3.drept Procesual Penal 1

DREPT PROCESUAL PENAL
UNITATEA 3
Capitolul III
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal
Secţiunea I Consideraţii generale privind noţiunea de acţiune în justiţie
Raportul juridic penal de conflict poate fi definit ca fiind raportul care se naşte între stat şi
infractor din momentul săvârşirii infracţiunii şi constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea
prevăzută de norma penală încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) şi obligaţia
infractorului de a suporta sancţiunea (de a răspunde penal), ca urmare a nesocotirii normei1.
Stabilirea momentului naşterii raportului juridic penal de conflict prezintă importanţă deosebită
în legătură cu răspunderea penală şi cu incidenţa celorlalte instituţii legate de aceasta. În doctrina
penală este aproape unanimă opinia potrivit căreia raportul juridic penal de conflict ia naştere la
data săvârşirii infracţiunii de către destinatarul normei penale2.
Constatarea existenţei raportului juridic penal şi, ca atare, concretizarea conţinutului său
revine, după cum este şi firesc, instanţelor de judecată, actul procesual prin care se consemnează
fiind numai hotărârea penală definitivă. Ca atare, momentul naşterii lui nu va fi considerat ex
nunc, adică fiind acelaşi cu momentul constatării, ci ex tunc, adică simultan cu momentul să-
vârşirii infracţiunii.
În consecinţă, chiar în ipoteza unei hotărâri penale definitive de achitare, dată pe ideea
inexistenţei raportului juridic penal de conflict, de pildă, în cazul intervenirii unei cauze care
împiedică constituirea infracţiunii, cum este legitima apărare, constatarea momentului acelei
inexistenţe va fi realizată tot ex tunc, adică luându-se în considerare momentul săvârşirii pretinsei
infracţiuni.
În ipoteza constatării raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre penală definitivă,
procesul penal încetează, urmând etapa executării sancţiunii, care se realizează în cadrul unor
raporturi specifice de drept execuţional penal.
Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluţionare organelor
judiciare poartă denumirea de acţiune în justiţie3.
În literatura de specialitate există multe opinii referitoare la noţiunea de acţiune în justiţie.
Într-o opinie4 se consideră că acţiunea în justiţie reprezintă expresia unei împuterniciri legale
(o potestas agendi), în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut
din încălcarea normei juridice.
Alţi autori5 numesc acţiunea în justiţie acel mijloc (instrument) juridic prin care o persoană
este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte
constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
1
A se vedea M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 45.
2
A se vedea: C. Bulai, op. cit., p. 63; M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 47;
M. Basarab, op. cit., p. 39; C. Mitrache, op. cit., p. 38. În doctrina penală, unii autori sunt de părere că naşterea unui
asemenea raport are loc din momentul punerii sub învinuire a făptuitorului, deoarece numai atunci se deţin date
suficiente cu privire la infracţiune şi infractor, numai din acest moment se poate vorbi de o legătură reală între
subiecţii raportului penal (a se vedea L. Biro, Aspecte ale raportului juridic, Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”,
1966, Cluj, p. 87); alţi autori susţin că raportul juridic penal se definitivează la terminarea procesului penal (a se
vedea I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1994, p. 51).
3
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 158.
4
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ediţia a V-a, 1942, p. 53.
5
G. Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., p. 74.
2 Competenţa în materie penală
Într-o altă opinie1, acţiunea în justiţie este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile
sale jurisdicţionale.
Există autori care folosesc noţiunea de contraacţiune2, dar nefiind reglementată în nici o
dispoziţie legală, aspectele contraacţiunii pot fi incluse în dreptul de apărare3.
În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate fi de natură civilă, penală,
administrativă etc. Urmare a acestui ultim aspect, acţiunea în justiţie poate fi, după caz, o acţiune
civilă, penală sau contravenţională.
2. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie
Pentru definirea corectă a acestor noţiuni este necesar să facem o delimitare clară între dreptul
la acţiune, dreptul lezat şi cererea în justiţie, noţiuni între care există diferenţieri importante, fapt
pentru care ele nu trebuie confundate.
Astfel, dreptul la acţiune nu trebuie confundat cu dreptul lezat prin atingerea adusă valorii
sociale ocrotite de lege. Acţiunea în justiţie este o acţiune autonomă, distinctă de dreptul invocat 4
(de exemplu, în cazul unei infracţiuni împotriva vieţii este lezat dreptul la viaţă al celui vătămat şi
nu trebuie confundat cu dreptul statului la acţiune împotriva făptuitorului)5.
De asemenea, nu trebuie confundată nici acţiunea în justiţie cu cererea în justiţie, deoarece
cererea în justiţie este actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea preexistentă cererii şi
care subzistă independent de acest act şi chiar ulterior lui 6 (de exemplu, actul de inculpare prin
care s-a pus în mişcare acţiunea penală echivalează cu o cerere în justiţie)7.
3. Factorii acţiunii în justiţie
Potrivit unei opinii8, prin factori sau termeni ai acţiunii în justiţie se înţeleg acele entităţi care
permit o reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură o corectă desfăşurare a activităţii
judiciare.
Factorii (termenii) acţiunii în justiţie sunt:
- temeiul acţiunii;
- obiectul acţiunii;
- subiecţii acţiunii;
- aptitudinea funcţională a acţiunii.
a. Temeiul acţiunii în justiţie poate fi atât de fapt, cât şi de drept; temeiul de fapt al acţiunii îl
constituie fapta ilicită, iar temeiul de drept îl constituie norma juridică în care este prevăzut
dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite.
b. Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a făptuitorului prin
declanşarea şi realizarea procedurii judiciare corespunzătoare.
c. Subiecţii acţiunii în justiţie sunt subiecţii raportului juridic de conflict, dar cu poziţii in-
versate9, care, în virtutea procedurii judiciare au calităţi procesuale ce le conferă drepturi şi
obligaţii.
1
R. Merle, A. Vitu – Traité de droit criminel, Paris, Editura Cujas, 1967, p. 651.
2
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. I, p. 55; I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 20; în opinia acestora contraacţiunea desemnează dreptul celui tras la
răspundere de a efectua o activitate prin care să combată acţiunea în justiţie desfăşurată împotriva sa.
3
G. Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., p. 78, citaţi de N. Volonciu, op. cit., p. 218.
4
R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 651, citaţi de N. Volonciu în op. cit., p. 218.
5
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 92
6
N. Volonciu, op. cit., p. 218.
7
8
9
Subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acţiunii în justiţie, iar subiectul pasiv al faptei ilicite capătă
calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare.
d. Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie desemnează totalitatea actelor procesuale ce pot

lua naştere prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii de drept căreia îi aparţine, fiind
necesar ca aceasta să existe atât în momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, cât şi pe
parcursul exercitării acesteia. În situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau
exercitarea acesteia este împiedicată ca urmare a existenţei unei cauze dintre cele expres
enumerate în cuprinsul art. 16 C. proc. pen., aptitudinea funcţională este înlăturată ca urmare a
faptului că acţiunea penală se stinge mai înainte ca instanţa să epuizeze toate activităţile care
implică administrarea probelor1.
Secţiunea a II-a Acţiunea penală
1. Noţiune
Acţiunea penală2 reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa
organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea realizării scopului procesului
penal, şi anume tragerea la răspundere penală şi aplicarea unei pedepse.
De altfel, se precizează şi în literatura juridică 3 că acţiunea penală - ca instrument juridic de
aducere a raportului de conflict în faţa organelor judiciare - există virtual în norma juridică de
drept penal, aceasta devenind un factor concret doar în momentul în care norma juridică penală a
fost încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni.
2. Obiectul acţiunii penale
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 C. proc. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală se pune în mişcare
prin actul de inculpare prevăzut de lege şi se poate exercita în tot cursul procesului penal.
Obiectul constituie un criteriu esenţial de diferenţiere a acţiunii penale de celelalte acţiuni sau
proceduri judiciare, ca urmare a faptului că doar acţiunea penală are ca obiect tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, celelalte acţiuni sau proceduri
judiciare având o altă natură juridică şi un alt conţinut.
3. Subiecţii acţiunii penale
Prin săvârşirea unei infracţiuni, apare un raport juridic de drept penal substanţial, al cărui
subiect activ este reprezentat de persoana infractorului, iar subiectul pasiv generic este reprezentat
de societate, mai precis de stat, cal care este în măsură de a trage la răspundere penală pe cel care
a săvârşit o infracţiune.
În procesul penal, subiecţii raportului juridic de drept penal substanţial sunt şi subiecţi în
cadrul raportului juridic procesual penal, respectiv şi subiecţii acţiunii penale, însă aceştia, în
rezolvarea raportului juridic de conflict îşi inversează rolurile, astfel că subiectul pasiv al
infracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ al infracţiunii va deveni
subiectul pasiv al acţiunii penale.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate care revine în mod
exclusiv statului.
Persoana vătămată nu va putea fi niciodată titular al acţiunii penale, nici chiar în situaţiile în
care potrivit legii, persoana vătămată are dreptul de a cere punerea în mişcare a acţiunii penale
prin plângere prealabilă, de retragere a acesteia sau de împăcare cu făptuitorul. În aceste situaţii,
tot statul este titularul acţiunii penale, iar persoana vătămată subiect activ secundar al acţiunii
penale.
1
A se vedea I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 261
2
3
V. Dongoroz, op. cit., 1942, p. 56; Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p.
421; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 263.
Astfel, se poate stabili o clasificare a subiecţilor acţiunii penale în subiecţi activi şi respectiv,
pasivi.
a) Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:
1. Subiect activ principal: statul prin organele sale specializate1.
2. Subiect activ secundar: persoana vătămată.
b) Subiectul pasiv este: inculpatul împotriva căruia se exercită acţiunea penală.
4. Trăsăturile acţiunii penale
Având în vedere obiectul specific şi cadrul legal de desfăşurare, acţiunea penală se diferenţiază
de celelalte tipuri de acţiuni în justiţie prin următoarele trăsături caracteristice: acţiunea penală
aparţine statului (este publică), acţiunea penală este obligatorie, acţiunea penală este indisponibilă
(irevocabilă), acţiunea penală este indivizibilă şi acţiunea penală este individuală.
4.1. Acţiunea penală aparţine statului (este publică)
Numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii
penale, prin intermediul organelor statului.
Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, atât atunci când încredinţează
exerciţiul acţiunii penale organelor judiciare, cât şi atunci când, în cazuri expres prevăzute de
lege, punerea în mişcare a acţiunii penale este lăsată la latitudinea persoanei vătămate2.
Referitor la această trăsătură, unii autori3 subliniază că acţiunea penală este o acţiune socială
care aparţine societăţii şi care se exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în
acest sens.
4.2. Acţiunea penală este obligatorie
În momentul în care se săvârşesc infracţiuni, statul intervine prin mijloace de drept penal în
scopul restabilirii ordinii de drept, iar exercitarea acţiunii penale devine obligatorie.
Conform principiului obligativităţii acţiunii penale, reglementat de art. 7 C. proc. pen.,
procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiuatunci când
există probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de
împiedicare.
Există şi anumite cazuri în care obligativitatea acţiunii penale încetează, şi care reprezintă
situaţii de excepţie prevăzute de lege, atunci când obligativitatea acţiunii penale este afectată ca
urmare a constatării de către procuror a inexistenţei unui interes public în realizarea obiectului
acţiunii penale (renunţarea la acţiunea penală), sau în cazul neîndeplinirii unei condiţii prevăzute
de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (lipsa plângerii prealabile a persoanei
vătămate, dar şi în alte ipoteze, ca lipsa autorizării sau a asesizării organului competent).
4.3. Acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă)
Odată ce acţiunea penală a fost pusă în mişcare pe parcursul procesului penal, nu mai poate fi
oprită şi nici limitată de cel care a declanşat-o, deoarece aceasta nu mai depinde de voinţa
organului care o exercită, urmând a fi epuizată doar la soluţionarea cauzei penale.
Acţiunea penală odată declanşată nu se mai poate stinge decât în cazurile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. pen. în cursul urmăririi penale acţiunea penală se
stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, iar în cursul judecăţii acţiunea penală se
1
Statul nu apare direct în activitatea judiciară ca subiect activ al acţiunii penale, fiind reprezentat printr-un subiect
oficial calificat în persoana procurorului (N. Volonciu, Tratat, op. cit., p. 223) sau de un reprezentant calificat
pentru că acesta pune în mişcare şi exercită acţiunea penală în tot cursul procesului penal în numele statului (V.
Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. I., op. cit., p. 93).
2
G. Theodoru, Drept procesual penal român, vol. I, Tipografia Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1971, p. 246-247.
3
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 264.
stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea

pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
De altfel, indisponibilitatea acţiunii penale face ca aceasta să se deosebească de acţiunea
civilă1, care se caracterizează prin disponibilitate, în sensul că pornirea ei se face prin
manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă, iar pe parcursul
procesului penal de a renunţa la calitatea sa, situaţie care atrage stingerea acţiunii civile2.
4.4. Acţiunea penală este indivizibilă
Caracterul indivizibil al acţiunii penale este determinat de unitatea infracţiunii 3, neavând nici o
relevanţă, în determinarea acestuia, faptul că la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe
persoane.
Într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici sunt, doar
efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor4.
Potrivit art. 157 alin. (3) C. proc. pen., caracterul indivizibil al acţiunii se manifestă şi în
situaţia plângerii prealabile a persoanei vătămate, care chiar făcută sau menţinută, cu privire
numai la unul dintre participanţi, atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau
juridice care au participat la săvârşirea infracţiunii.
4.5. Acţiunea penală este individuală
Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au calitatea de inculpaţi
într-o cauză penală. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat
sau în locul acestuia5.
5. Momentele desfăşurării acţiunii penale
Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen., acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului
penal, în condiţiile legii.
Realizarea acţiunii penale se materializează în trei momente, şi anume:
- punerea în mişcare a acţiunii penale;
- exercitarea acţiunii penale;
- stingerea acţiunii penale.
5.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face
prin actul de inculpare prevăzut de lege.
Cu toate că acţiunea penală poate fi exercitată de îndată ce s-a săvârşit o infracţiune, punerea în
mişcare a acţiunii penale poate avea loc în momente diferite, plasate pe parcursul fazei de
urmărire penală6.
Conform dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune
începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită sau a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar
dacă autorul este indicat sau cunoscut.
Continuarea urmăririi penale se va face în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
1
2
A. L. Lorincz, op. cit., p. 78.
3
I. Gorgăneanu, Caracteristicile acţiunii penale în noua reglementare procesual penală, în R.R.D., nr. 9/1969,
p. 82.
4
5
6
- există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
- nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.
Atunci când sunt îndeplinite condiţiile menţionate, persoana dobândeşte calitatea de suspect.
Spre deosebire de începerea urmăriri penale, punerea în mişcare a acţiunii penale se face „in
personam”, astfel încât pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea
persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală pentru faptele determinate care-i sunt
imputate.
Asupra acestui aspect se impune să facem unele precizări, ca urmare a necesităţii punerii în
acord a dispoziţiilor art. 15 C. proc. pen. cu cele ale art. 309 C. proc. pen., în sensul că iniţial,
după intrarea în vigoare a dispoziţiilor a Codului de procedură penală, atât dispoziţiile art. 15, cât
şi cele ale at. 309 precizau că punerea în mişcare a acţiunii penale se putea face în cazul în care
erau îndeplinite cele două condiţii, şi anume: ,,să existe probe din care să rezulte presupunerea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune” şi să ,,nu existe cazuri care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale”.
În prezent, prin modificările survenite prin dispoziţiile art. III pct. 4 din O.U.G. nr. 3/2014
pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative 1, constatăm că legiuitorul a omis
să modifice şi să pună în acord dispoziţiile art. 15 C. proc. pen., conform căruia ,,acţiunea penală
se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o
persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acesteia” cu dispoziţiile art. 309 care au fost modificate, în sensul că ,,acţiunea penală
se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că
există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre
cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.”.
Coroborând dispoziţiile celor două articole, putem totuşi stabili condiţiile care trebuie
îndeplinite în mod cumulativ pentru a se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, şi
anume:
- să existe probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni;
- să existe probe din care să rezulte că infracţiunea a fost săvârşită de o anumită persoană;
- să nu existe vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale,
prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.
Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva suspectului, acesta dobândeşte
calitatea de inculpat, devenind parte în procesul penal, conform dispoziţiilor art. 82 C. proc. pen.
Dobândirea de către suspect a calităţii de inculpat se face prin actul de inculpare reprezentat de
ordonanţa procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale.
Conform dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale este
comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia,
organul judiciar fiind obligat să comunice acestuia calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de
legea penală pentru săvârşirea căreia a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a
acesteia, aducându-i-se la cunoştinţă totodată drepturile potrivit art. 83 C. proc. pen., precum şi
obligaţiile conform dispoziţiilor art. 108 C. proc. pen., încheindu-se în acest sens un proces-
verbal.
La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura, iar
atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului, însă în
1
Publicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014.
cazul în care inculpatul lipseşte nejustificat, se sustrage de la urmărirea penală sau este dispărut,
organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe acesta.
Potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (2) C. proc. pen., nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă,
confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale.
Conform dispoziţiilor art. 200 alin. (2) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale nu
poate forma obiectul comisiei rogatorii.
Prin excepţie, punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face şi în faza de judecată, când se
constată săvârşirea unei infracţiuni de audienţă, potrivit dispoziţiilor art. 360 C. proc. pen.
Astfel, în cazul în care în cursul şedinţei de judecată se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor, făcând
menţiuni despre aceasta în încheierea de şedinţă, care se trimite procurorului competent. În cazul
în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare
acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat.
În situaţia în care persoana vătămată se adresează cu plângere prealabilă organului de cercetare
penală sau procurorului, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. pen., procurorul va pune în mişcare
acţiunea penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de
plângere. Menţionăm că în această situaţie, plângerea prealabilă nu constituie prin ea însăşi un act
de inculpare, ci este un act prin care se urmăreşte tragerea la răspundere penală a infractorului şi o
condiţie indispensabilă punerii în mişcare a acţiunii penale1.
5.2. Exercitarea acţiunii penale
Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la
răspundere penală a inculpatului2.
Exercitarea acţiunii se realizează de acei subiecţi care, potrivit legii, pot reprezenta în această
activitate statul ca titular al acţiunii, şi constă în realizarea tuturor activităţilor de strângere şi
verificare a probelor, de luarea a unor măsuri procesuale, de formulare de cereri, ridicare de
excepţii etc., efectuate într-o cauză penală.
Acţiunea penală poate fi exercitată în cursul urmăririi penale de persoana vătămată, în cauzele
în care se pune în mişcare la plângere prealabilă, aceasta având dreptul să îşi retragă plângerea
prealabilă sau să se împace cu făptuitorul, renunţând astfel, implicit la exercitarea acţiunii penale3.
În cursul urmăririi penale, exercitarea acţiunii penale se face de către procuror, alături de care
poate participa şi persoana vătămată în cazul când, în baza prevederilor legale, plângerea
prealabilă se introduce la organul de cercetare.
Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea şi
verificarea tuturor probelor în baza cărora se poate dispune trimiterea în judecată sau, dacă este
cazul, se poate da soluţia clasării, care să conducă la stingerea acţiunii penale.
Această activitate se realizează sub conducerea procurorului care supraveghează urmărirea
penală sau chiar de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală.
La sfârşitul urmăririi penale, dacă constată că au fost respectate dispoziţiile legale care
garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal
administrate, procurorul, fie, prin rechizitoriu, dispune trimiterea inculpatului în judecată, dacă
din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de către inculpat şi că
acesta răspunde penal, fie emite ordonanţa prin care clasează sau renunţă la urmărirea penală.
În cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 363 C. proc. pen. procurorul poate formula cereri,
ridica excepţii şi pune concluzii pe care le formulează în faţa instanţei, cererile şi concluziile
1
I. Neagu, M. Damaschin,op. cit., p. 232.
2
3
Idem, op. cit., p. 274.
trebuie să fie motivate. De altfel, în faza de judecată acţiunea penală se exercită în principal de
către procuror, însă şi persoana vătămată are de asemenea posibilitatea de a susţine exercitarea
acţiunii penale1.
Spre deosebire de dispoziţiile Codului de procedură penală anterior, participarea procurorului
la judecată este obligatorie, exercitând un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării
dispoziţiilor legale.
În cazul în care constată că există vreuna din cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii
penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., procurorul poate renunţa la învinuire punând
concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii penale care este indisponibilă, constituind nu-
mai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind obligată să adopte soluţia legală ce se impune,
indiferent de concluziile procurorului2.
Constatăm astfel, că acţiunea penală are capacitatea de a susţine activitatea judiciară din cadrul
procesului penal şi de a constitui temei al acesteia, astfel încât, pentru desfăşurarea procesului
penal, atât punerea în mişcare a acţiunii penale, cât şi exercitarea acesteia, poate avea loc numai
dacă aceasta are aptitudine funcţională.
În cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia este împiedicată,
ca urmare a intervenirii unuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor în cuprinsul
art. 16 alin. (1) C. proc. pen., constatăm că se înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale, în
sensul că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau, dacă a fost pusă în mişcare, nu mai
poate fi exercitată şi se stinge. Intervenirea cauzelor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau exercitarea acesteia pot avea în unele cazuri efect definitiv, în sensul că prin
identificarea acestora va fi înlăturată pentru totdeauna răspunderea penală (amnistia, prescripţia,
decesul suspectului sau al inculpatului), iar în alte cazuri soluţiile pronunţate vor avea efect
temporar, existând situaţii în care prin dispariţia acestor impedimente, procesul penal să poată fi
declanşat sau reluat, aşa cum prevede art. 16 alin. (2) C. proc. pen. care subliniază de altfel
caracterul revocabil al dispoziţie de stingere a acţiunii penale (în cazul în care, deşi iniţial, lipseşte
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ulterior aceasta apare; când a fost dată autorizarea sau
când s-a făcut sesizarea de către organul competent sau în cazul aplicării dispoziţiilor art. 127
alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, în care se prevede
că ,,statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală
pentru acea faptă dacă: a. statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a
fost transferată; b. ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor
prezentei legi, ar împiedica cererea de transfer al procedurii penale”).
Deşi nu s-au schimbat criteriile care împart cazurile prevăzute de art. 16 C. proc. pen. privind
împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia, constatăm unele modificări
pe fond, sub aspectul conţinutului acestor cauze, faţă de dispoziţiile art. 10 C. proc. pen. anterior.
În prezent, având în vedere soluţiile care se pot pronunţa, constată existenţa a două mari categorii
de cazuri, conform prevederilor art. 16 C. proc. pen., care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau care împiedică exercitarea acesteia în cazul în care anterior fusese pusă în mişcare, şi
anume: impedimente rezultate din lipsa de temei a acţiunii penale, adică cazurile prevăzute la art. 16
lit. a)-d) şi impedimente rezultate din lipsa de obiect a acţiunii penale, prevăzute la art. 16 lit. e)-j).
5.2.1. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de temei a acţiunii penale sunt:
a) Fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.]
Pentru existenţa unei infracţiuni, trebuie să se fi săvârşit o faptă, având în vedere că singurul
temei al răspunderii penale este săvârşirea unei infracţiuni, aşa cum prevede art. 15 alin. (2) C.
pen. Pe de altă parte, ca urmare a faptului că acţiunea penală are ca temei tragerea la răspundere
penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune, practic, inexistenţa infracţiunii conduce la
1
2
imposibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane, situaţie în care se va dispune soluţia
clasării, în faza de urmărire penală, şi achitarea, în faza de judecată.
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de
lege [art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.]
Pornind de la definiţia infracţiunii prevăzută la at. 15 alin. (1) C. pen., conform
căreia ,,infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o”, legiuitorul a statuat prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b)
C. proc. pen. cele două impedimente pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau pentru
exercitarea acesteia, care reprezintă de fapt tipicitatea obiectivă sau subiectivă ca trăsătură
esenţială a unei infracţiuni.
Acest caz are legătură directă cu principiul legalităţii incriminării, deoarece, numai legea poate
dispune care fapte sunt considerate a fi infracţiuni. Cu toate că fapta există, ea nu poate constitui
temei al tragerii la răspundere penală, deoarece nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. În asemenea condiţii, acţiunea penală se stinge,
soluţia dispusă de către procuror va fi clasarea în faza de urmărire penală, şi achitarea inculpatului
în faza de judecată, în aceste situaţii constatându-se că fapta săvârşită fiind eventual sub incidenţa
altor forme de răspundere: disciplinară, contravenţională, civilă etc.
c) Nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.]
Raportând aceste dispoziţii la cele ale art. 97 alin. (1) C. proc. pen., conform
căruia ,,constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în
procesul penal”, constatăm că, deşi într-o formulare nouă, legiuitorul a relevat din nou în
cuprinsul actualului Cod de procedură penală, inaptitudinea funcţională a acţiunii penale în cazul
în care devine imposibilă tragerea la răspundere penală a unei persoane ca urmare a inexistenţei
probelor care să dovedească săvârşirea unei infracţiuni.
În acelaşi timp, aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia administrării şi
aprecierii probelor se materializează în sensul că orice îndoială este considerată a fi în favoarea
făptuitorului (in dubio pro reo), fapt care constituie un impediment pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale sau pentru exercitarea acesteia.
d) Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.]
Revenind şi în acest caz la definiţia infracţiunii prevăzută în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen.,
constatăm că alături de tipicitate, tot ca trăsătură esenţială a unei infracţiuni se înscrie şi
antijuridicitatea şi imputabilitatea. Ca urmare a acestui fapt, legiuitorul, continuând tradiţia
Codului de procedură anterior, a prevăzut în cuprinsul acestui aliniat existenţa unui impediment
privind punerea în mişcare a acţiunii penale sau a exercitării acesteia în cazul în care se constată
de către organele judiciare a unei cauze justificative generale, dintre cele existente în cuprinsul
art. 19-22 C. pen. (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate) sau a cauzelor justificative speciale, dintre
cele prevăzute în cuprinsul părţii speciale a Codului penal (vătămarea fătului în cursul actului
medical în condiţiile legii, violarea vieţii private prevăzută la art. 226 C. pen.). De asemenea,
constatarea unei cauze de neimputabiliatate dintre cele prevăzute în cuprinsul art. 24-31 C. pen.
partea generală (constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit), sau a unei cauze de
neimputabilitate speciale prevăzute de partea specială a Codului penal sau de legi speciale,
respectiv, constrângerea la darea de mită, prevăzută de art. 290 alin. (2) C. pen.
Soluţia care se impune în cazul constatării unei astfel de cauze în faza de urmărire penală este
clasarea dispusă de către procuror, prin ordonanţă, iar în faza de judecată, se va dispune achitarea
inculpatului.
5.2.2. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de obiect a acţiunii penale sunt:
a) Lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 16 alin. (1)
lit. e) C. proc. pen.]
Se poate observa că acest caz conţine mai multe situaţii care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale, astfel:
- lipsa plângerii prealabile este prevăzută de art. 157 alin. (1) C. pen., în care se arată că în
cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură
răspunderea penală. Astfel, prin excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, legiuitorul
a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă cu un grad redus de pericol social, tragerea la
răspundere penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, punerea în
mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifestarea expresă de voinţă a victimei.
Reglementarea plângerii prealabile a fost dictată de raţiuni de politică penală care impun ca, în
anumite situaţii, să se acorde prioritate ocrotirii vieţii personale a victimei, căreia i se oferă
posibilitatea de a hotărî dacă este sau nu cazul să se facă publicitate faptei, ceea ce este inevitabil
în cursul unui proces penal. Plângerea prealabilă reprezintă încunoştinţarea organelor judiciare de
către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin aceasta, fiind o
condiţie de tragere la răspundere penală şi, deci, pentru pornirea procesului penal în toate acele
cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare 1. Cât priveşte lipsa
plângerii prealabile, aceasta apare ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Ea implică
nefolosirea de către persoana vătămată a dreptului de a introduce o astfel de plângere sau
introducerea ei după expirarea termenului prevăzut de lege2. Fiind reglementată în Codul penal
alături de alte instituţii asemănătoare (amnistia, prescripţia etc.), lipsa plângerii prealabile apare,
ca o instituţie de drept penal material, însă consacrarea acesteia şi prin dispoziţiile Codului de
procedură penală face ca plângerea prealabilă să aibă o natură mixtă, reprezentând în acelaşi timp,
atât o condiţie de pedepsibilitate, cât şi o condiţie de procedibilitate3.
Lipsa plângerii prealabile produce efecte in rem (cu privire la fapta săvârşită), iar în caz de
participaţie penală la săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, fapta atrage răspunderea penală
a tuturor participanţilor, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai cu privire la unul
dintre ei (indivizibilitate pasivă), iar în cazul în care prin infracţiune au fost vătămate mai multe
persoane, fapta atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai de
către una dintre persoanele vătămate (indivizibilitate activă).
Plângerea prealabilă are, aşadar, caracter indivizibil (în raport cu efectele pe care le produce)
şi caracter personal (neputând fi introdusă de alte persoane decât de victima infracţiunii)4.
În situaţia în care se constată lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, soluţiile care se
pot dispune, în funcţie de fazele procesului penal sunt: clasarea, dacă se constată lipsa plângerii
prealabile în faza de urmărire penală şi încetarea procesului penal, dacă se constată lipsa plângerii
prealabile în faza de judecată.
1
De exemplu: violarea de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (3) C. pen., ameninţarea prevăzută de art. 206
alin. (2) C. pen., etc.
2
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ediţia a II-a, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, p. 417-418.
3
M. T. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementare actualului Cod de procedură penală, în R. R. D., nr.
9/1969, p. 21
4
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2392/2000, R. D. P. nr. 4/2002, p. 139.
- autorizarea organului competent are în vedere una dintre excepţiile de la principiul

oficialităţii.
Astfel, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de
către o persoană juridică română, conform dispoziţiilor art. 9 C. pen., punerea în mişcare a
acţiunii se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă
curtea de apel în acărui rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a
procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de
până la 30 de zile de la data solicitării autorizării, termen ce poate fi prelungit până la 180 de zile,
în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 C. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, îndreptate împotriva
statului roman sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române, punerea în mişcare
a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri
judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
- sesizarea organului competent reprezintă de asemenea o excepţie de la principiul
oficialităţii.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituţie, membrii Guvernului pot fi
urmăriţi penal, la sesizarea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a Preşedintelui României.
De asemena, potrivit art. 431 C. pen., pentru infracţiunile prevăzute la art. 413-417 C. pen.
(absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii,
insubordonarea), acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Pe cale de consecinţă, lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau a sesizării organului
competent, determină dispunerea soluţiei clasării, după caz (în faza de urmărire penală) şi a
încetării procesului penal (în faza de judecată).
b) A intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică [art. 16 alin. (1) lit. f)
C. proc. pen.]
Ca şi în cazul precedent, prevăzut la lit. e) alin. (1) al art. 16 C. proc. pen. şi aici există trei
situaţii care înlătură răspunderea penală.
Amnistia1 reprezintă un act de clemenţă al puterii legiuitoare (Parlamentul României) care,
pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anumite
infracţiuni, anume prevăzute de legiuitor. Amnistia reprezintă o renunţare din partea societăţii la
folosirea răspunderii penale şi a pedepsei, o „uitare” a caracterului penal al faptei. Amnistia nu
este însă o uitare sau iertare completă a faptei, fiindcă ea înlătură numai consecinţele penale ale
acesteia, nu şi alte consecinţe juridice (civile, administrative, disciplinare etc.)2.
Amnistia se înfăţişează ca o instituţie juridică complexă care cuprinde atât norme juridice de
drept constituţional, cât şi norme de drept penal 3. Potrivit art. 73 din Constituţie, amnistia se
acordă prin lege, legea fiind aceea care stabileşte infracţiunile pentru care se acordă amnistia,
condiţiile în care se acordă şi limitele incidenţei sale. Ca instituţie de drept penal, amnistia este
prevăzută în art. 152 C.pen., care stabileşte efectele pe care le produce amnistia 4, şi anume
înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare, ea înlătură
executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amnistia nu are
efecte asupra acţiunii civile.
1
Amnistia înseamnă uitare şi provine de la cuvântul grecesc amnestia.
2
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ediţia a II-a, op. cit., p. 407
3
A se vedea L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 194.
4
A se vedea D. Soare, Intrarea în vigoare a legii de amnistie, R.D.P. nr. 3/2007, p. 139.
Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a obligaţiei

infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al trecerii unui interval
de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.
Potrivit art. 153 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală, cu excepţia infracţiunilor de
genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise, infracţiunilor
prevăzute la art. 188 C. pen. (omorul) şi art. 189 C. pen. (omorul calificat), precum şi al
infarcţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei.
Art. 18 C. proc. pen. prevede că atât în cazul amnistiei, cât şi al prescripţiei, suspectul sau
inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă se constată vreunul din cazurile
prevăzute în art. 16 lit. a)-j) C. proc. pen., procurorul dispune clasarea, iar instanţa de judecată
pronunţă achitarea pentru cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-e) C. proc. pen. şi încetarea
procesului penal pentru cazurile prevăzute la art. 16 lit. f)-j) C. proc. pen. În ipoteza că prin
continuarea procesului penal la cererea inculpatului, procesul penal continuă şi acesta este găsit
vinovat, condamnarea lui nu este posibilă.
A treia situaţie se referă la decesul suspectului sau a inculpatului persoană fizică sau
radierea suspectului sau inculpatului, persoană juridică.
Principiul răspunderii penale personale presupune că răspunderea penală revine numai
persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni ca instigator sau complice.
Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă, adică
pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc.)1.
Decesul suspectului sau a inculpatului reprezintă un eveniment natural care poate interveni
pe parcursul procesului penal, situaţie în care dacă intervine în faza de urmărire penală se va
dispune soluţia clasării, iar dacă intervine în faza de judecată se va dispune încetarea procesului
penal, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen.
Radierea suspectului sau inculpatului, persoană juridică
Conform dispoziţiilor art. 244 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil2 modurile de
încetare a persoanei juridice sunt: constatarea ori declararea nulităţii, fuziunea, divizarea totală,
transformarea, dizolvarea sau desfiinţarea sau orice alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de
lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului 3 ,,Orice
persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în
registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu
privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au
fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire
la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în
registrul comerţului”.
Astfel, în cazul în care intervine pe parcursul procesului penal radierea suspectului sau a
inculpatului, persoană juridică, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau dacă a fost
pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată, deoarece rămâne fără obiect.
1
A se vedea A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform noului Cod penal, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 338
2
Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011
3
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului (publicată în M. Of. nr. 121 din 7 noiembrie 1990), art. 25 alin.
(2) ,,Cererea se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a făcut înmatricularea comerciantului. În
termen de 3 zile de la data depunerii oficiul registrului comerţului înaintează cererea tribunalului în a cărui rază
teritorială se află sediul comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalului din acel judeţ. (3)
Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului registrului comerţului şi a comerciantului. (5) Oficiul
registrului comerţului va efectua radierea şi va publică hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea. În acest scop, instanţa va comunică oficiului
registrului comerţului hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile.
Altfel spus, dacă dispare (prin deces al persoanei fizice sau prin radierea persoanei juridice) su-
biectul infracţiunii, nimeni altcineva nu poate fi tras la răspundere penală pentru faptele acestuia.
Drept urmare, în acest din urmă caz se dispune soluţia clasării în faza de urmărire penală şi
încetarea procesului penal, în faza de judecată.
c) A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în
condiţiile legii [art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.]
Această cauză de înlăturare a răspunderii penale are în vedere trei situaţii: retragerea plângerii
prealabile, împăcarea părţilor şi încheierea unui acord de mediere.
În anumite situaţii, legiuitorul a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă de o
gravitate mai redusă, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea
persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifestarea
expresă de voinţă a victimei.
Prima situaţie se referă la infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de existenţa unei plângeri prealabile din partea persoanei vătămate. Potrivit art. 158
alin. (2) C. pen., în cazul acestor infracţiuni, retragerea plângerii prealabile înlătură
răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
Dreptul de a retrage plângerea prealabilă îl are numai persoana vătămată. Retragerea plângerii
prealabile echivalează cu lipsa acesteia, conducând la înlăturarea răspunderii penale1.
Retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate printr- o
infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţio-
narea cauzei printr-o hotărâre definitivă2. Retragerea plângerii prealabile produce efecte numai
dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Dacă retragerea a
intervenit în timp util (până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare), ea produce efecte
irevocabile, în sensul că persoana vătămată nu mai poate reveni asupra ei, după cum nu poate
formula o nouă plângere pentru aceeaşi faptă. Pentru a produce efecte, retragerea plângerii
prealabile nu trebuie însă să fie condiţionată (de exemplu, de plata unor sume de bani); retragerea
plângerii prealabile trebuie, aşadar, să fie totală şi necondiţionată3.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea
de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acţiunea penală se
poate pune în mişcare şi din oficiu.
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată,
înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare din oficiu.
De asemenea, retragerea plângerii prealabile în caz de pluralitate de făptuitori nu operează
decât dacă se face cu privire la toţi făptuitorii. Dacă persoana vătămată doreşte să-şi retragă
plângerea faţă de un anume participant la infracţiune, are la dispoziţie instituţia împăcării părţilor,
care operează in personam.
Şi în caz de retragere a plângerii prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 18 C. proc. pen. suspectul
sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Cea de a doua situaţie are în vedere prevederile art. 159 C. pen., în care se arată că împăcarea
părţilor în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă.
Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între partea vătămată şi
infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale.
1
A se vedea, I. Mirea, Retragerea plângerii prealabile. Consecinţe, Dreptul nr. 7/1998, p. 123.
2
Potrivit art. 284 C. proc. pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de două luni din ziua în care
persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
3
C.A. Cluj, secţia penală, decizia nr. 235/1996, R. D. P. nr. 3/1997, p. 139.
Împăcarea părţilor este posibilă numai în cazurile anume prevăzute de lege. De regulă, în
cazurile când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
legea prevede, de asemenea, posibilitatea împăcării părţilor. Există însă şi infracţiuni pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar legea acordă părţilor posibilitatea de a se
împăca (de exemplu, în cazul infracţiunii de violenţă în familie prevăzută în art. 199 C. pen.).
Împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de
sesizare a instanţei. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai
de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de către reprezentantul său legal sau
convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între
persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de
persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.
Drept urmare, în aceste situaţii se dispune soluţia clasării în faza de urmărire penală sau, după
caz, în faza de judecată, încetarea procesului penal.
Cea de a treia situaţie este reprezentată de încheierea unui acord de mediere în condiţiile
legii, fiind vorba aici de prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei
de mediator1.
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, medierea reprezintă o modalitate
de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în
calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, cofidenţialitate şi având liberul
consimţământ al părţilor, putând fi aplicată în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura
civilă.
Dispoziţiile art. 23 din C. proc. pen. prevăd posibilitatea ca în cursul procesului penal, cu
privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente să poată
încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi
aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, prin derogare de la
dispoziţiile art. 157 alin. (3) C. pen., fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu
privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.
Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata
desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, persoana vătămată
poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii
procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de
suspendare
În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea
procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul
prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura
medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3
luni de la data la care a fost dispusă.
Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată
că nu s-a încheiat înţelegerea sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni.
Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al
medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-
verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o
1
Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
înţelegere sau doar procesul verbal de încheiere a medierii.

d) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.]
Dispoziţiile care reglementează cauzele de nepedepsire sau de neimputabilitate sunt
prevăzute în cuprinsul Codului penal, atât în partea generală, în cuprinsul art. 34 C. pen. se
prevede că: „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a
încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată,
sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii”. Desistarea constă în renunţarea de bunăvoie a
făptuitorului de a duce până la capăt executarea începută, deşi există posibilitatea reală de a con-
tinua, iar făptuitorul este conştient de aceasta.
Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a făptuitorului care, după terminarea
executării infracţiunii, acţionează pentru înlăturarea producerii rezultatului periculos.
Termenii „nu se pedepseşte” cu care începe dispoziţia din art. 34 alin. (1) C. pen. evidenţiază
fără echivoc efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului, în sensul că făptuitorul nu
va mai fi pedepsit, cu toate că ceea ce a realizat până în acel moment ar fi căzut sub incidenţa legii
penale.
Legea penală română nu condiţionează existenţa tentativei de întrerupere sau neproducerea
rezultatului din cauze independente de voinţa făptuitorului, ci tentativa subzistă chiar în situaţia în
care acesta renunţă de bunăvoie la activitatea începută sau împiedică producerea rezultatului.
Legiuitorul face însă din aceste împrejurări două cauze de nepedepsire a tentativei.
În alin. (2) al art. 34 C. pen. se prevede că: „Dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa
pentru această infracţiune”.
În partea specială în cazul unor infracţiuni (retragerea mărturiei mincinoase în cazul
infracţiunii de mărturie mincinoasă – art. 273 C. pen., autodenunţul în cazul infracţiunii de dare
de mită – art. 290 C. pen.), dar şi în cuprinsul unor legi speciale sunt prevăzute cauze de
nepedepsire (art. 9 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate1 ,,Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin.
(1), denunţă autorităţilor grupul infractional organizat mai înainte de a fi fost descoperit şi de a se
fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul acestui grup”, dar şi în art. 14 din
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri2 ,,Nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 şi
care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la
comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a
autorului sau a celorlalţi participanţi”.
e) Există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.]
Pentru a asigura prestigiul şi stabilitatea necesară activităţilor jurisdicţionale, hotărârile
judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat, prezumându-se că ele reflectă
adevărul (res judicata pro veritate habetur).
În procesul penal, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un dublu efect, şi anume,
un efect pozitiv care constă în faptul că odată pronunţată, hotărârea penală poate fi pusă în
executare şi un efect negativ care se manifestă prin imposibilitatea exercitării unei noi acţiuni
penale împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă (non bis in idem).
Împotriva acestor hotărâri nu se pot exercita decât căile extraordinare de atac. Pentru a opera
autoritatea de lucru judecat în materie penală, se cere o dublă identitate între cele două cauze:
identitate de persoane şi identitate de obiect, pe când în procesul civil, însă, identitatea trebuie să
fie întreită: de persoană, de obiect şi de cauză.
1
Publicată în M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
2
Publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000, republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014.
Soluţiile într-o astfel de situaţie este de clasare, atunci când intervine în faza de urmărire
penală şi încetarea procesului penal, în faza de judecată).
f) A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art. 16 alin. (1) lit. j) C.
proc. pen.]
Conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală1 sunt considerate forme de cooperare internaţională în meterie penală
următoarele forme: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare; transferul de
proceduri în materie penală; recunoaşterea şi executarea hotărârilor; transferarea persoanelor
condamnate; asistenţa judiciară în materie penală, precum şi alte forme de cooperare judiciară
internaţională în materie penală.
Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile
judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române,
poate fi transferată unui stat străin, în anumite condiţii.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 302/2004, autorităţile judiciare române pot
solicita autorităţilor competente ale altui stat exercitarea unei proceduri penale sau continuarea
acesteia dacă transferul procedurii penale serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau
favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare, în unul dintre următoarele cazuri:
a. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii se află în executarea unei pedepse pe teritoriul
statului solicitat, pentru o infracţiune mai gravă decât cea comisă în România;
b. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi, în
temeiul legii acestui stat, extrădarea sau predarea a fost refuzată ori ar fi refuzată în cazul
formulării unei cereri sau al emiterii unui mandat european de arestare;
c. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi, în
temeiul legii acestui stat, recunoaşterea hotărârii penale definitive de condamnare pronunţate de
instanţa română a fost refuzată ori nu corespunde ordinii juridice interne a acelui stat, dacă
persoana condamnată nu a început executarea pedepsei, iar executarea nu este posibilă chiar
având deschisă calea extrădării ori a predării.
De asemenea, transferul procedurii penale poate fi solicitat şi atunci când autorităţile judiciare
române apreciază, funcţie de particularităţile cauzei, că prezenţa persoanei învinuite de săvârşirea
infracţiunii la cercetarea penală nu poate fi asigurată şi acest lucru este posibil în statul străin.
Procedura – Conform dispoziţiilor art. 125 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, transferul procedurii penale se solicită în baza hotărârii
instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în prima instanţă, dacă procedura se
referă la activitatea de urmărire penală sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă procedura
se referă la activitatea de judecată.
La propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori din oficiu,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune, prin încheiere motivată,
transferul procedurii penale.
În situaţia transferului urmăririi penale, propunerea procurorului se soluţionează în camera de
consiliu de un complet format dintr-un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii, iar
prezenţa procurorului este obligatorie.
Încheierea poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la
pronunţare.
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 5 zile, iar recursul se judecă în termen de
30 de zile de la înregistrarea cauzei.
Recursul este suspensiv de executare. Încheierea prin care se dispune transferul procedurii,
rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea
procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.
Cererea se formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală
ori de către instanţă, după caz, şi se transmite Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art. 10, însoţită de copii certificate de către un magistrat
1
Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004, republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011
român competent ale tuturor actelor de procedură, cu excepţia cazului în care statul străin solicită
transmiterea originalului dosarului.
În cazul în care nu se transmite statului solicitat, originalul dosarului se arhivează. În cazul în
care transmite originalul, o copie certificată a dosarului se păstrează în arhivă. Restituirea
originalului se solicită în situaţia în care urmărirea penală ori judecata nu este preluată de statul
solicitat.
Efectele transferului de proceduri – Conform dispoziţiilor art. 127 din Legea nr. 302/2004, în
cazul în care transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nicio altă procedură
pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare române. Termenul de
prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită se suspendă până la soluţionarea
cauzei de către autorităţile competente ale statului solicitat. Statul român redobândeşte dreptul de
a începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă:
a. statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată;
b. ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ar
împiedica cererea de transfer al procedurii penale.
În cazul în care se pronunţă o hotărâre de condamnare definitivă, aceasta se înscrie în cazierul
judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română.
Dacă transferul de proceduri cu un alt stat se solicită mai înainte de declanşarea procesului penal
sau în faza urmăririi penale, soluţia dispusă de către organele judiciare va fi de clasare a cauzei,
iar dacă intervine în faza de judecată se va dispune încetarea procesului penal, conform
dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen.
Cu privire la cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) şi j) C. proc. pen., acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care, într-o cauză este
incident atât un caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau de exercitare a cţiunii
penale pe motiv de lipsă de temei, cât şi unul care determină lipsa de obiect a acţiunii penale, se
va reţine în cauză primul, adică cel care determină lipsa de temei a acţiunii penale, în detrimentul
celui care determină lipsa de obiect a acţiunii penale1.
5.3. Stingerea acţiunii penale
Finalitatea acţiunii penale se materializează într-un ultim moment şi anume, stingerea acţiunii
penale, reglementată în mod distinct de către legiuitor prin dispoziţiile art. 17 C. proc. pen. Astfel,
dacă pe parcursul procesului penal, fie în faza de urmărire penală, fie în faza de judecată intervine
vreunul din cazurile care înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale, dintre cele prevăzute în
cuprinsul art. 16 C. proc. pen., atunci intervine stingerea acţiunii penale.
Soluţiile de stingere a acţiunii penale sunt:
- clasarea
- renunţarea la urmărire
- condamnarea
- renunţarea la aplicarea pedepsei
- amânarea aplicării pedepsei
- achitarea
- încetarea procesului penal.
Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale acţiunea penală
se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea penală se stinge prin clasare,
în cazul în care nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi
formă esenţiale ale sesizării şi există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.
1
A se vedea Î.C.C.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 608 din 8 decembrie 2003, document disponibil online
în www.scj.ro
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de
cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu
modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu
urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există
un interes public în urmărirea acesteia.
Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (2) C. proc. pen., în cursul judecăţii acţiunea penală se
stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că
fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă în condiţiile art. 80-82 C. pen.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă în condiţiile art. 83-90 C. pen.
Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc.
pen.
Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C.
proc. pen.
5.4. Continuarea procesului penal
În cuprinsul Codului de procedură penală constatăm existenţa a două cauze de continuare a

procesului penal, şi anume: continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului
şi continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 319 alin. (1) C. proc. pen., În caz de clasare ca urmare a
constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei
cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea
copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. În cazul în care după
introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele
prevăzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.
În situaţia în care inculpatul solicită continuarea procesului penal potrivit dispoziţiilor art. 18
C. proc. pen. şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile
prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă achitarea.
În cazul în care se solicită continuarea procesului penal potrivit dispoziţiilor art. 18 C. proc.
pen. şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-c) C. proc. pen., instanţa
de judecată pronunţă încetarea procesului penal.
Secţiunea a III-a Acţiunea civilă
1. Noţiune
Conform dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
intitulat ,,răspunderea delictuală”, ,,orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită
pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care având discernământ, încalcă
această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. De
asemenea, conform dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., ,,Cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.
Această împrejurare constituie temeiul juridic, ca în cazul unei infracţiuni, din care a rezultat
un prejudiciu, o dată cu dreptul la acţiune penală, să se nască şi dreptul la acţiune civilă.
Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu 1, putând fi exercitată în
cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală.
Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată
numai împotriva inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii
acestora2.
2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal
Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare următoarele condiţii:
a. infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b. între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de
cauzalitate;
c. prejudiciul trebuie să fie cert;
d. prejudiciul să nu fi fost reparat;
e. să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau fizice cu capacitate deplină
de exrciţiu de a fi despăgubită.
a. Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral
Această condiţie determină ca exercitarea acţiunii civile într-un proces penal să poată fi
exclusă în situaţia în care prin infracţiune nu s-a cauzat un prejudiciu material sau moral. Este
cazul infracţiunilor de pericol care oferă numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă separată
pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au avut legătură cu
infracţiunea de pericol.
În cazul conducerii unui autovehicul fără permis de conducere, constituirea de parte civilă nu
este posibilă. Prejudiciile eventuale pot fi recuperate de către persoana vătămată pe calea unei
acţiuni civile exercitată în faţa instanţei civile.
b. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe legătură de
cauzalitate
Tragerea la răspundere civilă a unei persoane se poate face numai dacă între fapta persoanei
respective şi efectul produs există o legătură de cauzalitate.
Astfel, în cazul unui accident de circulaţie, despăgubirile acordate nu pot cuprinde şi valoarea
pieselor autoturismului avariat, dispărute de la locul faptei.
c. Prejudiciul să fie cert
Paguba trebuie să fie sigură atât sub aspectul existenţei, cât şi al posibilităţilor de evaluare.
De asemenea, prejudiciul poate fi actual sau viitor. Prejudiciul actual este cert întotdeauna,
deoarece s-a produs deja. Poate fi cert şi prejudiciul viitor, dacă este sigur şi susceptibil de
evaluare.
d. Prejudiciul să nu fi fost reparat
Se impune a fi respectată această condiţie datorită faptului că pot exista situaţii ca, înainte de
exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii să fi fost
acoperit total sau în parte de către alte persoane decât inculpatul.
Este situaţia în care despăgubirea persoanei vătămate rezidă fie în baza unui contract de
asigurare sau plata a fost efectuată de către o terţă persoană, care nu are obligaţia de a plăti
reparaţiile respective.
Dacă prejudiciul a fost reparat, partea civilă nu mai poate pretinde acoperirea acestuia, decât
eventual doar pentru partea rămasă neacoperită.
e. Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei fizice cu capacitate deplină de
exerciţiu, de a fi despăgubită
1
2
În cadrul procesului penal, realizarea acestei condiţii are loc prin constituirea de parte civilă,
excepţie de la această condiţie fiind cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, situaţie
în care instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă în
cauză nu s-a constituit parte civilă1.
3. Elementele acţiunii civile
3.1. Obiectul acţiunii civile

