Particularități de construcție a lui Zoe Trahanache

Comedia „O scrisoare pierdută” s-a jucat cu un succes remarcabil pe scena Teatrului

Național din București, în data de 13 noiembrie 1884, urmând să fie publicată un an mai târziu, în
1885, fiind a treia dintre cele patru piese scrise de Caragiale.
Opera este inspirată din evenimentele politice ale anului 1883 (scindarea în trei facțiuni a
partidului liberal, determinată de revizuirea constituției – aripa reformistă, cea antireformistă și
grupul neutrilor), având ca temă degradarea vieții publice și private, particularizată prin surprinderea
unei bătălii electorale în „capitala unui județ de munte”.
Zoe Trahanache este unul dintre personajele principale ale textului, cea mai distinsă dintre
toate eroinele teatrului caragialian. Nimic nu o încadrează în categoria ignorantelor sau a femeilor
vulgare, deși acest personaj feminin reprezintă tipul cochetei și al adulterinei. Zoe Trahanache are
un rol esențial în construirea conflictului comic, dat fiind faptul că ea pierde o scrisoare de dragoste
pe care i-o adresează Tipătescu. De la acest eveniment banal, intriga comediei va lua amploare,
tehnica alcătuirii conflictului fiind aceea a „bulgărelui de zăpadă” în rostogolire. Ca statut social, Zoe
are o poziție importantă, fiind soția unuia dintre cei mai respectați oameni din județ. Chiar dacă
respectul pentru Trahanache este numai o aparență, în conformitate cu convențiile speciei în care se
încadrează personajul, Zoe ține la acest statut social și nu vrea să se compromită. Desigur, morala
care i-ar fi cerut să-i fie fidelă soțului îi lipsește, dar, ca orice personaj comic al lui Caragiale, Zoe e
foarte sensibilă la aspectele sociale. De aceea, rolul ei în acțiune este foarte important.
Zoe Trahanache este prezentată mai ales indirect, deoarece această modalitate de caracterizare
este specifică acestui gen literar. Personajul dramatic se definește prin acțiunile sale, prin atitudini,
prin limbaj. Relația lui Zoe cu Tipătescu o încadrează în tipul cochetei adultere, care acționează în
conformitate cu datele caracterologice impuse de acest tip. Ea e ambițioasă, voluntară, obișnuită să
domine și să-și impună voința. De altfel, i se subordonează Tipătescu, Trahanache și, diplomatic,
chiar Cațavencu, unul dintre personajele care înțelege exact rolul ei în viața publică a reședinței
județului de munte.
Caracterizarea directă rezultă din relațiile pe care le stabilește cu celelalte personaje, din ale
căror replici se desprind și alte trăsături de caracter, susținând comicul de situație și comicul de
intenție. Zaharia o crede fragilă, sensibilă și vrea să o protejeze de vestea șantajului: „Biata Joițica!
Să nu cumva să-i spui, să nu cumva să afle! Cum e ea simțitoare!...” Cațavencu și-o dorește aliat în
lupta electorală, conștient de puterea ei: „Madam, madam Trahanache, ești un înger…” Cetățeanul
turmentat are, în finalul piesei, o replică insinuantă la culme, sugerând ironia autorului la adresa
propriilor personaje: „În sănătatea coanii Joițichii! Că e (sughite) damă bună!”
Autocaracterizarea susține același comic de intenție, accentuând contrastul dintre imaginea
personajului despre sine și imaginea reală: „Ești un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie
bună… am să ți-o dovedesc…”
Didascaliile consemnează mai ales acțiunile personajului, care se dovedește foarte activ,
agitat, implicat în conflicte. Alte indicații scenice oferă date despre trăirile și sentimentele eroinei:
„cu dignitate”, „plânge”, „se plimbă agitată”.
