CARACTERIZAREA PERSONAJULUI:

cârciumarul Ghiță

loan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-se
ca deschizator de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv „Mara" si prin integrarea
elementelor de analizã psihologica in scrierile sale. Acestea sunt dominate de conflicte
puternice, cum ar fi patima banului, discrepantele sociale, implicațiile socialului asupra
individului, si prezinta satul sau orasul transilvanean din perspectiva tranzitiei de la
orânduirea traditionalistă câtre o nouă formă de organizare, anume capitalismul.
Publicată în 1881, în volumul de debut ”Novele din popor”, nuvela „Moara cu noroc”
este o creație realist-psihologică, cu un singur fir narativ, care prezinta un conflict puternic,
redat in maniera obiectiva, intre personaje bine conturate, individualizate prin detalii
semnificative, tema fiind dezumanizarea sub influența nefastă a banului. Titlul anticipează
problematica operei. În sens denotativ, impune un topos, acela al desfășurării acțiunii, context
în care izolarea geografică potențează trăirile personajelor; în sens conotativ este o metaforă
ce include o ironie și sintetizează destinele personajelor, termenul ”moară” sugerând ideea de
măcinare interioară a protagonistului. Astfel, la nivelul semnificațiilor, titlul este bivalent, căci
conține în sine atât șansa de îmbogățire a lui Ghiță, cât și amenințarea morții ascunsă sub
ademenitoarea aparență a norocului. Nota moralizatoare se reflectă în ideea că a-ți juca
norocul = a-ți forța destinul.
Acțiunea, structurată în 17 capitole, se desfășoară în Ardeal, in secolul al XIX-lea, în
apropiere de Ineu, având ca repere temporale două sărbători religioase – Sf. Gheorghe și
Paște, care încadrează în linii mari destinul unei familii ce aspiră către depășirea statutului
social și material. Evoluția personajelor se circumscrie simetriei incipitului cu finalul, ceea ce
reflectă nota moralizatoare impusă de Ioan Slavici: într-o societate care se conduce după
norme tradiționale, extrem de rigide, încălcarea regulii aduce cu sine pedeapsa. Astfel,
principiul moralizator enunțat de soacra lui Ghiță la începutul nuvelei – ”Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”
– are drept urmare, prin încălcarea sa, un destin tragic, acceptat însă ca atare de aceeași
bătrână: ” Simteam eu că nu are sa iasă bine, dar așa le-a fost dat.”
Conflictele pun și ele în valoare relația dintre personaje, detaliată prin statutul
psihologic și moral al acestora. Principalul conflict este cel interior, desfășurat în conștiința
lui Ghiță, între rațiune sau fondul său sufletesc bun și pasiunea pentru bani, altfel spus, între
cinste și lăcomie. Conflictele exterioare, între personaje, evidențiază, în virtutea clasicismului
și a unei pledoarii pentru simțul măsurii, confruntarea simbolică Bine-Rău.
În acest context, dintr-o perspectivă narativă obiectivă, tipic realistă, se realizează
portretul protagonistului, surprins într-un sinuos traseu al dezumanizării.De-a lungul firului
epic, personalitatea sa cunoaște schimbări profunde, transformandu-se treptat si dramatic,
dintr-un cizmar cinstit intru-un cârciumar care trăieste cu obsesia banilor. Ghiță este cel mai
complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj „rotund” prin evoluția pe care o
cunoaște de-a lungul operei. Astfel, în incipit se remarcă fondul uman cinstit, spiritul de
familist, bun gospodar, om harnic, blând și cumsecade. Sărăcia ce caracterizează statutul său
de cizmar generează un complex de inferioritate, ce indică nu atât o dorință de îmbogățire
propriu-zisă, ci dorința de a fi respectat, de a fi cineva în comunitatea tradițională a satului.Nu
ține cont de sfatul înțelept al soacrei și își dorește mai mult, iar după ce dă curs ideii de a lua
în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, întreaga existență a lui Ghiță își schimbă
coordonatele. Marea sa eroare este că își fundamenteaza împlinirea sufletească pe câștigul de
bano. Ceea ce devine pe parcurs o obsesie, care il dezumanizează.
Apariția fatală a lui Lică, stăpân al locului, la cârciumă, este echivalentă cu ispita
malefică a îmbogățirii. .Dând dovadă de o noblețe stranie, Lică exercită o fascinație
inexplicită pt cei din jur, Ana și Ghiță rămânând impresionați de apariția sa. Astfel, fascinat
și înspăimântat în același timp de tăria de caracter a Sămădăului, Ghiță îi permite acestuia să-i
ghicească slăbiciunea „de a ține la bani”, Lică avand abilitatea de a manipula, bazata pe o
fină cunoaștere a psihologiei umane, însă la început se arată precaut: cumpără de la Arad doua
pistoale, ia doi câini si angajează o slugă credincioasa, pe nume Marți.
