sprijine schimbul de cunoștințe în întreaga UE.
„Starea sănătății în UE” analizează cele mai recente date privind sănătatea și le sintetizează într-o serie
de rapoarte concise și clare.
Ciclul intitulat „Starea sănătății în UE” cuprinde patru etape principale:

 Raportul comun al OCDE și al Comisiei „Sănătatea pe scurt: Europa” dă startul, cu o evaluare

orizontală și transnațională a performanțelor sistemelor naționale de sănătate din UE.
 Urmează Profilurile de țară în domeniul sănătății, adaptate contextului și specificității fiecărui stat
membru, care analizează punctele forte și provocările din cadrul sistemelor respective de sănătate.
  Raportul însoțitor este publicat împreună cu profilurile de țară în domeniul sănătății și prezintă
unele dintre cele mai evidente tendințe constatate în procesul de transformare a sistemelor noastre
de sănătate.
 La finalul ciclului de doi ani, autoritățile sanitare din țările UE pot solicita schimburi voluntare cu
experții care au elaborat raportul „Starea sănătății în UE”, pentru a discuta despre concluzii și
despre eventualele reacții la nivel de politici.
Ciclul „Starea sănătății în UE” sprijină statele membre prin consolidarea bazei de date. În același timp,
oferă Comisiei date și analize ale politicilor care îi permit să susțină mai bine cooperarea la nivelul UE.
De exemplu, furnizează informații de calitate pentru faza analitică a semestrului european. Este vorba
despre informații solide atât despre UE, cât și despre fiecare țară în parte, care pot fi utilizate pentru
elaborarea rapoartelor de țară.

2. Sisteme de sanatate din statele member U.E.

Ca şi structură general, la ora actuală există trei sisteme de finanţare performante predominante în
Uniunea Europeană. Primul (cunoscut sub numele de modelul Beveridge) se caracterizează prin finanţare
publică pe baza impozitelor culese de la contribuabili. Al doilea sistem (cunoscut sub numele de modelul
Bismark) în care finanţarea se realizeaza prin intermediul asigurării obligatorii ale populaţiei . Al treilea
sistem constă în finanţarea privată prin asigurări voluntare.

Diferenţa dintre aceste modele constă în modalitatea prin care sistemul sanitar este finanţat):
 modelul Semashko – bugetul asigurărilor sociale de stat;
 modelul Beveridge – principiul rolului de „filtru” (avut de medicii de familie – aleşi in mod liber,
de către pacienţi şi finanţat prin impozite);
 modelul Bismarck – sistemul de asigurări sociale de sănătate (bazat pe prime obligatorii de
asigurare, dependente de venituri).

În majoritatea acestor modele pacienţii contribuie, într-o proporţie variată la finanţarea

îngrijirilor medicale în toate ţările membre ale Uniunii Europene
Majoritatea statelor membre aplică dispoziţii de exonerare de la participare la toate costurile a
categoriilor cu venituri mici cât şi al persoanelor din alte grupuri defavorizate.
Asigurările obligatorii precum şi asigurările voluntare sunt administrate de Case de Asigurari de
Sănătate, organisme autonome ce colectează contribuţiile în funcţie de venituri, pentru a le redistribuii
sub formă de beneficii în momentul utilizării serviciilor medicale, ori de rambursare a cheltuielilor
angajate.
Modul de finanţare al spitalelor variază în general de la un stat la altul. Principalele forme fiind: tariful pe
zi de spitalizare, şi tariful pe grupe de diagnostic clinic.

In Franta Sistemul de sănătate rezultă dintr-o combinaţie complexa între sectorul privat şi cel public şi se
bazează pe asigurările de sănătate obligatorii, completat de asigurării voluntare private.
Acoperirea este aproape completă, atingând 98% din populaţie. Atât sectorul spitalicesc cât şi în
medicina ambulatorie se oferă o gamă vastă de servicii medicale şi un volum aproape nelimitat de servicii
de sănătate iar pacienţii se bucură de o libertate totală de consultare. În ceea ce priveşte speranţa de viaţă
şi mortalitatea, Franţa este pe primele locuri în cadrul UE. Sănătatea publică în schimb are puncte slabe,
reprezentate de incidenţa mare a SIDA de consumul de alcool şi de tutun. Sistemul medical francez este
unul dintre cele mai răspandite în UE.