În conformitate cu art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul
procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile
potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin săvârşirea faptei care face obiectul acţiunii
penale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) C. proc. pen. se prevede în mod expres că,
acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte
civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
Repararea prejudiciului, atât a celui material, cât şi a celui moral, conform prevederilor art. 19
alin. (5) C. proc. pen. se face, potrivit dispoziţiilor legii civile.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) C. civ., repararea pagubei cauzate prin săvârşirea
unei infracţiuni se face prin:
A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune
Repararea în natură a prejudiciului material cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni se poate face
conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. prin restituirea lucrului , desfiinţarea
totală sau parţială a unui înscris sau prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
B. Reapararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti
În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, inculpatul şi partea responsabilă
civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti, dacă restabilirea situaţiei anterioare nu
este cu putinţă sau dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură.
3.1.1. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune
În situaţia în care se constată existenţa unui prejudiciu material rezultat prin săvârşirea unei
infracţiuni, atunci repararea în natură a acestuia se va putea face prin:
a. Restituirea lucrului se realizează în situaţia în care lucrurile ce aparţin părţii civile au fost
ridicate de la inculpat sau de la orice altă persoană căreia acesta le-a încredinţat.
Conform dispoziţiilor art. 255 C. proc. pen., în cazul în care procurorul sau judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din
oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre
a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept
din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri.
În această situaţie, restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt
îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi
sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.
Există posibilitatea ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul cauzat prin
săvârşirea infracţiunii, situaţie în care, inculpatul va fi obligat la plata unor despăgubiri prin care
să se realizeze acoperirea în totalitate a pagubei suferite de partea civilă.
b. Desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
1
Repunerea în drepturile din care a fost decăzut, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris – se realizează printr-o hotărâre judecătorească.
Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanţa, chiar dacă nu există constituire de
parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., în cazul în care se
dispune soluţia clasării pe parcursul urmăririi penale de către procuror, ordonanţa de clasare
trebuie să cuprindă, dacă este cazul şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu
propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, procedură ce face obiectul dispoziţiilor
art. 5491 C. proc. pen.
c) Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
Potrivit art. 256 C. proc. pen., instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de
restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din
comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
De asemena, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanţa, chiar dacă nu există
constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii.
De exemplu, în cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti [art. 287 alin. (1) lit. g
C. pen.] privind împiedicarea unei persoane de a folosi în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea1.
Restabilirea situaţiei anterioare se dispune şi în cazul încetării procesului penal, ca efect al
amnistiei, deoarece amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar
restabilirea situaţiei anterioare constituie o modalitate de reparare a pagubei2.
3.1.2. Reapararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti
Potrivit dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) C. civ. repararea prejudiciului se face în natură, prin
restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este
interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau,
în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
Despăgubirea bănească reprezintă suma de bani ce reprezintă contravaloarea prejudiciului
cauzat.
Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens),
câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit (lucrum
cesans), precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului,
conform art. 1386 alin. (3) C. civ. De asemenea, dacă prin săvârşirea infracţiunii se constată şi
pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi
de situaţia concretă a victimei. În cazul în care se constată un prejudiciu viitor, despăgubirea,
indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după
stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.
3.1.3. Repararea daunelor morale
Instituţia reparării daunelor morale nu este o noutate în peisajul Codului de procedură penală
actual, având în vedere că dispoziţii similare care dădeau dreptul la reparaţie morală se regăseau şi în
cuprinsul vechiului Cod de procedură penală, fiind instituite prin Legea nr. 281/2003 privind
modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale 3, care întroducea
1
T. S., s. pen., dec. nr. 387/1975, citată de I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 316.
2
T. S., s. pen., dec. nr. dec. nr. 407/1986, citată de I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 316.
3
Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003
alin. (5) în cuprinsul art. 14 C. proc. pen. anterior, care prevedeau că ,,acţiunea civilă poate avea ca
obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile”.
Prejudiciul moral poate include prejudicii estetice, prejudicii de agrement, prejudicii rezultate din
săvârşirea infracţiunilor prin care se aduce atingere onoarei, demnităţii, prejudicii cauzate de suferinţa
provocată de durerile fizice (pretium doloris) şi prejudiciile cauzate de suferinţe de natură afectivă
(pretium affectionis)1.
În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (5) C. proc. pen. repararea prejudiciului moral se face
potrivit dispoziţiilor legii civile.
În acest sens, menţionăm dispoziţiile Titlului V din Codul civil intitulat ,,apărarea drepturilor
nepatrimoniale”, care în cuprinsul art. 252-257 reglementează dreptul la ocrotirea valorilor aflate în
legătură cu persoana umană, şi anume viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii
private, creaţia artistică, ştiinţifică, literară sau tehnică.
Tot în acest sens, şi dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ. prevăd posibilitatea ca ,,în caz de
vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii să poate fi acordată şi o despăgubire pentru
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, fiind astfel prevăzută posibilitatea
acordării de despăgubiri pentru eventualul prejudiciu de agrement, care provine din vătămarea
corporală a unei persoane şi care a produs acesteia infirmităţi, sluţiri, desfigurări, paralizii, care
împiedică victima să participe în mod direct la viaţa socială a unei comunităţi.
În mod concret, instanţa de judecată are dreptul de a stabili anumite despăgubiri băneşti pentru
acoperirea daunelor morale suferite prin săvârşirea infracţiunii, însă practica judiciară a demonstrat
faptul că este destul de dificil de stabilit în fiecare caz în parte întinderea acestor prejudicii morale, ca
urmare a lipsei unor criterii legale, astfel că stabilirea cuantumului acestor despăgubiri este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată.
3.1.4. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
Prin adoptarea dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală 2, au fost
introduse în mod distinct în cuprinsul art. 23 dispoziţii potrivit cărora ,,în cursul procesului penal,
cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot
încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii”.
Conform dispoziţiilor art. 438 din legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă3 ,,părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere
să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor”. În acest sens, este necesar ca tranzacţia
va fi încheiată în formă scrisă, făcând parte din dispozitivul hotărârii. Procedura încheierii unei
tranzacţii între părţile implicate în rezolvarea cauzei poate să fie şi urmarea procedurii de mediere
intervenite în legătură cu pretenţiile civile în procesul penal.
Prin adoptarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator 4, a
fost transpusă la nivel de lege, o problematică care se impunea introdusă prin dispoziţii legale, ca
urmare a tendinţelor la nivel internaţional de utilizare a unor metode alternative de soluţionare a
conflictelor în afara sistemului jurisdicţional de stat, prin proceduri conduse de către o terţă
persoană, neutră, situaţie în care medierea reprezintă o componentă importantă, reglementată în
cuprinsul articolelor 67-70, care conţin dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale5.
1
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 239.
2
Publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.
3
Publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.
4
Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006
5
Prin dispoziţiile art. 1 pct. 13 din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006
privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, (publicată în M. Of. nr. 462 din 9 iulie 2012), au fost introduse
prevederile art. 601 unde la lit. d se dispune asupra necesităţii ca ,,părţile aflate în conflict să facă dovada participării
la şedinţele de informare cu privire la avantajele medierii, în cazul în care poate fi angajată răspunderea profesională
pentru cazurile de malpraxis, dacă prin legile speciale nu este prevăzută o altă procedură”, în prezent pentru cazurile
de malpraxis medical, neexistând dispoziţii în cuprinsul Legii nr. 95/2006 care să legifereze utilizarea ,,justiţiei
negociate” sub forma medierii pentru soluţionarea pe cale amiabilă a cauzelor de malpraxis medical sesizate de către
pacienţi sau rudele acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (2) C. proc. pen. inculpatul, cu acordul părţii responsabile
civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile, situaţie în care, instanţa
obligă la despăgubiri doar în măsura recunoaşterii prejudiciului, iar cu privire la pretenţiile civile
nerecunoscute de către inculpat sau de către partea responsabilă civilmente pot fi administrate
probe.
3.2. Subiecţii acţiunii civile
În cazul în care prin săvârşirea unei infracţiuni, se produce un prejudiciu material sau moral
unei persoane fizice sau juridice, ia naştere un raport juridic civil de conflict, iar în cazul în care
se porneşte acţiunea civilă în procesul penal, atunci subiecţii acestui raport juridic, devin subiecţi
ai raportului juridic procesual. Acţiunea civilă, care are ca scop tragerea la răspundere civilă a
inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente, se va exercita în acest caz de către persoana
vătămată, în cazul în care aceasta se constituie parte civilă în procesul penal, devenind subiect
activ al acţiunii civile.
Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este persoana care a suferit prejudiciul produs
prin infracţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. pen. persoana vătămată care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă.
În situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, subiecţi procesuali vor fi reprezentanţii legali, care vor exercita
acţiunea civilă în interesul persoanelor pe care le reprezintă. Trebuie menţionat faptul că
reprezentanţii legali nu capătă calitatea de parte civilă, ei exercită doar drepturile părţii civile.
Conform art. 24 C. proc. pen., în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii
responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă
indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile
civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea
respectivă.
Astfel, succesorii părţii civile dobândesc calitatea de părţi în procesul penal, ei fiind substituţi
procesuali sau reprezentanţi, valorificându-şi propriile drepturi, deoarece antecesorii au încetat să
mai fie subiecţi de drept prin deces, dacă este îndeplinită condiţia ca persoana vătămată să se fi
constituit deja ca parte civilă în procesul penal, succesorii exercitând în acest caz acţiunea civilă
jure hereditatis.
În caz contrar, dacă decesul, reorganizarea, desfiinţarea sau dizolvarea persoanei vătămate a
intervenit înainte de constituirea acesteia ca parte civilă în procesul penal, moştenitorii sau, după
caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii vor putea exercita acţiunea civilă in nomine et jure
proprio, ipoteză în care acţiunea civilă va fi declanşată de către moştenitorii sau succesorii în
drepturi ai persoanei vătămate care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal1.
Subiecţi pasivi ai acţiunii civile în procesul penal sunt inculpatul, precum şi partea
responsabilă civilmente, dar pot fi şi succesorii inculpatului sau ai părţii responsabile civilmente
(când aceasta este o persoană fizică), cât şi persoanele juridice care succed în drepturi.
Având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia ,,în caz de deces,
reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în
competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în
drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la
care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă”. Din dispoziţiile sus-menţionate, rezultă că
succesorii părţii responsabile civilmente pot deveni subiecţi pasivi ai acţiunii civile, dacă sunt
întrunite două condiţii:
1
- a intervenit decesul, reorganizarea sau dizolvarea părţii responsabile civilmente;

- succesorii persoanei responsabile civilmente sunt indicaţi de către partea civilă în termen de
cel mult două luni socotit de la data la care partea civilă a luat la cunoştinţă de decesul,
reorganizarea, desfiinţarea sau dizolvarea părţii responsabile civilmente.
4. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal
Exercitarea acţiunii civile în procesul penal se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
este disponibilă, este accesorie acţiunii penale în procesul penal, poate fi îndreptată şi împotriva
altor persoane decât făptuitorul.
4.1. Acţiunea civilă este disponibilă
Acţiunea civilă se deosebeşte de acţiunea penală, aceasta caracterizându-se prin disponibilitate,

în sensul că acţiunea civilă se poate exercita în procesul penal, de regulă, prin manifestarea de
voinţă a persoanei vătămate, care se constituie parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.
Tot ca o consecinţă a disponibilităţii acţiunii civile, chiar dacă s-a constituit parte civilă în
procesul penal, aceasta poate renunţa în tot sau în parte la pretenţiile civile formulate, până la
terminarea dezbaterilor la instanţa de apel, aspect reglementat prin dispoziţiile art. 22 C. proc. pen.,
renunţarea putându-se face fie prin cerere scrisă, fie oral în timpul şedinţei de judecată. Odată ce
partea civilă a renunţat la exercitarea acţiunii civile în procesul penal, aceasta nu mai poate reveni
asupra renunţării, iar asupra aceloraşi pretenţii nu mai are posibilitatea de a introduce acţiune civilă
nici la instanţa civilă.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (7) C. proc. pen., în cazul în care dreptul la
repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu mai
poate exercita acţiunea civilă în procesul penal, iar dacă transmiterea acestui drept a avut loc după
constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă va putea fi disjunsă.
Ca excepţie de la disponibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, se află situaţia în
care acţiunea civilă se exercită din oficiu.
4.2. Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale
În procesul penal, exercitarea acţiunii civile se face numai alături de acţiunea penală.
Ca o consecinţă a acestui fapt, în cazul în care pe parcursul procesului penal nu se pune în
mişcare acţiunea penală, sau dacă a fost pusă în mişcare se constată un impediment care împiedică
exercitarea acesteia, acţiunea civilă rămâne fără suportul necesar care a permis persoanei vătămate
constituirea ca parte civilă în procesul penal1, astfel încât, în cazurile în care acţiunea penală se
stinge, se va stinge şi acţiunea civilă.
Tot ca efect al acestei trăsături specifice, exemplificăm dispoziţiile art. 25 alin. (1) C. proc. pen.
şi ale art. 397 alin. (1) C. proc. pen., astfel că pentru rezolvarea acţiunii civile în procesul penal,
instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile,
fapt evidenţiat şi prin dispoziţiile art. 393 C. proc. pen. cu privire la obiectul deliberării completului
de judecată, de unde reiese că deliberarea se face mai întâi asupra existenţei faptei şi a vinovăţiei
inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, a măsurilor educative şi de siguranţă, şi mai apoi asupra
reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii.
4.3. Acţiunea civilă nu este individuală
Pentru explicarea acestei noţiuni este necesar să amintim dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. proc.
pen., conform căruia acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care
au săvârşit infracţiuni, fapt consacrat şi prin principiul răspunderii penale personale, care presupune
1
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, p. 255.
că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei in-
fracţiuni ca instigator sau complice, răspunderea penală neputând interveni pentru fapta altuia,
după cum nu poate fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup
(familie, etnie etc.)1.
Spre deosebire de acţiunea penală, acţiunea civilă poate fi îndreptată împotriva inculpatului,
dar şi împotriva părţii responsabile civilmente sau împotriva succesorilor acesteia, în vederea
tragerii la răspundere civilă pentru prejudiciul care a rezultat din săvârşirea unei infracţiuni.
5. Exercitarea acţiunii civile în procesul penal
5.1. Dreptul de opţiune al persoanei vătămate privind exercitarea acţiunii civile în procesul
penal
Spre deosebire de acţiunea penală, acţiunea civilă având ca trăsătură disponibilitatea, rezultă
că odată pornită, exercitarea acesteia nu este obligatorie, fapt ce poate fi exemplificat prin
dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., care reglementează renunţarea la pretenţiile civile ale părţii
civile, activitate care se poate face pe tot parcursul urmăririi penale şi al camerei preliminare, iar
în faza de judecată, până la terminarea dezbaterilor în apel.
De altfel, materializarea dreptului la opţiune al persoanei vătămate se face ab initio, prin
capacitatea acesteia de a putea să îşi valorifice pretenţiile civile, fie în cadrul unui proces penal,
situaţie în care acţiunea civilă se alătură acţiunii penale, fie în cadrul unui proces civil, prin
introducerea acţiunii civile, care are ca scop tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor
responsabile de producerea prejudiciului, potrivit legii civile, la o instanţă civilă. De altfel,
exercitarea acţiunii civile la instanţa penală sau la instanţa civilă este scutită de taxa de timbru.
Excepţia de la principiul disponibilităţii acţiunii civile fiind reprezentată de către posibilitatea
exercitării din oficiu a acţiunii civile, rezultă faptul că în cazurile în care acţiunea civilă se
exercită din oficiu, instituţia dreptului la opţiune nu îşi mai are aplicabilitate2.
Astfel, pentru a se exercita dreptul de opţiune trebuie să existe în acelaşi timp cele două căi
prin care se pot cere despăgubirile civile:
a) să fie declanşat procesul penal, implicit acţiunea penală pusă în mişcare;
b) să existe posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.
Dacă persoana fizică, ce a suferit un prejudiciu material prin săvârşirea infracţiunii alege una
dintre aceste două căi de exercitare a acţiunii civile şi apoi renunţă la calea aleasă, ea pierde
definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune3
(electa una via, non datur recursus ad alteram). Astfel, dreptul de opţiune este irevocabil tocmai
pentru a contribui la o bună desfăşurare a procesului penal.
Există şi unele excepţii de la această regulă a irevocabilităţii dreptului de opţiune, atunci când
persoana care a suferit un prejudiciu material prin infracţiune sau succesorii acesteia este împie-
dicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile în calea pentru care a optat.
Astfel, persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul
penal, pot părăsi această cale, putând exercita acţiunea civilă la o instanţă civilă în cazul în
care:
- a fost dispusă clasarea sau renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără însă ca
procurorul să dispună, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să înlăture
consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o
modalitate de reparare a acesteia, conform dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. a) C. proc. pen.;
1
A se vedea C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti
2007, p. 321.
2
A. L. Lorincz, Drept procesual penal. Conform noului Cod de procedură penală, vol. I., op. cit., p. 79.
3
G. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.
87, citat de I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 199.
- a fost suspendat procesul penal;

Suspendarea procesului penal poate interveni fie pe parcursul urmăririi penale, fie pe parcursul
judecăţii.
Suspendarea procesului penal în faza de urmărire penală se poate dispune în cazul în care se
constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care
îl împiedică să ia parte la procesul penal, fie în situaţia în care există un impediment legal
temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană sau a fost încheiat un
acord de mediere, potrivit legii, conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. pen.
Suspendarea procesului penal în faza de judecată se poate dispune, conform art. 367 alin. (1)
C. proc. pen. în cazul în care se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau
inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, pe perioada
desfăşurării procedurii de mediere, potrivit art. 367 alin. (2) C. proc. pen., fie în caz de extrădare
activă, conform art. 368 C. proc. pen.
- instanţa a lăsat acţiunea civilă nesoluţionată;
Situaţiile în care instanţa civilă lasă acţiunea civilă nesoluţionată sunt cele prevăzute de art. 25
alin. (5) şi (6) C. proc. pen. astfel, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului
penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul prevăzut de
art. 486 alin. (2) C. proc. pen., precum şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în
drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii
civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii
părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit.
f) C. proc. pen., plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc.
pen., în data de 13 septembrie 2016. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc.
pen., cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. sunt neconstituţionale în ceea ce
priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării
procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, considerând că textele de
lege criticate încalcă dreptul la un proces echitabil al persoanei vătămate sau al succesorilor
acesteia, care se constituie parte civilă în procesul penal, contravenind, în acest fel, dispoziţiilor
art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Raportând dispoziţiile art. 25 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. la dispoziţiile art. 27 alin. (2) C.
proc. pen., rezultă că în cazul în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, atunci
persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot
introduce acţiune la instanţa civilă.
O situaţie specială există când persoana ce a suferit prejudiciul prin infracţiune, sau succesorii
acesteia, după ce a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, părăseşte această instanţă şi
o exercită în cadrul procesului penal atunci când:
- punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii acţiunii civile în faţa instanţei
civile;
Această situaţie este prevăzută în mod expres de către legiuitor prin dispoziţiile art. 27 alin. (4)
C. proc. pen. Astfel, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa
instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală,
judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior.
- procesul penal a fost reluat după suspendare;
Dispoziţiile care reglementează reluarea după suspendare a procesului penal sunt tot cele ale
art. 27 alin. (4) C. proc. pen., în sensul că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au
pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze
organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă procesul penal a fost reluat după
suspendare.
- procesul penal a fost reluat prin redeschiderea urmăririi penale.
Conform art. 27 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., dacă s-a pronunţat o hotărâre chiar nedefini-
tivă, părăsirea instanţei civile nu mai poate avea loc ca urmare a necesităţii evitării pronunţării
unor soluţii contrarea de către instanţe diferite cu privire la aceleaşi chestiuni deduse judecăţii1.
5.2. Constituirea ca parte civilă
Potrivit dispoziţiilor art. 20 C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la
începerea cercetării judecătoreşti. În acest sens, organele judiciare au obligaţia de a aduce la
cunoştinţa persoanei vătămate dreptul de a se constitui ca parte civilă în procesul penal în vederea
tragerii la răspundere civilă delictuală a persoanei care a săvârşit infracţiunea.
În cazul în care există un număr mare de persoane care nu au interese contrarii şi s-au
constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul
procesului penal. În situaţia în care acestea nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna
desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă,
respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele.
Dacă persoanele sus-menţionate refuză să fie reprezentate prin avocatul desemnat din oficiu,
acestea trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa de judecată.
Constituirea ca parte civilă se poate face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii
pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.
În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligaţia de a
consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere nerespectarea acestor dispoziţii
fac ca persoana vătămată sau succesorii acesteia să nu se mai poată constitui parte civilă în cadrul
procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă.
Până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate:
a. îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
b. mări sau micşora întinderea pretenţiilor;
c. solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în
natură nu mai este posibilă.
Ca urmare a faptului că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a
inculpatului şi părţii responsabile civilmente, rezultă că persoana vătămată sau succesorii acesteia
se vor putea constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului sau după caz a părţii
responsabile civilmente.
Conform dispoziţiilor art. 86 C. proc. pen. persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia
legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul
cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se
numeşte parte responsabilă civilmente.
Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii
îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) C. proc. pen.
Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării
judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul
intervenţiei.
1
G. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesula penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 87.
În cazul în care procurorul exercită acţiunea civilă în procesul penal, este obligat să ceară
introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente.
Partea responsabilă civilmente are în ceea ce priveşte acţiunea civilă toate drepturile pe care
le are şi inculpatul în procesul penal.
5.3. Exercitarea acţiunii civile din oficiu
Ca excepţie de la disponibiliate, ca trăsătură a acţiunii civile în procesul penal, potrivit

dispoziţiilor art. 19 alin. (3) C. proc. pen., atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate
de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia
de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, având ca obiect, în funcţie de
interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală. Şi în acest
caz, constituirea ca parte civilă a procurorului în procesul penal se va face în scris sau oral, cu
indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care se întemeiază
pretenţiile civile, pe tot parcursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, până la începerea
cercetării judecătoreşti.
Acţiunea civilă va fi exercitată din oficiu în următoarele condiţii:
- când persoan vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de
exerciţiunrestrânsă şi reprezentantul său legal nu solicită repararea prejudiciului sau solicită
repararea într-o modalitate care nu garantează acperirea integrală a prejudiciului;
- când instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, trebuie să se pronunţe din
oficiu cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii sau restituirea lucrului1.
5.4. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
În cazul în care persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în
procesul penal, pot introduce acţiunea civilă la o instanţă civilă, în vederea reparării prejudiciului
cauzat prin infracţiune. În această situaţie, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după
punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu
mai mult de un an.
De asemenea, în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, pentru cazurile în
care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capcitate de
exerciţiu restrânsă, dacă se constată din administrarea unor probe noi că prejudiciul nu a fost
integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei
acţiuni la instanţa civilă.
În concluzie, introducerea acţiunii civile la o instanţă civilă poate avea loc în următoarele
situaţii2:
- persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal,
pot introduce acţiune la o instanţă civilă, dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat
nesoluţionată acţiunea civilă;
1
2
- în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu de către procuror, şi se constată că
prejudiciul nu afost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa va putea
fi cerută pe cale unei acţiuni la instanţa civilă;
- persoana vătămată sau succesorii acesteia se pot adresa instanţei civile cu acţiunea civilă în
vederea recuperării prejudiciului după constituirea ca parte civilă în procesul penal, dar mai
înainte de începerea cercetării judecătoreşti, în cazul în care prejudiciul s-a născut sau a fost
descoperit după constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal.
6. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal
În cazul în care acţiunea civilă se exercită alături de acţiunea penală în procesul penal, instanţa
se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile, astfel:
- admite acţiunea civilă;
- respinge acţiunea civilă;
- nu soluţionează acţiunea civilă.
6.1. Instanţa admite acţiunea civilă
Indiferent de soluţia pe care instanţa de judecată o va da cu ocazia rezolvării acţiunii penale, şi

anume condamnare, achitare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau
încetarea procesului penal, va admite şi acţiunea civilă, în tot sau în parte.
Astfel, în cazul în care instanţa admite acţiunea civilă, va pronunţa următoarele soluţii1:
- pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că acesta a cauzat un prejudiciu părţii civile
prin săvârşirea infracţiunii;
- pronunţă soluţia renunţării la aplicarea unei pedepse (art. 80 C. pen.) şi constată producerea
unui prejudiciu părţii civile;
- pronunţă soluţia amânării aplicării unei pedepse (conform art. 83 C. pen.) şi constată
producerea unui prejudiciu părţii civile;
- pronunţă achitarea inculpatului pentru unul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. b)
teza a doua C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege)sau
pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate) şi constată că s-a produs un prejudiciu părţii civile;
- pronunţă soluţia încetării procesului penal pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. h) C.
proc. pen. (există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege) şi constată de asemenea, producerea
unui prejudiciu părţii civile.
6.2. Instanţa respinge acţiunea civilă
Sunt cazuri în care instanţa poate respinge acţiunea civilă. Aceste situaţii sunt următoarele2:
- instanţa pronunţă condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei şi constată că în cauza respectivă, prejudiciul invocat de către partea civilă nu
există sau nu întruneşte cerinţele pentru a se dispune repararea sa (ex. nu există legătură de
cauzalitate între infracţiune şi prejudiciu);
- instanţa pronunţă achitarea inculpatului pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a) C.
proc. pen. (fapta nu există) sau în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (nu există
probe că o persoană a săvârşit infracţiunea);
- instanţa pronunţă achitarea inculpatului pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a
doua (fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege) sau în cazul în care
potrivit art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. există o cauză justificativă sau de neimputabilitate,
constatând că prejudiciul invocat de partea civilă nu există sau nu întruneşte cerinţele pentru a fi
dispusă repararea sa;
1
2
- pronunţă încetarea procesului penal pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc.
pen. (există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege) şi constată că prejudiciul invocat de către
partea civilă nu există sau nu întruneşte cerinţele pentru a fi dispusă repararea sa.
6.3. Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă

Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă în următoarele situaţii, conform dispoziţiilor art.
25 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. atunci când1:
- pronunţă achitarea inculpatuluipentru cazul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc.
pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală);
- pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C.
proc. pen. între care enumerăm: lit. e) (lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale), lit. f) C. proc. pen. (a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori a
inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori a inculpatului persoană
juridică), i) (există autoritate de lucru judecat), şi j) (a intervenit un transfer de proceduri cu un alt
stat, potrivit legii);
- pronunţă încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile;
- instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat o tranzacţie
sau un acord de mediere cu privire la pretenţiile civile, conform dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C.
proc. pen.
- în cazul în care moştenitorii sau după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu
şi-au exprimat opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu
indică moştenitorii, succesorii în drepturi sau lichidatorii părţii responsabile civilmente în termen
de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinşării sau dizolvării, respectiv
cel mult două luni de la data la care partea civilă a luat la cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (4) C. proc. pen. ,,acţiunea civilă se soluţionează în cadrul
procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului”. Atunci când
soluţionarea acţiunii civile determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii
penale, instanţa poate să dispună disjungerea acţiunii civile, pentru a nu împiedica rezolvarea cu
celeritatate a cauzei penale.
Rezolvarea într-un ,,termen rezonabil” a cauzei penale, reiterează dispoziţiile art. 6 din
Convenţia europeană a drepturilor omului2, care prevede că ,,orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil (…)”, recunoscând
1
2
Art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului ,,Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care
va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul
moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă
când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. Pentru
calcularea ,,duratei rezonabile” a procesului penal, se va lua în calcul termenul - dies a quo, care poate reprezenta fie
data sesizării jurisdicţiei competente cu judecarea cauzei la anumite infracţiuni sau de regulă, o dată anterioară: data
deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau o altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor
contractante. Pentru data finalizării procedurii - dies ad quem - aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare sau de achitare a celui interesat. A se vedea în acest sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 539
astfel oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen
rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce.
7. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă
Problema raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă se ridică atunci când cele două
acţiuni sunt exercitate separat, la instanţe diferite.
Prin săvârşirea unei infracţiuni şi aducerea acesteia în faţa judecăţii, se urmăreşte atât tragerea
la răspundere penală a inculpatului pentru fapta săvârşită, cât şi, în cazul în care prin săvârşirea
unei infracţiuni se dovedeşte existenţa unui prejudiciu material sau moral, tragerea la răspundere
civilă delictuală în vederea recuperării prejudiciului.
În mod obişnuit, într-un proces penal, acţiunea civilă, de altfel, accesorie acţiunii penale, se
alătură acţiunii penale în acelaşi proces penal, astfel încât instanţa se va putea pronunţa prin
aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.
Există însă unele situaţii când acţiunea penală se exercită la instanţa penală, iar acţiunea civilă
se exercită separat la o instanţă civilă. În această situaţie trebuie să analizăm trei cazuri diferite, şi
anume:
a. Acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt exercitate concomitent, dar la instanţe diferite
Astfel, în această situaţie rezolvarea celor două acţiuni separat, dar concomitent poate duce la
pronunţarea unor hotîrâri contradictorii. În cazul în care apare o astfel de situaţie, conform
dispoziţiilor art. 27 alin. (7) C. proc. pen., judecata în faţa instanţei civile se suspendă după
punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu
mai mult de un an, situaţie definită prin sintagma ,,penalul ţine în loc civilul”.
b. Acţiunea penală este soluţionată mai înainte de soluţionarea acţiunii civile.
În această situaţie, se aplică dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform
cărora ,,hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile
care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o”. Instanţa
civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea
ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, aceste dispoziţii
regăsindu-se şi în cuprinsul art. 1365 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
c. Acţiunea penală se exercită separat la o instanţă penală, iar acţiunea civilă se exercită
separat la o instanţă civilă, însă acţiunea civilă este rezolvată mai înaintea acţiunii penale.
În această situaţie, conform dispoziţiilor art. 28 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea definitivă a
instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa
organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a
vinovăţiei acesteia.
Capitolul V Competenţa în materie penală a organelor judiciare
Secţiunea I Noţiune şi forme
1. Noţiune
Cu toate că în literatura de specialitate s-au dat numeroase definiţii, există nenumărate

accepţiuni date competenţei, deşi în general au fost caracterizate prin aceleaşi elemente, deoarece
poziţiile autorilor au fost apropiate.
Astfel, într-o opinie1, competenţa este definită ca fiind acea abilitare legală dată unui organ
judiciar de a îndeplini anumite acte.
Competenţa este acea sferă a atribuţiunilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare
categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal2.
1
V. Dongoroz, op. cit., p. 101.
2
Într-o altă opinie1, se consideră că noţiunea de competenţă determină partea de jurisdicţie care
revine potrivit legii diverselor organe judiciare.
Constatăm astfel că termenul de ,,competenţă” poate fi utilizat în două modalităţi, ca urmare a
metodei diferite de abordare, fie sub aspectul capacităţii organului judiciar de a avea atribuţii
într-o anumită cauză penală, fie sub cel al specificului unei cauze penale de a fi repartizată unui
organ judiciar2.
Referitor la primul aspect, noţiunea de competenţă desemnează dreptul şi obligaţia unui organ
judiciar de a desfăşura o activitate procesuală într-o anumită cauză penală3.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, prin competenţă se înţelege acea însuşire a unei cauze
penale de a fi urmărită şi judecată de un anumit organ.4
2. Formele competenţei în materie penală
În ceea ce priveşte clasificarea formelor competenţei, în literatura de specialitate s-au remarcat

o serie de opinii.
Astfel, unii autori5 consideră ca forme fundamentale ale competenţei:
- competenţa materială (ratione materiae);
- competenţa teritorială (ratione loci).
Alţi autori adaugă la aceste forme fundamentale şi:
- competenţa personală6 (ratione personae);
- competenţa funcţională7 (ratione officii).
Aceste forme au fost clasificate în: fundamentale şi subsidiare.
Drept forme fundamentale8de competenţă sunt considerate a fi:
- competenţa funcţională (ratione officii);
- competenţa materială (ratione materiae);
- competenţa teritorială (ratione loci).
Forme subsidiare de competenţă sunt considerate a fi:
- competenţa personală;
- competenţa specială;
- competenţa excepţională9.
2.1. Formele fundamentale de competenţă
2.1.1. Competenţa funcţională (ratione officii)
Prin competenţă funcţională (ratione officii) se înţelege acea formă a competenţei prin
intermediul căreia sunt arătate categoriile de activităţi ce pot fi desfăşurate de un anumit organ
judiciar în cadrul competenţei sale generale10.
Astfel, tribunalul judecă în primă instanţă şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între
judecătoriile din circumscripţia sa; curtea de apel judecă în primă instanţă şi apel şi soluţionează
conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa.
1
A. Fettwers, A. Kohl, G. de Léval, Eléments de la compétence, Press Univ. Liège, 1987, p. 1, citaţi de N.
Volonciu, op. cit., p. 274.
2
3
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea generală, Tipografia Univ. Al.I. Cuza, Iaşi, 1986, p.
161.
4
N. Volonciu, op. cit., 1993, p. 274.
5
S. Kahane, op. cit., p. 100; M. Basarab, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Univ. Babeş-Bolyai, Cluj
Napoca, 1993, p. 154.
6
7
8
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 211, N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972, p. 128; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980, p. 42.
9
Sistemul procesual penal român nu mai cunoaşte competenţa excepţională, datorită faptului că prin art. 126 alin.
(5) din Constituţie este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
10
Sunt situaţii în care o anumită activitate poate fi realizată numai de un anumit organ, ceea ce
determină existenţa unei competenţe funcţionale exclusive.
Astfel, menţionăm atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca recursurile în casaţie
împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii.
De asemenea, menţionăm competenţa exclusivă a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi
justiţie, precum şi a colegiilor de conducere ale curţilor de apel şi a avocatului poporului de a
declanşa recursul în interesul legii.
2.1.2. Competenţa materială (ratione materiae)
Competenţa materială este determinată de obiectul cauzei (de faptul juridic care a produs
conflictul de drept penal şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară).
Această formă de competenţă realizează şi diferenţierea pe verticală între organele judiciare de
grade diferite, în funcţie de obiectul cauzei, respectiv natura şi gravitatea fiecărei infracţiuni.
Astfel, se poate stabili dacă o cauză urmează a fi judecată de judecătorie, tribunal, curte de apel
sau de Curtea Supremă de Justiţie.
Pentru determinarea competenţei materiale se recurge la următoarele metode1:
- determinarea abstractă;
- determinarea concretă.
Potrivit art. 35 C. proc. pen., prin determinarea abstractă se stabileşte competenţa materială
generală a judecătoriei (aceasta judecând în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor
date prin lege în competenţa altor instanţe).
Iar potrivit dispoziţiilor art. 36 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., printr-o determinare concretă se
stabileşte competenţa materială în primă instanţă a tribunalului, unde sunt arătate infracţiunile pe
care le judecă.
În acelaşi timp, dispoziţiile art. 281 C. proc. pen. prevăd că încălcarea prevederilor relative la
competenţa după materie atrag sancţiunea nulităţii absolute, în sensul că actele îndeplinite de un
organ necompetent din punct de vedere material nu sunt valabile şi urmează a fi desfiinţate,
încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa materială putând fi invocată în orice stare a
procesului.
2.1.3. Competenţa teritorială (ratione loci)
Competenţa teritorială reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele
de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză2.
Repartizarea cauzelor penale între organele judiciare de acelaşi grad se realizează pe linie
orizontală, iar fiecărui organ judiciar îi corespunde o anumită rază teritorială (datorită organizării
administrativ-teritoriale există mai multe circumscripţii, pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea)3.
În vederea stabilirii competenţei teritoriale se folosesc criterii diferite, după cum infracţiunile
au fost săvârşite în ţară sau în străinătate.
Conform art. 41 alin. (1) C. proc. pen., competenţa teritorială, pentru infracţiunile săvârşite în
ţară, este determinată de:
a. locul săvârşirii infracţiunii4;
b. locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c. locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului
persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta;
d. locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Această ordine de prioritate se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate
simultan sau în cazul în care urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Editura Cujas, Paris, 1967, p. 1074-1076.
1

2
3
4
Alin. (2) al art. 41 C. proc. pen. defineşte sintagma ,,locul săvârşirii infracţiunii” ca fiind locul unde s-a
desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
În cazul în care niciunul dintre aceste locuri nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv
două sau mai multe instanţe din locaţia prevăzută la art. 41 alin. (1) C. proc. pen., competenţa
revine instanţei mai întâi sesizate.
În cazul în care o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, este
competentă să judece cauza fie instanţa de la locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională în
tot sau în parte, fie instanţa ,de la locul unde s-a produs rezultatul acestei infracţiuni.
Conform art. 8 alin. (3) C. pen., prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege
orice infracţiune comisă pe întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi
spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă înmatriculată în România.
În ceea ce priveşte infracţiunile săvâşite la bordul navelor aflate sub pavilion românesc sau al
unor nave înmatriculate în România, competenţa de a judeca revine instanţei în a cărei
circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel. În cazul în care nava nu ancorează într-un port român, competenţa revine instanţei
mai întâi sesizate.
În cazul în care infracţiunea este săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România, competentă
să judece cauza este instanţa în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul
românesc, iar dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, atunci competentă să judece cauza
este instanţa mai întâi sesizată.
Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate legea procesual penală stabileşte alte criterii în
ceea ce priveşte competenţa teritorială.
Conform art. 42 alin. (1) C. proc. pen., infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se
judecă astfel:
- de către instanţele în a căror circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului
persoană fizică, ori după caz, sediul inculpatului persoană juridică;
- dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de
competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte
cazuri, de instanţa competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul Bucureşti,
în afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Au fost stabilite de asemenea reguli specifice pentru determinarea competenţei teritoriale
pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României, la bordul unor nave sau aeronave.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (3) C. proc. pen., pentru infracţiunile săvâşite pe o navă
şi care atrage competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care
ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Conform dispoziţiilor art. 42 alin. (4) C. proc. pen., infracţiunea săvârşită pe o aeronavă, alta
decât o aeronavă înmatriculată în România, este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie
se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
În cazul în care nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe
teritoriul român, competenţa se stabileşte conform dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2), potrivit
criteriului competenţei instanţei în a cărei circumscripţie se află locuinţa inculpatului persoană
fizică sau sediul inculpatului persoană juridică.
Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială este sancţionată cu nulitatea
relativă, potrivit dispoziţiilor art. 282 C. proc. pen., excepţia de necompetenţă teritorială putând fi
invocată de procuror, suspect, inculpat, persoana vătămată, precum şi de celelalte părţi, atunci
când există un interes procesual propriu în respectare dispoziţiei legale încălcate.
2.2. Formele subsidiare ale competenţei
2.2.1. Competenţa personală (ratione personae)