Complicitatea cu Lică produce înstrăinarea lui Ghiță de familie, ca efect al
interiorizării. El devine „de tot ursuz”, „se aprindea pentru orișice lucru de nimic”, „nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, devine brutal cu
Ana și cu copiii, se dovedește laș, fricos, subordonat Sămădăului. Aceste stări il conduc către
pierderea propriei identități si castigarea uneia iluzorii, aceea a castigului obtinut pe căi
necinstite, care nu-l pot duc decât la pierzanie.
Următoarea etapă a „strategiei” lui Lică este distrugerea imaginii celorlalți despre
cârciumar ca om cinstit. Complice la jefuirea arendașului și la uciderea unei femei, Ghiță
trăiește o adevărată dramă de conștiință, aflându-se la cumpăna dintre dorința de a redeveni
onest, fiind scurte momente de revenire la realitate, și tentația irezistibilă a înavuțirii.
Din perspectiva acestor frământări sufletești este reprezentativă scena procesului în
care Ghiță comite sperjur, devenind astfel, iremediabil, complicele Sămădăului. Acesta, la
rândul său, se revanșează printr-o generozitate ce sporește situația materială a cârciumarului.
Arestul și judecata îi provoacă lui Ghiță mustrări de conștiință ce vor determina colaborarea
cu Pintea, fost tovarăș de tâlhărie cu Lică, ajuns jandarm și dornic de a se răzbuna pe acesta.
Ultima etapă a degradării morale a protagonistului reiese din scena finală în care,
intenționând să-i ofere lui Pintea dovezi ale vinovăției lui Lică, o transformă pe soția sa într-o
victimă. După ce o aruncă în brațele Sămădăului, Ghiță este orbit de gelozie și de furie, ceea
ce conduce, inevitabil, la crimă. La rândul lui, Ghiță este ucis de Răuț, omul lui Lică, în timp
ce Sămădăul, urmărit de Pintea, își dovedește pentru ultima dată orgoliul nemăsurat și se
sinucide. Moartea personajelor apare ca o sancțiune morală, ca pedeapsă a destinului pentru
încălcarea normelor etice.
Sintetizând, putem spune că Ghiță este un caracter slab, ușor influențabil, interiorizat,
frământat de complexul de inferioritate, în timp ce Lică este un bun cunoscător al psihologiei
umane ce exploatează slăbiciunile celorlalți, având un orgoliu de stăpân și obișnuința de a
impune regulile, altfel spus, un simbol al maleficului, ce exercită asupra celorlalți o fascinație
diabolică.
Din cele prezentate mai sus se observă că majoritatea atributelor protagonistului se
desprind în mod indirect, prin comportamentul, prin gesturile, prin vorbele sale, prin relația
cu celelalte personaje (Ana, Lică),dar mai ales prin gândurile sale (monologul interior).
Complexitatea personajului se conturează, însă, și prin mijloace directe, fie de către
narator („se aprindea pentru orişice lucru de nimic”; „nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu
hohot, încât îţi venea să te sperii de el”), fie de către celelalte personaje (Ana: „Tu eşti om,
Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât
aşa.”; Lică: ”Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte.”), fie prin
autocaracterizare („Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în
mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e vinovat că are cocoaşă în spinare:
nimeni mai mult ca dânsul n-ar dori să n-o aibă...” sau: ”Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu
mai aveți, cum avuseră părinții voștri, un tată om cinstit. (...) Eu nu mai pot sili pe nimeni să
nu le zică copiilor ăstora: „Tatăl vostru e un ticălos!“);
Privitor la portretul fizic al protagonistului, acesta se rezumă la câteva detalii precizate
în incipitul operei – ”înalt și spătos”, pentru ca ulterior trăsăturile sale, precum expresia feței
sau tonul vocii , să oglindească metamorfozele sale sufletești, efectele coborârii în propriul
abis interior (descensus ad inferos);
În concluzie, Ioan Slavici reușește să contureze în nuvela sa un personaj monumental,
a cărui construcție este apreciată de Nicolae Manolescu în studiul său ”Arca lui Noe” drept
”o reprezentare complexă, tridimensională, a personajului, observat atent din mai multe
unghiuri”.