Populaţia şi starea de sănătate

În anul 1997 populaţia Franţei era de 58.5 milioane de locuitoridin care 26% tineri sub 20 de ani ( media
UE 24.6%), si 15.4% persoane în vârstă de peste 65 ani, procent comparativ apropiat cu media UE-15%.
Proporţia persoanelor de peste 75 de ani a fost estimată la 6.6% mai ridicată faţă de media UE de 6.1% şi
se aşteaptă o rată de 8.2% în anul 2020. În jur de 75% din populaţia franceză se află concentrată într-un
numar mic de zone urbane. Doar în capitală sunt circa 9 milioane de locuitori, iar alte oraşe cum ar fi
Lille, Lyon sau Marseille au peste un milion de locuitori.

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

În Franţa statul joacă un rol important în cadrul sistemului de sănătate.Acesta îşi asumă responsabilitatea
pentru protecţia tuturor cetatenilor. Guvernul se ocupă de sănătatea populaţiei şi de sistemul de protecţie
socială, controlând relaţiile între diferite organisme financiare, şi sectorul spitalicesc public. Ministerul
Muncii şi Solidarităţii si Secretarul de Stat pentru sănătate, elaborează politica de sănătate la nivel
naţional. Înaltul Comitet de Sănătate Publică prezidat de Ministrul Sănătăţii fixeazaă obiectivele
principale de sănătate publică iar Agenţia Naţională de Acreditare şi Evaluare în Sănătate(ANAES) are
rolul de evaluare a practicilor medicale, a calitaţii şi a performanţelor în sectorul de sănătate public şi
privat.
La nivel regional, cele 22 de Directii Regionale ale Problemelor de Sănătate şi Sociale (DRASS)
implementează politicile de sănătate prin elaborarea de “carduri sanitare” care fixează numărul de paturi
pe specialităţii şi pe zone şi stabileşte reguli pentru cumpărarea şi instalarea echipamentelor medicale
costisitoare.
Finanţarea sistemului de sănătate se realizează prin strângerea de cotizaţii din partea angajatorilor şi din
partea salariaţilor, ce reprezintă 12.8% din venitul brut (firme) şi 6.8% din salariu ( angajaţii). Pensionarii
contribuie cu un procent inferior. Sistemul de asigurări de sănătate acoperă în proporţie de 75% din
cheltuielile totale din domeniul sanitar. O cotă de 6.8% din cheltuieli este acoperită de mutualitate si 5%
deasigurările private. Fiscalitatea contribuie cu mai puţin de 3%, în timp ce participarea directă a
pacienţilor prin coplată se ridică la mai mult de 13%.
In cadrul sectorului ambulatoriu medicii sunt renumeraţi pe baza documentelor conform unor tarife
convenţionale stabilit de către stat.

Personalul medical în sistem.

Densitatea medicilor titulari este de 29 pentru 10.000 locuitori număr superior faţă de media UE de 28.1.
Numărul specialiştilor este egal cu cel al medicilor generalişti.
 Între 1945 şi 1990, Germania a fost divizată în doua state, unul de vest şi unul de est, în cadrul cărora
sistemul de sănătate se baza pe concepţii practice opuse. În Germania de Vest a existat un sistem
democrat liberal, în timp ce în Germania de Est a existat un model de planificare controlat, centralizat.
După reunificare, sistemul de sănătate a fost reformat în vederea adaptării la structura financiaraă şi
organizaţională vest-germană.
Modelul german este bazat pe asigurare
socială obligatorie, care a rămas relativ neschimbat de la fondarea sa de catre Bismark în anul 1883.
Acesta garantează egalitate la acces şi un volum important de servicii medicale avansate. În proporţie de
89% din cetăţenii germani se declară foarte satisfăcuţi sau satisfăcuţi de sistemul lor de sănătate. Cu toate
acestea sistemul de sănătate se confrunta cu importante probleme, deoarece îmbătrânirea populaţiei duce
la descentralizarea principiului de distribuţie pe care este bazată securitatea socială.