În această situaţie, competenţa personală reprezintă acea formă de competenţă cu ajutorul
căreia se stabilesc organele judiciare care pot soluţiona cauzele penale deduse judecăţii potrivit
calităţii făptuitorului.
Stabilirea competenţei personale se realizează având în vedere:
- calitatea persoanei;
- starea persoanei (starea de minoritate, în anumite limite, determină o competenţă personală).
De regulă, pentru stabilirea competenţei personale a organelor judiciare este importantă
calitatea suspectului sau a inculpatului, deoarece calitatea celorlalte părţi sau a persoanei vătămate
are o mai mică influenţă. Totuşi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, există complete specializate pentru cauzele cu minori şi familie
organizate în cadrul tribunalelor şi a curţilor de apel, precum şi tribunale specializate pentru
minori şi familie care judecă infracţiunile de către minori, dar şi infracţiunile ale căror persoane
vătămate sunt minorii.
Nu orice calitate a făptuitorului atrăgea mai înainte de adoptarea Constituţiei din 1991
competenţa personală a organelor judiciare, ci numai calităţile de: militar, magistrat, notar public,
lucrător în cadrul Procuraturii. Prin modificarea dispoziţiilor Constituţionale, în prezent poate
atrage competenţa personală calitatea de Preşedinte al României, senator, deputat, membri din
România în Parlamentul European, membru al Guvernului, judecător al Curţii Constituţionale,
membru al Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Curţii Constituţionale, judecătorii
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Pentru a atrage competenţa unui organ judiciar, calitatea făptuitorului trebuie să existe la
momentul săvârşirii infracţiunii. Pornind de la acestă condiţie, legiuitorul a prevăzut două situaţii
distincte care reglementează competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, pentru
situaţiile referitoare la pierderea sau dobândirea unei calităţi de către inculpat, după săvârşirea
unei infracţiuni.
Astfel, potrivit art. 48 alin. (1) C. proc. pen., când competenţa instanţei este determinată de
calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea
infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:
a. fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
b. s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.
Pe de altă parte, dobândirea de către inculpat a unei calităţi, după săvârşirea infracţiunii, potrivit
art. 48 alin. (2) C. proc. pen., nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor
săvârşite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1), care atrag competenţa de judecată în prima
instanţă a Înaltei curţi de Casaţie şi justiţie. Astfel, dacă pe parcursul procesului penal, până la
pronunţarea unei hotărâri definitive de judecată, inculpatul dobândeşte o anumită calitate, dintre
cele reglementate la art. 40 alin. (1) C. proc. pen., întotdeauna competenţa de judecată a cauzei va
fi stabilită în favoarea instanţei superioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 281 C. proc. pen., nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa
personală se sancţionează cu nulitate absolută, care se constată din oficiu sau la cerere, putând fi
invocată în orice stare a procesului penal.
2.2.2. Competenţa specială
Competenţa specială este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe judiciare
de a rezolva cauzele penale privind infracţiuni care aduc atingere unei anumite sfere de relaţii
sociale1.
1
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 219-220.
Într-o altă opinie1, competenţa este considerată specială, atunci când se încredinţează unor
organe judiciare speciale atribuţia de a urmări sau judeca o cauză penală pentru care legea are în
vedere o protecţie specială.
După alţi autori2, competenţa specială nu trebuie confundată cu competenţa organelor speciale.
Competenţa specială3 este competenţa pe care o au organele special înfiinţate în legătură cu
infracţiuni dintr-un anumit domeniu şi care, de regulă, necesită o specializare.
Un caz de competenţă specială este competenţa tribunalelor şi curţilor de apel din oraşele
Constanţa şi Galaţi, care judecă în complete specializate, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi a
art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, cauzele penale privind infracţiunile săvârşite în legătură
cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale.
Potrivit unor opinii4, instanţele militare nu ar avea o competenţă specială, deoarece ele rezolvă
cauze penale privind infracţiuni care aduc atingere unor categorii variate de relaţii sociale şi, ca
atare, nu au o competenţă îndreptată numai către anumite sfere de activitate socială.
Alţi autori5, în schimb, subliniază caracterul special al competenţei instanţelor militare în
situaţia în care judecă infracţiuni privind regimul militar, în acest caz existând o îmbinare a
competenţei speciale cu cea personală.
Se mai afirmă6 şi faptul că au o competenţă specială şi unele organe de cercetare penală
speciale (persoanele desemnate din Ministerul de Interne cu atribuţii privind cercetarea penală
pentru infracţiuni la regimul transportului naval prevăzute de Legea nr. 191/2003 privind
infracţiunile la regimul transportului naval7), datorită faptului că efectuează cercetarea în cauze
privind un domeniu specific (regimul navigaţiei maritime şi fluviale).
Secţiunea a II-a Competenţa instanţelor judecătoreşti
1. Consideraţii generale
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se
realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- curţi de apel;
- tribunale;
- tribunale specializate;
- tribunale militate;
- judecătorii.
Competenţa tuturor acestor instanţe este stabilită prin lege.
2. Competenţa judecătoriei
Din punctul de vedere al competenţei funcţionale, judecătoria judecă numai în primă instanţă.
Competenţa materială a judecătoriei este generală, deoarece judecă toate infracţiunile, cu
excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C. proc. pen., judecătoria soluţionează şi alte cauze anume
prevăzute de lege, între care amintim soluţionarea cererilor de liberare condiţionată, dispunerea
măsurii de siguranţă a internării medicale, a încetării acesteia sau a înlocuirii cu măsura obligării
la tratament medical.
1
G. Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 164.
2
3
4
5
6
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, op. cit., p. 136.
7
Competenţa teritorială a judecătoriei se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 41-42 C. proc. pen.,
iar sub aspectul organizării teritoriale, judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti.
În ceea ce priveşte competenţa personală la nivelul judecătoriilor, nu sunt dispoziţii care să
reglementeze în mod expres judecarea cauzelor în funcţie de criterii care ţin de calitatea
persoanei, judecătoriile neavând o competenţă personală1.
Conform dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în cadrul
judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate, precum şi secţii sau complete
specializate pentru minori şi familie. În cadrul acestora se vor judeca atât infracţiunile săvârşite de
minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor.
3. Competenţa tribunalului
Sub aspectul competenţei funcţionale, în ceea ce priveşte competenţa tribunalului constatăm o

serie de schimbări care au intervenit în timp. Astfel, conform dispoziţiilor procesuale penale
anterioare, competenţa funcţională a tribunalului era aceea de a judeca în primă instanţă, în apel,
în recurs şi de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din raza sa teritorială.
După adoptarea Legii nr. 202/2010 privind privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor2, s-a renunţat la judecarea în apel a cauzelor la tribunal, competenţă care nu se mai
regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, la fel cum nu se
mai regăseşte în prezent reglementată nici judecarea cauzelor în recurs la tribunal.
Competenţa materială a tribunalului este determinată atât în mod abstract, cât şi în mod
concret.
Astfel, tribunalul judecă în primă instanţă o serie de infracţiuni cu un grad ridicat de pericol
social. Potrivit art. 36 alin. (1) C. proc. pen., aceste infracţiuni sunt:
- infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188 (omorul), art. 189 (omorul calificat), art.
190 (uciderea la cererea victimei), art. 191 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 209
(sclavia), art.210 (traficul de persoane), art. 211 (traficul de minori), art. 254 (distrugerea
calificată), art. 2561 (faptele care au produs consecinţe deosebit de grave), art. 263 (traficul de
migranţi), art. 282 (tortura), art. 289 (luarea de mită), art. 290 (darea de mită), art. 291 (traficul de
influenţă), art. 292 (cumpărarea de influenţă), art. 293 (fapte săvârşite de către membrii
instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia), art. 294 (fapte săvârşite de către funcţionari
străini sau în legătură cu aceştia), art. 303 (divulgarea informaţiilor secrete de stat), art. 304
(divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice), art. 306 (obţinerea ilegală de fonduri),
art. 307 (deturnarea de fonduri), art. 309 (faptele care au produs consecinţe deosebit de grave),
art. 345 (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive), art. 346
(nerespectarea regimului materiilor explozive), art. 354 (transmiterea sindromului imunodeficitar
dobândit), art. 360 (accesul ilegal la un sistem informatic), art. 361 (interceptarea ilegală a unei
transmisii de date informatice), art. 362 (alterarea integrităţii datelor informatice), art. 363
(perturbarea funcţionării sistemelor informatice), art. 364 (transferul neautorizat de date
informatice), art. 365 (operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice), art. 366
(sancţionarea tentativei), art. 367 (constituirea unui grup infracţional organizat);
- infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane;
- infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de
investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de către Direcţia
Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic
superioare;
1
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 361
2
Publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010
- infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale1, cu modificări şi
completări;
- alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
În ceea ce priveşte această ultimă prevedere, facem menţiunea că în conformitate cu dispoziţiile
art. 36 din Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval, tribunalul are
competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile prevăzute în Capitolul II art. 2-30 din legea
sus-menţionată.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 191/2003, pentru infracţiunile
prevăzute la art. 2-30 săvârşite în raza teritorială a instanţelor judecătoreşti, competenţa de
judecată este următoarea:
a. Tribunalul Constanţa pentru infracţiunile săvârşite în judeţele Constanţa şi Tulcea, marea
teritorială, Dunărea până la mila marină 64 inclusiv;
b. Tribunalul Galaţi pentru infracţiunile săvârşite în celelalte judeţe, Dunărea de la mila marină
64, în amonte până la km 1.075.
În cazul în care infracţiunile prevăzute în Legea nr. 191/2003 sunt săvârşite pe o navă aflată în
afara apelor româneşti, competenţa revine Tribunalului Constanţa, dacă nava este maritimă, şi,
respectiv, Tribunalului Galaţi, dacă nava este fluvială.
Din punct de vedere teritorial, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, funcţionează câte un
tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului respectiv.
Conform dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în
circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din
municipiul Bucureşti.
În ceea ce priveşte competenţa personală, constatăm că în cuprinsul actualului Cod de
procedură penală, legiuitorul nu a mai prevăzut dispoziţii care să reglementeze în mod distinct
această formă de competenţă pentru tribunal.
4. Competenţa tribunalelor specializate
Conform dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în
cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile,
indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie,
cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,
societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi,
în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
În domeniile enunţate în cuprinsul art. 36 alin. (2), legiuitorul a prevăzut posibilitatea înfiinţării
tribunalelor specializate.
Acestea sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al
municipiului Bucureşti, având de regulă sediul în municipiul reşedinţă de judeţ, putând prelua
cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.
Data începerii funcţionării tribunalelor specializate, precum şi judeţele şi localităţile în care vor
începe să funcţioneze, denumirea acestora, precum şi domeniile în care vor funcţiona se stabilesc,
în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al
Magistraturii2.
La data începerii funcţionării tribunalelor specializate, cauzele aflate în curs de judecată, se vor
trimite acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluţionare, tribunalul specializat fiind
competent şi în caz de trimitere spre rejudecare.
Publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.

1
2
Alin. (1) al art. 142 a fost modificat de pct. 3 al art. unic din Legea nr. 296/2013 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, (publicată în M. Of. nr. 699 din 14 noiembrie 2013)
În ceea ce priveşte competenţa personală, conform dispoziţiilor art. 40 din legea nr. 304/2004,
tribunalele specializate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi
infracţiunile săvârşite asupra minorilor. În cazul în care în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi,
unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului
specializat pentru minori şi familie.
5. Competenţa tribunalului militar
Sub aspectul competenţei funcţionale, tribunalul militar judecă numai în primă instanţă şi
soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Faţă de dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură penală anterior, prin care competenţa
materială a tribunalului militar1 era reprezentată doar de infracţiunile prevăzute la art. 331-352 C.
pen. anterior (infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare), precum şi alte infracţiuni săvârşite
în legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de militari, până la gradul de colonel inclusiv, în
prezent, prin dispoziţiile actualului Cod de procedură penală, s-a extins competenţa materială a
tribunalului militar, chiar dacă şi în prezent, competenţa materială a tribunalului militar se
împleteşte cu competenţa personală.
Astfel, potrivit art. 37 C. proc. pen., tribunalul militar judecă în primă instanţă toate
infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin
lege în competenţa altor instanţe.
Din punct de vedere al competenţei personale, tribunalul militar judecă infracţiunile comise de
militari până la gradul de colonel inclusiv.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, conform dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 304/2004,
pe teritoriul ţării noastre funcţionează patru tribunale militare în municipiile Bucureşti, Cluj-
Napoca, Iaşi şi Timişoara, fiecare având în circumscripţie mai multe judeţe, în Anexa nr. 2 din
legea privind organizarea judiciară fiind prevăzute circumscripţiile instanţelor militare, ale
parchetelor de pe lângă acestea şi localităţile de reşedinţă.
6. Competenţa curţii de apel
Sub aspectul competenţei funcţionale, curtea de apel desfăşoară următoarele activităţi:

- judecă în primă instanţă;
- judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de
tribunale;
- soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele decât
cele prevăzute la art. 36 alin. (2) C. proc. pen., precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege;
- soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Competenţa materială a curţii de apel este determinată atât în concret, cât şi în abstract. Astfel,
potrivit art. 38 alin. (1) C. proc. pen., curtea de apel judecă în primă instanţă următoarele
infracţiuni:
- infracţiunile prevăzute de Codul penal, contra securităţii naţionale prevăzute la art. 394
(trădarea), art. 395 (trădarea prin transmitere de informaţii secrete ded stat), art. 396 (trădarea prin
1
Conform dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale (publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013), la data de 1 februarie 2014, Tribunalul Militar Bucureşti s-a
desfiinţat. La data desfiinţării Tribunalului Militar Bucureşti, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi-a schimbat
denumirea în Tribunalul Militar Bucureşti, tribunalele militare Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara devenind echivalente
în grad tribunalelor.
ajutarea inamicului), art. 397 (acţiuni împotriva ordinii constituţionale), art. 399 (acţiunile ostile
statului), art. 400 (spionajul), art. 401 (atentatul care pune în pericol securitatea naţională), art.
403 (actele de diversiune), art. 404 (comunicarea de informaţii false), art. 405 (propaganda pentru
război), art. 406 (compromiterea unor interese de stat), art. 407 (divulgarea secretului care
periclitează securitatea naţională), art. 408 (infracţiuni contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională), art. 409 (constituirea de structuri informative ilegale), art. 410
(nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale), cărora li se adaugă dispoziţiile art. 411
(cauze de reducere a pedepsei) şi ale art. 412 (sancţionarea tentativei). De asemenea, tot curtea de
apel judecă în primă instanţă şi infracţiunile cuprinse în Titlul XII din C. pen.,
intitulat ,,Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, prevăzute la art. 438 (genocidul),
art. 439 (infracţiuni contra umanităţii), art. 440 (infracţiuni de război contra persoanelor, art. 441
(infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi), art. 442 (infracţiuni de război contra
operaţiunilor umanitare şi emblemelor), art. 443 (utilizarea de metode interzise în operaţiuni de
luptă), art. 444 (utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă), alături de dispoziţiile art.
445 (sancţionarea tentativei);
- infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale. Sunt
prevăzute aici infarcţiunile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a
României1, şi în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului2;
Competenţa personală a curţii de apel de a judeca în prima instanţă este reprezentată de
judecarea:
- infracţiunilor săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la
parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
- infracţiunilor săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii
financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
- infracţiunilor săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi
membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
- infracţiunilor săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanţe;
- infracţiunilor săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ,
de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori;
- cererile de strămutare, în cazurile anume prevăzute de lege.
Ca şi instanţă de apel, Curtea de Apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate
în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 304/2004, curţile de apel sunt instanţe cu
personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale
specializate, din punct de vedere al organizării teritoriale, existând un număr de 15 curţi de apel,
fiecare având în circumscripţia sa mai multe judeţe, potrivit anexei nr. 1 care face parte integrantă
din lege.
De asemenea, în cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu
minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă
şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte
materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze
maritime şi fluviale.
1
Republicată în M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014
2
Publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004
7. Competenţa Curţii Militare de Apel
Potrivit competenţei sale funcţionale, Curtea Militară de Apel judecă, potrivit dispoziţiilor art.
39 C. proc. pen:
- în primă instanţă;
- în apel;
- soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa,
precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de acestea în cazurile prevăzute
de lege.
- Curtea militară de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Alături de competenţa materială, Curtea Militară de Apel are şi o competenţă personală. Astfel,
potrivit art. 39 alin. (1) C. proc. pen., Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă:
- infracţiunile prevăzute de Codul penal, contra securităţii naţionale prevăzute la art. 394
(trădarea), art. 395 (trădarea prin transmitere de informaţii secrete ded stat), art. 396 (trădarea prin
ajutarea inamicului), art. 397 (acţiuni împotriva ordinii constituţionale), art. 399 (acţiunile ostile
statului), art. 400 (spionajul), art. 401 (atentatul care pune în pericol securitatea naţională), art.
403 (actele de diversiune), art. 404 (comunicarea de informaţii false), art. 405 (propaganda pentru
război), art. 406 (compromiterea unor interese de stat), art. 407 (divulgarea secretului care
periclitează securitatea naţională), art. 408 (infracţiuni contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională), art. 409 (constituirea de structuri informative ilegale), art. 410
(nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale), cărora li se adaugă dispoziţiile art. 411
(cauze de reducere a pedepsei) şi ale art. 412 (sancţionarea tentativei). De asemenea, tot curtea
militară de apel judecă în primă instanţă şi infracţiunile cuprinse în Titlul XII din C. pen., intitulat
,,Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, prevăzute la art. 438 (genocidul), art. 439
(infracţiuni contra umanităţii), art. 440 (infracţiuni de război contra persoanelor, art. 441
(infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi), art. 442 (infracţiuni de război contra
operaţiunilor umanitare şi emblemelor), art. 443 (utilizarea de metode interzise în operaţiuni de
luptă), art. 444 (utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă), alături de dispoziţiile art.
445 (sancţionarea tentativei), săvârşite de militari;
- infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale.
Sunt prevăzute aici infarcţiunile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a
României1, şi în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului 2, săvârşite de
militari.
Competenţa personală a Curţii Militare de Apel de a judeca în prima instanţă este reprezentată
de judecarea:
- infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la
parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe.
- infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali;
- cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
Ca şi instanţă de apel, Curtea Militară de Apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate de tribunalele militare.
Sub aspect teritorial, Curtea Militară de Apel are competenţă pe întreg teritoriul ţării, întrucât,
conform art. 61 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, funcţionează numai în
municipiul Bucureşti, ca instanţă unică.
1
Republicată în M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014
2
Publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004
8. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei organizare şi funcţionare sunt reglementate prin
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cuprinde conform art. 19 alin. (2) din lege, 4
secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi
fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 304/2004, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie judecă:
- în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de
Curtea Militară de Apel;
- contestaţiile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de
Curtea Militară de Apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice
natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor
de apel;
- recursurile în casaţie împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege;
- sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de
drept.
Competenţa în materie penală a instanţei supreme este reglementată prin dispoziţiile art. 40 C.
proc. pen.
În literatura juridică1 s-a făcut distincţie, sub aspectul competenţei funcţionale a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, între activitatea de judecată şi activitatea de soluţionare a unor probleme
adiacente judecăţii.
Astfel, din punct de vedere funcţional, instanţa supremă judecă:
- în primă instanţă;
- în apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile
de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul
legii;
- soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună
instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
- judecă cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege;
- judecă contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile
prevăzute de lege.
În primă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă în funcţie de natura sau
gravitatea infracţiunilor, având doar o competenţă personală, întrucât criteriul folosit de legiuitor
a fost cel al calităţii inculpatului. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă
instanţă:
- infracţiunile de înaltă trădare, prevăzute la art. 398 C. pen.2, în acest caz, îmbinându-se
competenţa materială cu cea personală, ca urmare a faptului că sub aspectul subiectului activ,
infracţiunea de înaltă trădare poate fi săvârşită de persoane fizice care au o anumită calitate, şi
anume Preşedintele României sau un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European;

1
2
Art. 398 C. pen. Înalta trădare ,,Faptele prevăzute în art. 394-397 C. pen. (art. 394 -trădarea, art. 395 - trădarea
prin transmitere de informaţii secrete ded stat, art. 396 -trădarea prin ajutarea inamicului, art. 397 - acţiuni împotriva
ordinii constituţionale), săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la
15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
- infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;

- infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale;
- infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- infracţiunile săvârşite de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Ca instanţă de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor
penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în casaţie (cale extraordinară
de atac) împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 304/2004, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
funcţionează Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi 4 complete de 5 judecători. La începutul fiecărui an,
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a
vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de
activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării
experienţei profesionale a acestora.
9. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră

preliminară
În mod corespunzător funcţiei judiciare de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală şi funcţiei judiciare de verificare a
legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată, Codul de procedură penală a prevăzut instituţia
judecătorului de drepturi şi libertăţi şi instituţia judecătorului de cameră preliminară care s-a dorit
a contribui, pe de o parte, la organizarea eficientă a activităţii de judecată din cadrul instanţei, iar
pe de altă parte, la asigurarea caracterului fluent al acesteia, aceste două instituţii procesual penale
apărând în peisajul procesual penal pentru a prelua o parte a cererilor şi a plângerilor care, în
trecut se soluţionau de către completele de judecată din cadrul instanţelor judecătoreşti1.
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Conform dispoziţiilor art. 53 C. proc. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul
care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale,
cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind:
- măsurile preventive;
- măsurile asigurătorii;
1
Seminar: ,,Pregătirea implementării noilor coduri: instituţii noi procesual-penale”, Bucureşti, 15 aprilie 2011,
document disponibil online în www.just.ro
- măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;

- actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
- încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau
cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
- procedura audierii anticipate;
- alte situaţii expres prevăzute de lege.
Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Conform dispoziţiilor art. 54 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară este judecătorul
care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:
- verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
- verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele
de urmărire penală;
- soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
- soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
Secţiunea a III-a Competenţa organelor de urmărire penală
Astfel, conform dispoziţiilor art. 55 C. proc. pen., organele de urmărire penală care desfăşoară
activităţi premergătoare judecăţii şi care ajută pe parcursul urmăririi penale la descoperirea şi
strângerea de probe necesare soluţionării cauzei şi la identificarea făptuitorului, sunt:
- procurorul;
- organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
- organele de cercetare penală speciale.
1. Compeţenţa procurorului
Transpunând dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Constituţie, prin care se statuează că procurorii
constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii, atribuţiile procurorului pe
parcursul procesului penal, potrivit art. 55 alin. (3) C. proc. pen., sunt:
- supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
- sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată;
- exercită acţiunea penală;
- exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:

- încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii;
- formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor
judecătoreşti;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
În realizarea atribuţiilor privind supravegherea urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor art. 56
alin. (1) C. proc. pen., procurorul conduce şi controlează în mod nemijlocit activitatea de urmărire
penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, pentru ca
actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
De asemenea, procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl
efectueze personal.
Există astfel unele situaţii expres şi limitativ prevăzute de către legiuitor, în care procurorul,
potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (3) C. proc. pen., este obligat să efectueze personal urmărirea
penală:
- în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
- în cazul infracţiunilor prevăzute în Codul penal la art. 188 (omorul), art. 189 (omorul
calificat), art. 190 (uciderea la cererea victimei), art. 191 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii),
art. 257 (ultrajul), art. 277 (compromiterea intereselor justiţiei), art. 279 (ultrajul judiciar), art. 280
(cercetarea abuzivă), art. 281 (supunerea la rele tratamente), art. 282 (tortura), art. 283
(represiunea nedreaptă), art. 289 (luarea de mită), art. 290 (darea de mită), art. 291 (traficul de
influenţă), art. 292 (cumpărarea de influenţă), art. 293 (fapte săvârşite de către membrii
instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia), art. 294 (fapte săvârşite de către funcţionari
străini sau în legătură cu aceştia);
- în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
- în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale
Anticorupţie;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul infracţiunilor enumerate mai sus, este competent să efectueze urmărirea penală
procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă
cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
De asemenea, în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, urmărirea penală se efectuează faţă de
toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor, în mod obligatoriu, de către procurorul militar din
cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor, potrivit competenţei parchetului
din care fac parte, fiind mai apoi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44 C. proc. pen.
2. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare
Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători
specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii
speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
Conform dispoziţiilor art. 57 alin. (1) C. proc. pen., organele de cercetare ale poliţiei judiciare
au o competenţă materială generală, care le conferă posibilitatea de a efectua cercetarea penală
pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu prin dispoziţiile legii procesual
penale în competenţa procurorului sau organelor de cercetare penală speciale, acestea având în
competenţă atât infracţiuni care sunt de competenţa judecătoriei, cât şi infracţiuni ce ţin de
competenţa altor instanţe de judecată.
În acest sens, legiuitorul a stabilit atribuţii clare cu privire la sfera activităţilor ce pot fi
desfăşurate de către organele de cercetare penală, potrivit dispoziţiilor art. 306 C. proc. pen.
astfel:
- organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori
informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit
infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze
probele cu respectarea legii;
- după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează probele,
atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului;
- când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de
probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în
faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt obligatorii
în cadrul acelei proceduri.
Sub aspectul competenţei teritoriale a organului de cercetare penală, dispoziţiile art. 63
reglementează aceasta, în sensul că şi în cazul organului de cercetare penală al poliţiei judiciare se
aplică prevederile art. 41 şi 42 C. proc. pen.
Tot cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie pot fi desemnaţi, conform dispoziţiilor art. 27 din legea nr. 508/2004 privind privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism1, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară
desemnaţi nominal de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, care îşi vor desfăşura
activitatea sub coordonarea procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism.
Conform dispoziţiilor art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie 2,
în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia
judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a
activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie. Detaşarea ofiţerilor şi a
agenţilor de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se face, la propunerea
nominală a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin ordin al ministrului
administraţiei şi internelor, iar numirea acestora în funcţii se face prin ordin al procurorului şef al
acestei direcţii.
3. Competenţa organelor de cercetare penală speciale
Potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (5) C. proc. pen. atribuţiile organelor de cercetare penală
speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul
1
Publicată în M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004
2
Publicată în M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile
art. 55 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., corespunzător specializării structurii din care fac parte, în
cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi
de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă
fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra
securităţii naţionale prevăzute în titlul X intitulat ,,Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor
armate”, prevăzute în Codul penal în cuprinsul art. 413-437, precum şi în cazul infracţiunilor de
terorism prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului1, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere
tehnică.
Potrivit dispoziţiilor art. 33 din legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului
naval2, cercetarea penală se efectuează de către persoanele desemnate în condiţiile art. 55 alin. (5)
şi (6) C. proc. pen.
5. Competenţa unor organe care nu fac parte din sistemul organelor judiciare
5.1. Competenţa unor organe de constatare
Actualul Cod de procedură penală include în cuprinsul art. 29, următorii participanţi în
procesul penal, şi anume organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali,
precum şi alţi subiecţi procesuali.
În categoria ,,altor subiecţi procesuali”, la art. 34 C. proc. pen., dispoziţiile actualului Cod de
procedură penală, identifică următoarele categorii de subiecţi procesuali, şi anume: martorul,
expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte
persoane prevăzute de lege având drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 61 C. proc. pen., următoarele organe au atribuţii privind
constatarea infracţiunilor:
- organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care
constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
- organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor
autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor.
- organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul
exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.
Organele de ordine publică şi siguranţă naţională sunt organele din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale,
Serviciului Român de Informaţii.
În cadrul Ministerului Afacerilor Interne îşi desfăşoară activitatea Jandarmeria Română, care
potrivit art. 19 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea
Jandarmeriei Române3 efectuează, în condiţiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale
pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice, potrivit prevederilor art.
61 C. proc. pen.
1
Publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004.
2
3
De asemenea, conform prevederilor art. 21 lit. u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române 1, în zona de competenţă Poliţia de Frontieră Română
desfăşoară activităţi pentru constatarea faptelor penale şi, prin organele de cercetare penală ale
poliţiei judiciare din cadrul Poliţiei de Frontieră Române, efectuează cercetări în legătură cu
acestea, conform legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului Român de Informaţii, în cazul în care din verificările şi activităţile specifice efectuate,
rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
acestea sînt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 C. proc. pen.
Secţiunea a IV-a Probleme legate de competenţa în materie penală
1. Prorogarea de competenţă
1.1. Consideraţii generale

În legătură cu instituţia prorogării de competenţă, s-au exprimat în doctrină opinii diverse în le-
gătură. Astfel, potrivit unei opinii2, prorogarea reprezintă o deviaţie accidentală (sporadică) de la
competenţa ordinară.
Altă opinie3 sugerează faptul că prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei
unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă po-
trivit normelor obişnuite.
În opinia altot autori4, prorogarea de competenţă constă în prelungirea, extinderea competenţei
normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe
De asemenea, în sens larg, se consideră că prin prorogare de competenţă5, se înţelege
extinderea unei instituţii peste limitele sale normale sau devierea prin prelungire a anumitor
dispoziţii legale dincolo de regulile obişnuite.
Analizând normele procesual penale care privesc materia prorogării competenţei, precum şi
opiniile exprimate în literatura de specialitate şi în doctrină, putem conchide că aceasta operează
numai în favoarea organelor superioare în grad, organul judiciar prelungindu-şi competenţa doar
asupra unei cauze care ar reveni unui organ judiciar inferior sau egal în grad6.
Prorogarea de competenţă determină întotdeauna reuniunea cauzelor şi implicit rezolvarea
acestora la acelaşi organ judiciar.
Conform Codului de procedură penală, prorogarea competenţei, se impune, în caz de:
- infracţiune continuată, a concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau
mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune, situaţie în care reunirea cauzelor este
obligatorie (art. 43 alin. (1) C. proc. pen.);
- când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană; când la săvârşirea
unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane; când între două sau mai multe
infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei, situaţie
în care reunirea cauzelor este facultativă (art. 43 alin. (2) C. proc. pen.);
1
Publicată în M. Of. nr. 351 din 29 iunie 2001.
2
3
G. Theodoru, op. cit., vol. II, p. 36.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 186.
5
6
- în cazul în care în faţa aceleiaşi instanţe sunt mai multe cauze care au acelaşi obiect (art. 43
alin. (3) C. proc. pen.);
- în cazul schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei (art. 49 C. proc. pen.);
- în cazul chestiunilor prealabile (art. 52 C. proc. pen.).
Sunt şi alte situaţii, de prorogare de competenţă, când organul de cercetare penală îşi extinde
competenţa, în cazuri urgente, asupra unor acte de cercetare ce nu suferă amânare, (art. 60 C.
proc. pen.) sau în afara circumscripţiei sale teritoriale (conform art. 59 C. proc. pen).
1.2. Reunirea cauzelor
1.2.1. Consideraţii generale
Conform dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior, reunirea cauzelor se impune în
cazurile expres reglementate de normele procesual penale care reglementau situaţiile de
indivizibilitate şi pe cele de conexitate, prevăzute la art. 33 şi 34.
Indivizibilitatea se deosebea de conexitate prin aceea că, prima se caracteriza prin unicitatea
infracţiunii (sau a faptei), a doua prin pluralitatea infracţiunilor1, puterea de coeziune în cazul
indivizibilităţii fiind mult mai mare decât în cazul conexităţii2.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 34 C. proc. pen. anterior, exista conexitate în următoarele
situaţii: când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai
multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; când două sau mai multe infracţiuni
sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; când o
infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este
săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei
infracţiuni; când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se
impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei3.
Pe lângă aceste cazuri de conexitate, mai sus menţionate, mai existau şi alte cazuri speciale.
În conformitate cu art. 33 C. proc. pen. anterior, exista indivizibilitate: când la săvârşirea unei
infracţiuni au participat mai multe persoane (în calitate de coautori, complici, instigatori); când
două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (concursul ideal sau formal de
infracţiuni); în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte
materiale alcătuiesc o singură infracţiune (infracţiunea complexă şi infracţiunea de obicei).
Prin dispoziţiile actualului Cod de procedură penală s-au menţinut cazurile de conexitate şi
cele de indivizibilitate, chiar dacă nu cu denumirea marginală dată prin dispoziţiile vechiului Cod
de procedură, însă legiuitorul a optat în prezent pentru instituirea a două proceduri diferite, în
funcţie de obligativitatea reunirii cauzelor sau de faptul că aceasta poate fi facultativă, în anumite
situaţii4.
1.2.2. Reunirea obligatorie a cauzelor
Dispoziţiile art. 43 alin. (1) C. proc. pen. reglementează situaţiile în care se impune reunirea
obligatorie a cauzelor, astfel:
- în cazul infracţiunii continuate;
- în cazul concursului formal de infracţiuni;
1
Traian Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţional Cluj, 1946, vol. II, p. 198.
2
3
Competenţa de a judeca infracţiunea de vătămare corporală imputată de primul inculpat împotriva celui de-al
doilea, iar acestuia din urmă, săvârşirea unei tentative de omor împotriva celui dintâi – reunirea cauzelor impunându-
se pentru că există legătură între infracţiuni, pentru buna înfăptuire a justiţiei art. 34 lit. d) C. proc. pen. anterior –
revine instanţei superioare, T. S., s. pen., dec. nr. 2191/1980, C. D., p. 346; C.S.J., s. pen., dec. nr. 2/1994.
4
- în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Constatăm astfel că reunirea obligatorie a cauzelor se impune în situaţiile în care mai multe
acţiuni sau inacţiuni formează conţinutul constitutiv al unei infracţiuni sau mai multe acte
materiale formează conţinutul mai multor infracţiuni.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen., infracţiunea este continuată când o
persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
De asemenea, în cazul concursului formal (ideal) de infracţiuni se impune reunirea obligatorie
a cauzelor, ca urmare a specificului acestei instituţii de drept penal, există în cazul în care o
acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
În ultima situaţie care impune reunirea cauzelor, suntem în prezenţa infracţiunii complexe, care
potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) C. pen. există atunci când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin
ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
1.2.3. Reunirea facultativă a cauzelor
Pentru o mai bună rezolvare a cauzelor, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul actualului Cod de
procedură penală situaţiile distincte în care se poate dispune reunirea cauzelor, dacă se respectă
două cerinţe obligatorii, şi anume:
- prin reunirea cauzelelor să nu se întârzie judecata;
- dispoziţiile privind reunirea cauzelor să poată fi aplicabile şi în cazurile în care în faţa
aceleiaşi instanţe sunt mai multe cause cu acelaşi obiect.
Cazurile expres reglementate de către art. 43 alin. (2) C. proc. pen. prevăd situaţiile în care se
poate dispune reunirea facultativă a cauzelor, astfel:
- când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană;
- când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane;
- când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru
buna înfăptuire a justiţiei.
Primul caz de reunire facultativă a cauzelor se poate realiza în situaţia în care suntem în
prezenţa unui concurs real de infracţiuni, aşa cum este el reglementat prin dispoziţiile art. 38 alin.
(1) C. pen., şi anume există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre
infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
În cel de al doilea caz de reunire facultativă a cauzelor, legiuitorul a avut în vedere situaţia
participaţiei penale, reunind în textul unui singur alineat dispoziţiile prevăzute la art. 34 lit. a) şi
b) din cuprinsul Codului de procedură penală anterior. În prezent, participaţia penală este
prevăzută prin dispoziţiile art. 46-48 C. pen., reglementând condiţiile de existenţă ale autorului,
instigatorului şi pe cele ale complicelui.
Al terilea caz de reunire facultativă a cauzelor este reprezentat de existenţa între două sau mai
multe infracţiuni a unei legături, reunirea cauzelor în această situaţie impunându-se pentru o mai
bună înfăptuire a justiţiei.
1.2.4. Procedura de reunire a cauzelor
În ceea ce priveşte reunirea cauzelor, fireşte că legiuitorul a prevăzut o procedură de reunire a

cauzelor atât la cerere, în cazul anumitor persoane, cât şi din oficiu, la cererea instanţei
competente. Această procedură este reglementată prin dispoziţiile art. 45 C. proc. pen.
Persoanele care pot solicita reunirea cauzelor sunt:
- procurorul;
- părţile;
- persoana vătămată.
Ca moment al solicitării, legiuitorul a prevăzut că reunirea cauzelor se va putea face dacă
acestea se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii sau
în faţa instanţei de apel.
Asupra cererii de reunire a cauzelor, instanţa se poate pronunţa prin încheiere care poate fi
atacată numai odată cu fondul cauzei şi nu separat. Dacă însă instanţa soluţionează cauza la
acelaşi termen la care a dispus reunirea, aceasta va pronunţa o sentinţă, în cazul în care reunirea s-
a realizat în faţa instanţei de fond, iar dacă reunirea s-a realizat în faţa instanţei de apel, se va
pronunţa o decizie1.
Potrivit dispoziţiilor art. 44 C. proc. pen., în caz de reunire, dacă, în raport cu diferiţii făptuitori
ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal,
competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar
dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de
grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Odată ce competenţa judecării cauzelor reunite a fost dobândită de o instanţă, chiar dacă pentru
fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus
disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea, instanţa declarată iniţial
competentă să judece cauzele reunite, rămâne competentă să judece în continuare. În cazurile în
care faţă de infracţiunea săvârşită, sunt constatate infracţiuni de tăinuire, favorizare a infractorului
şi nedenunţarea unor infracţiuni, acestea vor fi de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la
care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor
instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în
grad.
Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile.
Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în
grad competente.
1.2.5. Disjungerea
1
C. Voicu, A. S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 36
Operaţia prin care cauzele reunite se despart se numeşte disjungere, fiind operaţiunea inversă
reunirii cauzelor.
Conform dispoziţiilor art. 38 C. proc. pen. anterior., în situaţia conexităţii şi indivizibilităţii
determinate de o participaţie penală, instanţa putea dispune, în interesul unei bune judecăţi, dis-
jungerea cauzei, astfel că judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat,
situaţie în care competenţa de a judeca infracţiunile conexate rămânea dobândită instanţei, chiar
dacă judecarea lor ar fi fost de competenţa altei instanţe în situaţia în care nu s-ar fi comis în
conexitate cu cele judecate separat, ca urmare a disjungerii cauzei.
În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) C. proc. pen., pentru motive temeinice privind
mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii
dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
Constatăm astfel, o nouă abordare a acestei instituţii comparativ cu reglementarea anterioară,
când disjungerea era posibilă doar în caz de indivizibilitate prevăzut la art. 33 lit. a) C. proc. pen.
anterior, adică în situaţia când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane,
precum şi în cazurile de conexitate prevăzute la art. 34 lit. a)-c) C. proc. pen. anterior.
Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului
ori a părţilor.
1.3. Alte situaţii privind prorogarea competenţei

1.3.1. Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice
Conform dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C. proc. pen. anterior, instanţa care era sesizată cu
judecarea unei infracţiuni rămânea competentă a o judeca chiar în cazul în care constata, după
efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. În
această situaţie exista un caz de prorogare de competenţă, dar numai atunci când necesitatea
schimbării încadrării juridice într-o infracţiune care atrăgea competenţa unei instanţe inferioare,
reieşea din probele administrate în etapa cercetării judecătoreşti. Astfel, dacă schimbarea
încadrării juridice rezulta din cuprinsul rechizitoriului, instanţa superioară, fiind greşit sesizată,
nu-şi mai putea proroga competenţa, şi îşi declina competenţa în favoarea unei instanţe
inferioare.
Faţă de dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. pen. anterior, modificările survenite prin
prevederile art. 49 alin. (1) C. proc. pen. vizează momentul de la care competenţa instanţei iniţial
sesizate rămâne câştigată.
Însă prorogarea de competenţă nu se va putea aplica în cazul în care instanţa sesizată cu
judecarea unei infracţiuni, constată că aceasta este de competenţa unei instanţe superioare în grad,
în această situaţie dispunându-se declinarea competenţei de judecare a cauzei la instanţa
superioară. Astfel, prorogarea de competenţă în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei va
opera numai în favoarea instanţei superioare în grad.
1.3.2. Competenţa în caz de schimbare a calificării faptei
Schimbarea calificării faptei se deosebeşte de schimbarea încadrării juridice. Schimbarea

calificării faptei se poate realiza prin dispoziţii ale unei legi sau ordonanţe a Guvernului a unei
fapte ca infracţiune, în timp ce schimbarea încadrării juridice poate fi făcută de către organele
judiciare.
Dispoziţiile Codului de procedură penală în ceea ce priveşte competenţa în cazul schimbării
calificării unei fapte au rămas neschimbate. Astfel, potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. pen.,
schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage
incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
În situaţia în care, după schimbarea calificării faptei, instanţa care fusese învestită cu
soluţionarea cauzei nu ar mai avea în competenţă faţă de aceeaşi faptă sub noua calificare, ea ar
urma, totuşi, să continue rezolvarea acelei cauze prin prorogare de competenţă.
1.3.3. Chestiunile prealabile
Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă, trebuie să aibă caracterul de condiţie de fapt
sau de drept, pentru soluţionarea cauzei care face obiectul procesului penal1. Chestiunile
prealabile se deosebesc de chestiunile preliminare, care nu sunt de natură penală, iar de rezolvarea
acestora menţionăm că nu depinde soluţia pronunţată în cauză. Chestiunile preliminare se rezolvă
de către instanţă tot înainte de soluţionarea cauzei penale, dar nu influenţează fondul cauzei
(rezolvarea unei cereri de abţinere sau recuzare).
Chestiunea prealabilă reprezintă un aspect cu precădere procesual care trebuie să premeargă
rezolvarea altor chestiuni care privesc fondul cauzei2 (valabilitatea căsătoriei în cazul săvârşi.
Obiectul chestiunii prealabile, trebuie să se refere la:
- cerinţele esenţiale din conţinutul constitutiv al infracţiunii (valabilitatea căsătoriei în cazul
infracţiunii de bigamie – art. 376 C. pen.);
- înlăturarea caracterului penal al faptei;
- cauze speciale de impunitate;
- încadrarea corectă a faptei penale;
- orice alte aspecte care se referă la rezolvarea fondului cauzei.
Aceste probleme de natură extrapenală ce trebuie rezolvate înainte de rezolvarea cauzei penale
şi care pot influenţa soluţia în cauza respectivă se numesc chestiuni prealabile3.
Potrivit art. 52 alin. (1) C. proc. pen. instanţa penală este competentă să judece orice chestiune
prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei
instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
Constatăm astfel, că faţă de dispoziţiile anterioare care reglementau această instituţie procesual
penală, au fost introduse dispoziţii care prevăd unele cazuri de excepţie în ceea ce priveşte
competenţa instanţei penale în materia rezolvării chestiunilor prealabile judecăţii pe fond a cauzei.
De asemenea, conform art. 52 alin. (2) C. proc. pen., judecarea chestiunilor prealabile se face
potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
Există opinii4 în doctrină care consideră că, în cazul chestiunilor prealabile, prorogarea de
competenţă operează şi în favoarea instanţei mai mici în grad decât instanţa competentă să
soluţioneze, în mod normal problema care face obiectul chestiunii prealabile; acest lucru este
posibil datorită faptului că există aspecte de natură civilă şi nu penală.
Şi asupra dispoziţiilor alin. (3) trebuie făcute unele precizări, căci legiuitorul a lărgit sfera
instanţelor care pot pronunţa hotărâri definitive asupra unor chestiuni prealabile şi care au
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, şi anume fiind vorba nu doar de hotărârile
instanţei civile, aşa cum era precizat în textul de lege al alin. (3) al art. 44 C. proc. pen. anterior, ci
este vorba despre ,,hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale”.
2. Rezolvarea unor incidente de competenţă
2.1. Consideraţii generale privind incidentele de competenţă
În scopul unei bune desfăşurări a procesului penal, organele judiciare sunt obligate să îşi
verifice competenţa de îndată ce au fost sesizate printr-unul din modurile de sesizare prevăzute de
art. 228 C. proc. pen. Verificarea competenţei se poate face din oficiu sau poate fi invocată de
către părţi sau de către subiecţii procesuali principali o excepţie de necompetenţă.
1
V. Dongoroz în Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., p. 144, citat de N. Volonciu, op. cit., p. 315.
2
3
4
Idem, p. 235.
Astfel, dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea
penală, trimite de îndată cauza procurorului care supraveghează urmărirea penală în cauză, în
vederea sesizării organului competent. De asemenea, dacă procurorul constată că nu este
competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, va dispune de îndată, declinarea de
competenţă şi va trimite cauza către procurorul competent.
În procedura camerei preliminare, judecătorul de drepturi şi libertăţi este obligat să îşi verifice
competenţa materială, teritorială, personală sau din oficiu, sau în cazul în care este invocată o
excepţie de necompetenţă de către părţi sau de către procuror, poate dispune declinarea de
competenţă în favoarea judecătorului competent.
În faza de judecată, instanţa este obligată să îşi verifice competenţa materială sau teritorială din
oficiu sau poate fi invocată o excepţie de necompetenţă de către părţi, persoana vătămată sau de
către procuror.
De asemenea, şi în calea de atac ordinară a apelului, instanţa este obligată să verifice din oficiu
dacă hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă competentă.
Şi în cazul în care pe parcursul procesului penal apar probe care determină schimbarea
încadrării juridice a faptei sau schimbarea calificării faptei, se poată dispune, fie prorogarea de
competenţă, fie declinarea competenţei către organul judiciar competent. De asemenea, pe
parcursul procesului penal sunt situaţii când două msau mai multe organe judiciare se află într-un
conflict de competenţă, în cazul în care fie ambele îşi revendică soluţionarea aceleiaşi cauze, fie
îşi declină reciproc competenţa.
Apar în aceste cazuri incidentele de competenţă. Acestea sunt: declinarea de competenţă,
excepţiile de necompetenţă şi soluţionarea conflictelor de competenţă.
2.2. Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă
2.2.1. Declinarea de competenţă

Orice organ judiciar trebuie să fie competent în scopul desfăşurării activităţii procesuale.
Pentru a putea fi respectate întocmai normele de competenţă, legea prevede posibilitatea pentru
organul judiciar, care constată că nu este competent a rezolva o anumită cauză penală, să trimită
cauza respectivă spre rezolvare organului judiciar competent.
Pentru a se putea rezolva asemenea situaţii ce pot apărea, instituţia declinării de competenţă
intervine ca atare. Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) C. proc. pen. instanţa care îşi declină
competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind competentă prin
hotărârea de declinare.
Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.
Cu privire la actele îndeplinite sau măsurile procesuale dispuse până în momentul declinării
de către instanţa iniţial învestită, art. 50 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. face unele precizări
referitoare la valabilitatea acestora. Astfel, dacă declinarea a fost determinată de competenţa
materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat,
probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat
competenţa1. În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate, actele
îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin.
În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se
menţin.
2.2.2. Conflictul de competenţă
Conflictul de competenţă poate să apară între două sau mai multe organe judiciare, care se
recunosc competente în acelaşi timp sau care îşi declină competenţa succesiv unul celuilalt. În
1
T. j. Ialomiţa, dec. pen. nr. 8/1976, R. R. D., nr. 3/1977, p. 60.
acest sens, putem întâlni situaţii diferite, în care fie două sau mai multe organe judiciare se
recunosc concomitent competente să soluţioneze o cauză penală intervind un conflict pozitiv, fie
două sau mai multe organe judiciare îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt,
intervenind un conflict negativ.
Datorită faptului că atât conflictele pozitive, cât şi cele negative determină prelungirea
nejustificată a rezolvării cauzei penale, cheltuieli judiciare în plus, dăunând procesului de
rezolvare în bune condiţii a activităţii de înfăptuire a justiţiei penale1, ele trebuie rezolvate cu
celeritate.
Conflictele de competenţă în materie penală se pot ivi numai între organele judiciare2 care au
aceeaşi competenţă funcţională, de aceea conflictul de competenţă nu poate să apară între un
organ de cercetare penală şi o instanţă de judecată.
Codul de procedură penală reglementează atât conflictul de competenţă apărut între organele de
urmărire penală, în faza de urmărire penală, cât şi conflictul de competenţă care apare între două
sau mai multe instanţe de judecată.
Rezolvarea conflictului de competenţă
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (4) C. proc. pen., atunci când conflictul se iveşte între două
sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care
exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe.
De asemenea, conflictul de competenţă dintre doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către
procurorul ierarhic superior comun acestora. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea
activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se
stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de
cercetare penală.
În ceea ce priveşte apariţia unui conflict de competenţă între instanţele de judecată,
reglementarea legiuitorului prin dispoziţiile art. 51 C. proc. pen. statuează că atunci când două sau
mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa
reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară comună.
În caz de conflict pozitiv de competenţă, instanţa ierarhic superioară comună este sesizată de
către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către
instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa.
Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de părţi.
În cazul în care instanţa superioară comună a fost sesizată asupra unui conflict de competenţă,
până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă.
Totuşi, în cazul în care o instanţă şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentă cea
din urmă, este obligată să ia măsurile şi să efectueze actele ce nu suferă amânare.
Rezolvarea conflictului de competenţă de către instanţa ierarhic superioară comună se face de
urgenţă, printr-o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.
În cazul în care instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea
cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care
nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate
declara necompetentă, cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor
1
I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1982, p. 86.
2
instanţe.
2.2.3. Excepţiile de necompetenţă

Excepţia de necompetenţă constituie mijlocul legal prin care legea permite anumitor subiecţi
procesuali să invoce lipsa de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se desfăşoară
procedura judiciară şi să solicite o desesizare a organului respectiv1.
Excepţiile de necompetenţă sunt reglementate prin dispoziţiile art. 47 C. proc. pen.
Legea prevede că aceste excepţii pot fi ridicate din oficiu, de către procuror, de către persoana
vătămată sau de către părţi, conform dispoziţiilor art. 47 alin. (4)
C. proc. pen.
Excepţiile de necompetenţă au un regim diferit, în funcţie de felul competenţei puse în
discuţie, dar şi în funcţie de gradul instanţei, stabilindu-se un moment diferit până la care poate fi
invocată excepţia de necompetenţă. Astfel, excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea
persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul
judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive. Excepţia de necompetenţă teritorială 2 poate fi
invocată în acest caz până la începerea cercetării judecătoreşti, procedura de soluţionare a efiind
prin excelenţă contradictorie3.
Excepţia de necompetenţă materială, după calitatea persoanei sau excepţia de necompetenţă
teritorială a instanţei superioare celei competente potrivit legii pot fi invocate până la începerea
cercetării judecătoreşti.
Organul judiciar a cărui lipsă de competenţă a fost invocată pe calea excepţiei va admite sau va
respinge această excepţie. În urma rezolvării excepţiei de necompetenţă, organul judiciar
respectiv îşi va declina competenţa sau va continua soluţionarea cauzei.
3. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea
Între săvârşirea infracţiunii şi aplicarea unei pedepse autorului ei se situează procesul penal,
acestuia revinindu-i rolul ca, prin desfăşurarea în mod organizat a activităţilor sale specifice de
către organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, să ajute la descoperirea
săvârşirii infracţiunilor, identificarea şi prinderea infractorilor, strângerea şi administrarea
probelor, tragerea la răspundere penală prin aplicarea unei sancţiuni acestora 4. Pentru aceasta este
necesar ca organele judiciare să dea dovadă de o bună calificare profesională, de probitate morală,
obiectivitate şi imparţialitate pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţionale ale acestora pe parcursul
procesului penal5.
Totuşi, în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, sunt situaţiii care generează suspiciune sau
îndoială cu privire la obiectivitatea şi imparţialitatea organelor judiciare, care determină
înlăturarea, ca fiind incompatibilă cu desfăşurarea procesului penal a respectivei persoane6.