Pe de altă parte, adevărata natură a lui Zoe reiese, indirect, din clasica tensiune între aparență
și esență, între adevăr și minciună, între mască socială și autenticitate. Astfel, protagonista stă la
baza principalei particularități de compoziție a comediei lui Caragiale, așa-numita tehnică a
quiproquo-ului. Aceasta este atât de artificială, încât măștile se pot schimba constant, de vreme ce ea
este lipsită de o identitate stabilă. Nu e de mirare că, de la nivelul primelor didascalii, autorul
evidențiază firea cameleonică a personajului feminin. Lista cu personajele conține o ironie vădită la
adresa lui Zoe care e prezentată ca „soția celui de mai sus”. Ea ar putea fi consoarta lui Trahanache,
căruia îi poartă numele, dar și a lui Tipătescu, primul menționat în listă. Această confuzie este
 reiterată și odată cu apariția în scenă a lui Dandanache, în actul IV, nou-venitul încurcându-i pe
Zaharia cu Ștefan, fiecare devenind în mintea lui Agamiță soțul cucoanei.
Mai mult, lipsa de consistență a personajului reiese și datorită utilizării tehnicii bulgărelui de
zăpadă, tensiunile care destabilizează întreg universul femeii apărând subit, dezvoltându-se brusc și
dispărând la fel de nemotivat precum s-au ivit. Prin urmare, în cazul lui Zoe Trahanache, nici măcar
nu se poate delimita un conflict interior, toate stările manifestându-se la un nivel strict de suprafață.
După ce scrisoarea de amor pierdută amenință să-i compromită statutul, protagonista răspunde
șantajului inițiat de Cațavencu printr-unul sentimental, vizați fiind Tipătescu și Trahanache. Ea se
preface victimă neajutorată a unei calomnii, trece pe nesimțite de la o stare la alta, când e isterică și
amenință cu sinuciderea, când e afectuoasă și dispusă să se lase salvată de bărbații care o înconjoară.
Simptomatică rămâne atitudinea din actul II, în scena VI, a discuției cu amantul Tipătescu.
Încercând să determine susținerea prefectului pentru candidatura lui Nae, protagonista mimează, la
început, o depresie apocaliptică, demascată subtil doar de indicațiile regizorale („zdrobită”, „înecată”,
„plângând”). Ulterior, conștientizând că postura de victimă nu îl impresionează pe bărbat, ea își
transformă complet atitudinea și dezvoltă un șantaj propriu-zis. „Revenindu-i deodată toată energia”,
apoi „cu energia crescândă”, îi amintește lui Tipătescu că dobândirea prefecturii se datorează
influenței ei la Trahanache. Previzibil, după ce a numit-o „femeie nebună”, Ștefan i se supune, ba
chiar acceptă să transmită personal noua decizie politică.
Ipocrizia lui Zoe se remarcă și în episodul final al comediei, când, după ce trimisul de la
centru se impune în alegeri, toate conflictele se disipează. Ca și când șantajul, calomniile, traficul de
influență nu ar fi existat, protagonista își reia cursul normal al vieții, iar măștile sunt recuperate. În
mijlocul mulțimii extaziate, Cațavencu elogiază calitățile unice ale prefectului, ale președintelui
partidului și, mai ales, ale doamnei Trahanache, iar Zoe și Ștefan privesc cu superioritate cum idila
lor rămâne la adăpost.
Zoe e ridicolă prin manifestări, dar, spre deosebire de alte personaje feminine din teatrul lui I.
L. Caragiale, nu e ironizată până la sarcasm. Într-o oarecare măsură, reacțiile ei se justifică dacă se
ține seama de poziția socială dobândită cu efort și de dorința ei arzătoare de a nu-și pierde influența
de care este conștientă.
În concluzie, prin Zoe Trahanache, Caragiale infirmă șabloanele referitoare la condiția
inferioară a femeii în societatea secolului al XIX-lea, însă stârnește un râs amar prin impunerea unei
tipologii feminine atât de înstrăinate de modelul tradițional, încât ajunge lipsită de orice însemne ale
umanității autentice.