Populaţia şi starea de sănătate

În anul 1997 populaţia Germaniei număra 82 milioane de locuitori. Procentul tinerilor este de 21.6%
tineri sub 20 de ani ( media UE-24.6%), în schimb proporţia persoanelor în vârstă de peste 65 ani este de
15.3%, procent apropiat cu media UE-15%. Proporţia persoanelor de peste 75 de ani a fost estimată la
6.2% şi relativ ridicată faţă de media UE-6.1% , dar se aşteaptă la o rată de 10.6% în anul 2020 care este
superioară mediei europene prevăzute de 8.9%.

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Organizarea şi finanţarea servicilor de sănătate se bazează pe descentralizare şi autoreglare. Rolul

guvernului se limitează doar la un cadrul legislativ al sistemului de sănătate, în timp ce responsabilităţile
executive sunt în mare parte rezervate administraţiilor Landurilor.
Sistemul obligatoriu de sănătate acoperă aproape 88% din populaţie, existând 600 de case de asigurări de
sănătate. Pentru un procent de 10% din populaţie asigurările sunt acoperite de către angajatori în timp ce
populaţia cu venituri mai ridicate se asigură la una din cele 45 de companii private de asigurare. Mai puţin
de 0.5% din populaţie nu beneficiază de nici un fel de protectie. Casele de asigurări de sănătate sunt
organizate pe districte, pe profesiuni sau pe grupe de firme. Salariaţii îşi pot alege casa de asigurări.
În jur de 60% finanţarea este acoperită din asigurării obligatorii şi voluntare de stat, 21% din fiscalitate,
7% din asigurările private şi 11% prin participarea directă la costuri (coplată). Cotizaţiile către casele de
asigurări sunt plătite în părţi egale atât de salariaţi cât şi de angajatori. Valoarea medie a cotizaţiei se
ridică la 13.5%. Există o strictă separare între casele de asigurări de sănătate şi furnizorii de îngrijiri de
sănătate. Onorariile medicilor de familie sunt fixate printr-un proces de negociere descentralizat între
principalii intermediari din sectorul de sănătate.
Principalul mod de renumerare a medicilor de familie, specialiştilor şi a stomatologilor de către casele de
asigurări de sănătate este pe baza documentelor. Există un barem general denumit “norma de evaluare
uniformă”, în care valoarea monetară efectivă este negociată la nivel regional, după care este ajustată la
venitul global al medicilor.

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor este de 32.8 la 10.000 locuitori, destul de ridicat faţă de media europeană.(28.1).
3. Concluzii

Se constată că în aproape toate ţările membre ale UE există o insatisfacţie legată de modalităţile de
finanţare şi de furnizare a serviciilor medicale. Principalele probleme comune – care ocupă diverse locuri
în ordinea preocupărilor naţionale – le reprezintă carenţele lor în materie de echitate şi egalitate la accesul
la serviciile medicale, de control asupra cheltuielilor, de utilizare eficientă a resurselor şi de control al
calităţii serviciilor medicale. Asupra planului de stabilitate socială, prioritatea constă în garantarea
îngrijirilor medicale pentru persoanele în vârstă, mai bine adaptate la nevoile lor, preferată fiind crearea
unui echilibru între îngrijirile la domiciliu, îngrijirile comunitare şi serviciile spitaliceşti. Ingrijirile
preventive constituind o potential alternativă economică a îngrijirilor medicale bazate pe tehnologii
costisitoare.
La ora actuală se pune accent mai mult pe reorientarea sistemelor de sănătate către obiective măsurabile
atât în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale cât şi în ceea ce priveşte satisfactia utilizatorilor.

Starea de sănătate s-a îmbunătățit semnificativ în țările europene, deși continuă să existe decalaje
importante

Speranța de viață la naștere în statele membre ale UE a crescut cu peste 6 ani între 1980 și 2010. În
medie, speranța de viață la naștere din Uniunea Europeană pentru perioada de trei ani 2008-2010 a fost de
75,3 ani pentru bărbați și 81,7 ani pentru femei. Franța a înregistrat cea mai ridicată speranță de viață
pentru femei (85 de ani), iar Suedia pentru bărbați (79,4 ani). Cea mai scăzută speranță de viață la naștere
din UE s-a înregistrat în Bulgaria și România pentru femei (77,3 ani), și în Lituania pentru bărbați (67,3
ani). Decalajul dintre statele membre ale UE cu cea mai mare și cele cu cea mai mică speranță de viață la
naștere este de aproximativ 8 ani pentru femei și 12 ani pentru bărbați.

În medie, în Uniunea Europeană, speranța de viață sănătoasă (SVS) la naștere, definită ca numărul de ani
de viață fără limitări ale activității, a fost de 62,2 ani pentru femei și 61 de ani pentru bărbați în perioada
2008-10. În această privință, decalajul dintre femei și bărbați este mult mai mic decât în cazul speranței de
viață, reflectând faptul că o proporție mai mare din viața femeilor este petrecută cu limitări ale activității.
În perioada 2008-2010, cea mai ridicată SVS la naștere s-a înregistrat în Malta pentru femei și în Suedia
pentru bărbați, iar cea mai scăzută în Republica Slovacă, atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Speranța de viață la 65 de ani a crescut substanțial în țările europene, cu o medie de 16,5 ani pentru
bărbați și 20,1 ani pentru femei în Uniunea Europeană în perioada 2008-10. La fel ca în cazul speranței de
viață la naștere, în Franța s-a înregistrat cea mai ridicată speranță de viață la 65 de ani pentru femei (23,2
ani), dar și pentru bărbați (18,7 ani). Cea mai scăzută speranță de viață la 65 de ani din Uniunea
Europeană s a înregistrat în Bulgaria pentru femei (16,9 ani), și în Letonia pentru bărbați (13,2 ani).

Continuă să existe inegalități importante între grupurile socioeconomice în ceea ce privește speranța de
viață. Atât pentru femei, cât și pentru bărbați, persoanele cu nivel de educație ridicat au o speranță de
viață mai ridicată; de exemplu, în Republica Cehă bărbații de 65 de ani cu un nivel ridicat de educație au
șanse de a trăi cu 7 ani mai mult decât bărbații cu aceeași vârstă dar cu un nivel scăzut de educație.
 Este dificil să se estimeze contribuția relativă a numeroșilor factori de natură medicală și nemedicală care
ar putea afecta variațiile speranței de viață de la o țară la alta. Veniturile naționale mai ridicate sunt, în
general, asociate cu o speranță de viață (sănătoasă) mai mare, deși această relație este mai puțin
pronunțată în cazul celor mai mari niveluri de venit, sugerând un „beneficiu descrescător”.

Bolile cronice precum diabetul, astmul și demența au o prevalență în creștere, care se poate explica fie
prin îmbunătățirea diagnosticării, fie prin creșterea numărului efectiv de cazuri de boală. În 2011, peste
6% dintre persoanele cu vârste între 20 și 79 de ani din Uniunea Europeană, altfel spus 30 de milioane de
oameni, aveau diabet. Pentru multe state membre ale UE, ameliorarea gestionării bolilor cronice a devenit
o prioritate a politicii sănătății.

Factorii de risc la adresa sănătății sunt în schimbare

În majoritatea țărilor europene s-a obținut o reducere a consumului de tutun datorită campaniilor de
sensibilizare publică, a interzicerii publicității și a creșterii impozitării. Procentul de adulți care fumează
zilnic este sub 15% în Suedia și în Islanda, față de 30% în 1980. La cealaltă extremitate, peste 30% dintre
adulții din Grecia fumează zilnic. Procentul de fumători continuă să fie ridicat în Bulgaria, Irlanda și
Letonia.

De asemenea, consumul de alcool a scăzut în multe țări europene. Reducerea publicității, restricțiile de
vânzare și impozitarea s-au dovedit a fi măsuri eficace. Țări tradițional producătoare de vin, precum
Franța, Italia și Spania au înregistrat o scădere substanțială a consumului de alcool pe cap de locuitor din
anul 1980. Consumul de alcool pe adult a crescut semnificativ în anumite țări, printre care Cipru,
Finlanda și Irlanda.

În Uniunea Europeană, 52% din populația adultă este în prezent supraponderală, iar din această proporție
17% suferă de obezitate. La nivel național, prevalența excesului de greutate și a obezității depășește 50%
în 18 dintre cele 27 de state membre ale UE. Aceste niveluri sunt mult mai reduse în Franța, Italia și
Elveția, deși ele sunt în creștere și în aceste țări. Frecvența obezității – care prezintă riscuri mai mari
pentru sănătate decât excesul de greutate – variază de la 8% în România și în Elveția la peste 25% în
Ungaria și în Regatul Unit . Rata obezității s-a dublat față de 1990 în multe țări europene. Obezitatea în
creștere a afectat toate grupurile de populație, într-o măsură variabilă. Obezitatea tinde să fie mai
răspândită în cadrul grupurilor sociale dezavantajate, în special pentru femei.

Numărul de medici și de asistenți medicali pe cap de locuitor este mai ridicat decât oricând în majoritatea
țărilor, dar există preocupări privind deficitele actuale sau viitoare
Asigurarea unui acces adecvat la asistența medicală este un obiectiv politic fundamental în toate statele
membre ale UE. Pentru aceasta este necesar, printre altele, un număr adecvat de furnizori de asistență
medicală, acolo unde aceștia sunt necesari pentru a satisface necesitățile populației. În multe țări europene
există preocupări în legătură cu deficitele de medici și de asistenți medicali, deși este posibil ca recentele
reduceri ale cheltuielilor publice pentru sănătate din anumite țări să fi determinat o scădere cel puțin
temporară a cererii.

Din 2000, numărul de medici pe locuitor a crescut în aproape toate statele membre ale UE. În medie, pe
teritoriul Uniunii Europene numărul medicilor a crescut de la 2,9 medici pentru 1 000 de locuitori în anul
2000 la 3,4 medici în anul 2010. Creșterea a fost deosebit de rapidă în Grecia și în Regatul Unit.

În aproape toate țările, raportul dintre numărul de medici generaliști și cel de medici specialiști s a
modificat, în prezent existând mai mulți specialiști. Acest lucru se poate explica prin scăderea interesului
pentru practicarea „medicinei de familie” tradiționale, împreună cu o creștere a diferenței de remunerare
dintre generaliști și specialiști. În multe țări, creșterea lentă sau reducerea numărului de generaliști a
reprezentat un motiv de îngrijorare în legătură cu accesul la asistența de bază pentru anumite grupuri de
populație.

De asemenea, există preocupări în legătură cu posibile deficite de asistenți medicali, care s-ar putea
intensifica în viitor în măsura în care cererea de asistenți continuă să crească, iar îmbătrânirea generației
„baby-boom” (generația născută în cursul exploziei demografice postbelice) declanșează un val de
pensionări în rândul asistenților. În cursul ultimului deceniu, numărul de asistenți medicali pe locuitor a
crescut în aproape toate statele membre ale UE. Creșterea a fost mare în mod special în Danemarca,
Franța, Portugalia și Spania. Cu toate acestea, recent a existat o reducere a numărului de asistenți medicali
din anumite țări care au fost cel mai puternic afectate de criza economică. În Estonia, numărul de asistenți
medicali a crescut până în 2008, dar de atunci este în descreștere, cu o reducere de la 6,4 pentru 1 000 de
locuitori în 2008 la 6,1 în 2010.

Calitatea asistenței s-a ameliorat în majoritatea țărilor europene, deși în toate țările mai este loc pentru
îmbunătățiri, în special pentru a evita spitalizarea persoanelor cu boli cornice.
În toate țările europene au existat progrese privind tratarea afecțiunilor care pot provoca moartea, precum
atacul de cord, accidentele cardiovasculare și cancerul. Ratele mortalității după spitalizarea în urma unui
atac de cord (infarct acut miocardic) s au redus cu aproape 50% între 2000 și 2009 , iar pentru accidentele
cardiovasculare cu peste 20% . Aceste progrese reflectă ameliorarea asistenței medicale pentru afecțiunile
acute și un acces mai larg la unitățile dedicate accidentelor cardiovasculare în țări precum Danemarca și
Suedia.

De asemenea, ratele de supraviețuire pentru diferite tipuri de cancer s-au îmbunătățit în majoritatea
țărilor, ca urmare a detectării mai rapide și a eficacității crescute a tratamentelor . În timp ce ratele de
supraviețuire în cazurile de cancer mamar rămân sub 80% în Republica Cehă și în Slovenia, ele au crescut
cu peste 10 puncte procentuale între 1997-2002 și 2004-09. De asemenea, aceste două țări au înregistrat și
creșteri semnificative ale ratelor de supraviețuire pentru cancerul colorectal .

Calitatea asistenței este mai greu de monitorizat în sectorul asistenței medicale primare, deoarece în
majoritatea țărilor există mai puține date decât pentru sectorul spitalicesc. Spitalizările care ar fi putut fi
evitate sunt frecvent utilizate drept indicator fie pentru problemele de acces la asistența medicală primară,
fie pentru calitatea și continuitatea asistenței. Există un consens general cu privire la faptul că astmul și
diabetul ar trebui să fie în general tratate prin intervenții medicale primare, pentru a evita agravarea și o
spitalizare costisitoare. Deși spitalizările pentru astm sunt scăzute în anumite țări, ele sunt mult mai
ridicate în altele, precum Republica Slovacă. În toate țările europene, există prea multe spitalizări pentru
diabetul necontrolat.
Creșterea cheltuielilor pentru sănătate a încetinit sau chiar a scăzut în multe țări europene

Creșterea cheltuielilor pentru sănătate pe cap de locuitor a încetinit sau a scăzut în termeni reali în 2010
în aproape toate țările europene, inversând tendința de creștere constantă. Cheltuielile începuseră deja să
scadă în 2009 în țările cel mai puternic afectate de criza economică (de ex. Estonia și Islanda), dar acest
lucru a fost urmat de reduceri mai mari în 2010, ca urmare a creșterii presiunilor bugetare și a ponderii
datoriei în PIB. În medie, cheltuielile pentru sănătate pe cap de locuitor din UE au crescut cu 4,6% pe an
în termeni reali între 2000 și 2009, dar au scăzut cu 0,6% în 2010.

Reducerile cheltuielilor publice pentru sănătate s-au realizat printr-o serie de măsuri, printre care
micșorarea salariilor și/sau a nivelului de ocupare a forței de muncă, creșterea plăților directe de către
gospodării pentru anumite servicii și produse farmaceutice sau impunerea unor constrângeri bugetare
stricte asupra spitalelor. De asemenea, s-a urmărit creșterea eficienței prin fuziunea unor spitale sau
accelerarea trecerii de la spitalizări la tratamentul ambulatoriu și la chirurgia ambulatorie.

Ca rezultat al creșterii negative a cheltuielilor pentru sănătate în 2010, procentul din PIB dedicat sănătății
a rămas neschimbat sau a scăzut ușor în multe state membre ale UE. În 2010, statele membre ale UE au
dedicat în medie un procent de 9,0% (neponderat) din PIB ul lor cheltuielilor pentru sănătate (figura
5.3.1), o creștere semnificativă față de procentul de 7,3% din 2000, dar o ușoară scădere față de valoarea
maximă de 9,2% din 2009.

În 2010 cea mai mare proporție din PIB a fost alocată sănătății de Țările de Jos (12%), urmate de Franța
și Germania (11,6% pentru ambele). În privința cheltuielilor pentru sănătate pe cap de locuitor, Țările de
Jos (3 890 EUR), Luxemburg (3 607 EUR) și Danemarca (3 439 EUR) au înregistrat nivelurile cele mai
ridicate dintre statele membre ale UE. Acestea au fost urmate de Austria, Franța și Germania, cu peste 3
000 EUR pe cap de locuitor. Bulgaria și România au fost țările cu cel mai scăzut nivel al cheltuielilor, și
anume circa 700 EUR.

Sectorul public este principala sursă de finanțare a sănătății în toate țările europene cu excepția Ciprului.
În 2010, în statele membre ale UE au fost finanțate public în medie aproape trei sferturi (73%) din totalul
cheltuielilor pentru sănătate. Finanțarea publică a reprezentat peste 80% în Țările de Jos, țările nordice (cu
excepția Finlandei), Luxemburg, Republica Cehă, Regatul Unit și România. Cele mai mici proporții s-au
înregistrat în Cipru (43%) și în Bulgaria, Grecia și Letonia (55 60%).

În unele țări criza economică a afectat raportul dintre finanțarea publică și cea privată a sănătății.
Cheltuielile publice pentru anumite produse și servicii au fost reduse, fiind frecvent însoțite de creșteri ale
nivelului plăților directe de către gospodării. În Irlanda, proporția finanțării publice a cheltuielilor pentru
sănătate a scăzut cu aproape 6 puncte procentuale între 2008 și 2010, ea fiind în prezent de 70%, în timp
ce proporția plăților directe de către gospodării a crescut. De asemenea, au existat reduceri importante în
Bulgaria și în Republica Slovacă.

După finanțarea publică, în majoritatea țărilor principala sursă de finanțare a cheltuielilor pentru sănătate
este reprezentată de plățile directe. Finanțarea din asigurările private de sănătate are un rol semnificativ
doar în câteva țări. În 2010, proporția plăților directe a fost cea mai ridicată în Cipru (49%), Bulgaria
(43%) și Grecia (38%). Ea a fost cea mai scăzută în Țările de Jos (6%), Franța (7%) și Regatul Unit (9%).
Această proporție a crescut în ultimul deceniu în aproximativ o jumătate dintre statele membre ale UE și
mai ales în Bulgaria, Cipru, Malta și Republica Slovacă.

Criza economică și constrângerile bugetare în creștere au creat presiuni suplimentare asupra sistemelor
de sănătate din multe țări europene. Mai multe dintre țările cel mai puternic afectate de criză au luat o
serie de măsuri de reducere a cheltuielilor publice pentru sănătate. Va fi important să se monitorizeze
îndeaproape impactul pe termen scurt și lung al acestor măsuri asupra asigurării calității și a accesului
adecvat la asistență, obiective fundamentale ale sistemelor de sănătate din țările europene.
FIȘA DE LUCRU

Nr.cr Indicatori ai stării de FRANȚA GERMANIA

t sănătate

1. Numar de locuitori 58.5 milioane de locuitori 82

milioane de
locuitori

2. Speranța de viață -82 ani pentru femei 73.4 ani în

vestul
-74.1 ani pentru bărbaţi ţării, si doar
de 70.3 ani
în estul ţării.
Pentru
femei ea este
de 79.7 ani
în vest şi de
77.7 ani
în est.

3. Rata mortalitatii -6.7 decese la 1.000 locuitori -10,4 decese

la 1.000
locuitori

4. Rata mortalitatii infantile -4.9 decese la -este de 5%

1.000 de născuţi vii la 1.000 de
născuţi vii

5. Principale Cauze de deces -bolile -bolile

cardiovasculare aparatului
cardio-
-cancerul circulator

-sinuciderile

6. Incidența SIDA -72 cazuri noi la un million de -18.4 cazuri

locuitori. noi la un
million de
 locuitori.

7. Consumul de alcool A fost estimat la 16.7 litri pe A fost

persoană, mult estimat la
ridicat în comparaţie cu media 14.2 litri
UE de 11.2 pe persoană,
litri. În prezent 63% din bărbaţi mult mai
şi 30% din mare în
femei consumă cel puţin un comparaţie
pahar de alcool pe zi cu
media UE de
11.2 litri.

8. Consumul de tutun A fost superior mediei UE A fost

pentru barbati şi inferior pentru apropiat
femei :38% la mediei UE
bărbaţi şi 20% la femei toţi pentru
fumători de mai bărbaţi -
mult de 15 ani, (media UE 36.8% şi
37.1%-bărbaţi, mult inferior
25.1%-femei). pentru
femei-21.5%
toti fumatori
de mai mult
de 15
ani, (media
UE 37.1%-
barbati,
25.1%-
femei).

Bibliografie

1. POLITICILE SOCIALE DE SĂNĂTATE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – IUSTINIAN

ZEGREANU
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Germania
3. https://ec.europa.eu/health/indicators_data/echi_ro
4. https://ec.europa.eu/health/state/summary_ro
5. https://www.oecd-ilibrary.org/sites/kp9bkv-ro/index.html?itemId=/content/component/kp9bkv-
ro