1
T. S., s. pen., dec. nr. 4205/1971, C.D., p. 435, dec. nr. 507/1976, C.D., p. 474; T.j. Constanţa, dec. pen. nr.
2
849/1976, R.R.D., nr. 8/1976, p. 62

3
4
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 1; V. Dongoroz şi colaboratorii,
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol. II, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1976, p. 5; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 14
5
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit., p. 149.
6
Idem, p. 150
3.1. Incompatibilitatea. Noţiune

Garanţiile unui proces echitabil înscrise în art. 6 parag. 1 al Convenţiei privesc nu numai
dreptul la un tribunal stabilit prin lege, independent, dar şi imparţial. Conform jurisprudenţei
europene, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei
preconcepute privitoare la soluţia unui proces. În acest sens, Curtea a statuat că „imparţialitatea”
la care se referă dispoziţiile art. 6 parag. 1 trebuie apreciată în dublu sens, şi anume ca pe un
demers subiectiv, care semnifică încercarea de adetermina convingerea personală a unui
judecător într-o anumită împrejurare, denumită imparţialitate subiectivă, iar pe de altă parte poate
semnifica un demers obiectiv care urmăreşte să determine dacă judecătorul oferă toate garanţiile
că exclude de la propria persoană orice bănuială legitimă, ceea ce semnifică imparţialitatea
obiectivă a tribunalului1.
Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane, ce fac parte din
categoria organelor judiciare sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală 2. Împiedicarea
prevăzută de lege se justifică prin existenţa unor împrejurări personale de natură a genera
suspiciuni sau de a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acestor persoane în soluţionarea
cauzei penale.
Când suspiciunea este individuală, fiind îndreptată personal faţă de unul sau mai mulţi subiecţi
procesuali oficiali, remediul este înlăturarea din proces a persoanei, fiind considerată
incompatibilă3.
În doctrină, incompatibilitatea este considerată ca referindu-se la compunerea instanţei de
judecată, nerespectarea dispoziţiilor în materie fiind considerat caz de nulitate absolută 4, potrivit
art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., acest caz de nulitate putând fi invocat în orice stadiu al
procesului penal, conform alin. (3) al art. 281 C. proc. pen.
De asemenea, pronunţarea unei hotărâri definitive în situaţia în care instanţa nu a fost compusă
potrivit legii sau a existat un caz de incompatibilitate, constituie conform dispoziţiilor art. 426 lit.
d) C. proc. pen. caz de contestaţie în anulare.
Pot fi considerate incompatibile următoarele persoane: judecătorul, procurorul, magistratul-
asistent, organul de cercetare penală, grefierul de şedinţă şi expertul.
3.2. Remediile procesuale ale incompatibilităţii
În categoria remediilor procesuale ale incompatibilităţii pot fi considerate abţinerea şi

recuzarea, acestea având rolul de a garanta imparţialitatea instanţei de judecată pe tot parcursul
desfăşurării procesului penal.
Astfel, în cazul în care se constată lipsa de imparţialitate a judecătorului sau în cazul în care
există riscul ca imparţialitatea personală sau funcţională a judecătorului să fie afectată, judecătorul
trebuie să formuleze o cerere de abţinere, situaţie în care procurorul sau părţile pot formula o
cerere de recuzare a acestuia5.
3.2.1. Abţinerea. Noţiune
Abţinerea este instituţia prin care persoana aflată într-unul din cazurile de incompatibilitate
poate cere să fie înlocuită cu o altă persoană având aceeaşi calitate. Astfel, în opinia unor autori6,
abţinerea reprezintă o autorecuzare a organului, prin ea prevenindu-se recuzarea. De altfel,
1
C. Bîrsan, op. cit., p. 475
2
3
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit., p. 149-150.
4
N. Volonciu, op. cit., p. 326
5
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
p.175
6
Traian Pop în op. cit., vol. II, p. 282, citat de N. Volonciu, op. cit., p. 325.
abţinerea reprezintă o manifestare de voinţă a unei persoane din cadrul organului judiciar, care se
consideră că se află într-un caz de incompatibilitate prevăzut de legea procesual penală, motiv
care o împiedică să participe în calitatea avută, la desfăşurarea procesului penal1.
În conformitate cu art. 66 C. proc. pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după
caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului
ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de
incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul abţinerii.
Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de
existenţa cazului de incompatibilitate.
Astfel, persoana care constată că se află într-un caz de incompatibilitate este obligată să
formuleze cererea de abţinere de îndată ce constată existenţa unui caz de incompatibilitate dintre
cele prevăzute în dispoziţiile procesual penale. Formularea cererii de abţinere are şi un caracter
moral, deoarece persoana aflată în caz de incompatibilitate şi care a cunoscut acest fapt, în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor ce decurg din aceste dispoziţii, va putea fi sancţionată disciplinar 2, ca
urmare a încălcării prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind
judecătorii şi procurorii, conform dispoziţiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004.
3.2.2. Recuzarea
Tot ca o garanţie a respectării dispoziţiilor referitoare la instituţia incompatibilităţii se înscrie şi
recuzarea, cu menţiunea că, spre deosebire de abţinere, unde este vorba despre iniţiativa persoanei
aflate într-un caz de incompatibilitate, în cazul recuzării iniţiativa îndepărtării din procesul penal
aparţine unor alte persoane care pe parcursul procesului penal au luat la cunoştinţă despre
existenţa unui caz de incompatibilitate a unei persoane din cadrul organului judiciar. Dacă
persoana aflată într-un caz de incompatibilitate nu s-a abţinut, poate fi recuzată de către părţi, de
îndată ce se ia la cunoştinţă de cazul de incompatibilitate, pe tot parcursul procesului3.
Spre deosebire de dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, în prezent legiuitorul a lărgit
sfera persoanelor care pot face cerere de recuzare, astfel că cererea de recuzare poate fi introdusă
şi de către suspect, dar şi de către procuror. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (1) C. proc.
pen., în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii
procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre
existenţa cazului de incompatibilitate.
Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare
penală, a procurorului, a judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză, fiind
inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
Dispoziţiile privind formularea cererii de recuzare se aplică şi în cazul magistratului-asistent, a
grefierului şi a expertului.
Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recuzare se formulează oral sau în
scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a
temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii, iar în cazul în care cererea de
recuzare este formulată oral, atunci se consemnează într-un proces-verbal sau, după caz, în
încheierea de şedinţă.
Inadmisibilitatea cererii de recuzare poate interveni în următoarele situaţii:
1
N. Volonciu, A. Vasiliu, Codul de procedură penală comentat. Art. 1- 611 C. Regulile de bază şi acţiunile în
procesul penal. Competenţa, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 210-211
2
V. Rămureanu, op. cit., p. 270
3
Mama inculpatului nu poate formula cerere de recuzare pentru că nu este parte în procesul penal, T. S., s. pen.,
dec. nr. 323/1974, C. D., p. 529.
- nerespectarea condiţiilor prevăzute la alin. (2) – (4) ale art. 67 C. proc. pen.;
- formularea unei cereri de recuzare împotriva aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de
incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt invocate într-o cerere anterioară de recuzare, care a
fost respinsă.
Constatarea inadmisibilităţii cererii de recuzare se face de către procurorul sau completul în
faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa
căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor
preventive.
3.3. Incompatibilitatea judecătorului
Dispoziţiile art. 64 C. proc. pen. indică incompatibilităţile judecătorului. Astfel, judecătorul

este incompatibil dacă:
- a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în
altă cauză;
- este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele
prevăzute la art. 177 C. pen. cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori
cu reprezentantul acestora;
- a fost expert sau martor, în cauză;
- este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
- a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice
procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;
- există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între
ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177
C. pen.
Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea
aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră
preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.
Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau
netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.
Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la
soluţionarea contestaţiei.
3.3.1. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare a judecătorului
Potrivit dispoziţiilor art. 68 C. proc. pen., soluţionarea abţinerii sau recuzarea judecătorului de
drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la
aceeaşi instanţă. Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un
judecător din cadrul aceleiaşi instanţe, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa

ierarhic superioară.
În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la
instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară
desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de
abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia
unei curţi de apel învecinate.
Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare este nepublică şi se face în cel mult
24 de ore, în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a declarat că se abţine sau care
este recuzată. În scopul soluţionării cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate
efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi
persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.
Cererea de abţinere sau recuzare poate fi admisă sau respinsă. În cazul în care cererea de
abţinere sau de recuzare a fost admisă, instanţa va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se menţin.
Soluţionarea cererii de abţinere sau recuzare se face printr-o încheiere prin care nu este supusă
niciunei căi de atac.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se
soluţionează de un alt complet de judecată. În această situaţie, când pentru soluţionarea abţinerii
sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul
instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi
specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.
La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau
recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea
cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu
instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din
circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea
cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a
acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are
aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa
ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat
declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din
circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul soluţionării
abţinerii sau recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.
3.4. Incompatibilitatea procurorului
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. proc. pen., cazurile de incompatibilitate a judecătorului
prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. proc. pen. se aplică şi în cazul procurorului. Astfel,
procurorul este considerat incompatibil în cazul în care:
altă cauză;
Conform dispoziţiilor art. 65 alin. (2) C. proc. pen., se aplică prevederile art. 64 alin. (2) C.
proc. pen., dacă între procurorul care participă la judecată şi judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată, există relaţie
de rudenie sau afinitate până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt soţi sau se află în altă situaţie dintre
cele prevăzute la art. 177 C. pen.1
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (2) C. proc. pen., se aplică prevederile art. 64
alin. (2) C. proc. pen., dacă între procurorul care participă la judecată şi grefier sau magistratul
asistent există relaţie de rudenie sau afinitate până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt soţi sau se află
în altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 C. pen.
Potrivit art. 65 alin. (4) C. proc. pen., procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu
poate, în aceeaşi cauză, să exercite funcţia de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea
acelei cauze în primă instanţă şi în căile de atac. Această situaţie se poate întâlni de exemplu, dacă
judecătorul după ce a efectuat anumite acte procesuale într-o cauză, obţine transferul într-o
funcţie de procuror şi în aceeaşi cauză trebuie să efectueze acte de urmărire penală.
De asemenea, procurorul care a efectuat urmărirea penală nu este incompatibil să procedeze la
refacerea ei, atunci când judecătorul de cameră preliminară a decis restituirea cauzei la parchet,
iar în cazul în care judecătorul de cameră preliminară admite plângerea împotriva soluţiei de
netrimitere în judecată şi trimite cauza la procuror în scopul completării urmăririi penale,
procurorul care anterior a efectuat sau supravegheat urmărirea penală nu este incompatibil să
procedeze la completarea acesteia în urma redeschiderii urmăririi penale2.
3.4.1. Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului
Potrivit dispoziţiilor art. 70 C. proc. pen. declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se
adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior, acesta fiind potrivit
dispoziţiilor procesual penale, persoana desemnată să se pronunţe asupra abţinerii sau recuzării
procurorului, pe tot parcursul procesului penal.
Astfel, în cazul în care dacă se invocă pe parcursul judecăţii incompatibilitatea procurorului
care participă la şedinţele de judecată, instanţa de judecată va respinge cererea, ca inadmisibilă.
Considerăm această situaţie ca fiind deosebit de restrictivă, având în vedere că o cerere care a
fost înaintată unui organ necompetent, ar putea să fie îndreptată pe cale administrativă organului
competent să rezolve respectiva cerere, în cazul de faţă, procurorului ierarhic superior celui care
1
Art. 177 C. pen. Membru de familie ,,1. Prin membru de familie se înţelege: a. ascendenţii şi descendenţii, fraţii
şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b. soţul; c.
persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc. 2. Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. 1 lit. a), se
aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti”.
2
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, op. cit., p. 179.
participă la şedinţele de judecată şi care are competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) şi (2)
(teza I) C. proc. pen.
După ce a fost sesizat cu declaraţia de abţinere sau cu cererea de recuzare, procurorul ierarhic
superior este obligat să o soluţioneze în termen de 48 de ore, printr-o ordonanţă care nu poate fi
supusă niciunei căi de atac.
Chiar dacă a fost recuzat, procurorul poate participa la soluţionarea cererii privitoare la
dispunere unei măsuri preventive şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică
urgenţa.
De asemenea, în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele
îndeplinite ori măsurile dispuse de către procurorul recuzat sau a cărui declaraţie de abţinere a fost
admisă, se menţin.
3.5. Incompatibilitatea organelor de cercetare penală
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. proc. pen., cazurile de incompatibilitate a judecătorului
prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. proc. pen. se aplică în cazul organului de cercetare
penală. Astfel, organul de cercetare penală este incompatibil în cazul în care:
altă cauză;
De asemenea, organul de cercetare penală care a efectuat acte de cercetare penală în faza de
urmărire penală nu este incompatibil să procedeze la refacerea actelor de cercetare penală, atunci
când judecătorul de cameră preliminară a decis restituirea cauzei la parchet, iar în cazul în care
judecătorul de cameră preliminară admite plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată
dispusă de către procuror şi trimite cauza pentru completarea urmăririi penale, organul de
cercetare penală care sub supravegherea procurorului a efectuat anterior în cauză acte de cercetare
penală, nu este incompatibil să procedeze la completarea acestora1.
3.5.1. Procedura de soluţionare a abţineii sau recuzarii organului de cercetare penală
Analizând cu atenţie dispoziţiile legiuitorului care reglementează procedura de soluţionare a

cererii de abţinere sau recuzare a procurorului, precum şi din economia textului, înţelegem faptul
că legiuitorul a dorit prin dispoziţiile art. 69 C. proc. pen., intitulat ,,Procedura de soluţionare a
abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală”, să statueze modalitatea în care
1
M. Udroiu, op. cit., p. 181.
se soluţionează declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare introdusă de către sau împotriva
organului de cercetare penală.
Având în vedere faptul că în desfăşurarea urmăririi penale, procurorul, potrivit dispoziţiilor art.
56 C. proc. pen. fie supraveghează, adică conduce şi controlează activitatea de urmărire penală a
poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, fie efectuează, în mod obligatoriu
urmărirea penală în cazurile expres prevăzute de lege, adică pentru infracţiunile prevăzute la art.
56 alin. (3) lit. a)-e) C. proc. pen., iar în cuprinsul art. 70 C. proc. pen. se regăseşte procedura de
soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare a procurorului, se cuvine ca denumirea marginală a
art. 69 C. proc. pen. să fie ,,Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care
efectuează cercetarea penală”.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) C. proc. pen., asupra declaraţiei de abţinere sau a
cererii de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, înţelegem aici, organul de
cercetare penală, se pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală.
Cererea de recuzare a organului de cercetare penală se adresează fie persoanei recuzate, adică
organului de cercetare penală a cărui recuzare se solicită, fie procurorului.
În cazul în care cererea este adresată organului de cercetare penală care efectuează urmărirea
penală, acesta este obligat să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore,
procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.
După primirea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, procurorul este obligat să
soluţioneaze abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă
niciunei căi de atac. Acesta poate da fie soluţia admiterii, fie soluţia respingerii declaraţiei de
abţinere sau a cererii de recuzare. În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, se va stabili
în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
3.6. Incompatibilitatea magistratului-asistent şi a grefierului
În ceea ce priveşte dispoziţiile care reglementează incompatibilitatea magistratului-asistent şi a

grefierului, leguitorul a dispus prin prevederile art. 65 alin. (2) C. proc. pen. că acestora le sunt
aplicabile toate ipotezele prevăzute în cuprinsul art. 64 alin. (1) C. proc. pen., astfel că magistratul
- asistent şi grefierul este incompatibil dacă:
altă cauză;
Conform dispoziţiilor art. 65 alin. (2) C. proc. pen. există de asemenea incompatibilitate dacă
între magistratul - asistent sau grefierul care participă la judecată şi judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată,
precum şi între procuror şi grefier sau magistratul - asistent există relaţie de rudenie sau afinitate
până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt soţi sau se află în altă situaţie dintre cele prevăzute la art.
177 C. pen.
3.6.1. Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării magistratului –asistent şi a
grefierului
Ca şi în celelalte cazuri, declaraţia de abţinere, precum şi cererea de recuzare a magistratului-
asistent sau a grefierului pentru cazuri de incompatibilitate se poate formula în scris sau oral.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) C. proc. pen. abţinerea sau recuzarea magistratului-
asistent se soluţionează de completul de judecată.
În cazul grefierului, soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se va face de
către de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de
completul de judecată, potrivit art. 65 alin. (4) C. proc. pen.
Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore de la data formulării
declaraţiei de abţinere sau a cererii, în camera de consiliu, fără participarea persoanei care declară
că se abţine sau care este recuzat. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul
sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul,
subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.
Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul
aceleiaşi instanţe, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.
Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face printr-o încheiere care nu
este supusă niciunei căi de atac.
În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la
instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară
desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de
abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia
unei curţi de apel învecinate.
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se menţin.
3.7. Incompatibilitatea expertului
Coroborând dispoziţiile art. 174 C. proc. pen. cu cele ale art. 64 C. proc. pen., şi expertul se
poate afla într-o situaţie de incompatibilitate într-o cauză penală în care se dispune efectuarea unei
expertize dacă:
altă cauză;
prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu
avocatul ori cu reprezentantul acestora;
De asemenea, nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această calitate în aceeaşi
cauză, cu excepţia situaţiei în care aceasta este recomandată de părţi sau de procuror.
Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi
desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate
întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel
ce îl invocă.
3.7.1. Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării expertului
Pentru soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare a expertului desemnat de

către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să efectueze expertiza într-un anumit
domeniu (expertiză criminalistică, tehnică, medico-legală, contabilă, psihiatrică, toxicologică) se
aplică dispoziţiile art. 68 C. proc. pen.
În faza de urmărire penală, declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare a expertului se
formulează scris sau oral. Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de
către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, prin ordonanţă, în cel mult
48 de ore de la data formulării acestora, iar soluţia poate fi de admitere sau de respingere a
abţinerii sau a recuzării.
măsurile dispuse vor fi menţinute, precum şi înlocuirea expertului cu un nou expert desemnat.
În faza de judecată, declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare a expertului se poate formula
în formă scrisă sau orală, soluţionându-se de către completul de judecată.
În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare,
se face în faţa completului de judecată, în şedinţă nepublică, în procedură necontradictorie în cel
mult 24 de ore socotite de la data formulării declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare.
Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face printr-o încheiere care nu
este supusă niciunei căi de atac.
măsurile dispuse vor fi menţinute, precum şi înlocuirea expertului cu un nou expert desemnat.
4. Strămutarea cauzelor penale
4.1. Noţiunea şi temeiul instituţiei strămutării

Strămutarea reprezintă instituţia procesuală prin intermediul căreia o anumită cauză este luată
din competenţa unei instanţe şi dată spre rezolvare unei alte instanţe de grad egal, această
instituţie putând opera doar între instanţele judecătoreşti1.
Referitor la temeiul strămutării, dispoziţiile art. 71 C. proc. pen. statuează că Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de
apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o
1
judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci
când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită
împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.
Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară
de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind
strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.
Concluzionând, strămutarea judecării unei cauze se poate solicita în următoarele cazuri:
- existenţa unei suspiciuni rezonabile potrivit căreia imparţialitatea judecătorilor completului
de judecată este afectată datorită împrejurărilor cauzei sau a calităţii părţilor;
- există pericol de tulburare a ordinii publice.
Într-o opinie1, un caz special de strămutare a fost prevăzut de către legiuitor în cuprinsul art.
68 alin. (9) C. proc. pen., conform căruia la instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în
care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa
competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează
o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau
cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de
apel învecinate.
4.2. Procedura strămutării

Pentru lămurirea tuturor aspectelor aflate în legătură cu instituţia strămutării, legiuitorul a
dispus ca în cuprinsul art. 71-76 C. proc. pen. să prevadă dispoziţii care să reglementeze
modalitatea în care se solicită strămutarea unei cauze, (cuprinzând aici titularii cererii de
strămutare, cuprinsul cererii de strămutare, precum şi instanţa la care se depune cererea de
strămutare), procedura de soluţionare a cererii de strămutare, (cuprinzând aici procedura
premergătoare soluţionării cererii, precum şi procedura de judecată şi soluţionarea propriu-zisă a
cererii de strămutare), dar şi efectele formulării unei astfel de cereri de strămutare a unei cauze.
Formularea cererii de strămutare
Faţă de dispoziţiile anterioare care reglementau procedura de strămutare, în prezent, în cursul
judecăţii, titularii cererii de strămutare a unei cauze sunt părţile, persoana vătămată şi procurorul,
nemaiputând fi solicitată strămutarea de către ministrul Justiţiei, care nu mai are competenţa de a
solicita strămutarea unei cauze.
Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea, şi nu la cea care este competentă
să soluţioneze strămutarea, cu indicarea temeiului de strămutare, precum şi cu motivarea în fapt şi
în drept, la cerere fiind necesar să se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază. În cerere
trebuie să se facă menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive dintre cele
prevăzute la art. 202 alin. (4) C. proc. pen.
Conform dispoziţiilor art. 72 alin. (2) C. proc. pen., cererea de strămutare se depune la instanţa
de unde se solicită strămutarea, iar după depunere, cererea se va înainta de îndată Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate. Introducerea
unei cereri de strămutare a cauzei nu suspendă judecarea cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., în cursul procedurii de cameră
preliminară nu se poate face cerere de strămutare.
Procedura de informare
După primirea cererii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate
solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele
1
instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i
totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se
cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere, iar atunci când
curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui
tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
Potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea
cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile
pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. În informaţiile
trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel se face menţiune expresă despre
efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora.
Soluţionarea cererii de strămutare
Până la modificarea dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior, prin prevederile Legii
nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru
modificarea altor legi1, era consacrată regula potrivit căreia examinarea cererii de strămutare se
făcea în şedinţă secretă. În prezentpotrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (1) C. proc. pen., soluţionarea
cererii de strămutare se face în şedinţă publică, cu participarea procurorului, în cel mult 30 de zile
de la data înregistrării cererii. În cazul în care la soluţionarea cererii nu sunt prezente părţile,
neprezentarea cestora nu împiedică soluţionarea cererii de strămutare a cauzei.
În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judecarea
strămutării, dacă apreciază că prezenţa sa este necesară pentru soluţionarea cererii.
Pentru soluţionarea cererii de strămutare, în timpul desfăşurării şedinţei, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie sau curtea de apel competentă acordă cuvântul părţii care a formulat cererea de
strămutare, celorlalte părţi prezente, precum şi procurorului. Dacă procurorul a formulat cererea,
acestuia i se acordă primul cuvântul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de
strămutare prin sentinţă şi fie adminte cererea, fie respinge cererea de strămutare.
În cazul în care admite cererea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării
cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel
dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care
se solicită strămutarea din circumscripţia sa. În acest caz, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la
care s-a strămutat cauza.
În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă
cerere pentru aceleaşi motive.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (4) C. proc. pen., în cazul în care se dispune strămutarea
judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare a sentinţei cu trimitere
spre rejudecare, se va efectua de către instanţa corespunzătoare în grad celei care a soluţionat
fondul din circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de desfiinţare.
Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi
înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare.
1
Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006
Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei,
hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi justiţie sau curtea de apel competentă dispune
asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, nici ordinare şi nici extraordinare1.
După strămutarea cauzei, contestaţiile şi celelalte căi de atac se judecă de instanţele
corespunzătoare din circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (3) C. proc. pen. strămutarea se poate dispune şi în cursul
procedurii de cameră preliminară, situaţie în care judecarea cauzei se va efectua de către instanţa
la care s-a strămutat cauza, iar procurorul căruia i-a fost restituit dosarul, dacă dispune din nou
trimiterea în judecată, va sesiza tot instanţa la care s-a strămutat cauza, cu excepţia situaţiei în
care aceasta nu mai este competentă.
4.3. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei
Ca urmare a faptului că instituţia strămutării se aplică exclusiv în faza de judecată, prin

dispoziţiile art. I pct. 35 din Legea nr. 356/2006 au fost introduse dispoziţii speciale care
reglementează o instituţie similară strămutării, dar aplicabilă în faza de urmărire penală, prin care
se desemnează o altă instanţă competentă care să poată fi sesizată prin rechizitoriu pentru
judecarea cauzei.
Se poate solicita instanţei competente desemnarea unei alte instanţe pentru judecarea cauzei
atunci când procurorul apreciază că:
- există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor din completul de judecată este
afectată ca urmare a împrejurărilor cauzei sau a calităţii părţilor;
- există un pericol de tulburare a ordinii publice.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C. proc. pen., procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă
curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie
sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 76 alin. (2) C. proc. pen. procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii de apel competente să desemneze un alt
tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în primă instanţă, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.
Pentru soluţionarea cererii şi desemnarea altei instanţe, în cazul în care cererea se admite,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel, legiuitorul a prevăzut un termen maxim de 15
zile.
Spre deosebire de instituţia strămutării, soluţionarea cererii de desemnare a unei alte instanţe
are loc în condiţii de nepublicitate, în camera de consiliu, prin încheiere, indiferent dacă se admite
sau se respinge cererea, încheierea prin care se soluţionează cererea neputând fi supusă niciunei
căi de atac.
În cazul în care se admite cererea, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie sau curtea de apel vor
desemna o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
1
Î.C.C.J., s. pen., dec., nr. 5861/2006, în I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediţia 3-a,
Editura Universul juridic, Bucureşti, p. 435
instanţă şi care va urma să fie sesizată cu rechizitoriul procurorului.

În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei formulate, în
aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
Tot o instituţie similară strămutării este şi cea reglementată prin dispoziţiile art. 326 C. proc.
pen. care prevăd posibilitatea trimiterii cauzei la un alt parchet, atunci când există o suspiciune
rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau a
calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii
publice, situaţie în care procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la
un parchet egal în grad. În acest caz, dispoziţiile art. 73 care reglementează procedura de
soluţionare a cererii de strămutare, precum şi cele ale art. 74 C. proc. pen. care reglementează
soluţionarea cererii fiind aplicabile în mod corespunzător.
Capitolul VI Probele şi mijloacele de probă în procesul penal
Secţiunea I Probele
1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal
1.1. Noţiune
Pentru constatarea existenţei faptelor şi a împrejurărilor de fapt care formează obiectul cauzei
penale, cât şi a vinovăţiei făptuitorului este necesar ca organele judiciare să desfăşoare o activitate
complexă de probaţiune1.
Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul probelor.
Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la definirea acestora
ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare a cauzei2.
Probele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin anumite mijloace.
Mijloacele de probă sunt acele mijloace prevăzute de lege prin care se constată elementele de
fapt ce pot servi ca probă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. proc. pen., organele judiciare au obligaţia de a asigura,
pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
privire la persoana suspectului sau inculpatului.
1.2. Importanţa probelor în procesul penal
Din momentul declanşării procesului penal şi până la soluţionarea definitivă a cauzei deduse
judecăţii,toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor, şi ca urmare a acestui
fapt, s-a afirmat de către unii autori că întregul proces penal este dominat de problema probelor3.
Astfel, legea procesual penală prevede că:
- urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată
(art. 285 C. proc. pen.);
- procurorul, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal
1
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 137.
2
G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 114, I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 421.
3
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 421-422
administrate, emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal
(art. 327 C. proc. pen.);
- instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor
subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a
împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii (art. 349 alin. (1)
C. proc. pen.)
- instanţa de judecată poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza
urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în
sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă (art. 349 alin. (2) C. proc. pen.).
Justificarea importanţei probelor în procesul penal constă în aceea că, o dată ce a fost declanşat
procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt
rezolvate cu ajutorul probelor1.
Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor2.
Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi
sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate
în cauză.
De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că în luarea deciziei asupra existenţei
infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele
evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost
dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită
importanţă justificată, de altfel, prin informaţiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării
adevărului într-o cauză penală.
2. Clasificarea probelor
În literatura de specialitate se menţionează următoarele criterii de clasificare a probelor 3:

caracterul, izvoarele din care provin şi legătura acestora cu obiectul probaţiunii.
2.1. După caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării,
devenind astfel:
a) probe în acuzare (care servesc la dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului sau a
existenţei unor circumstanţe agravante);
b) probe în apărare (care servesc la dovedirea nevinovăţiei suspectului sau inculpatului sau a
existenţei unor circumstanţe atenuante).
2.2. După natura lor, probele sunt:
a) probe imediate, obţinute din sursa lor originară, cum ar fi depoziţia unui martor ocular; se
mai numesc şi primare;
b) probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, cum ar fi: conţinutul
declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită
împrejurare; se mai numesc şi secundare sau derivate.
1
2
3
2.3. După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele sunt:
a) probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau
inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict;
b) probe indirecte, care nu furnizează informaţii de natură a dovedi în mod direct vinovăţia sau
nevinovăţia făptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii în cauza penală, dar coroborate cu
alte probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica
provenienţa obiectului.
3. Obiectul probaţiunii
3.1. Noţiunea de obiect al probaţiunii

Obiectul probaţiunii (thema probandum) este reprezentat ansamblul faptelor sau împrejurărilor
de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluţionării cauzei penale.
De altfel, în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de fapt, deoarece
existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute1.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 98 C. proc pen. constituie obiect al probei:
- existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
- faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
- faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
- orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauze.
Cunoaşterea obiectului probaţiunii prezintă importanţă pentru organele judiciare deoarece, pe
de o parte le orientează activitatea spre dovedirea numai a acelor fapte şi împrejurări care sunt
strict necesare justei soluţionări a cauzei, iar pe de altă parte, le obligă să strângă probele necesare
stabilirii tuturor faptelor şi împrejurărilor ce trebuie cunoscute2.
Cu privire la obiectul probaţiunii, potrivit unei opinii 3 la care achiesăm, se consideră că există
un obiect generic (abstract) şi unul specific (concret).
Obiectul generic are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces, iar obiectul specific
reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces determinat şi trebuie dovedit în fiecare caz concret.
Din obiectul generic al probaţiunii, de regulă, fac parte următoarele împrejurări4:
a. dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea (în primul rând faptele referitoare la
existenţa elementelor infracţiunii);
b. circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de
responsabilitate al făptuitorului;
c. mobilul infracţiunii (uneori poate constitui un element de apreciere a periculozităţii sociale a
făptuitorului);
d. datele personale privind inculpatul şi celelalte părţi (profilul moral şi atitudinea generală în
societate);
e. urmările infracţiunii atât sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cât şi referitor
la rezolvarea corectă a laturii penale;
f. faptele sau împrejurările care au favorizat sau determinat comiterea infracţiunii.
Obiectul concret al probaţiunii (datorită varietăţii) nu se poate determina decât în raport cu
cazul particular dat, urmându-se a se analiza alte aspecte5, cum ar fi:
a. modul în care, într-un caz concret, o faptă ajută în activitatea de dovedire;
1
G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal român, op. cit., p. 116.
2
3
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 343.
4
5
b. măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă;

c. ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora.
3.2. Fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii
În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiect al probaţiunii, literatura juridică a
făcut deosebire1 între fapte şi împrejurări care se referă la fondul cauzei (la existenţa infracţiunii,
vinovăţia făptuitorului şi la răspunderea acestuia) şi fapte şi împrejurări care se referă la normala
desfăşurare a procesului penal (împrejurări care atrag suspendarea procesului – starea sănătăţii
suspectului sau inculpatului, împrejurări privind necesitatea luării măsurilor asiguratorii sau de si-
guranţă etc.).
Referitor la faptele şi împrejurările cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei, acestea sunt
faptele principale (res probandae) şi faptele probatorii (res probantes)2.
a. Faptele principale sunt acele fapte prin intermediul cărora se poate face dovada existenţei
sau inexistenţei faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei sau
nevinovăţiei făptuitorului. Acestea pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (de exemplu,
în cazul unei infracţiuni de omor, faptul principal îl constituie acţiunea prin care a fost suprimată
viaţa victimei);
b. Faptele probatorii (indiciile) sunt acele fapte care, prin informaţiile pe care le furnizează,
conduc la stabilirea, pe cale indirectă a faptelor principale (de exemplu, în cazul unui omor, pot fi
considerate fapte probatorii, relaţiile de duşmănie dintre autor şi victimă).
3.3. Fapte auxiliare, similare şi negative
Anumite categorii de fapte, deşi nu au legătură directă cu faptele principale pot, totuşi, să ajute
la soluţionarea unei cauze penale prin datele pe care le pot releva. Este vorba de faptele auxiliare,
faptele similare şi faptele negative3.
a. Faptele auxiliare sunt acelea care, deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor care privesc
cauza, prezintă importanţă, ajutând la aprecierea unor probe administrate (de exemplu, afirmaţia
unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat în cauză sau faptele care dovedesc
falsitatea unui înscris folosit ca mijloc de probă etc.).
b. Faptele similare sunt acele fapte care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul
probaţiunii, fără a se afla însă în raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeaşi
natură săvârşite anterior de către aceeaşi persoană, situaţie în care modul de operare (modus
operandi) poate conduce la identificarea făptuitorului.
c. Faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut. Se face deosebire între faptele negative
determinate şi faptele negative nedeterminate. Faptele negative determinate, dacă sunt limitate,
pot forma obiect al probaţiunii, fiind dovedite prin fapte pozitive (de exemplu, se poate proba că o
anumită persoană, într-o anumită zi şi la o anumită oră nu s-a aflat într-o anumită localitate,
întrucât în ziua respectivă şi la aceeaşi oră se afla într-o altă localitate – alibiul). Faptele negative
nedeterminate nu pot fi incluse în obiectul probaţiunii, deoarece nu pot fi dovedite (de exemplu,
nu se poate dovedi că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate)4.
3.4. Fapte şi împrejurări ce nu pot forma obiect al probaţiunii
În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă.
Din cuprinsul art. 67 alin. (2) C. proc. pen. anterior reieşea că cererea pentru administrarea
unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă. În prezent, dispoziţiile art.
100 alin. (3) C. proc. pen. admit că cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în
cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele
judiciare. Concluzionând sub aspectul principiului care călăuzeşte probaţiunea, putem afirma că
1
2
3
4
în procesul penal este admisibilă orice probă, însă de la această regulă există două limitări:
limitări legale şi limitări impuse de principiile generale1 ce privesc concepţia generală despre
lume şi societate.
- Sunt situaţii când legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor
fapte sau împrejurări, aşa cum se întâmplă în cazul dispoziţiilor art. 116 alin. (3) C. proc. pen.,
când legiuitorul a prevăzut că nu pot face obiectul declaraţiei martorului faptele sau împrejurările
al căror secret sau confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.
- De asemenea, nu pot fi incluse în obiectul probaţiunii faptele şi împrejurările care vin în
contradicţie cu cunoştinţele ştiinţifice sau cu normele morale. Nu se admite dovedirea unor fapte
sau împrejurări care nu sunt posibile (de exemplu, moartea unei persoane a fost provocată de
stafii sau fantome)2.
3.5. Fapte şi împrejurări ce nu trebuie dovedite
Sunt cazuri când legea sau cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente sau
inexistente anumite fapte sau împrejurări, nemaifiind necesară administrarea de probe pentru
dovedirea lor3. Există dispensă de probă în următoarele situaţii4:
a. Prezumţiile legale – în această accepţie nu trebuie dovedite faptele şi împrejurările
prezumate de lege ca existente sau inexistente. De exemplu, potrivit art. 113 alin. (1) C. pen.,
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind inutilă efectuarea unei
expertize medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa discernământului.
Prezumţiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumţiile legale absolute, cum este cea din art.
113 alin. (1) C. pen., nu admit probe contrarii. Prezumţiile legale relative pot fi înlăturate cu probe
contrarii. Astfel, potrivit art. 113 alin. (2) C. pen., minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani
răspunde penal dacă a săvârşit fapta cu discernământ, dovedit pe baza unei expertize medico-
legale psihiatrice.
b. Faptele evidente şi faptele notorii – nu trebuie dovedite, întrucât sunt cunoscute.
Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lume dobândite din experienţa vieţii (de exemplu, că
apa îngheaţă la 00 C sau că obiectele cad de sus în jos etc.).
Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea
poate fi generală sau locală; caracterul notoriu, precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt
stabilite de organele judiciare în funcţie de împrejurările respective şi de nivelul de instrucţie al
persoanei în cauză5.
c. Faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părţile, de comun acord, nu ridică
probleme, acceptându-le existenţa sau inexistenţa. Totuşi, în măsura în care aceste fapte sunt
esenţiale în rezolvarea cauzei, ele trebuie dovedite; dacă sunt neesenţiale, nu se impune dovedirea
lor.
4. Cerinţele probelor
Din definiţia probelor, rezultă că acestea sunt elemente de fapt care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaş-
terea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei6, cu alte cuvinte acestea au rolul de
a servi la aflarea adevărului într-o cauză penală, ceea ce presupune determinarea corelaţiei dintre
obiectul probei şi obiectul probaţiunii, care constă în verificarea admisibilităţii, pertinenţei,
concludenţei şi a utilităţii acestora7.
1
2
I. Neagu – Tratat, op. cit., p. 262.
3
G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 120.
4
5
6
7
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p.432.
De altfel, pentru a putea fi administrate într-o cauză penală, proba trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe1:
- să fie admisă de lege (admisibiliatea);
- să aibă legătură cu soluţionarea procesului (pertinenţa);
- să aibă rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludenţa);
- să fie posibilă administrarea probei;
- să fie necesară administrarea acesteia (utilitatea).
În cazul în care, într-o cauză penală, probele nu îndeplinesc cerinţele de mai sus, atunci
organul judiciar poate respinge cererea de administrare a unei probe.
În acest sens, legiuitorul a prevăzut dispoziţii în cuprinsul art. 100 alin. (4) C. proc. pen. prin
care organele judiciare pot respinge o cerere de administrare a unei probe atunci când:
- proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
- se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă;
- proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
- proba este imposibil de obţinut;
- cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
- administrarea probei este contrară legii.
Menţionăm însă că sunt unele situaţii în care imposibilitatea obţinerii unei probe intervine după
admiterea cererii de administrare a acestora. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 381 alin. (7) C. proc.
pen., dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă2, iar în faza de urmărire penală
acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi în procedura audierii anticipate prevăzute de art. 308 C. proc. pen., instanţa
dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea
cauzei3, citirea declaraţiei anterioare a martorului fiind necesară pentru a o face cunoscută tuturor
părţilor şi persoanei vătămate şi pentru a putea fi pusă în discuţia lor.
De asemenea, ca orice act procesual îndeplinit în faza judecăţii, şi renunţarea la probe,
indiferent cine a propus administrarea acestora, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată.
Astfel, conform art. 383 alin. (3) C. proc. pen., dacă în cursul cercetării judecătoreşti
administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa, după
ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie
administrată.
a. Admisibilitatea
Cu privire la admisibilitatea probei, există regula potrivit căreia orice probă este, în principiu
admisibilă. În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 99 alin. (3) C. proc. pen. ca în
cursul procesului penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile să aibă dreptul de a propune
organelor judiciare administrarea de probe, însă acestea pot respinge o cerere privitoare la
administrarea unei probe în cazul în care, fie cererea de administrarea a unei probe a fost
formulată de către o persoană care era neîndreptăţită, fie administrarea probei este contrară legii.
b. Pertinenţa
Probele sunt pertinente dacă au legătură cu soluţionarea procesului penal, cu faptele şi
împrejurările de fapt care trebuie dovedite (de exemplu, relatarea de către un martor a modului în
1
Idem, op. cit., p.432.
Imposibilitate de natură materială (de exemplu, martorul a decedat) sau juridică (de exemplu, a devenit soţia
2
inculpatului).
3
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5023 din 26 octombrie 2007, www.scj.ro: instanţa dispune citirea depoziţiei
date de martor în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei numai în situaţia în care, în ciuda
eforturilor rezonabile ale instanţei, martorul nu poate fi adus în faţa acesteia pentru a fi audiat.
care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă; pentru a contribui la
rezolvarea cauzei, proba trebuie să fie şi concludentă. Astfel, probele care nu au legătură cu
infracţiunea săvârşită în cauză şi care nu pot conduce la formarea convingerii organului judiciar,
vor fi respinse ca fiind nepertinente1.
c. Concludenţa
Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea
procesului (de exemplu, relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul
victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte). O probă este concludentă dacă poate clarifica
elemente necunoscute ale cauzei.
Toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă
pertinentă este şi concludentă2 (de exemplu, relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi
victimă constituie o probă pertinentă, dar nu şi concludentă, deoarece nu aduce informaţii
esenţiale şi edificatoare pentru rezolvarea cauzei).
d. Utilitatea
Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza
penală. Sunt utile acele probe care, prin informaţiile pe care le furnizează, sunt necesare pentru
soluţionarea procesului. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau
împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.
Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă3.
Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informaţii noi faţă de probele
administrate anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă (de exemplu, dacă
într-o cauză există mai mulţi martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre ei,
poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi ascultaţi şi alţi martori).
Astfel, pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe: să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluţionarea procesului
(pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie necesară
administrarea lor (utile).
5. Sarcina probaţiunii
Prin sarcină a probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală care revine unui
participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii 4. Cu alte
cuvinte, sarcina probaţiunii înseamnă obligaţia administrării probelor în cadrul procesului penal.
Regula actori incumbit probatio (sarcina probaţiunii revine celui care afirmă) trebuie înţeleasă
în procesul penal, în sensul că obligaţia de a dovedi existenţa faptei şi a vinovăţiei cade în sarcina
subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. proc. pen. anterior, în baza principiului rolului
activ al organelor judiciare şi al aflării adevărului în procesul penal, sarcina probaţiunii revenea
organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată, care erau obligate să strângă probele
necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Acest fapt nu
excludea, însă, posibilitatea pentru părţi de a propune sau solicita administrarea de probe, potrivit
art. 67 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
În prezent, prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor Codului de procedură penală, conform art. 99
alin. (1) C. proc. pen., s-a produs o scindare în materia sarcinii probei, în funcţie de latura penală
sau civilă a cauzei. Astfel, în acţiunea penală sarcina probei în ceea ce priveşte punerea în mişcare
a acţiunii penale şi exercitarea ei, revine5:
- în principal procurorului, dar şi organului de cercetare penală, în faza de urmărire penală;
- în principal procurorului şi instanţei de judecată, în cursul fazei de judecată.
1
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p.433
2
3
4
5
În ceea ce priveşte acţiunea civilă, exercitarea acesteia revine1:

- în principal părţii civile şi procurorului atunci când acţiunea civilă este obligatorie, în faza de
urmărire penală;
- în principal părţii civile, procurorului şi instanţei de judecată, în faza de judecată.
Sarcina probaţiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă, potrivit
dispoziţiilor art. 99 alin. (3) C. proc. pen. în posibilitatea pe care o au în procesul penal, persoana
vătămată, suspectul şi părţile de a propune organelor judiciare administrarea de probe, fapt
reglementat în mod distinct şi pentru faza de judecată când potrivit art. 374 alin. (5) şi (6) C.
proc. pen., procurorul, părţile şi persoana vătămată pot propune administrarea de probe, scop în
care este necesar să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care
pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii
şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
Cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în cursul urmăririi penale sau în
cursul judecăţii se admite sau se respinge, motivat, de către organele de urmărire penală sau de
către instanţa de judecată, conform art. 100 alin. (3) C. proc. pen.
Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale
distincte (suspectul, respectiv inculpatul şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi partea
vătămată şi partea civilă, pe de altă parte) de a combate probele.
Această atitudine prin care se exprimă dezacordul faţă de conţinutul unei probe nu se limitează
la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor respective, ci presupune administrarea de probe
contrare2. Deci, cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută (eius incumbit probatio,
qui dicit, non qui negat).
Strâns legat de sarcina probei este şi dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se
autoincrimina, drept consacrat prin dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. pen., înţelegând prin
acesta atât dreptul la tăcere reglementat în cadrul principiului fundamental al dreptului la apărare
prin dispoziţiile art. 10 alin. (4) C. proc. pen. şi în jurisprudenţa C.E.D.O. 3, cât şi dreptul de a nu
se autoincrimina prin alte acte decât propria declaraţie, ambele constituind o garanţie a
prezumţiei de nevinovăţie. Alături de acestea, în concordanţă cu principiul potrivit căruia orice
îndoială este în favoarea suspectului sau inculpatului (in dubio pro reo), dacă probele administrate
în cauză nu conferă certitudine asupra vinovăţiei făptuitorului, instanţa nu poate pronunţa o
hotărâre de condamnare.
6. Administrarea probelor
Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală prin care organele judiciare, în strânsă
colaborare cu alţi subiecţi procesuali principali, în baza dispoziţiilor procesual penale, preiau,
procură şi verifică ca piese ale dosarului, dovezile prin prisma cărora urmează a fi elucidate
faptele, urmând a putea fi soluţionată cauza dedusă judecăţii4.
Astfel, atât organul de urmărire penală, cât şi persoana vătămată sau părţile pot formula cereri
privitoare la administrarea unor probe, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii,
care pot fi admise ori respinse, motivat, de către organele judiciare.
1
2
3
C.E.D.O., cauza John Murray c. Regatului Unit, hot. din 8 februarie 1996; cauza Saunders c. Regatului Unit,
hot. din 17 decembrie 1996, apud V. Puşcaşu, op. cit., p. 194; cauza Telfner c. Austriei, hot. din 20 martie 2001, apud
O. Predescu, M. Udroiu, op. cit. p. 373.
4
N. Volonciu, op. cit., p. 356
Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, organul de
urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului
sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
De asemenea, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a
persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar
pentru formarea convingerii sale, conform dispoziţiilor art. 100 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a
împrejurărilor cauzei, iar această operaţiune nu se poate realiza decât prin administrarea probelor.
Acestă activitate constă în deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi a împrejurărilor
faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor
petrecute. Pentru aceasta, activitatea de administrarea a probelor trebuie să se desfăşoare astfel
încât să se evite oricare atingere care ar putea nesocoti demnitatea umană şi prestigiul justiţiei1.
6.1. Principiul loialităţii
În acest sens, actualul Cod de procedură penală instituie prin dispoziţiile art. 101 principiul
loialităţii administrării probelor, care presupune următoarele trei aspecte:
a. interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor, mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau
îndemnurilor în scopul obţinerii probelor (alin. 1);
b. interdicţia folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei
de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei
(alin. 2);
c. interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte
penale, în scopul obţinerii unei probe (alin. 3).
Acest principiu are un conţinut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă
utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credinţă, a unui
mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni, dacă prin aceste
mijloace se aduce atingere demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la
viaţa privată2.
Aceste dispoziţii au fost preluate din cuprinsul art. 68 C. proc. pen. anterior, sub denumirea
„interzicerea mijloacelor de constrângere”, şi reglementa interdicţiile existente în cuprinsul
alin. (1) şi (3) ale art. 101 C. proc. pen. actual (interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor,
mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau îndemnurilor, în scopul obţinerii probelor –
alin. (1) – şi interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei
fapte penale, în scopul obţinerii unei probe – alin. (3). Menţionăm aici dispoziţiile Codului de
procedură penală care regelementează justiţia negociată, de natură să nuanţeze mai mult sensul
noţiunilor de „promisiuni sau îndemnuri” incluse în acest text. Este evident că utilizarea de către
organele judiciare a acestor mijloace, permise de lege, nu poate constitui un mijloc neloial de
obţinere a probelor.
De altfel, prin dispoziţiile art. 101 alin. (2) C. proc. pen. se interzice folosirea metodelor sau
tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod
conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Acestea nu fac referire la folosirea
testului poligraf, ci la folosirea mijloacelor care atrag o intruziune deosebită şi cu rezultate incerte
1
Idem, op. cit., p. 356
2
M. Udroiu, op. cit., p. 211
în conştiinţa umană (hipnoza, serul adevărului etc.). Justificarea acestei interdicţii constă în
necesitatea respectării demnităţii umane în procesul penal, principiu care este consacrat şi în
art. 11 alin. 1 C. proc. pen.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen., este interzis organelor
judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să
săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe, sensul în
care legiuitorul a dorit să se interpreteze aceste dispoziţii este cel al folosirii investigatorilor sub
acoperire.
În prezent, legislaţiile penale europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 148-149
C. proc. pen. (dispoziţiile art. 2241 - art. 2244 C. proc. pen. anterior, introduse prin dispoziţiile art.
I pct. 143 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură
penală şi a altor legi speciale1) reglementează folosirea investigatorilor sub acoperire în scopul
dovedirii săvârşirii unor infracţiuni, acesta fiind un aspect al anchetei proactive, care se bazează
pe suspiciunea rezonabilă că o infracţiune va fi săvârşită sau că ea a fost săvârşită, dar nu a fost
descoperită, depăşindu-se astfel vechiul concept de anchetă reactivă, în care organele de urmărire
se limitau la strângerea probelor cu privire la săvârşirea de către o persoană a unei infracţiuni2.
6.2. Excluderea probelor

Tot în legătură cu principiul loialităţii administrării probelor au fost introduse dispoziţii care
reglementează excluderea probelor obţinute în mod nelegal în procesul penal, instituţie nouă în
sistemul nostru procesual, abordată de doctrină odată cu introducerea textului din art. 64 alin. (2)
C. proc. pen. anterior, prin dispoziţiile art. I pct. 39 din Legea nr. 281/2003, potrivit căruia
„mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (1) C. proc. pen., probele obţinute prin tortură,
precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. De asemenea,
în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol se reia conţinutul art. 64 alin. (2) C. proc. pen. anterior,
astfel că ,,probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
O altă instituţie nou introdusă în dispoziţiile Codului de procedură penală este aceea a probelor
derivate a căror reglementare o regăsim în cuprinsul art. 102 alin. (4) C. proc. pen.
Astfel, probele derivate din probe administrate în mod nelegal, altele decât cele administrate
prin tortură, vor fi excluse din materialul probator al cauzei, dacă au fost obţinute în mod direct
din probele administrate în mod nelegal.
Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta
a fost administrată determină excluderea probei.
Prin modificarea adusă textului art. 102 C. proc. pen. prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale 3, se revine în materia
probaţiunii la sancţiunea nulităţii.
Astfel, potrivit formei actuale a textului de la art. 102 alin. (3) C. proc. pen. probele ar putea fi
excluse dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a
fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă. În cazul în care actul prin
1
Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003
2
N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 238-239
3
Publicată în M. Of., nr. 515 din 14 august 2013
care s-a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată este
lovit de nulitate relativă, trebuie să se producă o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
6.3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal,
deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele de
judecată şi părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi1.
Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii de probaţiune, organele judiciare
determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările la care se
referă au avut sau nu loc în realitate2.
În istoria procesului penal au fost utilizate mai multe concepte privind modul de administrarea
aprobelor pe parcursul procesului penal, înregistrându-se în acest sens o evoluţie a sistemelor de
probaţiune3.
În acest sens, în sistemul acuzatorial regimul probator se caracteriza printr-un caracter empiric
şi religios, ca mijloace de probă utilizându-se jurământul religios, ordaliile sau duelul judiciar.
În sistemele de factură inchizitorială se aplica sistemul probelor formale sau legale, în temeiul
căruia mijloacele de probă erau limitate şi, în acelaşi timp, ierarhizate sau tarifate prin lege, adică
cu o valoare probantă dinainte stabilită, realizând o ierarhizare a probelor, considerând
mărturisirea a fi ,,regina probelor”; legea fixa dinainte, limitativ, mijloacele de probaţiune, apoi
felul probei necesare pentru dovedirea fiecărui fapt (proba preconstituită) şi enumera forţa
probantă a fiecăreia4.
Ulterior, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental şi cu sistemul ştiinţific al
probelor. În sistemul sentimental, judecătorii aveau libertatea de a aprecia probele, luându-le în
considerare pe cele care le conferea certitudine, iar în sistemul ştiinţific se foloseau procedee
tehnice ca detectorul de minciuni sau narcoanaliza, interpretabile sub aspectul corectitudinii
rezultatului5.
În sistemul continental, din care face parte şi sistemul nostru procesual, s-a adoptat în materia
probaţiunii principiul liberei aprecieri a probelor, completat cu principiul liberei sau intimei
convingeri a judecătorului. În timp, a fost limitată libertatea absolută a judecătorului, impunându-
se diferite standarde de apreciere a probelor. Primul standard de probaţiune este cel al
preponderenţei probelor, care constă în adoptarea soluţiei care este susţinută de probele
preponderente, acest standard fiind folosit de regulă în procesele civile. În materie penală, s-a
impus standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil („proof beyond any reasonable doubt”),
pentru condamnare nefiind suficient să existe o probabilitate cu privire la vinovăţia autorului, ci
trebuie ca probele în acest sens să creeze judecătorului o convingere care deşi admite existenţa
unui dubiu, el trebuie să se păstreze în limite rezonabile6.
În cazul în care dubiul cu privire la vinovăţia autorului depăşeşte aceste limite rezonabile,
atunci nu se poate dispune o soluţie de condamnare a acuzatului, impunându-se aplicarea
principiului in dubio pro reo, potrivit căruia, în cazul în care acuzarea nu reuşeşte să răstoarne
deplin această prezumţie, faptul va fi interpretat ca o probă în favoarea nevinovăţiei inculpatului7.
1
2
Prin decizia nr. 171/2001 (M. Of., nr. 387/16.07.2001), Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 63
alin. (2) C. proc. pen., în temeiul cărora ,,Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de
instanţa de judecată potrivit convingerii lor (…)”, contravin dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Constituţie, dispoziţii
potrivit cărora ,,Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Aşa fiind, aprecierea probelor se va face
potrivit legii.
3
A. L. Lorincz, op. cit., p. 149
4
5
A. L. Lorincz, op. cit., p. 149
6
7
Potrivit practicii judiciare, chiar dacă inculpatul se autodenunţă, instanţa nu poate dispune condamnarea sa, dacă
pe parcursul procesului penal prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată, întrucât orice îndoială profită
inculpatului, iar recunoaşterea lui nu are valoare probatorie absolută. A se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen.,
Secţiunea a II-a Mijloacele de probă şi procedeele probatorii
1. Noţiune, importanţă
1.1. Noţiune
Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală.
În acest sens şi dispoziţiile art. 97 alin. (1) C. proc. pen. definesc probele ca fiind orice element de
fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie
administrate. Se constată astfel că proba nu trebuie confundată cu mijloacele de probă, deoarece
acesta din urmă reprezintă mijloacele legale prin care se administrează probele1.
De asemenea, mijloacele de probă nu trebuie confundate cu subiectul probei, care este
reprezentat de persoana care poate forma elementul de informare care constituie probe (martor,
expert, inculpat etc.)2.
Reglementarea procesual penală română anterioară a adoptat sistemul3 referitor la enumerarea
mijloacelor de probă în sens limitativ.
Referitor la noţiunea de mijloace de probă, unii autori 4 consideră că aceasta trebuie delimitată
strict datorită faptului că împrejurarea de fapt care determină vinovăţia sau nevinovăţia
făptuitorului nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau
demonstrată.
În virtutea acestui sistem, o probă putea fi administrată prin orice mijloc de probă indicat de
art. 64 C. proc. pen. anterior şi nu prin alte mijloace care nu erau prevăzute de lege, considerând că
folosirea oricăror mijloace neoprite de lege5 pentru determinarea convingerii organelor judiciare
cu privire la existenţa vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului într-o cauză penală, se regăseşte în
cadrul procedurilor în care judecarea cauzelor se realizează de juraţi.
Menţionăm că, faţă de dispoziţiile anterioare ale art. 64 C. proc. pen. unde enumerarea era
strict limitativă, în prezent, sub acest aspect, legiuitorul a revenit la formula instituită prin
dispoziţiile Codului de procedură penală din 1936, enumerând ca şi în art. 97 alin. (2) principalele
mijloace de probă, dar lăsând posibilitatea de a extinde aceste mijloace atunci când acestea nu
sunt interzise prin lege (testul poligraf).
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) C. proc. pen., proba se obţine în procesul penal
prin următoarele mijloace:
- declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
- declaraţiile persoanei vătămate;
- declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
- declaraţiile martorilor;
- înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale
de probă;
- orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
sent. nr. 866 din 27 iunie 2005, în I. Ciolcă, Probele în procesul penal. Practică judiciară, Ediţia a 2-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 56, citat de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 231-232
1
2
V. Dongoroz, Drept procesual penal, op. cit., p. 212, citat de N. Volonciu, op. cit., p. 358.
3
4
5
Există modalităţi diferite în ceea ce priveşte folosirea mijloacelor de probă.

Fiecare mijloc de probă, în funcţie de specificul său, îşi are procedeele sale de administrare 1.
Astfel, în cuprinsul art. 97 la alin. (3) C. proc. pen., cu caracter de noutate este definit şi
procedeul probatoriu ca fiind modalitatea legală de obţinere a mijloacelor de probă, astfel că prin
dispoziţiile art. 97 C. proc. pen. legiuitorul a realizat definirea şi delimitarea strictă a celor trei
noţiuni: probă, mijloc de probă, procedeu probatoriu.
Totuşi, există şi posibilitatea ca prin acelaşi procedeu probator să se ajungă la administrarea
unor mijloace de probă diferite. În acest sens, ascultarea unei persoane constituie un procedeu
probator atât în cazul suspectului sau inculpatului, cât şi în cazul declaraţiei altei persoane.
Astfel, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declarţiile persoanei vătămate, ale părţii
civile se obţin prin audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate sau a părţii civile, ca
procedeu probatoriu sau prin procedee probatorii auxiliare (confruntarea sau videoconferinţa). De
asemenea, rapoartele de expertiză sau de constatare se obţin prin intermediul expertizelor şi al
constatărilor.
Totodată, acelaşi mijloc de probă, datorită modalităţilor diferite de administrare, să conducă la
procedee probatorii diferite: înscrisurile pot fi examinate prin cercetare directă, traducere,
descifrare sau comparare cu alte scripte; ridicarea sau descoperirea înscrisurilor respective
putându-se realiza fie prin percheziţie, fie prin cercetare la faţa locului2.
1.2. Libertatea mijloacelor de probă şi importanţa acestora

După cum se cunoaşte, procesul penal funcţionează pe baza principiului libertăţii probelor şi
anume, atât sub aspectul libertăţii de a produce probe, cât şi sub aspectul aprecierii acestora3.
La libertatea probelor trebuie adăugată şi libertatea mijloacelor de probă, care trebuie înţeleasă
în sensul în care deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt ce constituie probe în
cauză se poate realiza prin orice mijloace de probă legale4.
Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a acestora
la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzelor penale5.
Datorită importanţei instituţiilor probelor şi mijloacelor lor de administrare în procesul penal,
legea conferă un spaţiu relevant acestora în Codul de procedură penală şi Codul penal, prin
instituirea unui ansamblu de garanţii procesuale referitoare la administrarea probelor (art. 101,
102 C. proc. pen.), cât şi a unor instituţii cu caracter de constrângere ce pot fi aplicate acelora care
încalcă legea cu ocazia administrării lor (art. 280 C. pen. şi art. 283 C. pen.).
1.3. Reguli generale în materia audierii persoanelor
1.3.1. Persoanele audiate
În scopul aflării adevărului cu privire la fapta ce formează obiectul procesului penal, la

identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiunea şi la stabilirea răspunderii penale a acestora
pentru justa soluţionare a acţiunii penale, a acţiunii civile, pentru dispunerea măsurilor procesuale,
este necesar ca, în cursul urmăririi penale, al camerei preliminare şi al judecăţii, dar şi cu ocazia
executării hotărârilor penale, să fie ascultate persoanele care au cunoştinţă despre fapte şi
împrejurări ce pot conduce la aflarea adevărului într-o cauză penală.
În cursul procesului penal, organele judiciare iau declaraţii subiecţilor procesuali prevăzuţi de
lege, printr-o activitate complexă, declaraţii care constituie mijloace de probă.
1
2
3
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Tipografia Curierul juridic, Bucureşti, 1924-1927,
p. 611.
4
5
Organele competente care procedează la audierea persoanelor sunt, după caz, în faza de
urmărire penale, organele de cercetare penală, procurorul şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar
în faza de judecată, instanţa de judecată. Menţionăm de asemenea, că inculpatul poate fi audiat şi
în cursul camerei preliminare de către judecătorul de cameră preliminară, cu ocazia luării unei
măsuri preventive sau a unei măsuri de siguranţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 104 C. proc. pen., în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute
de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea
civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii.
Faţă de dispoziţiile art. 104 C. proc. pen. în care sunt prevăzute expres şi limitativ persoanele
care pot fi audiate în cursul procesului penal, este necesar să amintim că în cursul procedurilor
judiciare penale pot fi întâlnite situaţii în care persoane cu alte calităţi procesuale atribuite de lege
să fie necesar a fi audiate în altă calitate procesuală, existând dispoziţii speciale derogatorii în
acest sens.
Astfel, menţionăm reprezentantul legal al persoanei juridice inculpate, care potrivit
dispoziţiilor art. 491 alin. (1) C. proc. pen. reprezintă persoana juridică la îndeplinirea actelor
procesuale şi procedurale. De asemenea, persoane necesar a fi audiate, dar care au o altă calitate
în proces decât cea indicată de lege, sunt şi persoanele chemate la judecarea minorului, conform
dispoziţiilor art. 508 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.: părinţii, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea
sau supravegherea căreia se află temporar minorul, acestea având, printre altele, dreptul şi
îndatorirea de a da lămuriri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate faţă de minor (art. 508
alin. (1) şi (2) C. proc. pen.). De asemenea, este şi cazul revizuienţilor condamnaţi, ca urmare a
dispoziţiilor art. 461 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., când la rejudecarea cauzei după admiterea în
principiu a cererii de revizuire, dacă instanţa găseşte necesar, administrează din nou probele din
cursul primei judecăţi.
În cuprinsul dispoziţiilor Codului de procedură penală este întâlnit atât noţiunea de „audiere”,
cât şi cu aceea de „ascultare”. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) C. proc. pen. ,,suspectul
are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia”.
De asemenea, în cuprinsul art. 106 alin. (1) C. proc. pen. este întâlnit atât termenul ,,audiere”,
cât şi termenul ,,ascultare”. Astfel, se prevede că ,,dacă în timpul audierii unei persoane, aceasta
prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează
capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea
ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic”.
Cu privire la utilizarea celor doi termeni, potrivit unei opinii1 la care achiesăm, legiuitorul
foloseşte în Codul de procedură penală termenul de „audiere 2” şi pe acela de „ascultare3” pentru a
indica faptul că se referă la două operaţiuni procedurale distincte, chiar dacă acestea sunt similare
în diferite componente ale lor, opinie care se bazează pe dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative 4, conform
căruia „În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni”.
Pe de altă parte există şi o opinie contrară 5, prin care se apreciază că nu sunt diferenţe
procedurale între cele două activităţi probatorii, ,,audierea” şi ,,ascultarea”, ambele presupunând
atât relatarea liberă a aspectelor de fapt pe care suspectul sau inculpatul le aduce la cunoştinţa
organelor judiciare, cât şi formularea de întrebări de către organele judiciare sau de către subiecţii
procesuali principali ori părţile prezente la audiere (în faza de judecată).
Locul unde are loc audierea persoanelor este la sediul organului de urmărire penală sau al
instanţei de judecată, însă, în cazul în care persoane se află în imposibilitate de a se prezenta
pentru a fi audiate, organul judiciar procedează la luarea declaraţiilor la locul unde se află, fie
personal, fie prin comisie rogatorie, inclusiv internaţională. Dacă există riscul ca un martor să nu
mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi
libertăţi audierea anticipată a acestuia6, potrivit dispoziţiilor art. 308 C. proc. pen.
1.3.2. Folosirea interpreţilor
În acord cu principiul care reglementează limba oficială şi dreptul la interpret în cursul

procesului penal, conform dispoziţiilor art. 12 alin. (1) C. proc. pen., limba oficială în procesul
penal este limba română. Rezultă astfel necesitatea ca, persoanele care nu înţeleg, nu vorbesc sau
nu se exprimă bine în limba română, dar care trebuie să fie audiate, să beneficieze de asistenţa
unui interpret.
Persoanele cărora este necesar să li se asigure interpret pe parcursul procesului penal sunt:
cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale; cetăţenii străini şi apatrizii; persoanele cu
handicap auditiv, de vorbire sau ambele.
Potrivit art. 105 alin. (1) C. proc. pen. ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte
sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret.
Remarcăm grija legiuitorului de a se asigura o fidelă corespondenţă în actele procedurale între
traducerea în limba română şi limba sau limbajul în care se exprimă persoana audiată, prin aceea
că, inclusiv în situaţia în care aceasta se poate exprima într-o anumită măsură în limba română,
1
N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 245
2
„Audierea” reprezintă procedeul probatoriu complex prin care se obţine declaraţia ca mijloc de probă, procedeu
constând în cunoaşterea datelor personale ale persoanei, în aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor, în
relatarea liberă a persoanei, în întrebările puse de ceilalţi participanţi şi răspunsurile obţinute, în consemnarea şi
semnarea celor afirmate, precum şi a întrebărilor puse.
3
„Ascultarea” este, în cadrul audierii, doar miodalitatea în care persoana comunică efectiv prin fraze relatarea liberă
sau răspunsurile la întrebări ori, în cadrul soluţionării unor cereri în materia măsurilor preventive, este punctul de
vedere exprimat personal de inculpat în legătură cu acea măsură preventivă. De exemplu, legea stabileşte principiul
potrivit căruia, la luarea măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, suspectul sau inculpatul trebuie audiat,
obţinându-se astfel o declaraţie ce constituie mijloc de probă. În schimb, dacă controlul judiciar ori cel pe cauţiune se
ia în cursul camerei preliminare sau al judecăţii ori în cazul prelungirii arestării preventive, al înlocuirii măsurii
preventive, al menţinerii acesteia în camera preliminară sau în cursul judecăţii, inculpatul va fi ascultat, în sensul că i
se va acorda cuvântul personal pentru a-şi argumenta punctul de vedere asupra acelei măsuri, întocmai cum i se
acordă cuvântul avocatului său, aceste susţineri fiind consemnate în încheierea de şedinţă. În acest sens, a se vedea N.
Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 245-246
4
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
5
6
N. Volonciu, op. cit., p. 246-247
dar nu bine, se impune asistarea de către un interpret, care cunoaşte limba română, dar şi limba pe
care o înţelege persoana audiată sau limbajul special în care se exprimă o persoană care este
surdă, mută sau surdo-mută, acest fapt şi ca urmare a faptului că în procedura judiciară sunt
utilizaţi termeni juridici. Trebuie să menţionăm de asemenea că în situaţia persoanelor care sunt
surde, mute sau surdo-mute, comunicarea între persoana audiată şi interpret se poate face şi în
scris.
Interpretul poate fi desemnat de organul judiciar sau ales de persoana care necesită asistenţa
acestuia, dintre interpreţii autorizaţi potrivit legii.
Coroborând dispoziţiile alin. (2) şi (4) ale art. 105 C. proc. pen., concluzionăm că pentru
situaţii de excepţie, justificate de luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau de indisponibilitatea
interpretului autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica
cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce
aceasta este posibilă (inclusiv în cazul persoanelor cu dizabilităţi).
1.3.3. Reguli speciale privind ascultarea
Dispoziţiile art. 711 C. proc. pen. anterior, introduse prin art. I pct. 39 din Legea nr. 356/2006
pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea
altor legi1, precizau doar condiţiile ascultării învinuitului sau inculpatului, orientate în special pe
protecţia vieţii celui audiat. În prezent, dispoziţiile art. 106 C. proc. pen. sunt mult mai ample
atingând o problematică mai complexă în legătură cu audierea tuturor categoriilor de persoane
care pot fi ascultate în timpul procesului penal, aşa cum sunt ele prevăzute în art. 104 C. proc.
pen.
Actualul Cod de procedură penală cuprinde dispoziţii în materia ascultării persoanei aflate în
stare de oboseală sau boală orientate către asigurarea dreptului la apărare şi către obţinerea de
probe în procesul penal. Astfel, dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne
vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori
psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi, dacă este
cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic. Apariţia acestor simptome
impun întreruperea ascultării şi reluarea ei doar după ce persoana şi-a recăpătat capacitatea de a
fi audiată.
Alin. (2) al art. 106 C. proc. pen. reglementează şi situaţia în care se impune ca o persoană
aflată în detenţie să fie audiată. Astfel, în cazuri excepţionale, o persoană aflată în detenţie poate
fi audiată prin videoconferinţă la locul de deţinere, dacă prin această modalitate nu se prejudiciază
buna desfăşurare a procesului penal ori drepturile şi interesele părţilor, iar dacă persoana audiată
se află într-una dintre situaţiile de asistenţă juridică obligatorie, prevăzute la art. 90 C. proc. pen.,
ascultarea nu va putea avea loc decât în prezenţa avocatului de la locul de deţinere.

2. Declaraţiile părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali
2.1. Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului
1
Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006
Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului prezintă aspecte foarte importante, al căror rol este
edificator în soluţionarea procesului şi stabilirea adevărului. Fiind parte în procesul penal,
inculpatul este un subiect interesat al procesului, poziţie procesuală care determină valoarea şi
eficienţa acestui mijloc de probă şi face necesară o reglementare cu prevederi speciale privitoare
la conţinutul şi procedura probatoriului, la forţa sa probantă în complexul probator.
De altfel, legea procesual penală, prin art. 97 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. înscrie declaraţiile
suspectului sau ale inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.
Specificul acestui mijloc de probă este determinat de poziţia suspectului sau a inculpatului în
procesul penal. El este figura centrală, subiectul primar al procesului penal, iar organele judiciare
sunt obligate să constate temeinic şi motivat dacă suspectul sau inculpatul a săvârşit fapta ce
formează obiectul cauzei penale şi dacă este vinovat pentru acea faptă1. Din momentul în care
declaraţiile suspectului sau inculpatului conţin apărări, organele de urmărire penală şi instanţa de
judecată sunt obligate să le verifice şi să administreze probele indicate pentru a constata
temeinicia lor2.
Declaraţiile suspectului sau inculpatului constau în relatările acestora cu privire la faptele
săvârşite de aceşti, precum şi cu privire la acuzaţia ce li se aduce reprezentând unul dintre
mijloacele de probă indicate de lege prin intermediul căruia se poate constata existenţa sau
inexistenţa unei infracţiuni, se poate identifica persoana care a săvârşit-o, forma de vinovăţie cu
care s-a săvârşit acea faptă prevăzută de legea penală şi pot fi stabilite împrejurările în care s-a
săvârşit fapta, contribuind astfel la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Acest mijloc de probă prin specificul său, înglobează dreptul la apărare al persoanei acuzate de
săvârşirea unei infracţiuni, instanţă urmând a stabili vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului şi să
decidă pe baza probelor dacă acuzatul care susţine că nu a comis acţiunea considerată drept o
infracţiune penală, a săvârşit sau nu a săvârşit acea faptă prevăzută de legea penală 3. Pentru
aceasta, instanţa este obligată să ia măsurile care se impun pentru ca inculpatul să fie prezent la
şedinţa de judecată, pentru a i se oferi astfel posibilitatea de a-şi expune personal apărarea,
deoarece condamnarea inculpatului fără ca acesta să fi avut posibilitatea de a fi audiat personal,
este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie4.
De altfel, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia şi nu o
obligaţie (nemo tenetur edere contra se), acesta putând refuza să dea declaraţii prin invocarea
dreptului la tăcere5. În virtutea acestui drept, suspectul sau inculpatul, în declaraţiile date, poate
pune la dispoziţia organelor judiciare acele informaţii necesare aflării adevărului, dar în acelaşi
timp, îşi poate exercita şi dreptul de apărare.
Acest ultim aspect instituie obligaţia pe care o au organele judiciare de a-l asculta pe suspect
sau pe inculpat în cele mai importante momente ale desfăşurării procesului penal.
Astfel, în faza de urmărire penală, suspectul este audiat atunci când organul judiciar îi
comunică acestuia calitatea în care este audiat (art. 108 alin. (1) C. proc. pen.). Tot în faza de
urmărire penală, inculpatul este audiat după punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 309 alin.
(2) C. proc. pen.). De asemenea, şi în faza de cercetare judecătorească inculpatul este audiat (art.
378 C. proc. pen.).
Audierea suspectului sau inculpatului în proces prezintă importanţă şi din perspectiva
stabilirii celor mai adecvate măsuri procesuale, proporţionale cu situaţia care le-a determinat, dar
şi cu comportamentul procesual al acestuia – în principal măsurile preventive. Astfel, suspectul
este audiat mai înainte de dispunerea măsurii reţinerii (art. 209 alin. (5) C. proc. pen.), iar
1
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 185.
2
G. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 362.
3
Jurisprudenţă C.E.D.O., cauza Ekbatani c. Suediei, hot. din 26 mai 1988, parag. 33, cauza Mircea c. României,
hot. din 29 martie 2007, parag. 47, document disponibil online în www.hudoc.echr.coe.int.
4
Jurisprudenţă C.E.D.O., cauza Mircea c. României, supra cit., parag. 54, document disponibil online în
www.hudoc.echr.coe.int.
5
În acelaşi sens, Gr. Theodoru, op. cit., p. 363; M. Udroiu, op. cit., p. 236.
inculpatul este audiat mai înainte de dispunerea măsurii controlului judiciar (art. 212 alin. (2) C.
proc. pen.), mai înainte de dispunerea măsurii controlului judiciar pe cauţiune (art. 216 alin. (3) C.
proc. pen.), cu ocazia dispunerii măsurii arestului la domiciliu, inculpatul poate fi audiat de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi (art. 219 alin. (5) C. proc. pen.), precum şi mai înainte de
dispunerea măsurii arestului preventiv (art. 225 alin. (7) C. proc. pen.).
Există situaţii, în timpul urmăririi penale, în care inculpatul nu este audiat, deoarece acesta
lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut (art. 309 alin. (5) C. proc. pen.).
De asemenea, în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă,
deşi a fost legal citat (art. 353 C. proc. pen.).
Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea suspectului sau a inculpatului atrage
sancţiunea nulităţii absolute, fiind încălcat dreptul la apărarea a acestora1.
2.2. Procedura de obţinere a declaraţiilor suspectului sau inculpatului
Procedura de obţinere a declaraţiei suspectului sau inculpatului presupune un complex de
reguli de ordin procesual şi de ordin tactic, ce trebuie respectate.
Probele de ordin tactic referitoare la obţinerea declaraţiilor de la acest subiect procesual sunt
studiate de criminalistică.
O persoană poate fi ascultată în calitate de suspect sau de inculpat atunci când faţă de ea se
efectuează urmărirea penală sau se exercită acţiunea penală. Audierea trebuie să se efectueze
potrivit dispoziţiilor procesual penale, în raport cu fiecare fază a procesului penal.
Deşi Codul de procedură penală nu mai prevede dispoziţii exprese în acest sens, considerăm
că, în cursul urmăririi penale, suspectul sau inculpatul trebuie audiat fără a fi de faţă ceilalţi
făptuitori, aceasta în acord cu prevederea art. 71 C. proc. pen. anterior2, dispoziţie care îşi
păstrează actualitatea din raţiuni tactice.
În cursul judecăţii, dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în
prezenţa celorlalţi inculpaţi (art. 379 alin. (1) C. proc. pen.) şi, numai când interesul aflării
adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie
de faţă (art. 379 alin. (2) C. proc. pen.). Aceste prevederi îşi găsesc justificarea prin aceea că, în
cursul judecăţii, fiecare inculpat cunoaşte conţinutul declaraţiilor celorlalţi inculpaţi, acesta
nemaiputând fi luat prin surprindere şi pus în dificultate în privinţa propriilor susţineri3.
La fel ca în cazul dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior, audierea inculpatului
minor se realizează după reguli distincte, care îi protejează dezvoltarea morală şi afectivă faţă de
efectele negative ale participării sale în calitate de subiect procesual în procesul penal. Audierea
acestuia în cursul judecăţii va avea loc, de principiu, o singură dată, iar reascultarea poate fi
admisă doar în cazuri temeinic justificate (art. 509 alin. (5) C. proc. pen.), minorul inculpat în
vârstă de până la 16 ani putând fi chiar îndepărtat din şedinţă dacă administrarea anumitor probe
l-ar putea influenţa negativ (art. 509 alin. (3) C. proc. pen.). De asemenea, minorul trebuie să
beneficieze de asistenţa celui care are responsabilitatea ocrotirii sale, în cursul audierii, dar şi pe
parcursul procesului penal, conform dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
Audierea suspectului şi inculpatului constituie o obligaţie procesuală pentru organul judiciar 4,
fiind necesar ca acesta să procedeze la citarea acestora în vederea luării de declaraţii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii este îndeplinită în cazul în care suspectul sau inculpatul este
dispărut, se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, şi-a schimbat adresa şi nu a adus-o
la cunoştinţa organului judiciar, iar acesta din urmă nu a putut identifica o altă adresă.
1
T. J. Timiş, dec. pen. nr. 1646/1973, citat de I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 453
Art. 71 alin. (2) C. proc. pen. anterior: „În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi,
2
fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi”.

3
4
Gr. Theodoru, op. cit., p. 363.
În cazul minorului cu vârşta mai mică de 16 ani, citarea se va face prin intermediul părinţilor
sau a tutorelui, cu excepţia cazului când acest lucru nu este posibil (art. 257 alin. (6) C. proc.
pen.).
Pentru obţinerea declaraţiei suspectului sau a inculpatului este necesară parcurgerea a trei etape
distincte, şi anume1:
- cunoaşterea datelor suspectului sau inculpatului;
- comunicarea de către organele judiciare a drepturilor şi a obligaţiilor suspectului sau
inculpatului;
- procedura de ascultare propriu-zisă a suspectului sau a inculpatului.
Cunoaşterea datelor suspectului sau inculpatului
Prima etapă în desfăşurarea audierii suspectului sau inculpatului constă în colectarea datelor
suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul
numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară,
studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa
la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva
sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu
înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru
stabilirea situaţiei sale personale (art. 107 alin. (1) C. proc. pen.), unele din aceste date fiind utile
la conturarea personalităţii suspectului sau a inculpatului.
Din dispoziţiile precizate mai sus, constatăm aplicarea principiului limbii oficiale şi dreptul la
interpret, prevăzut de art. 12 C. proc. pen. tot în procedura primei audieri propriu-zise a organului
judiciar, care are obligaţia de a întreba suspectul sau inculpatul care nu vorbeşte sau nu înţelege
limba română ori nu se poate exprima dacă solicită un interpret. Aceste norme se aplică şi în cazul
în care organul judiciar constată că suspectul sau inculpatul prezintă o deficienţă de vorbire, de
auz sau ambele.
Demersul organului judiciar de colectare a datelor suspectului sau inculpatului este obligatoriu
numai cu ocazia primei audieri, această activitate fiind lăsată ulterior la aprecierea organului
judiciar, numai când există situaţii în care o astfel de activitate se justifică (verificarea şi
rectificarea unor date eronate, completarea datelor în cazul în care la prima audiere nu s-au
consemnat toate datele relevante prevăzute de lege).
Codul de procedură penală menţionează expres obligaţia organului judiciar de a solicita date
referitoare la adresa locului la care se doreşte comunicarea actelor procedurale 2, în scopul
parcurgerii cu celeritate a fazelor procesului penal şi pentru asigurarea cunoaşterii etapelor
procesuale de către suspect sau inculpat, care îşi poate astfel exercita dreptul la apărare, la
exercitarea căilor de atac etc.
După comunicarea domiciliului, suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în scris,
în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii
acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se
consideră că le-a luat la cunoştinţă, acesta fiind cel care suportă riscul procesual al schimbării
domiciliului fără a-l aduce la cunoştinţa organului judiciar (art. 108 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.).
1
2
P. Buneci, Ş. Gheorghe, I. Dragnea, A. Vasilache, Noul Cod de procedură penală. Note. Corelaţii. Explicaţii,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 120.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este dispărut pe întreaga perioadă a urmăririi penale şi
se prezintă pentru prima dată în cursul judecăţii – în primă instanţă sau chiar în calea de atac a
apelului, obligaţia aplicării integrale a dispoziţiilor art. 107-108 C. proc. pen. revine instanţei de
judecată care îl audiază pentru prima dată pe inculpat1.
Comunicarea de către organele judiciare a drepturilor şi a obligaţiilor suspectului sau

inculpatului
La fel ca în cazul dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior, a doua etapă a audierii
suspectului sau inculpatului este reprezentată de asigurarea şi exercitarea drepturilor
fundamentale ale acestora. Acest fapt, implică în mod firesc înştiinţarea în prealabil asupra
calităţii procesuale, a faptei prevăzute de legea penală de care este suspectat şi a încadrării juridice
a acesteia, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale suspectului sau inculpatului.
Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale suspectului sau inculpatului, se face şi în
scris sub semnătură, mai înainte de prima audiere. Aceste îndatoriri ale organului judiciar
reprezintă transpunerea în normele procesual penale a Directivei 2012/13/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor
penale2. Directiva se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autorităţile
competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârşirea
unei infracţiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înţelegându-se hotărârea
definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracţiunea,
inclusiv, dacă este cazul, pronunţarea sentinţei şi soluţionarea unei căi de atac3.
Potrivit art. 83 C. proc. pen. drepturile inculpatului, ca şi ale suspectului sunt următoarele:
a. dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă
refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea
vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a1. dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;
b. dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c. dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d. dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii;
e. dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
1
Publicată în J.O. L 142 din 1 iunie 2012, document disponibil online în www.europa.eu
2
3
I. Dragnea, în P. Buneci (coord.), op. cit., p. 121. De asemena, potrivit art. 3 din Directiva 2012/13/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale,
statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puţin
următoarele drepturi procedurale: a. dreptul de a fi asistate de un avocat; b. orice drept la consiliere juridică gratuită şi
condiţiile pentru obţinerea unei astfel de consilieri; c. dreptul de a fi informate cu privire la acuzare; d. dreptul la
interpretare şi traducere; e. dreptul de a păstra tăcerea.
f. dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă

bine sau nu poate comunica în limba română;
g. dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1. dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h. alte drepturi prevăzute de lege.
De asemenea, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă următoarele obligaţii:
- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul
sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă. Coroborând aceste dispoziţii cu cele
ale art. 265 C. proc. pen., se atrage atenţia suspectului sau inculpatului că în cazul neîndeplinirii
acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa şi, în potrivit art. 223 alin. (1)
lit. a) C. proc. pen., i se atrage atenţia că, în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea
sa preventivă.
- obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se
atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima
adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
Aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi a obligaţiilor suspectului sau inculpatului în faza de
urmărire penală se va face de către organul judiciar mai înainte de prima audiere.
Acestea se vor comunica şi în scris, sub semnătură, iar în cazul în care suspectul sau inculpatul
nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Asupra dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cu privire la dreptul suspectului sau
inculpatului de a nu da nicio declaraţie şi informarea că, în caz de refuz de a da declaraţii, nu va
suferi consecinţe defavorabile şi atenţionarea că declaraţiile date vor putea fi folosite ca mijloace
de probă împotriva sa, legiuitorul reglementează dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui
la propria incriminare, fapt care constituie o garanţie procedurală implicită a dreptului la un
proces echitabil potrivit art. 6 parag. 1 CEDO, potrivit căruia, în materia audierii persoanelor,
autorităţile judiciare nu pot obliga un suspect sau inculpat să dea declaraţii, având, totodată, o
putere limitată de a trage concluzii în defavoarea lor din refuzul de a da declaraţii 1. Din momentul
exercitării dreptului la tăcere intervine obligaţia pentru organele judiciare de a înceta ascultarea şi
interdicţia de a mai pune întrebări, cu excepţia situaţiei în care suspectul sau inculpatul îşi exercită
dreptul la tăcere numai cu privire la anumite întrebări care i se pun2.
Menţionăm de altfel că dispoziţiile art. 83 lin. (1) lit. c) C. proc. pen. referitoare la informarea
suspectului sau a inculpatului despre dreptul de a avea un avocat ales şi dreptul de a i se desemna
un avocat din oficiu dacă nu îşi desemnează avocat ales, în cazurile de asistenţă juridică
obligatorie, au un efect extins asupra întregului proces penal şi sunt de natură a-l proteja pe
suspect sau inculpat de necunoaşterea aprofundată a legii penale şi procesual penale3.
Încunoştinţarea privind dreptul de a consulta dosarul4 (art. 83 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.),
dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi
de a pune concluzii (art. 83 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.), precum şi dreptul de a formula orice alte
1
2
3
4
Dreptul de a consulta dosarul este prevăzut explicit în Directiva 2012/13/UE (document disponibil online în
www.europa.eu) şi a fost transpus în Codul de procedură penală prin dispoziţiile art. 94, intitulat „Consultarea
dosarului”, cât şi prin dispoziţiile art. 352 alin. 7 C. proc. pen., pentru faza judecăţii.
cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei (art. 83 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.),
asigură dreptul general la apărare, a cărui exercitare presupune mai întâi cunoaşterea probelor
existente la dosarul cauzei pe care se bazează acuzaţia, precum şi pe accesul liber la justiţie care
dă dreptul suspectului sau inculpatuluide a formula cereri şi de a pune concluzii (pertinente) în
faţa organului judiciar.
Dreptul de a apela la un mediator, potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. în
cazurile permise de lege, face parte, de asemenea, din drepturile pe care organul judiciar trebuie
să le aducă la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului, pentru că exercitarea lui poate conduce fie
la absolvirea de răspundere penală, în cazul în care părţile au posibilitatea împăcării sau retragerii
plângerii prealabile, fie la diminuarea acesteia, în cazul în care se ajunge la un acord cu privire la
despăgubirile civile, potrivit dispoziţiilor art. 67-70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator1.
Dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. fac referire la dreptul inculpatului, potrivit art.
108 alin. (4) C. proc. pen. de a fi informat de către organul judiciar despre posibilitatea încheierii,
pe parcursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul
judecăţii, în faza de cercetare judecătorească posibilitatea de a beneficia de reducerea cu o treime
a pedepsei cu închisoarea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi cu o pătrime în cazul
pedepsei amenzii, ca urmare a recunoaşterii învinuirii, dacă pentru infracţiunea săvârşită nu se
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă (art. 374 alin. (4) coroborat cu dispoziţiile art. 396 alin. (10)
C. proc. pen.).
Procedura de ascultare propriu-zisă a suspectului sau a inculpatului
După parcurgerea celor două etape, se trece la ascultarea propriu-zisă a relatării suspectului sau
inculpatului, acesta fiind lăsat să facă o expunere liberă descriptivă a faptei care face obiectul
cauzei penale, în limita a ceea ce doreşte şi consideră că îi este de folos în apărare, precum şi a
obiecţiunilor cu privire la acuzaţia ce i se aduce în legătură cu acea faptă.
Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (3) C. proc. pen. anterior, învinuitul sau inculpatul era mai
întâi lăsat să declare tot ce ştie în cauză, şi nu „tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de
legea penală care i-a fost comunicată”, aşa cum prevăd în prezent dispoziţiile art. 109 alin. (1) C.
proc. pen., legiuitorul conferind noului text o acurateţe sporită faţă de exprimarea anterioară,
relevând totodată dreptul suspectului sau al inculpatului de a nu se autoincrimina 2. Peste aceste
dispoziţii se suprapun dispoziţiile menţinute în textul de lege al art. 378 alin. (1) C. proc. pen.
unde legiuitorul menţine exprimarea anterioară din cuprinsul art. 323 alin. (2) C. proc. pen.
anterior, în legătură cu ,,lăsarea inculpatului să arate tot ceea ce ştie despre fapta pentru care a fost
trimis în judecată”.
Menţionăm de asemnea că textul actual al art. 109 alin. (1) C. proc. pen. limitează obiectul
ascultării suspectului sau a inculpatului doar la ,,fapta prevăzută de legea penală care i-a fost
comunicată”, spre deosebire de vechiul text, care se referea la tot ce ştie în cauză persoana
audiată (astfel, potrivit noii reglementări, pot fi şi alte fapte sau alţi făptuitori despre care organul
judiciar nu a comunicat nimic făptuitorului).
După ce suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot cce ce doreşte referitor la fapta
prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, i se vor putea pune întrebări, având
posibilitatea ca atât înainte, cât şi în cursul audierii să se consulte cu avocatul. De asemenea,
1
Publicată în M. Of. nr. 441/2006, modificată şi completată
2
potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. pen., organul judiciar poate permite suspectului sau
inculpatului să utilizeze însemnări şi notiţe proprii.
Menţionăm de asemenea, o modificare importantă de concepţie asupra dreptului la tăcere şi la
apărare al suspectului sau inculpatului este prezentă în dispoziţiile art. 109 alin. (3) C. proc. pen.,
care permite în prezent să îşi manifeste dreptul în mod divizibil, cu privire numai la anumite fapte,
împrejurări sau întrebări puse, şi nu neapărat cu privire la ansamblul declaraţiei. Constatăm astfel
că, dreptul la tăcere poate fi exercitat în cursul audierii, fie total, suspectul sau inculpatul refuzând
să răspundă la anumite întrebări, fie parţialprin refuzul de a răspunde la anumite întrebări, acest
fapt consemnându-se în cuprinsul procesului verbal1.
După relatarea liberă făcută de persoana audiată, i se pot pune întrebări, potrivit art. 109 alin.
(1) C. proc. pen. Menţionăm că, în cursul urmăririi penale nu există o ordine a punerii întrebărilor,
deoarece singurul subiect activ în această privinţă este organul de urmărire penală reprezentat de
organul de cercetare penală şi de procuror.
Avocatul inculpatului, coinculpatului sau al altor subiecţi procesuali are dreptul să asiste la
efectuarea oricărui act de urmărire penală şi să formuleze obiecţiuni, dar nu are dreptul să
intervină activ în audiere (art. 92 alin. (1) şi (6) C. proc. pen.)
Întrebările adresate de organul judiciar şi de ceilalţi participanţi la audiere trebuie să aibă
scopul de a completa şi preciza expunerea făcută de suspect sau inculpat ori să verifice acurateţea,
veridicitatea celor declarate2.
Pentru obţinerea declaraţiilor suspectului sau inculpatului, conform dispoziţiilor art. 101 alin.
(1) C. proc. pen. este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,
precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe, încălcarea acestor dispoziţii
constituind infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută la art. 280 C. pen.
Consemnarea declaraţiilor
Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, declaraţiile suspectului sau ale
inculpatului trebuie să fie consemnate în scris de către organul de urmărire penală, în faza de
urmărire penală, precum şi de grefierul de şedinţă, în faza de judecată.
Astfel, relatările libere ale suspectului sau inculpatului, precum şi întrebările şi răspunsurile
adresate se consemnează în scris în declaraţie de către organul judiciar. Această consemnare are
rolul de a determina organele judiciare să formuleze unele concluzii pe bază de raţionament logic
asupra a ceea ce se cunoaşte concret despre suspect sau inculpat.
De asemenea, în cuprinsul declaraţiei se consemnează ora de început şi ora de sfârşit a
ascultării, acest fapt reprezentând o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil,
putându-se verifica modul în care a fost realizată ascultarea (pe timp de zi sau de noapte, pe o
perioadă rezonabilă de timp sau epuizantă pentru cel audiat etc.)3.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, o
semnează, iar când nu poate să semneze, deşi este de acord cu conţinutul acesteia, sau refuză să
semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declaraţia scrisă.
1
2
I. Dragnea, în P. Buneci (coord.), op. cit., p. 122, citat de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 259
3
I. Dragnea, în P. Buneci (coord.), op. cit., p. 122, citat de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 259
Potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., dacă suspectul sau inculpatul are
de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind
urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului, acest text referindu-se la situaţia în care
procedura luării declaraţiei nu a fost încă finalizată şi suspectul sau inculpatul mai poate adăuga
relatări înainte de a semna declaraţia.
Articolul 110 alin. (4) C. proc. pen. prevede că declaraţia trebuie semnată şi de organul judiciar
care a procedat la audiere, de avocaţii prezenţi ai tuturor părţilor şi persoanei vătămate, precum şi
de interpret, atunci când acesta şi-a adus contribuţia la luarea ei. În acest sens, potrivit unei
opinii1, la care achiesăm, de lege ferenda se impune completarea dispoziţiilor art. 110 alin. (4) C.
proc. pen. cu dispoziţii care să prevadă includerea judecătorului de cameră preliminară, care fie în
procedura de cameră preliminară, fie în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire
penală sau de netrimitere în judecată, poate să îl audieze pe inculpat.
Conform art. 110 alin. (5) C. proc. pen. în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau
inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, fapt care reprezintă o
noutate în legislaţia procesual penală, fiind importantă sub două aspecte. În primul rând constituie
o garanţie împotriva supunerii suspectului sau inculpatului la rele tratamente pe perioada audierii,
existenţa ei putând constitui o dovadă în favoarea suspectului sau inculpatului, atunci când acesta
susţine că a fost supus la rele tratamente, iar pe de altă parte este importantă şi pentru organele
judiciare, care pot proba lipsa de temeinicie a declaraţiilor suspectului sau inculpatului referitoare
la supunerea la rele tratamente2. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se
consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului 3.
Persoana aflată în detenţie poate fi audiată la locul de deţinere prin videoconferinţă, în cazuri
excepţionale şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a
procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.
Codul de procedură penală actual cuprinde dispoziţii în materia ascultării persoanei aflate în
stare de oboseală excesivă sau boală orientate către persoana audiată, conform dispoziţiilor art.
106 alin. (1) C. proc. pen., incluzând aici atât suspectul şi inculpatul, cât şi celelalte persoane care
pot fi ascultate în procesul penal. Aceasta deoarece oboseala excesivă sau boala reprezintă stări
care afectează capacitatea fizică şi psihică a persoanei suspectului sau inculpatului. În cazul în
care simptomele bolii impun consultul unui medic, organul judiciar ia măsuri în acest sens.
2.3. Valoarea probatorie a declaraţiilor suspectului sau inculpatului
Considerăm că declaraţiile suspectului sau ale inculpatului constituie un important mijloc de

probă în procesul penal, deoarece, în caz de mărturisire, acestea vor contribui la reconstituirea
amănunţită a faptelor necesare pentru soluţionarea cauzei, iar în caz de tăgadă, declaraţiile
acestuia vor putea conduce la stabilirea nevinovăţiei.
Pe de altă parte, deşi suspectul sau învinuitul pot furniza cele mai multe date cu privire la
săvârşirea faptei, există totuşi unele rezerve în procesul de apreciere a probelor furnizate prin
declaraţiile suspectului sau inculpatului, deoarece acesta voluntar sau involuntar încearcă
denaturarea declaraţiilor sale şi implicit denaturarea adevărului într-o cauză penală.
1
2
N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 255.
3
În faza de judecată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede cu titlu general obligativitatea
înregistrării audio a şedinţei de judecată, deci şi a audierii persoanelor.
Există de asemenea şi situaţii în care inculpaţii au recunoscut săvârşirea unor fapte, însă
adevăraţii autori erau alte persoane, aceste relatări fiind făcute fie ca urmare a sentimentelor de
afecţiune faţă de adevăraţii făptuitori, fie pentru a ascunde organelor judiciare alte fapte săvârşite
de inculpat1.
Astfel, în prezent, declaraţia suspectului sau a inculpatului nu mai este considerată a fi ,,regina
probelor”, aşa cum era considerată a fi în sistemul probelor formale, când recunoaşterea de către
inculpat a faptei săvârşite constituia un motiv suficient pentru ca acesta să fie condamnat, deşi în
prezent constatăm că tendinţa legiuitorului a fost de a prelua dispoziţii din sistemul de drept
anglo-saxon care reglementează justiţia negociată transpusă prin posibilitatea încheierii de către
inculpat a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei (art. 478-488 C. proc. pen.).
Dispoziţiile art. 63 C. proc. pen. anterior prevedeau că declaraţiile învinuitului sau inculpatului
puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte şi împrejurări
care rezultau din ansamblul probelor existente în cauză, în prezent, legiuitorul nu a mai prevăzut
dispoziţii exprese în acest sens, dar considerăm că în procesul penal, declaraţia suspectului sau a
inculpatului este divizibilă (organul judicia având posibilitatea de a reţine din întreg materialul
probator doar ceea cd se coroborează cu alte probe administrate în cauză), şi retractabilă, numai
dacă aceasta se impune în urma aprecierii întregului material probator în cauză şi constă în
posibilitatea organelor judiciare de a înlătura declaraţiile anterioare 2. Astfel, potrivit dispoziţiilor
art. 103 alin. (1) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse
liberei aprecieri a organelor judiciare, aprecierea fiecărei probe făcându-se în urma examinării
tuturor probelor administrate în cauză.
3. Declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente
3.1. Noţiunea şi importanţa declaraţiilor persoanei vătămate, a părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente
Codul de procedură penală conferă importanţă declaraţiilor persoanei vătămate, părţii civile şi a
părţii responsabile civilmente, prin includerea lor alături de celelalte mijloace de probă, ca urmare
a faptului că acestea pot fi ascultate3 în procesul penal în vederea administrării unor probe
necesare rezolvării cauzei, având cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii şi despre făptuitor4.
Astfel, declaraţiile părţilor şi ale persoanei vătămate pot contribui la stabilirea adevărului cu
privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, la stabilirea persoanei făptuitorului, la gradul de
vinovăţie a acestuia, precum şi cu privire la alte împrejurări de natură a servi la justa soluţionare a
cauzei penale5. Alături de aceste considerente, declaraţiile acestor subiecţi procesuali constituie
deopotrivă şi un mijloc de apărare a intereselor lor legitime, dispoziţiile privind audierea
persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente fiind prevăzute de legiuitor
atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, desfăşurându-se în principiu după regulile
generale privind audierea persoanelor.
Pentru audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a celei responsabile civilmente în faza
urmăririi penale, organul judiciar este obligat să citeze persoana pentru a-i comunica drepturile şi
1
2
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 460-461
3
Art. 76 C. proc. pen. arată că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme spre a fi
ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune (persoana care poate deveni parte vătămată şi parte
civilă), precum şi persoana responsabilă civilmente.
4
5
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 196
obligaţiile în contextul procedurii audierii, de unde rezultă şi obligativitatea luării declaraţiilor

acestora.
În faza judecăţii, însă dispoziţiile art. 380 C. proc. pen. stabilesc în mod imperativ în sarcina
instanţei obligaţia de a trece la audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a celei responsabile
civilmente după audierea inculpaţilor. Admitem astfel că nu s-ar putea concepe obligaţia de
audiere în cursul judecăţii fără corespondent în cursul urmăririi penale.
De asemenea, organul judiciar poate emite mandat de aducere faţă de orice persoană – deci şi
faţă de persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente – dacă ascultarea ei este
necesară, existând, prin urmare, şi obligaţia corelativă a organului judiciar de a face toate
demersurile pentru a asculta persoana respectivă.
Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 283 alin. (2) C. proc. pen. lipsa nejustificată a
persoanei vătămate, a părţii civile şi a celei responsabile civilmente, chemate să dea declaraţii, se
sancţionează cu amendă judiciară, indică obligaţia acestora de a se supune procedurii audierii lor.

3.2. Procedura de obţinere a declaraţiilor persoanei vătămate, părţii civile şi ale părţii
Pentru obţinerea declaraţiei persoanei vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente este necesară parcurgerea a trei etape distincte, şi anume:
- cunoaşterea datelor persoanei audiate;
- comunicarea de către organele judiciare a drepturilor şi a obligaţiilor persoanei vătămate, a
părţii civile şi a părţii responsabile civilmente;
- procedura de ascultare propriu-zisă a persoanei vătămate, părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente.
Cunoaşterea datelor persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente
Audierea persoanei vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente începe cu
stabilirea datelor personale ale acestora, similar procedurii aplicate suspectului sau inculpatului.
Aşa cum am precizat anterior, coroborând dispoziţiile art. 111 alin. (1) C. proc. pen. Cu
dispoziţiile art. 112 alin. (1) C. proc. pen., la începutul primei audieri, organul judiciar adresează
persoanei vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente întrebările prevăzute la art.
107 C. proc. pen. cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric
personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile,
profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care
doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se
desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu
stabilirea situaţiei sale personale.
Comunicarea de către organele judiciare a drepturilor şi a obligaţiilor persoanei vătămate, a

părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Procedura de obţinere a declaraţiilor persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile

civilmente continuă cu informarea acestor persoane asupra drepturilor şi obligaţiilor procesuale ce
le revin, majoritatea acestora fiind cele prevăzute de lege pentru suspect sau inculpat, însă
individualizate pentru fiecare persoană în parte ca urmare a calităţii sale procesuale distincte.
În ceea ce priveşte persoana vătămată, legiuitorul a prevăzut potrivit dispoziţiilor art. 111 alin.
(2) C. proc. pen. următoarele drepturi şi obligaţii care se aduc la cunoştinţa acesteia de către
organul judiciar:
- dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se

desemna un avocat din oficiu.
În privinţa dreptului persoanei vătămate de a fi asistată obligatoriu de un avocat în anumite
cazuri, precizăm că aceste cazuri sunt menţionate la art. 93 alin. (4) şi (5) C. proc. pen., şi anume,
asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. De asemenea, când organul judiciar apreciază că
din anumite motive persoana vătămată nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea
măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
- dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin.
(2) din Legea nr. 192/2006, în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică
numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealalbile sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
- dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în
condiţiile prevăzute de lege;
- dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula
plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă.
Pe lângă drepturile enumerate de legiuitor, pentru persoana vătămată există şi anumite obligaţii
prevăzute în mod distinct în textul de lege, astfel:
- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare. Conform dispoziţiilor art. 283
alin. (2) C. proc. pen. lipsa nejustificată a persoanei vătămate, chemată să dea declaraţii, se
sancţionează cu amendă judiciară de la 250 la 5.000 lei.
- obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă. Deşi textul nu indică ca în cazul
suspectului sau inculpatului, termenul în care persoana vătămată are obligaţia de a comunica
schimbarea adresei, termenul de 3 zile poate fi reţinut, în opinia noastră, pentru identitate de
tratament juridic al părţilor. Spre deosebire însă de suspect sau de inculpat, în situaţia în care
persoana vătămată nu comunică orice schimbare de adresă către organul judiciar, pentru aceasta
legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea amenzii judiciare în cazul nerespectării obligaţiei de a
încunoştiinţa în scris organele judiciare despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului
penal.
În cuprinsul textului de lege era stipulată şi obligaţia prevăzută la lit. g) de la alin. (2) al art.
111 C. proc. pen., în prezent abrogată prin dispoziţiile art. 102 pct. 71 din Legea nr. 255/2013, şi
care prevedea obligaţia persoanei vătămate de a spune adevărul cu privire la evenimentele care s-
au petrecut în cazul infracţiunii a cărei victimă este, acest fapt, considerăm că s-a dorit a fi
imaginea în oglindă a dispoziţiilor care prevăd obligativitatea martorului, care prin jurământul
său, confirmă faptul că va spune tot ceea ce ştie şi nu va face afirmaţii mincinoase.
De asemenea, persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că,
în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de
libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea
acestuia, în scopul de a asigura o măsură de protecţie a persoanei vătămate şi o garanţie pentru
asigurarea dreptului la siguranţă al acesteia faţă de eventuale acţiuni păgubitoare ale autorului
infracţiunii1.
În cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi
specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele
1
măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări
a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor:
a. audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop;
b. audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în
consilierea victimelor;
c. audierea acestora, cât şi eventuala lor reaudiere se realizează de aceeaşi persoană, dacă acest
lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări
a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.
Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale
infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 C. pen., ale infracţiunilor de viol,
agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-
221 C. pen., ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 din Codul
penal, hărţuire, prevăzută de art. 208 C. pen., şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 C. pen.,
precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază
ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la
cererea acesteia, cu excepţia cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere
bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.
Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio
sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest
lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru
care înregistrarea nu a fost posibilă.
Audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va
realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate.
Declaraţia dată de persoana vătămată, constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată
înainte de începerea urmăririi penale.
De asemenea, legiuitorul a prevăzut şi în cazul părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
obligaţia organelor judiciare de a le comunica următoarele drepturi, conform dispoziţiilor art. 112
alin. (2) C. proc. pen.:
- dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se
desemna un avocat din oficiu;
- dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
- dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în
legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege.
Procedura de ascultare propriu-zisă a persoanei vătămate, părţii civile şi a părţii

responsabile civilmente.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 111 alin. (3) cu cele a le art. 112 alin. (1) C. proc. pen.,
rezultă că audierea propriu-zisă a persoanei vătămate, părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente se desfăşoară potrivit aceloraşi reguli procedurale aplicabile suspectului sau
inculpatului.
Astfel, după parcurgerea celor două etape, a cunoaşterii datelor persoanei vătămate, părţii
civile şi ale părţii responsabile civilmente şi a comunicării de către organele judiciare a drepturilor
şi a obligaţiilor acestora, vor fi mai apoi lăsate să declare tot ceea ce doresc cu privire la obiectul
cauzei, având totodată dreptul de a se consulta cu avocatul, declaraţiile urmând a fi consemnate
conform aceleiaşi proceduri ca şi în cazul declaraţiilor suspectului sau inculpatului. De asemenea,
organul judiciar poate adresa întrebări acestora, dar şi suspectul sau părţile pot adresa întrebări,
prin avocaţii care participă la audiere.
Dispoziţiile art. 111 alin. (4) C. proc. pen. stipulează posibilitatea organului de urmărire penală
de a înregistra audierea persoanei vătămate şi a părţii civile şi părţii responsabile civilmente prin
mijloace tehnice audio-video, dar nu obligatoriu, ca în cazul audierii suspectului sau inculpatului,
ci doar când consideră necesar sau la solicitarea expresă a acestor persoane, cu condiţia de a avea
la dispoziţie mijloacele tehnice necesare.
Cazuri speciale de obţinere a declaraţiilor persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii

În cazul audierii persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente există
anumite situaţii de excepţie care impun aplicarea unor reguli speciale, astfel:
- audierea prin interpret;
- constatarea stării de oboseală excesivă sau a bolii persoanei vătămate, a părţii civile sau a
părţii responsabile civilmente;
- starea de deţinere a persoanei vătămate, a părţii civile sau a părţii responsabile civilmente;
- acordarea protecţiei persoanei vătămate şi părţii civile.
Menţionăm că şi în cazul persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
se aplică dispoziţiile art. 105 C. proc. pen. privind audierea prin interpret. Astfel, din principiul
potrivit căruia limba oficială în procesul penal este limba română rezultă necesitatea ca în cazul în
care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu înţeleg, nu vorbesc sau
nu se exprimă bine în limba română, dar care trebuie să fie audiate, cu consemnarea declaraţiei în
această limbă oficială, să beneficieze de asistenţa unui interpret.
De asemenea, în cazul în care persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă
civilmente se află în stare de oboseală excesivă sau boală care afectează capacitatea fizică ori
psihică de a participa la ascultare şi care poate avea ca rezultat lipsa de concentrare a persoanei
audiate la sensul întrebărilor şi relatării expuse sau omiterea unor amănunte relevante în cauza
penală, atunci organul judiicar va dispune întreruperea ascultării, iar dacă simptomele bolii
impun, va lua măsuri pentru ca acestea să fie consultate de un medic.
În cazuri excepţionale, dacă persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă
civilmente se află în detenţie poate fi audiată prin videoconferinţă la locul de deţinere, dacă prin
această modalitate nu se prejudiciază buna desfăşurare a procesului penal ori drepturile şi
interesele părţilor.
Cu privire la necesitatea acordării protecţiei persoanei vătămate şi părţii civile, articolul 113 C.
proc. pen. consacră, ca şi reglementarea anterioară, dreptul la siguranţă a victimelor în faţa
presiunilor ce se pot exercita de către făptuitori. Coroborând dispoziţiile art. 113 cu cele ale art.
125 C. proc. pen, rezultă că în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea
corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a persoanei vătămate sau a părţii civile
ori a unui membru de familie al acestora ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le
furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia
statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la
art. 125-130 C. proc. pen.
3.3. Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
Legiuitorul a dispus, prin dispoziţiile art. 113 C. proc. pen., ca la fel ca şi în cazul martorului
ameninţat să reglementeze prin dispoziţii procesual penale situaţiile în care există o suspiciune
rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a
persoanei vătămate sau a părţii civile ori a unui membru de familie al acestora ar putea fi puse în
pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale,
organul judiciar competent acordă acestora statutul de persoană vătămată sau de parte civilă
ameninţată, întocmai ca în cazul martorului ameninţat, caz în care trebuie să dispună una ori mai
multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 124-130 C. proc. pen.
Aceste măsuri se vor dispune de asemenea şi în cazul în care persoana vătămată şi partea civilă
îndeplinesc condiţiile privind dobândirea statutului de martor vulnerabil sau pentru îndeplinite
condiţiile necesare pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii acestora.
În situaţiile menţionate a fi prezumate vulnerabile sunt victimele copii, victimele care sunt în
relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele terorismului, ale criminalităţii
organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei
sexuale sau ale exploatării, victimele infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele afectate de o
infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în
special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilităţi, precum şi victimele care au
suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii.
În cazul în care persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre aceste situaţii
organul de urmărire penală îi aduce la cunoştinţă măsurile de protecţie care pot fi luate, conţinutul
lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea.
În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile ca atât persoana vătămată, cât şi partea civilă să poată
dobândi unstatut identic cu cel al martorului ameninţat sau al martorului vulnerabil, iar acestea
renunţă la luarea măsurilor de protecţie, se va consemna în scris şi se va semna de către aceasta, în
prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul.
Reaudierea persoanei vătămate se va face numai dacă acest lucru va fi strict necesar pentru
desfăşurarea procesului penal.
La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal şi
de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în care organul
judiciar decide motivat în sens contrar.
În cazul în care organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive
pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor.
3.4. Valoarea probatorie a declaraţiilor persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
Spre deosebire de dispoziţiile art. 75 C. proc. pen. anterior, când declaraţiile părţii (persoanei)
vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care erau coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor, în
actualul Cod de procedură penală legiuitorul nu a mai prevăzut în mod expres dispoziţii privind
valoarea probatorie a declaraţiilor persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente.
Considerăm însă că în procesul penal persoană vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente acţionează în sensul apărării intereselor lor legitime, sens în care dispoziţiile art. 103
C. proc. pen. oferă în prezent cadrul legal pentru ca aceste declaraţii să fie analizate cu
circumspecţie, acestea neavând o valoare probatorie superioară altor mijloace de probă, fiind
supuse deci principiului liberei apreciei a probelor, astfel încât în luarea decizie asupra existenţei
infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa să hotărască motivat cu trimitere la toate probele
administrate în cauza dedusă judecăţii.
4. Declaraţiile martorului
4.1. Noţiune şi importanţă
Unii autori1 au atribuit probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească,
inevitabilă, de instrument necesar în cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunilor, datorită
considerentului că nu există cauză penală la a cărei soluţionare să nu-şi aducă o contribuţie
esenţială declaraţiile martorilor2. De altfel, în doctrină s-a subliniat că martorii sunt „ochii şi
urechile justiţiei”3.
Conform dispoziţiilor art. 114 alin. (1) C. proc. pen., martorul este persoana care are cunoştinţă
despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă într-o cauză penală.
De altfel, menţionăm că declaraţiile martorilor reprezintă mijloacele de probă cele vechi şi
frecvent utilizate în procesul penal. În doctrină4 s-a arătat de mult că martorii sunt „ochii şi
urechile justiţiei”. Martorul în sine nu este un mijloc de probă, ci doar utilizarea declaraţiilor lui
sunt în măsură să ajute la rezolvarea cauzei deduse judecăţii.
4.2. Capacitatea de a fi martor
Prin dispoziţiile art. 114 şi 115 C. proc. pen. se delimitează sfera persoanelor care pot avea
calitatea de martor în procesul penal.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 114 C. proc. pen. persoanele care pot fi martori în procesul
penal din perspectivă probatorie poate fi orice persoană care cunoaşte informaţii despre fapte sau
împrejurări de fapt ce constituie probă în procesul penal. Per a contrario, persoanele care nu
cunosc astfel de informaţii nu pot fi martori în acel proces penal).
Potrivit art. 115 C. proc. pen. persoanele care pot fi martori din perspectivă procesuală sunt
reprezentate de orice persoană care nu are calitatea de subiect procesual principal sau de parte în
procesul penal.
Coroborând dispoziţiile celor două articole menţionate mai sus, concluzionăm că poate avea
calitatea de martor orice persoană care cunoaşte informaţii ce constituie probă în proces şi care, în
1
I. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 10.
2
3
J. Bentham, Traité des preuves judiciaires, Editions Bassage frères, Paris, 1823, vol. I, p. 93.
4
N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 364.
acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau
parte responsabilă civilmente1.
Potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (3) C. proc. pen., calitatea de martor are întâietate faţă de
calitatea de expert, avocat, mediator ori reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect
procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut
înainte de a dobândi respectiva calitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (2) C. proc. pen., persoana care a suferit o vătămare fizică,
materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul
judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
Persoanele care au pierdut calitatea anterioară de părţi în cauză pot fi ascultate ca
martori. Mituitorul scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege poate fi
audiat în calitate de martor 2. Tot astfel, inculpatul faţă de care s-a disjuns cauza şi s-a pronunţat o
hotărâre judecătorească definitivă va avea calitatea de martor în cauza privind pe coinculpaţi care
este încă pe rol, deoarece nu mai are interes în a păstra tăcerea sau în a da declaraţii neadevărate,
câtă vreme principiul ne bis in idem împiedică reluarea judecăţii cu privire la aceeaşi faptă.
Minorul, chiar în vârstă mai mică de 14 ani, poate fi audiat ca martor, legea prevăzând însă
reguli speciale de ascultare în scopul protecţiei sale.
Persoanele cu infirmităţi pot fi audiate ca martor; infirmităţile fizice creează uneori o
incapacitate testimonială relativă, în măsura în care lipseşte o anumită aptitudine de a percepe (de
exemplu, nevăzătorul nu va putea declara că a văzut un fapt) 3, dar nu înlătură principiul că şi
aceste categorii de persoane pot avea calitatea de martor.
Pot fi ascultate ca martori şi persoanele care au fost condamnate pentru mărturie mincinoasă,
urmând ca declaraţiile lor să fie apreciate cu atenţie deosebită 4. Codul prevede şi un caz de
inadmisibilitate a audierii ca martor a unei astfel de persoane, şi anume în revizuirea întemeiată pe
o hotărâre de condamnare a martorului pentru mărturie mincinoasă potrivit dispoziţiilor art. 461
alin. (5) raportat la art. 453 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., caz în care inadmisibilitatea audierii se
întemeiază pe autoritatea de lucru judecat ce decurge din situaţia de fapt stabilită de instanţa care
a dispus condamnarea martorului mincinos5.
Persoanele care au întocmit procese-verbale de constatare în temeiul art. 61 şi art. 62 C. proc.
pen.6 pot fi audiate în calitate de martor.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (8) C. proc. pen., investigatorii sub acoperire
pot fi audiaţi ca martori în procesul penal.
1
2
3
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 203, citat de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 271
4
G. Theodoru, op. cit., p. 371.
5
6
Art. 61 C. proc. pen.: a. organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale
dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; b. organele de control şi cele de conducere
ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de
drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul
lor; c. organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor
prevăzute de lege. Art. 62 C. proc. pen. a) comandanţii de nave şi aeronave, competenţi să facă percheziţii corporale
sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste
nave sau aeronave, având, totodată, şi obligaţiile şi drepturile prevăzute la art. 61.
4.2.1. Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor
Nu pot fi ascultaţi ca martori în procesul penal:

- persoanele care au în cauza penală calitatea de părţi, deoarece subzistă o prezumţie de
parţialitate, nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua)1.
- persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a
fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să
relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea. Astfel sunt situaţii
când capacitatea de a fi martor poate fi pusă la îndoială în cazul persoanelor suspecte de alienare
mintală, în cazul persoanelor aflate în stare de intoxicaţie alcoolică sau cu stupefiante în
momentul perceperii evenimentului2 ori în momentul chemării spre a fi audiate şi în alte
asemenea cazuri. În aceste situaţii, potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (3) C. proc. pen., pentru a
decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere
sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege. În această situaţie,
considerăm că o expertizare a martorului pentru a se stabili capacitatea sa psihiatrică ar putea fi
făcută numai dacă declaraţia acestuia este esenţială pentru stabilirea situaţiei de fapt, dacă
infracţiunea este de o gravitate mare, iar interesele sociale sunt cu mult superioare interesului
martorului de a nu fi supus acelei expertize şi în condiţii de minimă afectare a vieţii sociale a
martorului (incluzând şi eventuala perioadă de internare medicală provizorie), ca urmare a
faptului că dispoziţiile art. 184 privind expertiza medico-legală psihiatrică se dispune de către
organele judiciare doar faţă de suspect sau inculpat, textul de lege nefăcând nicio referire în acest
caz la martor.
- persoanele care au obligaţia de a păstra secretul sau confidenţialitatea
Potrivit dispoziţiilor art. 116 alin. (3) C. proc. pen. nu pot face obiectul declaraţiei martorului
acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organului
judiciar.
Pentru ca un martor să poată refuza declararea unor informaţii secrete sau confidenţiale despre
care a luat la cunoştinţă sunt necesare norme juridice care să interzică accesul la aceste informaţii
pentru persoanele neautorizate, inclusiv pentru organele judiciare aflate în exercitarea atribuţiilor
de serviciu.
De altfel, textul de lege nu interzice audierea unor astfel de persoane, ci interzice audierea
numai cu privire la aspectele care cad sub incidenţa secretului ori confidenţialităţii (ex. persoanele
obligate prin lege la păstrarea informaţiilor secrete de stat, de serviciu sau profesionale: medici,
avocaţi, consilieri juridici, notari, preoţi, psihologi, militari, lucrători ai serviciilor de informaţii,
lucrători bancari, magistraţi, demnitari cu atribuţii în cunoaşterea unor informaţii clasificate
etc.). Constatăm astfel, că între interesul păstrării secretului profesional şi interesul aflării
adevărului în cauza penală, legiuitorul dă preeminenţă primului, această preeminenţă nefiind însă
absolută, astfel că nu întotdeauna informaţiile nepublice pot fi opuse organului judiciar, actualul
cod conţinând prevederi care atenuează această regulă3. Potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (6) C.
proc. pen. doar secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului,
nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, aceste dispoziţii aplicându-se
corespunzător şi în faza de judecată, potrivit art. 381 alin. (12) C. proc. pen.
În materia informaţiilor clasificate, în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 352 alin. (11)
C. proc. pen. acestea pot fi declasificate, trecute într-un alt grad de clasificare ori se poate solicita
1
2
3
permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. Totodată, magistraţii

judecători şi procurori au acces de drept la informaţiile clasificate.
De altfel, potrivit art. 116 alin. (4) C. proc. pen. persoana obligată să păstreze secretul ori
confidenţialitatea unor date poate fi dezlegată de această obligaţie dacă autoritatea competentă
sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens, dispoziţie similară regăsindu-se şi în
cuprinsul art. 79 alin. (1) C. proc. pen. anterior1.
Menţionăm de asemenea, tot cauză de înlăturare a obligaţiei martorului de a păstra secretul sau
confidenţialitatea unor date, existenţa unei alte cauze legale în acest sens, diferită de acordul
autorităţii sau persoanei interesate în menţinerea confidenţialităţii. Exemplificăm aici dispoziţiile
art. 150 alin. (4) C. proc. pen., care prevăd că desfăşurarea activităţilor de către persoanele
autorizate nu constituie contravenţie sau infracţiune. Astfel, investigatorul sau colaboratorul care
participă la o activitate autorizată de procuror are obligaţia de a pune la dispoziţia acestuia toate
informaţiile obţinute , aceasta putând fi audiată ca martor în procesul penal, cu respectarea
dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi.
4.2.2. Persoane care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor
Dispoziţiile art. 80 C. proc. pen. anterior arată că soţul şi rudele apropiate 2 ale învinuitului sau
inculpatului nu erau obligate să depună ca martori.
Prin reglementarea anterioară referitoare la persoanele care nu erau obligate să depună ca
martori în procesul penal s-a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele
apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acesta3.
Dacă soţul sau una din rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului erau de acord să fie
ascultate ca martor, aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice alt martor.
În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. (1) C. proc. pen. au dreptul de a refuza să dea
declaraţii în calitate de martor următoarele persoane:
- soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau
inculpatului;
- persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
Astfel, persoanele menţionate în textul de lege nu pot fi obligate să dea declaraţii ca martor, însă
au posibilitatea de a da astfel de declaraţii dacă doresc, sau să se abţină. Dacă aceste persoane au
acceptat să devină martori, trebuie să declare adevărul cu privire la cauza respectivă, altfel
săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă4. Scutirea de a da declaraţii ca martori a acestor
categorii de persoane se extinde şi în privinţa celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care
declaraţiile nu pot fi limitate doar la faptele acestora din urmă, potrivit art. 117 alin. (4) C. proc.
pen.
Motivaţia instituirii acestui drept de a se abţine de la declaraţii constă în oferirea unei opţiuni
martorului de a evita una dintre următoarele situaţii: fie să spună adevărul, cu riscul periclitării
vieţii de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protecţiei vieţii de familie, dar cu riscul
condamnării pentru mărturie mincinoasă5.
1
Art. 79 alin. (1) C. proc. pen. anterior: „Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca
martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea
persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul”.
2
În sensul art. 149 C. pen., prin rude apropiate se înţelege, ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.
3
4
5
În acelaşi sens, V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 204; M. Udroiu, op. cit., p. 263.
4.3. Drepturile şi obligaţiile martorilor
În principiu, martorul este reprezentat de persoana fizică, alta decât suspectul, persoana
vătămată şi părţile în procesul penal, care deţine cunoştinţe despre fapte şi împrejurări de fapt care
servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea
adevărului în procesul penal.
Declaraţia martorului este mijlocul de probă constând în relatarea făcută de acesta organului
judiciar în cadrul procesului penal, prin care sunt aduse la cunoştinţa acestuia aspectele privitoare
la faptele şi împrejurările de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Făcând parte din categoria mijloacelor de probă orale, declaraţiile martorilor sunt caracterizate
în literatura juridică de specialitate ca un mijloc de probă ce ţine de natura activităţilor
infracţionale, deci un mijloc de probă necesar şi adecvat pentru aflarea adevărului 1. Declaraţiile
martorilor, în măsura în care sunt relevante, contribuie în mod esenţial la aflarea adevărului şi
deci la soluţionarea procesului penal.
4.3.1. Drepturile martorului
Coroborând dispoziţiile art. 118 cu cele ale art. 120 C. proc. pen. martorii au următoarele
drepturi pe parcursul procesului penal:
- dreptul de a nu se autoacuza. Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză,
anterior sau ulterior acestei declaraţii, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi
folosită împotriva sa.
În acest sens, potrivit unei opinii2, interpretarea textului trebuie să se facă în sensul în care
martorul are dreptul de a păstra tăcerea, în măsura în care prin declaraţia sa dată în faţa organelor
judiciare, s-ar putea autoincrimina.
Într-o altă opinie3, însă, la care achiesăm, dispoziţiile art. 118 C. proc. pen. reglementează mai
degrabă un drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, şi nu un drept
efectiv al martorului de a nu se autoincrimina. Se consideră astfel că exercitarea efectivă a
dreptului la tăcere impune acordarea posibilităţii martorului de a nu răspunde la o întrebare care l-
ar putea incrimina, chiar în timpul audierii sale, astfel încât organul judiciar să nu mai aibă efectiv
cunoştinţă de faptele şi împrejurările respective, deşi acest deziderat nu se poate realiza apelând
la dispoziţiile art. 118 C. proc. pen., deoarece textul nu prevede o excepţie de la obligaţia de a
spune adevărul4.
- dreptul la restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa organelor judiciare. Aceste
drepturi patrimoniale ale martorului sunt reprezentate de sumele de bani care se cuvin acestuia ca
urmare a venitului nerealizat pe perioada cât acesta a lipsit de serviciu pentru a se prezenta în faţa
organelor judiciare în calitate de martor, precum şi recuperarea cheltuielilor de transport, cazare,
masă etc. făcute pe parcursul procesului penal. În acest sens, martorul poate formula cereri la
1
2
3
I. Dragnea, în P. Buneci (coord.), op. cit., p. 130.
4
organul judiciar, poate adresa plângeri în faza de urmărire şi poate declara apel în faza de
judecată1.
- dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie. În cazul în care există o ameninţare la adresa
martorului sau acestuia i s-a acordat statutul de martor vulnerabil, are dreptul de a fi supus
măsurilor de protecţie, potrivit dispoziţiilor art. 125-130 C. proc. pen.
4.3.2. Obligaţiile martorilor
Obligaţia de a depune ca martor este considerată o datorie cetăţenească de la care nu se poate

sustrage nimeni, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Coroborând dispoziţiile art. 114 alin. (2)
cu cele ale art. 120 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., apreciem că orice persoană citată în calitate de
martor are următoarele obligaţii:
– obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare. Prin impunerea acestei obligaţii
de către legiuitor, se reduce timpul necesar organelor judiciare pentru administrarea acestui mijloc
de probă, asigurându-se în acest mod îndeplinirea cu celeritate a actelor procesuale şi procedurale.
În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva martorului, el
putând fi şi sancţionat cu amendă judiciară, potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (2) C. proc.
pen. Martorul de rea-credinţă poate încălca această obligaţie pentru a evita să dea declaraţie
împotriva suspectului sau inculpatului; totuşi, în practica judiciară, un astfel de comportament nu
este asimilat cu mărturia mincinoasă săvârşită în modalitatea de „a nu spune tot ce ştie” în
legătură cu faptele esenţiale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de a fi fost întrebat despre
acestea2.
– obligaţia de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este
citat. Această dispoziţie are rolul de a se asigura administrarea cu celeritate a declaraţiilor de
martor, de a se evita situaţiile în care proba nu mai poate fi administrată, ca urmare a schimbării
locuinţei de către martor. Potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. l) C. proc. pen., neîndeplinirea
de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile,
despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, se sancţionează cu amendă judiciară de
la 500 lei la 5000 lei.
– obligaţia de a depune jurământ sau declaraţie solemnă. Această obligaţie are rolul de a
avertiza şi de a responsabiliza martorul asupra importanţei relatării tuturor aspectelor pe care le
cunoaşte în legătură cu săvârşirea infracţiunii.
- obligaţia de a spune adevărul corespunde obligaţiei de a da declaraţii conforme cu realitatea,
în caz contrar, atrăgându-i-se atenţia că poate răspunde din punct de vedere penal prin săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă.
4.4. Procedura de audiere a martorilor
Ca şi în cazul suspectului, inculpatului sau a persoanei vătămate, şi în cazul martorului,

procedura de audiere a acestuia se desfăşoară pe parcursul unor etape, singura diferenţă este că în
cazul martorului, spre deosebire de celelalte persoane enumerate mai sus, intervine şi depunerea
1
2
A se vedea N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 279
jurământului sau a declaraţiei solemne în faţa organului judiciar. Astfel, considerăm că audierea
martorului parcurge următoarele etape:
- cunoaşterea datelor personale ale martorului;
- comunicarea de către organele judiciare a drepturilor şi a obligaţiilor martorului;
- depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne a martorului în faţa organului judiciar;
- procedura de ascultare propriu-zisă a martorului.
4.4.1. Cunoaşterea datelor personale ale martorului
În scopul audierii martorului, organul judiciar stabileşte identitatea martorului conform

dispoziţiilor aplicabile în cazul audierii suspectului sau inculpatului. Astfel, raportând dispoziţiile
art. 119 alin. (1) la cele ale art. 107 C. proc. pen., la începutul primei audieri, organul judiciar
adresează întrebări acestuia cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul
numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară,
studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa
la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva
sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu
stabilirea situaţiei sale personale. De menţionat, că în cazul în care faţă de martor s-a dispus o
măsură de protecţie a datelor de identitate, martorului nu i se mai adresează întrebările privind
persoana sa.
De asemenea, martorului i se comunică obiectul cauzei şi apoi este întrebat dacă este membru
de familie sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din
procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi
dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. În cazul în care martorul a suferit un
prejudiciu de pe urma infracţiunii, se va stabili dacă participă în cauză în calitate de persoană
vătămată sau parte civilă şi, în caz afirmativ, va fi audiat în una dintre aceste calităţi
procesuale. Dacă este soţ, fost soţ, ascendent sau descendent în linie directă, frate sau soră cu
suspectul sau inculpatul, va fi încunoştinţat asupra dreptului de a nu da declaraţie în cauză.
4.4.2. Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
Apoi, martorului i se comunică faptele şi împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost
propus şi calitatea în care este audiat, precum şi drepturile şi obligaţiile indicate expres în
cuprinsul art. 120 C. proc. pen., precum şi sancţiunile care intervin în cazul încălcării.
De asemenea, minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se aduce la cunoştinţă
obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea şi nu i se atrage atenţia că legea pedepseşte
infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece o astfel de faptă a sa nu constituie infracţiune; i se
atrage însă atenţia să spună adevărul, cu preponderenţă din perspectivă morală, dar nu excludem
nici răspunderea patrimonială.
4.4.3. Depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne

Mai înainte de a începe audierea propriu-zisă, organul judiciar îl întreabă pe martor dacă
doreşte să depună jurământul religios sau declaraţia solemnă, conform dispoziţiilor art. 121 C.
proc. pen. şi procedează la luarea acestuia.
Conţinutul jurământului, aşa cum a fost prevăzut de către legiuitor este următorul: ,,Jur că voi
spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie de credinţa religioasă a
martorului. În timpul depunerii jurământului, cu excepţiile impuse de credinţa religioasă, martorul
ţine mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie.
În cazul în care martorul alege să facă o declaraţie solemnă, textul prevăzut de legiuitor pentru
aceasta este următorul: ,,Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
4.4.4. Procedura de ascultare propriu-zisă a martorului
Procedura de ascultare a martorului presupune existenţa unor etape de desfăşurare, şi anume:

- relatarea liberă de către martor a tuturor aspectelor despre care a luat la cunoştinţă în legătură
cu infracţiunea care s-a săvârşit;
- adresarea de întrebări de către organul judiciar;
- consemnarea declaraţiei.
Persoanele audiate în calitate de martori sunt ascultate pe rând, fără a fi de faţă cele care nu au
fost audiate, pentru a nu se influenţa unele pe altele. Astfel, în cursul urmăririi penale, organul de
urmărire penală va stabili audierea martorilor la intervale de timp diferite, iar în faza de judecată,
conform dispoziţiilor art. 373 alin. (1) C. proc. pen., preşedintele completului, după apelul
martorilor, solicită acestora să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere totodată să nu se
îndepărteze fără încuviinţarea sa, iar după audiere, martorii rămân în sala de şedinţă la dispoziţia
instanţei de judecată, până la terminarea cercetării judecătoreşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. proc. pen., martorul este ascultat asupra faptelor sau
împrejurărilor de fapt care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat, ascultarea
putând fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilităţii sale. După
relatarea liberă a tuturor cunoştinţelor pe care le are martorul în cauză şi terminarea acesteia, îi pot
fi adresate întrebări cu caracter de completare, precizări, rectificări cu privire la cauză, acestuia
neputându-i-se adresa întrebări privind opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte
circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care ele sunt strict necesare pentru
aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii martorului.
În cursul judecăţii, martorului i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror,
inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, într-o ordine anume
prestabilită de lege. De asemenea, preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa
întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar.
Conform dispoziţiilor art. 170 C. proc. pen. dacă martorul posedă şi citeşte conţinutul unui
înscris în legătură cu depoziţia făcută, acest înscris poate fi examinat de procuror şi părţi, iar
instanţa poate dispune reţinerea lui la dosar, ca o aplicaţie a obligaţiei oricărei persoane de a preda
obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă.
După ce martorul a fost lăsat să declare tot ce ştie, instanţa poate da citire declaraţiilor
anterioare ale acestuia, atunci când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele
anterioare, scopul fiind de stabilire a sincerităţii martorului şi de clarificare a cauzei acestor
neconcordanţe1. Pot fi citite declaraţiile anterioare şi atunci când martorul nu îşi mai aminteşte
anumite fapte sau împrejurări, în scopul stimulării memoriei sale. În acest al doilea caz,
considerăm că trebuie citite numai pasajele asupra cărora nu îşi mai aduce aminte, renunţându-se
la aceasta de îndată ce martorul şi-a reamintit.
4.5. Consemnarea declaraţiilor martorilor
Ca şi în cazul declaraţiilor suspectului sau ale inculpatului, pentru a putea fi folosite ca

mijloace de probă în procesul penal, declaraţiile martorului trebuie să fie consemnate în scris de
către organul de urmărire penală, în faza de urmărire penală, precum şi de grefierul de şedinţă, în
faza de judecată.
Relatările libere ale martorului, precum şi întrebările şi răspunsurile adresate se consemnează
în scris în declaraţie de către organul judiciar. Această consemnare are rolul de a determina
organele judiciare să formuleze unele concluzii pe bază de raţionament logic asupra a ceea ce se
cunoaşte concret despre suspect sau inculpat.
De asemenea, în cuprinsul declaraţiei se consemnează ora de început şi ora de sfârşit a
ascultării, acest fapt reprezentând o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil,
putându-se verifica modul în care a fost realizată ascultarea (pe timp de zi sau de noapte, pe o
perioadă rezonabilă de timp sau epuizantă pentru cel audiat etc.)2.
În cazul în care martorul este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, o semnează, iar când nu
poate să semneze, deşi este de acord cu conţinutul acesteia, sau refuză să semneze, organul
judiciar consemnează acest lucru în declaraţia scrisă.
Potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., dacă martorul are de făcut
completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei.
Articolul 110 alin. (4) C. proc. pen. prevede că declaraţia trebuie semnată şi de organul judiciar
care a procedat la audiere, de avocaţii prezenţi ai tuturor părţilor şi persoanei vătămate, precum şi
de interpret, atunci când acesta şi-a adus contribuţia la luarea ei.
Conform art. 110 alin. (5) C. proc. pen. în cursul urmăririi penale, audierea martorului se
înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 106 alin. (1) C. proc. pen., dacă, în timpul audierii
martorului, acesta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi
afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune
întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca respectiva persoană să fie consultată
de un medic.
4.6. Reguli speciale de audiere a martorilor minori
Există posibilitatea ca pe parcursul procesului penal să fie necesară audierea martorilor cu

vârsta mai mică de 18 ani. Audierea minorilor trebuie să evite însă producerea oricărui efect
1
A se vedea N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 281-282
2
În acelaşi sens, I. Dragnea, în P. Buneci (coord.), op. cit., p. 123
negativ asupra dezvoltării sale ulterioare, precum şi asupra stării sale psihice. În vedera realizării
acestui deziderat, dispoziţiile art. 124 C. proc. pen. prevăd ca audierea minorului cu vârsta de
până la 14 ani să aibă loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a
reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.
În cazul în care aceste persoane nu pot fi prezente, având o calitate procesuală în cauză (ex.
martor) sau când există suspiciunea că influenţa declaraţia martorului minor mai mic de 14 ani,
audierea acestuia va avea loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu
capacitate deplină de exerciţiu, stabilită de organul judiciar. Pentru aceleaşi raţiuni, organul de
urmărire penală sau instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca la audierea martorului
minor să asiste un psiholog, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (2) C. proc. pen.
Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică
obligaţiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., cu privire la obligaţia de a da
declaraţii conforme cu realitatea, nu va depune jurământ, însă i se va atrage atenţia să spună
adevărul.
5. Protecţia martorilor
5.1. Noţiunea şi importanţa protecţiei martorilor
Protecţia martorilor reprezintă o măsură generală şi complexă, cu caracter procedural şi de

politică penală, prin care se urmăreşte creşterea eficienţei acţiunii de descoperire a infracţiunilor şi
eficientizarea reacţiei sociale de reprimare a lor, în condiţii de protecţie şi siguranţă pentru
persoanele implicate1.
Dispoziţii speciale în ceea ce priveşte protecţia acestei categorii de persoane pe parcursul
procesului penal se regăsesc şi în cuprinsul Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor2, care
potrivit dispoziţiilor art. 1 reglementează asigurarea protecţiei şi asistenţei martorilor a căror
viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a
unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau
au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea
infractorilor şi în soluţionarea unor cauze.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 682/2002, în cadrul Ministerului Afacerilor
Interne şi în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române s-a înfiinţat Oficiul Naţional
pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.). Activităţile specifice desfăşurate de (O.N.P.M.) poartă
denumirea de Program, şi au scopul de a apăra viaţa, integriatea corporală şi sănătatea persoanelor
care au dobândit calitatea de martori protejaţi.
Includerea unei persoane în Program se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- persoana are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale
furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni
grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce
ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni;
- fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informaţii şi date cu caracter determinant
contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii
1
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 274, citat
de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 284
2
Publicată în M. Of. nr. 288 din 18 aprilie 2014
unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la
recuperarea acestora; în această categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat
într-o altă cauză;
- se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate şi, prin informaţiile şi datele cu
caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind
infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar
putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni;
- membrii de familie ai martorului protejat sunt soţul sau soţia, părinţii şi copiii acestuia;
- persoana apropiată martorului protejat este persoana de care respectivul martor este legat
prin puternice legături afective;
- persoana se află în stare de pericol, în sensul art. 2 lit. b) (starea de pericol este situaţia în
care se află martorul, în sensul prevăzut la lit. a), membrii familiei sale ori persoanele apropiate
acestuia, a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca urmare a informaţiilor
şi datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare sau a declaraţiilor
sale);
- există o propunere motivată din partea organelor abilitate.
Mai pot fi incluse în Program şi persoane care au într-o altă cauză calitatea de:
- organizator ori conducător de grup infracţional organizat sau organizaţie criminală;
- instigator ori autor al infracţiunii de omor sau omor calificat.
În prezent, în Codul de procedură penală au fost introduse dispoziţii care reglementează
instituţii nou apărute în cursul procesului penal1 şi care să contribuie la aflarea adevărului în
cauzele penale, şi anume: martorul ameninţat şi martorul vulnerabil.
5.1.1. Protecţia martorului ameninţat
Potrivit dispoziţiilor art. 125 C. proc. pen., pentru ca o persoană să dobândească statutul de
martor ameninţat, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii de fond:
- persoana să aibă calitatea de martor în procesul penal şi să cunoască date şi informaţii care au
un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor cauze, pe care le-a
comunicat sau urmează să le comunice organului judiciar;
- să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau
activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în
pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale.
Măsurile de protecţie a martorilor ameninţaţi în cursul urmăririi penale
Acordarea statutului de martor ameninţat presupune dispunerea de către organul judiciar a unor
măsuri de protecţie specifice atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.
1
Aceste dispoziţii se regăsesc în cuprinsul Rezoluţiei Consiliului Europei din 1995 privind protecţia martorilor în
lupta împotriva criminalităţii internaţionale organizate, Rezoluţiei Consiliului Europei din 20 decembrie 1996 privind
persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalităţii organizate şi în Recomandarea
Consiliului Europei nr. R (97)13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997
de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre. Documente disponibile online în www.europa.eu
Astfel, în cursul urmăririi penale, prin acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul
dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri de protecţie:
- supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare.
Această măsură are ca scop protecţia fizică a martorului şi a familiei sale, protecţia împotriva
încercării de influenţare a declaraţiilor, protecţia bunurilor din patrimoniul familiei martorului,
precum şi protecţia activităţii profesionale.
- însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul
deplasărilor. Prin dispunerea acestei măsuri se încearcă evitarea unor atentate la siguranţa fizică a
martorului şi a membrilor familiei sale, precum şi buna desfăşurare a activităţilor profesionale ale
acestora. De asemenea, se asigură prezenţa martorului la organul judiciar ori de câte ori este
nevoie.
- protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna
declaraţia sa. Această măsură reprezintă o metodă de obţinere a datelor de identitate a martorului
în procesul penal.
- audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de
transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Această măsură are ca scop garantarea anonimatului martorului, măsură necesară împiedicării
suspectului, inculpatului sau apropiaţilor acestuia de a percepe unele caracteristici ale fizionomiei
martorului sau unele inflexiuni ale vocii.
Măsurile de protecţie a martorilor ameninţaţi în cursul judecăţii
Şi pentru faza de judecată, legiuitorul a prevăzut obligativitatea sigurării unor măsuri de
protecţie a martorilor, astfel că instanţa, în cursul judecăţii poate dispune aplicarea uneia sau a
mai multor măsuri de protecţie pentru martorul ameninţat, astfel:
- supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
deplasărilor;
- nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului;
- ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul
mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte
măsuri nu sunt suficiente;
- protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va
depune mărturie.
5.1.2. Protecţia martorilor vulnerabili
Conform dispoziţiilor art. 130 alin. (1) C. proc. pen., procurorul sau, după caz, instanţa poate
decide acordarea statutului de martor vulnerabil următoarelor categorii de persoane:
- martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului. În această categorie sunt incluse
persoanele cărora li s-a cauzat o emoţie violentă prin săvârşirea infracţiunii, modificânduli-se în
acest fel comportamentul. De asemenea, şi comportamentul ulterior al suspectului sau
inculpatului poate fi de natură a produce o traumă martorului în scopul de a nu da declaraţii sau în

cazul în care acesta decide să dea declaraţii, acestea să fie favorabile lui.
- martorului minor. Constatăm că în privinţa martorului minor legea nu cere ca acesta să fi
suferit deja o traumă sau alte consecinţe de pe urma infracţiunii sau a comportamentului
suspectului ori inculpatului, ci prezumă că, datorită vârstei sale, poate fi în orice moment
influenţat prin persuasiune, corupere sau constrângere să nu dea declaraţii ori să dea declaraţii
neconforme cu realitatea1.
Măsurile de protecţie a martorilor vulnerabili în cursul urmăririi penale
Ca urmare a acordării statutului de martor vulnerabil, procurorul poate dispune aplicarea pe
parcursul urmăririi penale a următoarelor măsuri de protecţie:
deplasărilor;
- audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de
transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. În
acest caz, potrivit art. 130 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., distorsionarea vocii şi a imaginii nu
este obligatorie.
Măsurile de protecţie a martorilor vulnerabili în cursul judecăţii
Şi în cursul judecăţii pot fi dispuse măsuri de protecţie pentru martorul vulnerabil, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 127 lit. b)-e) C. proc. pen.:
deplasărilor;
- nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului;
- ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul
mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte
măsuri nu sunt suficiente. În acest caz, potrivit art. 130 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.,
distorsionarea vocii şi a imaginii nu este obligatorie.
- protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va
depune mărturie.
5.1.3. Audierea martorului protejat
Procedura de audiere a martorului ameninţat sau a martorului vulnerabil faţă de care s-a
dispus o măsură de protecţie se aseamănă cu procedura ordinară de audiere a martorilor. Astfel,
organul judiciar va proceda mai întâi la cunoaşterea datelor personale ale martorului, adresând
întrebări acestuia cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric
personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile,
profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care
doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se
desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu
stabilirea situaţiei sale personale. De asemenea, martorului i se vor comunica faptele şi
1
N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit. , p. 285.
împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus şi calitatea în care este audiat, precum
şi drepturile şi obligaţiile acestuia.
Mai înainte de începerea audierii propriu-zise, organul judiciar îl întreabă pe martor dacă
doreşte să depună jurământul religios sau declaraţia solemnă, conform dispoziţiilor art. 121 C.
proc. pen. şi procedează la luarea acestuia, apoi martorul ameninţat urmează a fi audiat.
În ceea ce priveşte audierea martorului protejat, legiuitorul a prevăzut totuşi ca regulă
derogatorie de la procedura obişnuită de audiere a martorului, posibilitatea ca martorul ameninţat
să poată fi audiat fără a fi prezent în locul unde se află organul judiciar, potrivit dispoziţiilor art.
129 alin. (1) C. proc. pen., deşi prin dispoziţii similare era prevăzută această posibilitate în mod
explicit prin dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. d) şi cele ale art. 127 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Procedura de ascultare a martorului protejat presupune existenţa unor etape de desfăşurare, la
fel ca în cazul ascultării martorului, şi anume: relatarea liberă de către martor a tuturor aspectelor
despre care a luat la cunoştinţă în legătură cu infracţiunea care s-a săvârşit; adresarea de întrebări
de către organul judiciar şi consemnarea declaraţiei.
În ceea ce priveşte consemnarea declaraţiei martorului protejat sunt şi aici unele aspecte de
menţionat. Astfel, declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi
audio, se redă integral în formă scrisă. În cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de
organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul
care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului,
transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc
special, în condiţii de confidenţialitate.
În cursul judecăţii, declaraţia martorului se semnează de preşedintele completului de judecată.
Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul
parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în
condiţii de confidenţialitate.
De asemenea, suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este
înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este
păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
5.2. Procedura dispunerii măsurilor de protecţie în cazul martorilor ameninţaţi şi a

martorilor vulnerabili
Ca urmare a posibilităţii dispunerii măsurilor de protecţie faţă de martorii ameninţaţi sau

vulnerabili în mod diferenţiat în funcţie de faza în care se află procesul penal, constatăm astfel că
în cursul urmăririi penale, organul judiciar cu responsabilităţi privind acordarea statutului de
martor ameninţat sau martor vulnerabil este procurorul de caz.
În situaţia în care necesitatea acordării statutului de martor ameninţat sau vulnerabil intervine în
procedura camerei preliminare, atunci judecătorul de cameră preliminară este cel care are
competenţe similare instanţei de judecată pentru aplicarea măsurilor de protecţie.
În cursul judecăţii, instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza este organul judiciar cu
atribuţii în aplicarea măsurilor de protecţie faţă de martorii ameninţaţi sau vulnerabili.
Conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. pen. aplicarea măsurilor de protecţie a
martorilor în cursul urmăririi penale se dispune de către procuror, prin ordonanţă, din oficiu sau
la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.
Legea nu exclude aplicarea acestor măsuri la cererea suspectului sau a inculpatului, dacă acesta
are un interes legitim (spre exemplu, protejarea martorului ce îi poate dovedi nevinovăţia, faţă de
acţiunile coinculpatului)1.
În camera preliminară sau în cursul judecăţii, aplicarea măsurilor de protecţie a martorilor
ameninţati sau a martorilor vulnerabili se dispune de către judecătorul sau instanţa de judecată,
din oficiu sau la cererea procurorului, a martorului, a părţilor sau a persoanei vătămate, prin
încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac. La soluţionare participă numai procurorul.
În cazul măsurilor de protecţie a datelor de identitate şi cu ocazia ascultării martorilor protejaţi
prin mijloace audiovideo, declaraţia martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de
identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de
urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa, în aceleaşi condiţii de confidenţialitate, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) C. proc.
pen. Divulgarea acestor informaţii constituie infracţiunea prevăzută de art. 304 sau, după caz, de
art. 305 C. pen.
Propunerea procurorului trebuie să cuprindă numele martorului care urmează a fi ascultat în
faza de judecată şi faţă de care se doreşte dispunerea măsurii de protecţie şi motivarea concretă a
gravităţii pericolului şi a necesităţii măsurii.
Când cererea este formulată de martor, de părţi sau de persoana vătămată, pentru a-şi forma
convingerea şi a completa informaţiile, instanţa poate dispune, la nevoie, ca procurorul să
efectueze de urgenţă verificări cu privire la temeinicia cererii de protecţie.
Cererea formulată de aceste persoane trebuie depusă pe cât posibil personal şi confidenţial şi
trebuie să urmeze regimul confidenţialităţii încă de la primirea ei de către personalul instanţei, în
caz contrar creându-se posibilitatea ca cei interesaţi să cunoască identitatea celui la care se referă
cererea. Aşadar, în niciun caz această cerere nu trebuie depusă la dosarul public al cauzei, ci
trebuie constituit un volum separat, nepublic, păstrat în loc special.
Măsurile de protecţie dispuse se menţin pe tot parcursul procesului penal, dacă starea de
pericol nu a încetat. Dacă protecţia martorului este necesară şi după rămânerea definitivă a
hotărârii instanţei, ea se realizează în condiţiile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor2.
În cursul urmăririi penale, procurorul verifică dacă se menţin condiţiile care au determinat
luarea măsurilor de protecţie, iar dacă acestea au dispărut, dispune prin ordonanţă încetarea
lor. Pentru faza judecăţii, legiuitorul nu a stipulat o prevedere similară.
De asemenea, legiuitorul nu a reglementat prin dispoziţii care reglementează dispunerea
măsurilor de protecţie în cazul martorilor protejaţi, competenţa de a dispune asupra încetării
acestor măsuri în cazul în care au fost luate de procuror în cursul urmăririi penale, dar condiţiile
au dispărut în cursul judecăţii.
Într-o opinie3, la care achiesăm, se consideră că în această situaţie, judecătorul este cel
competent a dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 524 şi art. 351 alin. (3) C. proc. pen., deoarece,
după ce cauza a intrat în competenţa sa de administrare, orice măsură poate fi luată numai de
1
2
3
4
Art. 52 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.: „Chestiunile prealabile. 1. Instanţa penală este competentă să judece orice
chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu
excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. 2. Chestiunea prealabilă se
judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea
chestiune”.
instanţă, nefiind admisibil – pentru raţiuni de independenţă a magistratului în soluţionarea

cauzei – ca un alt organ să decidă în dosar, fie şi cu privire la chestiuni incidentale.
Potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (8) C. proc. pen., în situaţia în care se dispun măsurile de
protecţie constând în supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe
temporare, respectiv în însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai
lui în cursul deplasărilor, acestea se comunică autorităţii desemnate de lege cu punerea în
executare a măsurilor, sens în care menţionăm potrivit dispoziţiilor Legii nr. 682/2002 Oficiul
Naţional pentru Protecţia Martorilor, unităţile de poliţie care cercetează cauza, administraţia
penitenciarului, a centrului educativ sau a centrului de detenţie, a arestului poliţiei.
5.3. Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor
Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită
prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor
administrate în cauză.
Ca urmare a aplicării principiului liberei aprecieri a probelor în procesul penal, apreciem că şi
în cazul declaraţiilor martorilor, aprecierea concretă a acestora se confruntă cu numeroase
greutăţi.
Astfel, pornind de la dispoziţiile art. 130 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia ,,probele nu au
o valoare dinainte stabilită prin lege” şi pe cale de consecinţă toate declaraţiile martorilor au
aceeaşi valoare şi fac dovada în aceeaşi măsură ca oricare alt mijloc de probă, rămâne deci la
aprecierea organului judiciar să evalueze, astfel încât să poată să îşi formeze convingerea într-o
cauză penală1, astfel încât pentru luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei
inculpatului instanţa trebuie să hotărască motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. În acest
sens, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a analiza critic declaraţiile
martorilor, de a verifica fiecare relatare în parte şi apoi de a o examina în funcţie de personalitatea
martorului, în ansamblul probelor, explicând orice nepotrivire prin factorii care pot influenţa
declaraţia2.
Ca şi în cazul declaraţiei suspectului sau inculpatului, şi declaraţia martorului este divizibilă, în
sensul că organul judiciar poate să reţină doar unele părţi ale acesteia şi poate să le îndepărteze
motivat pe celelalte. De asemenea, declaraţia martorului este retractabilă3, astfel că martorul
poate să facă o nouă declaraţie cu un conţinut contradictoriu faţă de cel din prima declaraţie a sa.
6. Confruntarea
În cazul în care se constată că există contradicţii între declaraţiile persoanelor ascultate în

aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru
lămurirea cauzei (art. 131 alin. (1) C. proc. pen.).
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar 4, eminamente tactic-criminalistic, de
reaudiere simultană a două sau mai multor persoane care au dat declaraţii anterioare în aceeaşi
cauză penală, în vederea lămuririi contradicţiilor existente între aceste declaraţii.
1
2
3
Într-o opinie contrară ,,declaraţia martorului nu este retractabilă”, a se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 269
4
V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 212-213
Rolul confruntării se evidenţiază în mod deosebit în cazurile în care contradicţiile, neclarităţile,

neconcordanţele din declaraţiile persoanelor ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe
baza examinării altor mijloace de probă. De asemenea, confruntarea constituie un element de
stimulare a memoriei persoanelor ascultate şi de obţinere a unor noi date sau informaţii,
necunoscute până în acel moment de organul judiciar1.
În urma reaudierii prin intermediul confruntării, persoanele pot reveni asupra celor declarate
anterior, putându-se înlătura în totul sau în parte contradicţiile apărute. În situaţia în care
contradicţiile persistă şi după confruntare, organul judiciar poate proceda la o nouă evaluare a
probelor existente sau chiar administrarea de probe suplimentare2.
Confruntarea se poate dispune atât în cursul urmăririi penale de către organul de urmărire
penală şi în cursul judecăţii de către instanţă.
În privinţa calităţii procesuale a persoanelor confruntate, dispoziţiile procesual penale nu fac
nicio distincţie, persoanele confruntate pot avea orice calitate procesuală care le permite a fi
audiate, putând fi astfel confruntaţi doi inculpaţi sau un inculpat cu un martor ori un martor cu
persoana vătămată etc. Martorii confruntaţi trebuie să urmeze procedura prealabilă de depunere a
jurământului, să fie atenţionaţi asupra obligaţiei de a declara adevărul şi asupra consecinţelor
penale în caz de mărturie mincinoasă3.
Persoanele confruntate dau declaraţii una în prezenţa celeilalte. Cu această ocazie persoanele
vor fi audiate numai asupra faptelor şi împrejurărilor în privinţa cărora declaraţiile anterioare se
contrazic (art. 131 alin. (2) C. proc. pen.). Se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună
reciproc întrebări.
Declaraţiile date se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoanele confruntate şi de
organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier.
Secţiunea a III-a Identificarea persoanelor şi a obiectelor
1. Noţiunea şi importanţa
Identificarea persoanelor şi a obiectelor constituie un procedeu probatoriu care are ca scop

clarificarea tuturor împrejurărilor în care s-a săvârşit o infracţiune. Această instituţie nu avea o
consacrare expresă prin dispoziţiile Codului de procedură penală anterior, reprezentând o metodă
de identificare proprie tacticii criminalistice. Procedeul se realizează pe baza comparării
caracteristicilor persoanelor şi a obiectelor de către persoana care le-a văzut, de stabilire a
identităţii dintre o anumită persoană sau un anumit obiect cu relevanţă pentru elucidarea cauzei
penale şi o persoană sau un obiect stabilite provizoriu de către organul judiciar ca fiind cele
văzute de persoana căreia i se solicită a face identificarea. Pentru a se evita ştergerea din memoria
persoanelor care declară că deţin informaţii necesare într-o cauză penală a semnalmentelor
entităţii observate, se recomandă efectuarea procedeului identificării să se facă de urgenţă.
Procedeul probatoriu poate fi dispus în cursul urmăririi penale de către organul de urmărire
penală, prin ordonanţă, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, prin încheiere.
2. Etapele procedurii identificării persoanelor şi a obiectelor
1
E. Stancu, Criminalistică, vol. II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 103-104, citat de N. Volonciu şi
colaboratorii, op. cit., p. 297
2
N. Volonciu, op. cit. p. 371
3
Idem, op. cit., , p. 108.
Potrivit dispoziţiilor art. 133 C. proc. pen., într-o primă etapă, este obligatorie audierea
persoanei ce va face identificarea, pentru descrierea caracteristicilor persoanei sau obiectului de
identificat şi a împrejurărilor în care au fost văzute, precum şi pentru a se stabili dacă
identificatorul a văzut sau cunoscut persoana sau obiectul şi în alte împrejurări decât cele din
contextul săvârşirii infracţiunii (o altă identificare, o descriere făcută anterior de anchetator
etc.). Această etapă preliminară are scopul de a preîntâmpina o falsă identificare din eroare sau cu
rea-credinţă, deoarece recunoaşterea se bazează pe reactivarea memoriei celui audiat, descriere
care poate fi denaturată de altfel prin trecerea timpului, capacitate de memorare a imaginilor, a
sunetelor, capacitate de redare a evenimentelor, toate acestea depinzând de capacităţile fiecărei
persoane, de legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, de condiţiile obiective şi
subiective de natură să influenţeze percepţia, stocarea şi redarea 1. în alte împrejurări decât ale
săvârşirii infracţiunii.
În a doua etapă, conform prevederilor art. 134 C. proc. pen. se trece la prezentarea pentru
identificare. Pentru aceasta, atât în cazul persoanelor, cât şi în cazul obiectelor, principiul este
acela că identificatorului i se prezintă un grup de minim 4-6 persoane sau obiecte cu caracteristici
asemănătoare, printre care este intercalată şi persoana sau obiectul de identificat. În cazul
persoanelor, identificarea se poate face şi după fotografii, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) C.
proc. pen., caz în care se alcătuieşte o planşă foto cu minim 4-6 fotografii ale unor persoane
prezentând asemănare a fizionomiei, efectuate în condiţii tehnice apropiate: scară a imaginii,
dimensiune, alb-negru sau color2.
Niciuna dintre persoanele sau obiectele ce alcătuiesc grupul-martor nu trebuie să fie anterior
cunoscută persoanei ce face identificarea. De aceea, în cazul mai multor identificări, persoanele
sau obiectele din grupul-martor vor fi de fiecare dată altele3. În acelaşi scop, dacă există mai
multe persoane care fac aceeaşi identificare, se vor lua măsuri pentru ca acestea să nu comunice şi
să se influenţeze între ele.
Desfăşurarea activităţii de identificare, declaraţiile persoanei care face identificarea, rezultatul
identificării sunt consemnate într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la
actul procesual ce a autorizat procedeul probatoriu, data şi locul încheierii, ora la care a început şi
ora la care s-a terminat activitatea, cu menţionarea eventualelor întreruperi, numele, prenumele şi
adresa persoanelor participante şi calitatea procesuală a acestora, descrierea amănunţită a
obiectelor identificate sau numele şi prenumele persoanei identificate.
Potrivit legii, procedura identificării persoanelor sau obiectelor se va utiliza corespunzător în
cazul identificării vocilor, sunetelor sau altor elemente ce fac obiectul percepţiei
senzoriale. Astfel, acest procedeu probatoriu nu are legătură cu stabilirea, pe cale de expertiză de
specialitate, a identităţii dintre vocea sau sunetul înregistrat în contextul infracţional şi vocea sau
sunetul produs ca model de comparaţie de o persoană sau de un obiect.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 C. proc. pen. identificarea persoanelor după voce sau vorbire
presupune separarea subiectului identificator de grupul persoanelor alcătuite în acest scop, precum
şi crearea de condiţii de audibilitate cât mai apropiate de cele în care acesta a perceput vocea şi
vorbirea persoanei de identificat.
Dacă organul de urmărire penală consideră necesar, activitatea de identificare este înregistrată
audiovideo, iar înregistrarea constituie parte integrantă a procesului-verbal şi poate fi folosită ca
mijloc de probă.
Tot în legătură cu identificarea obiectelor sau a persoanelor, legiuitorul reglementează prin
dispoziţiile art. 137 C. proc. pen. şi situaţia în care este necesară o pluralitate de identificări într-o
E. Stancu, op. cit., p. 113, citat de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit. , p. 299
1
2
3
A se vedea E. Stancu, Criminalistica, vol. II, Tactica şi metodologia criminalistică, Ediţia a II-a, Editura
Actami, Bucureşti, 1997, p. 173-174
anumită cauză, fiind analizate două situaţii distincte, şi anume:

- în cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeaşi persoană sau acelaşi
obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care
au făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze.
- în cazul în care aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a
unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă
identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare,
respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.

Secţiunea a IV-a Metode speciale de supraveghere sau cercetare
1. Noţiuni introductive
Metodele speciale de supraveghere sau de cercetare1 reprezintă procedee probatorii, fiind

considerate de către legiuitor speciale datorită nivelului de intruziune în viaţa privată a
persoanelor cercetate2. Astfel, în ceea ce priveşte procedeele probatorii, unele au fost prevăzute în
Capitolul IV al Titlului IV al Părţii generale – „Metode speciale de supraveghere sau cercetare”,
iar altele în capitolele următoare: Capitolul VI – „Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri”,
Capitolul VII – „Expertiza şi constatarea”, Capitolul VIII – „Cercetarea locului faptei şi
reconstituirea”, Capitolul IX – „Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau
ale altor persoane”.
Deosebirea dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare şi celelalte procedee
probatorii este dată de faptul că cele dintâi sunt dispuse şi îndeplinite fără ştirea persoanelor
suspectate, în timp ce percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri, expertiza şi constatarea sau
cercetarea locului faptei constituie procedee probatorii la care prezenţa suspectului este cerută
de lege, acesta fiind avizat de activităţile organelor judiciare3.
Menţionăm de altfel că procedeele probatorii enumerate în cuprinsul art. 138 C. proc. pen. au
fost prevăzute în legi speciale, fiind folosite de-a lungul timpului pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii specializate. Amintim aici combaterea infracţiunilor de corupţie, de criminalitate
organizată, trafic de droguri sau substanţe de mare risc, trafic de persoane, infracţiuni informatice
etc.
Potrivit unei opinii, la care achiesăm, procedeele probatorii prevăzute de art. 138 C. proc. pen.
sunt împărţite în două categorii4:
- metode de supraveghere, prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d);
- metode de cercetare, prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. e)-j).
Deosebirea fundamentală între cele două categorii – de supraveghere şi de cercetare – constă în
faptul că primele sunt realizate în timp real, organele de urmărire penală trebuie să primească
informaţiile chiar în timp ce se desfăşoară activităţile. Acest fapt este întărit de verbele folosite
1
„Tehnici speciale de investigare” reprezintă potrivit Recomandării (2005) 10 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei, tehnicile aplicate de autorităţile competente în cadrul anchetelor penale în scopul depistării sau
anchetării unor infracţiuni grave şi a unor suspecţi, în vederea strângerii de informaţii, astfel încât persoanele în cauză
să nu aibă cunoştinţă de acest lucru. Document disponibil online în www.europa.eu.
2
A se vedea dec. nr. 80 din 16 februarie 2014 a Curţii Constituţionale privind propunerea legislativă de revizuire a
Constituţiei României, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.
3
4
pentru definirea activităţii: interceptare, acces, supraveghere, localizare şi urmărire, precum şi

obţinere1.
Pe de altă parte, metodele de cercetare sunt procedee probatorii prin care organele de urmărire
penală primesc informaţiile despre activităţi după ce acestea au avut loc, având, în unele cazuri,
posibilitatea să cerceteze şi obiectul material – de exemplu, trimiterile poştale, obţinerea datelor
generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului2.
Astfel, sunt calificate şi definite prin dispoziţiile art. 138 C. proc. pen. drept metode speciale
de supraveghere sau cercetare următoarele activităţi:
a. interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b. accesul la un sistem informatic;
c. supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d. localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e. obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f. reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g. utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h. participarea autorizată la anumite activităţi;
i. livrarea supravegheată;
j. obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului.
Prin acest procedeu probatoriu se urmăreşte obţinerea altor date decât a celor generate sau
prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii
de comunicaţii electronice destinate publicului.
Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de
cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice
şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor
colectate.
2. Supravegherea tehnică
Supravegherea tehnică reprezintă un procedeu probatoriu de utilizare a uneia dintre metodele

prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., şi anume:
1
2
- interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă. Prin interceptarea

comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă se înţelege interceptarea, accesul,
monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic
ori prin orice alt mijloc de comunicare (art. 138 alin. (2) C. proc. pen.);
- accesul la un sistem informatic. Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea
într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă,
prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a
identifica probe. Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea
automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date informatice se înţelege orice
reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem
informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem
informatic (art. 138 alin. (3)-(5) C. proc. pen.);
- supravegherea video, audio sau prin fotografiere. Prin supraveghere video, audio sau prin
fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor,
mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora (art. 138 alin. (6) C. proc. pen.)
- localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice. Prin localizare sau urmărire prin mijloace
tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau
obiectul la care sunt ataşate (art. 138 alin. (7) C. proc. pen.).
2.2. Procedura de dispunere a supravegherii tehnice
Organul judiciar competent

Potrivit dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen., supravegherea tehnică poate fi dispusă de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă sau
de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului
din care face parte procurorul care a formulat cererea, având în vedere şi dispoziţiile art. 53
raportat la art. 35 şi urm. C. proc. pen., sau prin excepţie, pentru situaţii de urgenţă, de către
procuror, pentru o durată de cel mult 48 de ore, potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc.
pen.
Condiţiile privind dispunerea supravegherii tehnice
Articolul 139 C. proc. pen. stabileşte condiţiile concrete în care se poate dispune supravegherea
tehnică, respectiv folosirea unuia dintre mijloacele probatorii prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)-
d) C. proc. pen.
Astfel, pentru a se dispune supravegherea tehnică, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
- să existe o suspiciune rezonabilă 1 cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre
cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 C. proc. pen., şi anume: în cazul infracţiunilor contra
securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor
de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor,
1
Codul de procedură penală anterior folosea termenul de „indicii temeinice”, înlocuit acum, prin noua
reglementare, cu noţiunea de „suspiciune rezonabilă”, preluată din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi reprezentând „existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este
posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune”.
muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, de trafic şi exploatarea persoanelor

vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte
valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc
prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj,
de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie
şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de 5 ani sau mai mare.
De asemenea, se poate dispune supravegherea tehnică şi în cazul în care există date că avocatul
săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea uneia dintre aceste infracţiuni.
- măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau
gravitatea infracţiunii.
În acest caz, judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să verifice proporţionalitatea măsurii, a
procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, raportat la unul dintre următoarele criterii
alternative: particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi
obţinute sau gravitatea infracţiunii. Potrivit unei opinii1, doar unul dintre aceste criterii poate fi
luat în calcul atunci când se motivează admisibilitatea, fără a exclude posibilitatea ca, în cazuri
concrete, toate cele trei criterii să fie îndeplinite.
- probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite
ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare2. În acest sens, menţionăm că scopul oricărei activităţi în cazul procedeelor probatorii este
administrarea probei, aducerea ei în cadrul procesual pentru a fi avută în vedere la stabilirea
adevărului judiciar, care, la rândul său, să poată servi drept bază pentru stabilirea faptelor, a
vinovăţiei sau nevinovăţiei suspectului ori inculpatului şi în final pentru stabilirea pedepsei.
Pentru respectarea acestei condiţii este necesar să se verifice oportunitatea intruziunii în viaţa
privată a unei persoane şi limitarea care s-ar produce prin îndeplinirea mandatului de
supraveghere tehnică.
Unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar
probele obţinute pot fi utilizate într-o cauză, fără a fi necesară autorizarea judecătorului de
drepturi şi libertăţi. Astfel, înregistrările făcute de părţi pot constitui mijloace de probă fără să fi
fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, aşa cum este cazul
metodelor speciale de supraveghere, acestea trebuie să fie supuse unui control de admisibilitate
pentru a îndeplini cerinţele prevăzute prin dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen., şi anume:
– înregistrările trebuie să fie făcute de către părţi sau de alte persoane.
– înregistrările trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu
terţii. Astfel, materialul înregistrat în aceste condiţii trebuie să cuprindă propriile convorbiri sau
comunicări, fiind necesar ca acestea să nu aducă atingere dreptului la viaţa privată.
Dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. proc. pen. permit administrarea în procesul penal a
oricăror alte înregistrări, chiar dacă acestea sunt făcute fără autorizarea judecătorului sau fără să
1
A se vedea N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 311
2
Această condiţie necesară pentru a fi emis mandatul de supraveghere tehnică reprezintă o transpunere a celei de-a
doua condiţionalităţi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului – necesitatea. Necesitatea probei nu
este contestată şi nu poate fi pusă la îndoială, deoarece ea derivă din logica anchetei penale, procurorul fiind mai
presus de orice îndoială în ceea ce priveşte stabilirea probelor şi mijloacelor de probă necesare pentru aflarea
adevărului.
fie înregistrări ori comunicări proprii, practic, orice înregistrare putând fi administrată ca mijloc
de probă, dacă nu este interzisă de lege1.
Dispoziţiile art. 139 alin. (4) C. proc. pen. prevăd o categorie de raporturi care nu pot forma
obiectul supravegherii tehnice, şi anume raporturile dintre avocat şi persoana pe care o asistă
sau o reprezintă. În acest caz, obiectul protecţiei oferite de lege îl constituie relaţiile, raporturile
dintre avocat şi client, legea oferind protecţie secretului profesional 2. Judecătorul de drepturi şi
libertăţi poate dispune emiterea unui mandat de supraveghere tehnică dacă există date că avocatul
a săvârşit sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 C.
proc. pen., fie la îndemnul clientului său, fie din proprie iniţiativă, dar numai cu respectarea
întregului ansamblu al acestui articol.
Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică
au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele
obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către
procuror, neputând fi folosite în procesul penal. Legiuitorul a prevăzut o dublă garanţie pentru a
proteja secretul avocat-client. Pe de o parte, distrugerea probei, iar, pe de altă parte,
imposibilitatea folosirii probei admise prin încălcarea secretului profesional în cadrul oricărui
proces penal.
2.1. Mandatul de supraveghere tehnică (procedura de emitere şi punerea în executare a

mandatului de supraveghere tehnică)
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică

Supravegherea tehnică se poate dispune la cererea procurorului, în cursul urmăririi penale, pe o
durată de cel mult 30 de zile, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a
formulat cererea. De asemenea, la cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate
solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a
oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de
natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.
Astfel, cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date
de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute,
1
Sunt considerate interzise de lege înregistrările care încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale: dreptul la viaţă
privată, dreptul la intimitate, dreptul de proprietate, care sunt de altfel şi prevăzute ca infracţiuni în noul Cod penal:
violarea vieţii private (art. 226 C. pen.), divulgarea secretului profesional (art. 227 C. pen.), violarea de domiciliu
(art. 224 C. pen.).
2
Conform art. 11 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat „avocatul este dator
să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată”. Tot în acest sens, art. 35
din aceeaşi lege întăreşte protecţia secretului profesional, stabilind categoria de acte şi lucrări care nu pot forma
obiectul supravegherii tehnice, interzicând interceptarea convorbirilor telefonice sau a corespondenţei profesionale a
acestuia.
- indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării
juridice. În cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi
încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru a activa
sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii
supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii.
Dosarul se înaintează de către procuror, judecătorului de drepturi şi libertăţi, care va soluţiona
cererea în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi cu participarea obligatorie a
procurorului.
În cazul în care judecătorul apreciază că cererea este întemeiată, dispune, prin încheiere,
admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică, întocmirea
minutei fiind obligatorie.
Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul de supraveghere tehnică trebuie să
cuprindă, potrivit dispoziţiilor art. 140 alin. (5) C. proc. pen.:
- denumirea instanţei;
- data, ora şi locul emiterii;
- numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul;
- indicarea măsurii concrete încuviinţate;
- perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
- numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale
acesteia, dacă sunt cunoscute;
- indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a elementelor de
identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date
cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;
- în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea
privind încuviinţarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru
a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii
supravegherii tehnice;
- semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru dispunerea măsurii de supraveghere tehnică, respinge prin încheiere
cererea de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice. O nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi
măsuri va putea fi formulatădoar dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi,
necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de
supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică

Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. punerea în executare a mandatului de
supraveghere tehnică se face de către procuror. Acesta însă, poate dispune ca punerea în executare
a mandatului de supraveghere tehnică să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de

lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.
În vederea realizării activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. procurorul,
organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit
sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea
datelor şi informaţiilor colectate.
În acest sens, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii
de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să
colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul
poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de
supraveghere tehnică.
Datele rezultate din activităţile de supraveghere tehnică vor fi semnate de persoanele autorizate
conform legii să realizeze activităţi de supraveghere tehnică prin utilizarea semnăturii electronice
extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
De asemenea, persoanele autorizate care primesc date rezultate din activităţile de supraveghere
tehnică au posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin
semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat
eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a
persoanei autorizate.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere
au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale1.
Datele rezultate din activitatea de supraveghere tehnică vor putea fi folosite ca mijloc de probă
în cauza penală pe parcursul procesului penal, dar şi în altă cauză penală în cazul în care din
cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni.
2.2. Autorizarea şi prelungirea măsurii de supraveghere tehnică
Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică

Potrivit dispoziţiilor art. 141 C. proc. pen., procurorul poate autoriza, printr-o ordonanţă
măsurile de supraveghere tehnică, pe o durată de maximum 48 de ore în următoarele situaţii:
- există un caz de urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică ar conduce la o
întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în
pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;
- sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru dispunerea supravegherii tehnice.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute de lege pentru conţinutul mandatului de supraveghere tehnică,
potrivit art. 140 alin. (5) C. proc. pen., şi anume:
1
Legea penală aplicabilă în cazul încălcării obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii este reprezentată de
dispoziţiile art. 304 C. pen. (divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice) şi art. 227 C. pen. (divulgarea
secretului profesional).

- numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale
acesteia, dacă sunt cunoscute;
În termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, procurorul are obligaţia de a sesiza
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării
măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere
tehnică efectuate şi dosarul cauzei. În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că
au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru autorizarea măsurii, confirmă în termen de
24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără
citarea părţilor.
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile
privind autorizarea măsurii de supraveghere tehnică, atunci va infirma măsura luată de către
procuror şi va dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia de către procuror, care va
distruge probele astfel obţinute şi va întocmi un proces-verbal în acest sens.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de
procuror nu este supusă niciunei căi de atac.
Procedura prelungirii măsurii supravegherii tehnice

Pentru motive temeinic justificate, la cererea motivată a procurorului, judecătorul de drepturi
şi libertăţi de la instanţa competentă va putea dispune prelungirea măsurii supravegherii tehnice în
cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind dispunerea supravegherii
tehnice, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se va pronunţa în camera de consiliu, fără citarea părţilor,
printr-o încheiere care nu este niciunei căi de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
Precizăm că durata totală a măsurii de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi
aceeaşi faptă, este de 6 luni, iar pentru măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere în
spaţii private de 120 de zile. Constatăm astfel că legiuitorul a utilizat în acelaşi text două
modalităţi de exprimare a timpului diferite: pe de o parte, 6 luni, iar în teza a II-a 120 de zile, în
loc de a se folosi un singur sistem: 180 de zile cu 120 zile sau 6 luni cu 4 luni.
Trebuie precizat că măsura supravegherii tehnice poate fi autorizată şi pentru o durată mai
redusă de timp, fie la cererea procurorului, fie atunci când judecătorul de drepturi şi libertăţi
apreciază că nu se impune autorizarea pentru o perioadă completă de 30 de zile.
Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică

Potrivit dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen. consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică se
face într-un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, de către procurorul
sau organul de cercetare penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care
privesc fapta ce formează obiectul cercetării, datele de identificare ale suportului care conţine
rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt
cunoscute, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi
ora la care s-a încheiat.
La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul
activităţilor de supraveghere tehnică.
Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale,
în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia.
După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi
copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la
dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.
Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt
transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra
confidenţialitatea.
Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează
obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către
procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul
emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale
sistemelor informatice sau ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat
comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal
este certificat pentru autenticitate de către procuror.
În cazul în care nu mai există temeiurile care au justificat măsura, procurorul are obligaţia de a
înceta imediat supravegherea tehnică, înainte de expirarea duratei mandatului informând despre
aceasta, de îndată, judecătorul care a emis mandatul.
Atunci când se impune pentru rezolvarea unei cauze efectuarea de copii după un suport de
stocare a datelor informatice care conţin rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, persoana
autorizată să efectueze aceste copii are obligaţia să semneze datele incluse în aceasta prin
utilizarea unei semnături electronice extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor
de servicii de certificare acreditat. Utilizarea acestei semnături va permite identificarea persoanei
autorizate şi prin aceasta persoana care a efectuat aceste copii îşi va asuma astfel responsabilitatea
cu privire la integritatea datelor.
Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă
din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul
cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite
în alte cauze penale, se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea

confidenţialităţii.
Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele
sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea privesc fapta ce
formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt
distruse de către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
Informarea persoanei supravegheate
Potrivit prevederilor art. 145 C. proc. pen., procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile,
după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura
de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa.
Astfel, după momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la
cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere
tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor,
comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de
supraveghere tehnică. Formularea cererii se va face în termen de 20 de zile de la data comunicării
informării scrise.
În anumite situaţii, şi motivat, procurorul poate să amâne efectuarea informării sau a prezentării
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
- perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
- punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
- dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
Această amânare se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la
clasarea cauzei.
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în
termenul legal prevăzut la art. 340 C. proc. pen. sau plângerea a fost respinsă, procurorul
înştiinţează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune conservarea suportului material sau a copiei
certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu
asigurarea confidenţialităţii.
Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă
definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei
la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii.
3. Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane

Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (9) C. proc. pen. prin ,,obţinerea datelor privind tranzacţiile
financiare ale unei persoane” se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului
tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin
intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o
instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia
acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.
Remarcăm faptul că reglementarea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei
persoane se face prin dispoziţiile art. 1461 C. proc. pen. şi se deosebeşte de dispoziţiile art. 153
care se referă la obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane.
Acest tip de investigaţie este diferit de supravegherea tehnică, fiind primul din seria de metode
speciale de cercetare, prevăzute la lit. e)-j) din cuprinsul art. 138 alin. (1) C. proc. pen.
Competenţa de a dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare revine judecătorului
de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacţiile
financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că
realizează asemenea operaţiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul.
Condiţiile privind autorizarea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
sunt prevăzute în mod expres şi limitativ în cuprinsul dispoziţiilor art. 1461 alin. (1) C. proc. pen.,
astfel:
- să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
- măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute
ori gravitatea infracţiunii;
valoare.
3.2. Procedura obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
În vederea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane este necesar ca
procuorul să întocmească o propunere.
Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- indicarea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane care se solicită a fi
obţinute, numele sau alte date de identificare a persoanei, dacă sunt cunoscute,
- indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării
juridice.
Dosarul se înaintează de către procuror, judecătorului de drepturi şi libertăţi, care va soluţiona
cererea în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi cu participarea obligatorie a
procurorului.
În cazul în care judecătorul apreciază că cererea este întemeiată, dispune, prin încheiere,
admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de autorizare a obţinerii datelor privind
tranzacţiile financiare ale unei persoane, întocmirea minutei fiind obligatorie.
Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul care autorizează obţinerea datelor
privind tranzacţiile financiare ale unei persoane trebuie să cuprindă:
- numele persoanei căreia este necesar a se obţine datele privind tranzacţiile financiare ori
datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare, respinge prin încheiere
cererea de încuviinţare a obţinerii acestora. O nouă cerere va putea fi formulată doar dacă au
apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii
anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra obţinerii datelor
privind tranzacţiile financiare nu este supusă căilor de atac.
Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o
durată de cel mult 30 de zile.
Precizăm că pentru motive temeinic justificate, la cererea motivată a procurorului, judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă va putea dispune prelungirea mandatului prin care
este autorizată obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare în cazul în care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege privind dispunerea acestei măsuri, fiecare prelungire neputând depăşi
30 de zile. Durata totală a măsurii nu poate depăşi, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi
persoană, 6 luni.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se va pronunţa în camera de consiliu, fără citarea părţilor,
printr-o încheiere care nu este niciunei căi de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
Procedura de autorizare a obţinerii de date privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
de către procuror
Legiuitorul a prevăzut cu privire la posibilitatea dispunerii acestei măsuri şi o situaţie de

excepţie, în care autorizarea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se
poate face şi de către procuror şi care se circumscrie îndeplinirii următoarelor condiţii:
- în cazurile în care există urgenţă;
- în cazul în care obţinerea mandatului în condiţiile prevăzute de lege ar conduce la o întârziere
substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor;
- în cazul în care obţinerea mandatului în condiţiile prevăzute de lege ar pune în pericol
siguranţa victimei sau a altor persoane.
Astfel, procurorul va putea autoriza obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei
persoane efectuate pe o durată de maximum 48 de ore.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare
ale unei persoane trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5) C. proc. pen., şi
anume:
- numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis ordonanţa;
- numele persoanei supuse măsurii privind obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ori
datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii;
Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării
măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere
tehnică efectuate şi dosarul cauzei.
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile
privind dispunerea acestei măsuri de urgenţă, confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de
procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar în cazul în care
judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate aceste condiţii, infirmă
măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia.
În cazul în care procurorul distruge probele obţinute, este obligat să întocmească un proces-
verbal în acest sens.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de
procuror nu este supusă căilor de atac.
Este interzisă obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare dintre avocat şi suspect, inculpat
sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul
săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute de lege.
Instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare sunt obligate
să predea înscrisurile sau informaţiile la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau
în autorizaţia emisă de procuror.
După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris,
pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul
informării, persoana ale cărei tranzacţii financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de
a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.
4. Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Constituţie, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor

trimiteri poştale, a convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil. Însă potrivit dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrânsnumai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale etc. În cazul nostru, secretul corespondenţei garantat de
altfel de Constituţie, poate fi restrâns, în cursul procesului penal.
De altfel, şi în cuprinsul art. 98 din C. proc. pen. anterior era reglementată procedura reţinerii
şi predării scrisorilor, telegramelor şi a oricăror alte corespondenţe ori obiecte trimise de învinuit
sau inculpat, ori adresate acestora, fie direct, fie indirect.
Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (8) C. proc. pen., prin percheziţionarea trimiterilor poştale
înţelegem verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a
obiectelor transmise prin orice mijloc. Astfel, legiuitorul defineşte şi termenul de ,,trimiteri
poştale”1, care sunt reprezentate de scrisori, alte trimiteri poştale sau obiecte transmise prin orice
alt mijloc”.
Menţionăm de altfel că, reglementarea reţinerii, predării şi percheziţionarea trimiterilor poştale
se face prin dispoziţiile art. 147 C. proc. pen., care se deosebeşte de dispoziţiile art. 156 care se
referă la percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri prin următoarele aspecte:
– prevederile art. 147 C. proc. pen. se referă la reţinerea, predarea sau percheziţionarea
trimiterilor poştale, fără ca făptuitorul, suspectul sau inculpatul ori orice persoană să fie avizată
1
În Convenţia Poştală Universală (document disponibil online în www.upu.int/en.html) este definit termenul
de ,,trimitere poştală” ca reprezentând fiecare expediere efectuată prin poştă (trimitere de scrisori, colet poştal,
mandat poştal etc.). De asemenea, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 13 din O.U.G. nr. 13/2013 privind serviciile
poştale (publicată în M. Of. nr. 139 din 15 martie 2013) prin ,,trimitere poştală” se înţelege un bun adresat, aflat în
forma finală în care urmează să fie transportat şi livrat la adresa indicată de expeditor. Pe lângă trimiterile de
corespondenţă, în această categorie sunt incluse şi cărţi, cataloage, ziare, coletele poştale care conţin bunuri cu sau
fără valoare comercială şi mandatele poştale pe suport hârtie. În noţiunea de trimiteri poştale nu este inclusă
corespondenţa electronică: e-mail, fişiere ataşate sau trimise prin servicii de transfer de fişiere.
asupra acestei activităţi, spre deosebire de percheziţia reglementată în art. 156 C. proc. pen., care
presupune încunoştinţarea persoanelor despre activitatea desfăşurată;
– dispoziţiile art. 147 C. proc. pen. se referă doar la trimiterile poştale, reţinerea, ridicarea sau
percheziţionarea acestora.
Acest tip de investigaţie este diferit de supravegherea tehnică, fiind primul din seria de metode
speciale de cercetare, prevăzute la lit. f)-j) din cuprinsul art. 138 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit art. 147 C. proc. pen. reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale se
poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Procedura reţinerii, predării şi percheziţionării trimiterilor poştale
Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale se vor dispune dacă se constată
îndeplinite următoarele condiţii:
- există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
valoare.
De asemenea, în cazurile de urgenţă, când obţinerea mandatului de reţinere, predare şi
percheziţionare a trimiterilor poştale ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la
pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor
persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, procurorul poate dispune, pe o durată de
maximum 48 de ore reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale. În această situaţie
se vor aplica dispoziţii similare ca în cazul autorizării unor măsuri de supraveghere tehnică de
către procuror.
Unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează
activităţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să predea procurorului
scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător
sau în autorizaţia emisă de procuror.
După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris,
pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa.
După momentul informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au
fost ridicate şi percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate. Spre
deosebire de măsura supravegherii tehnice, în cazul predării, reţinerii sau percheziţionării
trimiterilor poştale nu există un termen de 20 de zile în care subiectul mandatului poate formula
cererea de a lua cunoştinţă de activităţile desfăşurate împotriva sa, însă considerăm că această
cerere se poate formula în tot cursul urmăririi penale, din momentul în care a fost informat de
procuror despre măsura luată până la terminarea urmăririi penale.
Este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale
trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe
care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte
săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Măsura reţinerii, predării şi percheziţionării trimiterilor poştale poate fi prelungită în aceleaşi
condiţii ca şi în cazul prelungirii măsurii supravegherii tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 144 C.
proc. pen., însă durata totală a măsurii nu poate depăşi, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi
persoană 6 luni.
5. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor
5.1. Noţiune
Instituţia investigatorului sub acoperire nu reprezintă o noutate în peisajul dreptului procesual

penal românesc, aceasta existând şi în cuprinsul Codului de procedură penală anterior, fiind
introdusă prin Legea nr. 281/2003, prin dispoziţiile art. 2241-2244.
Utilizarea investigatorilor sub acoperire a fost preluată din dispoziţiile Legii nr. 143/2000
privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri1, din dispoziţiile Legii
nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie2, precum şi ale
O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie3.
În Codul de procedură penală anterior, activitatea investigatorului sub acoperire se desfăşura
cu preponderenţă în etapa actelor premergătoare4, anterior începerii urmăririi penale, ceea ce
conducea la un control extrem de redus al procurorului sau al instanţei de judecată asupra
activităţii acestuia.
Spre deosebire de dispoziţiile anterioare, în prezent, în actualul Cod de procedură penală,
activitatea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului este cuprinsă în întregime în cadrul
procesului penal, fiind reglementată în mod distinct în cuprinsul Capitolului IV intitulat ,,Metode
speciale de supraveghere sau cercetare”.
Obţinerea probelor prin intermediul investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor
reprezintă o procedură secretă sub aspectul datelor pe care aceştia le-ar furniza în dosarul cauzei,
fapt care rezultă de altfel şi din definiţia precizată de către legiuitor în cuprinsul art. 138 alin. (10)
C. proc. pen.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare. În cazul
investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism, pot fi folosiţi ca
investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară,
potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.
Autorizarea investigatorilor sub acoperire reprezintă atributul exclusiv al procurorului care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la cererea organului de cercetare
penală.
1
Republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014.
2
3
Publicată în M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.
4
A se vedea M. Secăreanu, Managementul activităţilor de investigare a criminalităţii în cadrul poliţiei judiciare,
Editura Sitech, Craiova, 2013, p. 122.
Categorii de persoane care pot fi utilizate

Prin dispoziţiile art. 148 C. proc. pen., legiuitorul reglementează utilizarea a trei categorii de
persoane în cadrul aceleiaşi măsuri de cercetare:
- investigatorul sub acoperire;
- investigatorul cu identitate reală;
- colaboratorul.
Potrivit art. 148 alin. (4) C. proc. pen., investigatorul sub acoperire este lucrător operativ din
cadrul poliţiei judiciare sau, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de
terorism, lucrători operativi din cadrul organelor de stat ce desfăşoară activităţi de informaţii în
vederea asigurării securităţii naţionale. Astfel, pot fi investigatori sub acoperire, poliţiştii care
îndeplinesc atribuţii în cadrul poliţiei judiciare de a îndeplini activităţi judiciare potrivit Legii
nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare 1, poliţiştii anume desemnaţi
care au dreptul de a întocmi acte de urmărire penală, acestea constituind probe în dosarul
penal. Pentru a îndeplini activităţi de investigator sub acoperire, poliţistul judiciar trebuie să
primească o identitate falsă, cu care să se infiltreze în mediul infracţional de unde doreşte să
culeagă probe.
Investigatorul cu identitate reală este, de asemenea, lucrător operativ în cadrul poliţiei
judiciare, deosebirea este că acesta nu primeşte identitate falsă, ci acţionează sub propriul
nume. De exemplu, un poliţist care cumpără droguri pentru a aduna probe în documentarea
dosarului penal, un poliţist care acţionează pentru strângerea de probe într-o cauză de corupţie în
rândul poliţiştilor etc.
Colaboratorul nu este membru al poliţiei judiciare, acesta poate fi orice persoană care a
interacţionat cu suspecţii sau cu zona infracţională şi poate, prin contribuţia lui, să aducă probe
pentru dovedirea faptelor.
Deosebirea dintre investigator şi colaborator este obiectivitatea acestuia, derivând din calitatea
sa: investigatorul este poliţist judiciar, în timp ce colaboratorul este membru al organizaţiei
criminale sau o persoană care interacţionează cu aceasta incidental2.
5.2. Condiţiile privind autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire sau cu identitate
reală şi a colaboratorilor sunt prevăzute la art. 148 alin. (1) C. proc. pen., astfel:
- există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra
securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul
infracţiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte
produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului
armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului,
spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de
plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de
comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul
infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o
1
Republicată în M. Of. nr. 305 din 24 aprilie 2014.
2
persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile enumerate mai

sus;
- probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi
obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori
există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Menţionăm faptul că infracţiunile pentru care se poate dispune utilizarea investigatorilor sub
acoperire sunt în principiu aceleaşi cu cele pentru care se poate autoriza mandatul de
supraveghere tehnică, însă în ceea ce priveşte pedeapsa cu închisoarea în cazul săvârşirii altor
infracţiuni decât cele menţionate în mod expres de legiuitor, constatăm că în cazul utilizării
investigatorilor sub supraveghere aceasta trebuie să fie de 7 ani sau mai mare, iar în cazul
dispunerii măsurii supravegherii tehnice, aceasta trebuie să fie de 5 ani sau mai mare.
De asemenea, constatăm că în cazul utilizării investigatorilor sub acoperire, legiuitorul extinde
categoria faptelor pentru care se poate folosi investigatorul sub acoperire, prin utilizarea sintagmei
„activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile enumerate mai sus”. Practic, pentru orice
tip de activitate despre care organul de urmărire penală are suspiciuni rezonabile că este în
legătură cu infracţiunile pentru care legea acceptă direct utilizarea investigatorilor sub acoperire,
se poate dispune acest tip de cercetare1.
Faţă de dispoziţiile at. 139 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., constatăm că pentru utilizarea
investigatorului sub acoperire, legiuitorul a mai adăugat ca şi condiţie situaţia în care făptuitorul,
suspectul ori inculpatul nu poate fi localizat sau identificat, aceasta ca urmare a faptului că măsura
supravegherii tehnice reprezintă un procedeu probatoriu folosit doar pentru administrarea probei,
în timp ce investigatorul sub acoperire are atribuţii mai ample, acţiunile sale putând contribui în
totalitate la soluţionarea cauzei2.
Procedura privind autorizarea utilizării investigatorului sub acoperire sau a colaboratorului.
Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procuror, din oficiu sau
la cererea organului de cercetare penală, printr-o ordonanţă, care potrivit art. 148 alin. (2) C. proc.
pen. trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- denumirea parchetului şi data emiterii;
- numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
- fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele
privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
- obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt
şi de drept ale acestora;
- date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile
preventive luate în cursul urmăririi;
- indicarea activităţilor pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfăşoare;
- perioada pentru care s-a autorizat măsura;
- identitatea atribuită investigatorului sub acoperire;
1
2
N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 338-339.
- semnătura celui care a întocmit-o.

Sub aspectul necesităţii indicării în cuprinsul ordonanţei procurorului a activităţilor pe care
investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfăşoare, subliniem că această menţiune este
importată, deoarece conţine chiar substanţa mandatului pe care îl primeşte investigatorul sub
acoperire, descriind activităţile pe care are dreptul să le întreprindă, orice depăşire a acestui
mandat putând conduce la nulitatea probei astfel administrate.
De altfel, prin coroborarea dispoziţiilor art. 138 alin. (10) cu cele ale art. 148 alin. (3) şi (5) –
(7) C. proc. pen. constatăm că scopul utilizării investigatorului sub acoperire şi a colaboratorilor
este reprezentat de obţinerea de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sens în
care poate participa autorizat la anumite activităţi (art. 150 alin. (3) C. proc. pen.), putând folosi
orice obiecte sau înscrisuri necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate, poate folosi
dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, putând fi audiaţi ca
martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi.
Activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire pot fi reprezentate de:
– înregistrări audio, video, audio-video sau prin fotografiere (art. 138 alin. (1) lit. c) şi alin. (6)
C. proc. pen.);
– participarea autorizată la anumite activităţi (art. 138 alin. (1) lit. h) şi alin. (11) şi art. 150 C.
proc. pen.);
– livrarea supravegheată (art. 138 alin. (1) lit. i) şi alin. (12) şi art. 151 C. proc. pen.).
Datele şi informaţiile culese de investigatorul sub acoperire în baza ordonanţei emise, sunt puse,
în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală,
întocmind un proces-verbal.
Activităţile pentru care investigatorul sub acoperire este autorizat nu constituie contravenţii sau
infracţiuni.
Legiuitorul stabileşte o procedură de autorizare similară investigatorului şi pentru colaborator.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (10) C. proc. pen., în situaţii excepţionale, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi folosirea investigatorului sub acoperire nu este
suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi
poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. În această situaţie, se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile privind procedura de autorizare a investigatorului sub acoperire.
Prin prevederile art. 148 alin. (7) teza a II-a C. proc. pen., potrivit cărora activitatea persoanei
care „foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune” se instituie o cauză de
nepedepsire pentru persoana care ajută într-un cadru organizat organele judiciare. Astfel,
colaboratorul va fi tras la răspundere penală pentru faptele pe care le-a săvârşit înainte de a
colabora cu autorităţile judiciare, în timp ce activităţile autorizate prin ordonanţa procurorului, nu
vor fi pedepsite.
Durata pentru care se dispune utilizarea investigatorului sub acoperire
Conform prevederilor art. 148 alin. (1) C. proc. pen. autorizarea folosirii investigatorilor sub
acoperire se poate dispune pe o perioadă de maximum 60 de zile.
Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.
Legiuitorul a prevăzut ca regulă că durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la

aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.
Excepţia de la această regulă este reprezentată de: infracţiunilor contra vieţii, securităţii
naţionale, infracţiunilor de trafic de droguri, nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte
de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, precum şi
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În acest sens, într-o opinie1 se consideră că în această situaţie investigatorul sub acoperire poate
fi utilizat pe o durată nelimitată de timp. Într-o altă opinie 2, la care achiesăm, se consideră că în
lipsa unor prevederi exprese, utilizarea investigatorului sub acoperire se poate face până la
momentul expirării termenului stabilit de procuror prin ordonanţă sau până la terminarea urmăririi
penale în orice modalitate, oricare dintre acestea intervine prima, cu menţiunea că prelungirea,
chiar în situaţia acestor infracţiuni, trebuie să se facă tot din 60 în 60 de zile, neputând fi emisă o
ordonanţă pentru o perioadă mai mare de timp.
5.3. Protecţia investigatorului sub acoperire şi a colaboratorilor
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. este necesar ca prin ordonanţă să se
atribuie investigatorului sub acoperire o altă identitate decât cea reală, fapt confirmat chiar prin
utilizarea sintagmei investigator ,,sub acoperire”. Această informaţie este confidenţială, utilizată
pentru a proteja integritatea fizică, psihică a investigatorului, cât şi a familiei acestuia. În situaţia
în care identitatea a fost divulgată, întreaga operaţiune poate fi compromisă, informaţiile obţinute
de investigator nemaifiind credibile3.
În acest sens, legiuitorul atribuie prin dispoziţiile art. 149 C. proc. pen., caracterul
de ,,informaţii protejate de secretul profesional” datelor referitoare la identitatea investigatorilor
sub acoperire şi a colaboratorilor cu altă identitate decât cea reală, doar procurorul, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi membrii completului de judecată având
dreptul să cunoască identitatea lor reală, divulgarea identităţii reale a unui investigator sub
acoperire constituind infracţiunea prevăzută de art. 304 C. pen. (divulgarea informaţiilor secrete
de serviciu sau nepublice).
Protecţia investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului presupune de asemenea şi măsuri
de protejare a vieţii şi a integrităţii investigatorului, colaboratorului, informatorului şi a familiilor
acestora, prin includerea acestora în programul de protecţie a martorilor, conform dispoziţiilor
art. 149 alin. (3) C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 126-127 C. proc. pen. şi dispoziţiilor
Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.
De asemenea, dispoziţiile art. 149 alin. (3) C. proc. pen. privind dispunerea măsurilor de
protecţie se aplică şi informatorului. Deşi despre informator Codul de procedură penală nu face
referire în mod distinct, totuşi prin dispoziţiile art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 218/2002
privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române4 se prevede că Poliţia Română asigură
protecţia martorului, a informatorului şi a victimei, în condiţiile legii, iar potrivit dispoziţiilor art.
32 alin. (1) din aceeaşi lege, Poliţia Română poate folosi informatori în vederea obţinerii de date
şi informaţii cu privire la activitatea persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de
1
2
3
4
Publicată în M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002, republicată în M. Of. nr. 307 din 25 aprilie 2014.
pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni grave sau cu moduri de operare deosebite, precum şi
pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii.
6. Participarea autorizată la anumite activităţi
6.1. Noţiune
Dispoziţiile art. 138 alin. (11) C. proc. pen. definesc ,,participare autorizată la anumite
activităţi” ca fiind:
- comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie;
- efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o
persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a
unei răpiri;
- efectuarea de operaţiuni privind droguri;
- prestarea unui serviciu.
Pentru ca desfăşurarea acestor activităţi să reprezinte o ,,participare autorizată la anumite
activităţi”, acestea trebuie să se execute cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul
obţinerii de mijloace de probă la dosarul cauzei.
Competenţa de a dispune participarea autorizată la anumite activităţi revine procurorului care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la cererea organului de cercetare
penală, prin ordonanţă.
Categorii de persoane care pot participa autorizat la anumite activităţi
Prin dispoziţiile art. 150 C. proc. pen. legiuitorul reglementează participarea a patru categorii
de persoane în cadrul aceleiaşi măsuri de cercetare:
- organul de cercetare penală;
- investigatorul cu identitate reală;
- investigatorul sub acoperire;
- colaboratorul.
6.2. Condiţiile privind participarea autorizată la anumite activităţi
În cuprinsul art. 150 alin. (1) C. proc. pen. sunt reglementate condiţiile privind participarea
autorizată la anumite activităţi, astfel:
- există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de trafic
de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte
de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de
monede, timbre sau de alte valori, unei infracţiuni care se săvârşeşte prin sisteme informatice sau
mijloace de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în
cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi al
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune
rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale care au legătură, potrivit art. 43
C. proc. pen., privind situaţiile care implică reunirea cauzelor, cu infracţiunile menţionate;
- probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce
ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Constatăm astfel, că pentru a putea fi dispusă această metodă de cercetare, este necesară
îndeplinirea condiţiilor generale privind gravitatea faptei, fiind menţionate aceleaşi infracţiuni
pentru care se poate dispune măsura utilizării investigatorului sub acoperire sau cu identitate reală
şi a colaboratorilir, cu câteva excepţii, precum şi necesitatea şi proporţionalitatea măsurii şi
imposibilitatea administrării probei prin alte mijloace.
Procedura privind participarea autorizată la anumite activităţi
Măsura participării autorizate la anumite activităţi se dispune de procuror, din oficiu sau la
cererea organului de cercetare penală, printr-o ordonanţă, care potrivit art. 150 alin. (2) C. proc.
pen. trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- indicarea activităţilor autorizate;
- perioada pentru care s-a autorizat măsura;
- persoana care desfăşoară activităţile autorizate;
Sub aspectul necesităţii indicării în cuprinsul ordonanţei procurorului a activităţilor autorizate,
menţionăm că acestea trebuie să fie clar specificate şi să facă parte din activitatea pe care în mod
curent membrii organizaţiei criminale o desfăşoară, fiind necesar ca activităţile la care
investigatorul cu identitate reală, investigatorul sub acoperire sau colaboratorul participă să fi fost
planificate de altcineva, astfel că atribuţiile acestora trebuie să fie de simpli executanţi şi nu de
organizator sau iniţiator al activităţilor infracţionale. Activităţile pot fi desfăşurate, pe lângă

investigatorii sub acoperire sau cu identitate reală ori colaboratori, şi de organele de cercetare
penală. Activităţile pentru care aceste persoane au fost autorizate nu constituie contravenţii sau
infracţiuni.
Persoanele care au desfăşurat activităţi ca investigatori sub acoperire sau cu identitate reală şi
colaboratori, precum şi în cazul participării la anumite activităţi – fie că este organ de cercetare
penală, poliţist cu atribuţii judiciare, colaborator sau lucrător operativ în serviciile cu atribuţii în
domeniul siguranţei statului, întocmesc un proces-verbal, potrivit dispoziţiilor art. 150 alin. (5) C.
proc. pen., în care consemnează activităţile desfăşurate în timpul misiunii lor.
Procesul-verbal trebuie să conţină: datele la care măsura a început şi s-a încheiat, date cu
privire la persoanele care au desfăşurat activităţile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice
utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, folosirea
mijloacelor tehnice de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în
aplicare măsura.
Prin prevederile art. 150 alin. (7) teza a II-a C. proc. pen., potrivit cărora activitatea persoanei
care „pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune” se
instituie o cauză de nepedepsire pentru persoana care ajută într-un cadru organizat organele
judiciare, la fel ca în cazul utilizării investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a
colaboratorilor.
Durata pentru care se dispune utilizarea investigatorului sub acoperire
Conform prevederilor art. 150 alin. (1) C. proc. pen. participarea autorizată la anumite
activităţi se poate dispune pe o perioadă de maximum 60 de zile.
Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, de către procuror, în cazul
în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru participarea autorizată la anumite
activităţi, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.
Durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, şi aceeaşi faptă nu
poate depăşi un an. În acest caz, legiuitorul nu a mai prevăzut o excepţie privind durata totală a
măsurii pentru anumite tipuri de infracţiuni ca în cazul utilizării investigatorilor sub acoperire.
Depăşirea mandatului poate conduce la înlăturarea probei din dosar împreună cu probele
derivate din aceasta, putând duce la compromiterea întregii activităţi1.
Persoanele care au desfăşurat activităţi ca investigatori sub acoperire sau cu identitate reală şi
colaboratori, în cazul participării la anumite activităţi – fie că este organ de cercetare penală,
poliţist cu atribuţii judiciare, colaborator sau lucrător operativ în serviciile cu atribuţii în domeniul
siguranţei statului pot fi audiate în procesul penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de
judecată, cu protejarea identităţii, similar martorilor ameninţaţi, conform dispoziţiilor art. 150
alin. (6) C. proc. pen.
7. Livrarea supravegheată
7.1. Noţiune
1
I. Paşca, Limitele de acţiune ale investigatorului sub acoperire,
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_15FR.pdf. A se vedea şi I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2323
din 28 iunie 2012, www.scj.ro., citat de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 340
Livrarea supravegheată reprezintă o tehnică specială de supraveghere care a fost iniţial

reglementată prin dispoziţiile art. 73 din Convenţia Schengen din 19 iunie 1990 de aplicare a
Acordului Schengen. Ulterior, articolul 73 al Convenţiei de aplicare a acordurilor Schengen care
limita livrările supravegheate doar în cazul infracţiunilor legate de traficul de stupefiante a fost
abrogat şi înlocuit de articolul 12 al Convenţiei din 29 mai 2000, care impune statelor părţi să
prevadă în dreptul lor intern posibilitatea de a proceda la livrări supravegheate pentru orice tip de
infracţiune care dă loc la extrădare, dispoziţii cuprinse şi în Convenţia din 29 mai 2000 privind
Asistenţa Judiciară în Materie Penală între Statele Membre ale Uniunii Europene.
De asemenea, încă din anul 2006, România a semnat Convenţia de cooperare poliţienească
pentru Europa de Sud -Est1 în care sunt specificate procedurile de utilizare a tehnicilor speciale de
investigare transfrontaliere, între care sunt specificate şi livrările supravegheate.
Aceste dispoziţii au fost transpuse în cuprinsul Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, în Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate şi prin dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală2, în prezent prin intrarea în vigoare a dspoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală, dispoziţiile celorlalte legi au fost abrogate, această tehnică specială
rămânând reglementată doar în Codul de procedură penală şi în cuprinsul art. 180 din Legea nr.
302/2004.
În conformitate cu prevederile art. 138 alin. (12) C. proc. pen., prin livrare supravegheată se
înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de
pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit
al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în
scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.
Autorizarea livrării supravegheate se va face de către procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, prin ordonanţă, la solicitarea instituţiilor sau organelor competente,
cu sau fără sustragerea ori substituirea totală sau parţială a bunurilor care fac obiectul livrării.
Categorii de persoane care pot participa la livrările supravegheate
Prin dispoziţiile art. 151 alin. (6) C. proc. pen. legiuitorul reglementează participarea mai
multor categorii de persoane în cadrul aceleiaşi măsuri:
- poliţia;
- alte autorităţi competente.
1
Convenţia încheiată cu Republica Albania, Bosnia şi Herţegovina, Republica Macedonia şi Uniunea Statală
Serbia şi Muntenegru şi publicată în M. Of. nr. 475 din 16 iulie 2007
2
Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004, republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, modificată şi
completată prin dispoziţiile Legii nr. 300 din 15 noiembrie 2013 (publicată în M. Of. nr. 772 din 11 decembrie 2013.
Art. 180 din Legea nr. 302/2004 ,,Livrări supravegheate. 1. Autorităţile judiciare române competente autorizează, la
cerere, în condiţiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind
infracţiuni care pot da loc la extrădare. 2. Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române. 3. Dispoziţiile
prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare
române.”
7.2. Cazuri în care se poate dispune măsura livrării supravegheate
Potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. dispunerea livrării supravegheate
poate fi autorizată în următoarele cazuri:
- dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme,
obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte
obiecte care rezultă din activităţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracţiuni nu ar
putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un
pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
- dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor săvârşite în legătură cu livrarea de transporturi
ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
De asemenea, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi se
asigură ca autorităţile statelor tranzitate:
- să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea
acestuia de pe teritoriul statului;
- să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către
autorităţile competente;
- să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente
sunt înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de
infracţiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare.
Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte
are dispoziţii contrare.
Livrarea supravegheată poate fi realizată pe teritoriul ţării numai dacă procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală se asigură că autorităţile care au, potrivit legii,
atribuţii în legătură cu verificarea sau supravegherea intrării, circulaţiei sau ieşirii de pe teritoriul
ţării a bunurilor vizate:
- păstrează confidenţialitatea activităţilor desfăşurate;
- garantează supravegherea permanentă a transportului ilegal sau suspect.
În situaţia în care livrarea supravegheată presupune activităţi transfrontaliere, aceasta poate fi
realizată numai dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi
se asigură ca autorităţile statelor tranzitate:
- să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea
acestuia de pe teritoriul statului;
- să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către
autorităţile competente;
- să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt
înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de
infracţiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare.
Procedura privind livrarea supravegheată
Măsura livrării supravegheate se dispune de procuror, printr-o ordonanţă, care potrivit art. 151
alin. (5) C. proc. pen. trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C.
proc. pen. şi următoarele menţiuni:

- numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute;
- motivele concrete care justifică măsura;
- indicarea bunurilor care fac obiectul livrării supravegheate şi a dovezilor din care rezultă
caracterul ilicit al acestora, a bunurilor care urmează a fi sustrase sau substituite, precum şi a
bunurilor care urmează a le înlocui pe acestea, după caz;
- timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea
efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
- modalităţile în care va fi efectuată supravegherea;
- datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.
Pentru realizarea acestor activităţi, procurorul trebuie să emită câte o ordonanţă pentru fiecare
livrare supravegheată dispusă.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (7) C. proc. pen. punerea în aplicare a livrării
supravegheate nu constituie infracţiune, deşi în situaţia în care organele judiciare cunosc
activitatea infracţională a unei organizaţii şi încearcă să îi plaseze obiecte interzise pentru a le
putea urmări constituie, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, un act de
provocare, iar acest tip de acţiune nu poate fi acceptat ca probă în procesul penal1.
La finalizarea activităţii, organele care s-au ocupat de punerea în aplicare a livrării
supravegheate vor întocmi un proces-verbal în care trebuie consemnată descrierea activităţii şi
care se înaintează procurorului. Acesta constituie mijloc de probă şi poate fi comunicat
autorităţilor statelor care au fost tranzitate de transportul supravegheat.
8. Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele

publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului
8.1. Noţiune
Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de

comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului
reprezintă un procedeu probatoriu prin care organele judiciare pot intra în posesia datelor de
trafic şi de localizare pe care furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de
servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia să le reţină.
Această metodă de cercetare trebuie analizată alături de măsura supravegherii tehnice, deoarece
ambele privesc activităţi care se desfăşoară prin supravegherea comunicaţiilor şi sunt autorizate
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
1
A. C. Moleanu, Probaţiunea în materia infracţiunilor de corupţie. Provocarea. Martorul „denunţător”,
publicată la data de 8 iulie 2012 la adresahttp://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2011/07/Probatiunea%20in
%20materia%20infractiunilor%20de%20coruptie.%20Provocarea.%20Martorul%20denuntator; V. Dragomir,
Provocarea în jurisprudenţa CEDO, http://justitiabili.wordpress.com/2012/10/04/provocarea-in-jurisprudenta-cedo,
citate de N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 344.
În susţinerea acestei afirmaţii trebuie să amintim faptul că potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (1)
C. proc. pen., organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi
libertăţi solicită date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului,
deoarece pentru obţinerea conţinutului comunicării efectuate prin telefon este aplicabilă procedura
supravegherii tehnice, reglementată prin dispoziţiile art. 139 C. proc. pen.
În timp ce supravegherea tehnică este unitar şi complet reglementată, pentru măsura aici
analizată reglementarea este extrem de succintă, făcând doar referire la faptul că judecătorul de
drepturi şi libertăţi o autorizează, fără a stabili procedura. În lipsa unor elemente concrete, modul
de autorizare a obţinerii datelor de la operatorii de comunicaţii va fi analizat prin analogie cu
instituţia supravegherii tehnice.
Autorizarea trasmiterii datelor solicitate se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face
parte procurorul care efectuează urmărirea penală sau care supraveghează activitatea organelor de
cercetare penală.
Categorii de persoane care pot furniza date
După cum reiese din conţinutul denumirii marginale, acesta este un procedeu probatoriu prin
care sunt obţinute date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) pct. 6-8 din O.U.G. nr. 111/2011, furnizorii de reţele
publice de comunicaţii electronice sunt reprezentaţi de persoanele a căror activitate constă, în tot
sau în parte, în instalarea, operarea, controlul sau punerea la dispoziţie a unor sisteme de
transmisie şi, acolo unde este cazul, echipamentele de comutare sau rutare şi alte resurse, inclusiv
elementele de reţea care nu sunt active, care permit transportul semnalelor prin cablu, prin unde
radio, prin mijloace optice ori alte mijloace electromagnetice, incluzând reţelele de comunicaţii
electronice prin satelit, reţelele terestre fixe, cu comutare de circuite şi cu comutare de pachete,
inclusiv internet, şi mobile, reţelele electrice, în măsura în care sunt utilizate pentru transmiterea
de semnale, reţelele utilizate pentru transmisia serviciilor de programe audiovizuale şi reţelele de
televiziune prin cablu, indiferent de tipul de informaţie transmisă. Aceste informaţii transmise
sunt destinate publicului.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) pct. 6 şi 10 din O.U.G. nr. 111/2011, furnizorii de servicii
de comunicaţii electronice destinate publicului sunt reprezentaţi de sistemele de transmisie şi,
acolo unde este cazul, echipamentele de comutare sau rutare şi alte resurse, inclusiv elementele de
reţea care nu sunt active, care permit transportul semnalelor prin cablu, prin unde radio, prin
mijloace optice ori alte mijloace electromagnetice, incluzând reţelele de comunicaţii electronice
prin satelit, reţelele terestre fixe, cu comutare de circuite şi cu comutare de pachete, inclusiv
internet, şi mobile, reţelele electrice, în măsura în care sunt utilizate pentru transmiterea de
semnale, reţelele utilizate pentru transmisia serviciilor de programe audiovizuale şi reţelele de
televiziune prin cablu, indiferent de tipul de utilizată, în întregime sau în principal, pentru
furnizarea de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
8.2. Condiţii privind autorizarea obţinerii datelor de trafic şi localizare prelucrate de către
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului
Solicitarea acestor informaţii se poate face dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii prevăzute
de dispoziţiile art. 152 alin. (1) C. proc. pen.:
- există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la
art. 139 alin. (2) C. proc. pen. sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în
înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi
al materiilor explozive, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea
în ţară de deşeuri şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de
noroc ori a unei infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, şi infracţiuni
referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor
determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope;
- există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
- probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi
deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor
bunuri de valoare;
- măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau
gravitatea infracţiunii.
Pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică în vederea interceptării convorbirilor şi
comunicaţiilor, considerăm că procedura de urmat şi condiţiile de emitere sunt cele prevăzute de
art. 139 C. proc. pen.
Pentru autorizarea cererii de către procuror a datelor stocate de către furnizorii de servicii de
comunicaţii, procedura este similară celei de la supravegherea tehnică, cu câteva particularităţi.
Astfel, condiţiile de autorizare a cererii sunt:
- autorizarea este dată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi;
- cererea procurorului trebuie făcută în cursul urmăririi penale;
- cererea se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în termen de 48 de ore în
camera de consiliu, prin încheiere motivată.
9. Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
9.1. Noţiune
Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane reprezintă un procedeu probatoriu
din categoria metodelor speciale de cercetare.
De altfel, la o analiză a conţinutului art. 138 alin. (1) C. proc. pen., observăm că în categoria
metodelor speciale de supraveghere sau cercetare se înscrie şi ,,obţinerea datelor privind
tranzacţiile financiare ale unei persoane”. De asemenea, definiţia oferită de legiuitor prin
dispoziţiile art. 138 alin. (9) rezultă că ,,obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei
persoane” reprezintă operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor

financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei
instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau
de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la
tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.
În cuprinsul art. 153 C. proc. pen. intitulat „Obţinerea datelor privind situaţia financiară a unei
persoane”, obiectul de cercetare este restrâns la „datele privind existenţa şi conţinutul conturilor
şi a altor situaţii financiare ale unei persoane”.
Competenţa de a dispune obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane revine
procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la cererea
organului de cercetare penală, prin ordonanţă.
Categorii de persoane care pot furniza date privind situaţia financiară a unei persoane
Prin dispoziţiile art. 153 alin. (1) C. proc. pen. legiuitorul reglementează participarea
următoarelor instituţii în cadrul acestei măsuri de cercetare:
- instituţii de credit;
- oricare altă instituţie care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane.
Obiectul solicitării
Articolul 153 C. proc. pen. are în vedere comunicarea de către instituţiile de credit şi financiare
a datelor „privind existenţa şi conţinutul conturilor unei persoane”, neputând fi transmise date
despre tranzacţiile operate şi valoarea lor.
9.2. Cazuri în care se poate dispune obţinerea de date privind situaţia financiară a unei
persoane
Potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (1) C. proc. pen. dispunerea obţinerii de date privind situaţia
financiară a unei persoane poate fi autorizată în următoarele cazuri:
- să existe indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
- să existe temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Conform dispoziţiilor art. 153 C. proc. pen., procurorul poate solicita, cu încuviinţarea
prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, unei instituţii de credit sau oricărei alte instituţii
care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa
şi conţinutul conturilor unei persoane.
Procedura privind autorizarea obţinerii de date privind situaţia financiară a unei persoane
Autorizarea obţinerii de date privind situaţia financiară a unei persoane se poate dispune de
procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, printr-o ordonanţă, care potrivit
art. 153 alin. (2) C. proc. pen. trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- instituţia care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau
inculpatului;
- motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege;
- menţionarea obligaţiei instituţiei de a comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele
solicitate;
Aceste date vor putea fi solicitate de către procuror, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului
de drepturi şi libertăţi, unei instituţii de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind
situaţia financiară a unei persoane, instituţie care este obligată să pună de îndată la dispoziţie
datele solicitate, potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (3) C. proc. pen.
10. Conservarea datelor informatice
10.1. Noţiune
Prin dispoziţiile art. 154 C. proc. pen. a fost reglementată instituţia conservării rapide a datelor
informatice, a datelor referitoare la traficul informaţional sau a celor provenite din sisteme de
telecomunicaţii, în conformitate cu prevederile art. 16 şi 17 din Convenţia Consiliului Europei
privind criminalitatea informatică1. Astfel, constatându-se uşurinţa cu care aceste date pot dispare
din sistemele informatice, legiuitorul a considerat necesar a fi reglementat un procedeu rapid, de
natură să eficientizeze lupta împotriva infracţiunilor informatice sau a pornografiei infantile
comise prin intermediul internetului2.
Dispoziţiile Codului de procedură penală permit cercetarea datelor 3 şi sistemelor informatice4
prin trei modalităţi diferite:
– accesul la un sistem informatic art. 138 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.);
– conservarea datelor informatice (art. 154 C. proc. pen.);
– percheziţia informatică (art. 168 C. proc. pen.).
1
Convenţia din 23.11.2001 privind criminalitatea informatică, publicată în M. Of. nr. 343 din 20 aprilie 2004.
2
Expunerea de motive la Proiectul Codului de procedură penală, document disponibil online în www.cdep.ro
3
Potrivit art. 138 alin. (5) C. proc. pen., prin date informatice se înţelege ,,orice reprezentare de fapte, informaţii
sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine
executarea unei funcţii de către un sistem informatic”.
4
Conform art. 138 alin. (4) C. proc. pen., prin sistem informatic se înţelege ,,orice dispozitiv sau ansamblu de
dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată
a datelor, cu ajutorul unui program informatic”.
Conservarea datelor informatice reprezintă un procedeu probatoriu prin care se asigură

menţinerea nelterată a datelor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori
de către furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului în vederea punerii acestora la
dispoziţia organelor judiciare.
Competenţa de a dispune conservarea datelor informatice revine procurorului care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, prin ordonanţă.
Categorii de persoane care pot furniza date
Datele a căror conservare se dispune de către organele judiciare sunt generate sau prelucrate de
către:
- furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice;
- furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Condiţii privind dispunerea conservării datelor informatice
Conservarea datelor informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informaţional, care au
fost stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în posesia sau sub controlul
unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului, se poate dispune în următoarele cazuri:
- pentru strângerea de probe în situaţia în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
- pentru identificarea făptuitorului, suspectului sau a inculpatului;
- există pericolul pierderii sau modificării datelor enumerate mai sus.
10.2. Procedura dispunerii conservării datelor informatice
În cazul în care există informaţii privind necesitatea instituirii măsurilor de conservare a datelor
informatice, procurorul, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, va dispune prin
ordonanţă, conservarea acestora.
Durata pentru care se dispune măsura conservării datelor informatice
Conform prevederilor art. 154 alin. (2) C. proc. pen. conservarea datelor informatice se poate
dispune pe o perioadă de maximum 60 de zile.
Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, de procuror, o singură
dată, pe o durată de maximum 30 de zile.
Potrivit dispoziţiilor at. 154 alin. (2) C. proc. pen., ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă:
– furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului în posesia cărora se află datele informatice ori care le au sub
control (ISP sau host);
- numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
- descrierea datelor ce trebuie conservate;
- motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege;
- durata pentru care a fost emisă;
- menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice
ori furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a conserva imediat
datele informatice indicate şi de a le menţine integritatea, în condiţii de confidenţialitate.
Ordonanţa procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în
posesia căruia se află datele informatice ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le
conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate.
Dacă datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori de reţele
publice de comunicaţii electronice ori furnizori de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligaţia de
a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală informaţiile necesare identificării
celorlalţi furnizori, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare folosit.
După conservarea datelor informatice, procurorul are posibilitatea să ceară datele conservate
sau să dispună ridicarea măsurii.
Procurorul poate solicita furnizorului de servicii datele conservate, cu autorizarea judecătorului
de drepturi şi libertăţi, care se va pronunţa în termen de 48 de ore de la sesizare, prin încheiere
motivată, în camera de consiliu.
Aceste dispoziţii se aplică şi cu privire la datele informatice, inclusiv la datele referitoare la
traficul informaţional, stocate prin intermediul unui sistem informatic care se află în posesia sau
sub controlul altor persoane.
Procedura de predare a datelor informatice se va face conform dispoziţiilor art. 170 şi 171 C.
proc. pen., stabilindu-se şi posibilitatea pentru persoanele care au deţinut aceste date să le
semneze digital.
Posibilitatea aplicării semnăturii electronice extinse a fişierelor digitale, instituţie introdusă în
Codul de procedură penală prin dispoziţiile art. 1421 are rolul de a autentifica fişierul, constituind
o garanţie că, din momentul semnării, acesta nu a mai fost modificat.
Pentru modificările efectuate anterior, persoana care le-a semnat îşi asumă răspunderea că nu
sunt făcute de către persoane neautorizate sau de către alte persoane decât titularii fişierului.
Pentru modificările efectuate anterior, persoana care le-a semnat îşi asumă răspunderea că nu
sunt făcute de către persoane neautorizate sau de către alte persoane decât titularii fişierului.
După conservarea datelor informatice, procurorul are posibilitatea să ceară datele conservate
sau să dispună ridicarea măsurii.
Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în scris,
persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate.

3.drept Procesual Penal 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3.drept Procesual Penal 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT PROCESUAL PENAL

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal

Secţiunea I Consideraţii generale privind noţiunea de acţiune în justiţie

2. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie

3. Factorii acţiunii în justiţie

d. Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie desemnează totalitatea actelor procesuale ce pot

Secţiunea a II-a Acţiunea penală

2. Obiectul acţiunii penale

3. Subiecţii acţiunii penale

4. Trăsăturile acţiunii penale

4.1. Acţiunea penală aparţine statului (este publică)

4.2. Acţiunea penală este obligatorie

4.3. Acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă)

stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea

4.4. Acţiunea penală este indivizibilă

4.5. Acţiunea penală este individuală

5. Momentele desfăşurării acţiunii penale

- autorizarea organului competent are în vedere una dintre excepţiile de la principiul

Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a obligaţiei

înţelegere sau doar procesul verbal de încheiere a medierii.

5.3. Stingerea acţiunii penale

5.4. Continuarea procesului penal

În cuprinsul Codului de procedură penală constatăm existenţa a două cauze de continuare a

Secţiunea a III-a Acţiunea civilă

2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

3. Elementele acţiunii civile

3.1. Obiectul acţiunii civile

3.1.1. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune

3.1.2. Reapararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti

3.1.3. Repararea daunelor morale

3.1.4. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile

3.2. Subiecţii acţiunii civile

- a intervenit decesul, reorganizarea sau dizolvarea părţii responsabile civilmente;

4. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal

4.1. Acţiunea civilă este disponibilă

Acţiunea civilă se deosebeşte de acţiunea penală, aceasta caracterizându-se prin disponibilitate,

4.2. Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale

4.3. Acţiunea civilă nu este individuală

5. Exercitarea acţiunii civile în procesul penal

- a fost suspendat procesul penal;

5.2. Constituirea ca parte civilă

5.3. Exercitarea acţiunii civile din oficiu

Ca excepţie de la disponibiliate, ca trăsătură a acţiunii civile în procesul penal, potrivit

6. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

6.1. Instanţa admite acţiunea civilă

Indiferent de soluţia pe care instanţa de judecată o va da cu ocazia rezolvării acţiunii penale, şi

6.2. Instanţa respinge acţiunea civilă

6.3. Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă

Capitolul V Competenţa în materie penală a organelor judiciare

Secţiunea I Noţiune şi forme

Cu toate că în literatura de specialitate s-au dat numeroase definiţii, există nenumărate

2. Formele competenţei în materie penală

În ceea ce priveşte clasificarea formelor competenţei, în literatura de specialitate s-au remarcat

I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 213.

2.2.1. Competenţa personală (ratione personae)

Secţiunea a II-a Competenţa instanţelor judecătoreşti

Sub aspectul competenţei funcţionale, în ceea ce priveşte competenţa tribunalului constatăm o

- infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din

4. Competenţa tribunalelor specializate

Publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.

5. Competenţa tribunalului militar

6. Competenţa curţii de apel

Sub aspectul competenţei funcţionale, curtea de apel desfăşoară următoarele activităţi: