Lucrare de laborator N.

1
Tema: ANALIZA CHIMICO-TOXICOLOGICĂ
A COMPUŞILOR CU CARACTER ACID
DIN MATERIALUL BIOLOGIC

Scopul lucrării
Studierea sau asimilarea metodologiei analizei chimico- toxicologice a derivaţilor acidului barbituric,
noxironului, derivaţilor acidului Salicilic, purinei. Toxicocinetica şi toxicodinamia compuşilor acestei
grupe.

Sarcinile

1. Aplicarea metodelor corecte de izolare a preparatelor medicamentoase din lichidele biologice şi

organele de importanţă vitală.
2. Extragerea toxicilor medicamentoşi din materialul biologic cu ajutorul solvenţilor organici
corespunzători.
3. Purificarea extrasului organic de impurităţile de origine endo- şi exogenă.
4. Aplicarea metodelor chimice şi fizico-chimice de analiză pentru identificarea preparatelor
medicamentoase.
5. Dozarea toxicilor extraşi prin metodele contemporane de dozare.
6. Interpretarea rezultatelor analizei chimico-toxicologice efectuate conform metodelor aplicate şi a
legităţilor generale de comportare a toxicilor medicamentoşi în organism.

Reactive și preparate necesare:

Plăci cromatografice (silicagel),sistemul de solvenţi (cloroform-acetonă (9:1)),barbital, fenobarbital,

benzonal, barbamil, soluție de nitrat de cobalt, soluție de hidroxid de potasiu de 1%, cloroform, acetat de
cobalt, hârtie de filtru, clorură de amoniu, acid salicilic, soluție de acid sulfuric concentrat, soluție de acid
sulfuric de 10%,

Subiectele pentru lucrul individual al studenților

Partea teoretică
1. Explicaţi izolarea preparatelor medicamentoase din materialul cadaveric. Metoda Stas-Otto, Vasiliev.
2. Numiți preparatele medicamentoase, care pot fi izolate din materialul biologic cu ajutorul solvenţilor
polari.
3. Numiți proprietăţile fizice şi chimice ale acidului barbituric şi ale derivaţilor săi.
4. Detaliați metoda specifică de izolare din materialul biologic a barbituricilor şi a noxironului.
5. Explicați reacţiile generale şi specifice de identificare a barbituricelor, noxironului, acidului salicilic şi
ale derivaţilor săi.
6. Explicați reacţiile microcristaloscopice de identificare ale barbituricelor şi noxironului.
7. Explicați principiul metodei cromatografiei în strat subţire şi aplicarea acestei metode pentru
identificarea barbituricelor în materialul biologic.
8. Explicați aplicarea spectroscopiei UV ei în cercetarea calitativă şi cantitativă a barbituricelor în
materialul cadaveric.
9. Detaliați acţiunea toxică a barbituricelor, a noxironului şi acidului salicilic. Biotransformarea acestora
şi conservarea în organism.

Partea practică
Răspundeți la următoarele întrebări:
1. Prin ce se explică proprietăţile acide ale acidului barbituric?
2. Care este metoda de izolare a fenobarbitalului şi barbitalului care asigură cea mai eficientă extragere a
acestora mai efectivă din materialul biologic?
3. Care sunt solvenţii care se utilizează pentru izolarea bazelor azotate ale compuşilor organici și de ce
anume aceștea?
4. Care sunt factorii care contribuie la extracția deplină a barbituricelor din materialul biologic?
5. Explicaţi forma tautomerică a barbituricelor.
6. Comportarea sărurilor de sodiu ale barbituricelor la temperatura camerei şi la încălzirea cu baze.
7. Care este reacţia generală caracteristică pentru barbiturice?
8. Cum se comportă benzonalul în acid sulfuric concentrat?
9. Numiţi reactivul specific al barbituricelor care se utilizează la cercetarea prin metoda CSS a
sorbentului.
10. Care barbiturice nu se descompune în organism pe deplin şi oferă un somn de lungă durată?
11. Care este reacţia de bază în biotransformarea barbituricelor?
12. În ce constă proprietatea de adsorbţie a barbituricelor în regiunea UV?
13. Cât timp se păstrează barbituricele în materialul cadaveric şi în lichidele biologice?
14. Care sunt particularităţile izolării noxironului din materialul biologic?
15. Ce reacţii sunt necesare pentru identificarea acidului salicilic şi a derivaţilor săi?
16. Care barbituric a provocat intoxicația, dacă s-a identificat acidul benzoic şi fenobarbitalul?

Material informativ

Derivaţii acidului barbituric sunt relaxanţi ai SNC şi se sdministrează deseori, ca somnifere sedative.
Durata de acţiune a barbituricelor este foarte diferită: de la ultrascurtă – 15 minute până la o zi şi mai
multe (de lungă durată). Din 2500 de derivaţi ai acidului barbituric, mai frecvent se foloseşte fenobarbital,
barbitalul, ciclobarbital (etaminal de sodiu), barbamil şi altele. Barbamilul şi etaminalul de sodiu fac parte
din narcotice. După proprietăţile lor fizico-chimice, derivaţii acidului barbituric se referă la compuşii cu
caracter acid.
Formula generală a barbituricelor:
H O
N C 2H 5
O
N R
H O
Substanţa, formula chimică Caracteristici
Barbital pKa = 7,8 – constanta de ionizare
O Ctox= 20 mg/l
H Clet= 40 mg/l
N C2H5 Durata acţiunii 12-24 ore
O Perioada de înjumătăţire – 4 zile
N C 2H 5 Eliminarea în formă neschimbată 70-40%
H O
Fenobarbital pKa = 7,3
H O Ctox= 40 mg/l
N C2H5 Clet= 60 mg/l
O Durata acţiunii 10-18 ore
C6H5 Perioada de înjumătăţire – 4 zile
N
H Eliminarea în formă neschimbată – 30%
O
 Ciclobarbital pKa = 7,6
H O Ctox= 10 mg/l
N C2 H 5 Clet=
O Perioada de înjumătăţire – 8-17 zile – 2-6
N
H O

Barbamil Amobarbital pKa = 7,9

Ctox= 9-15 mg/l
H O
Clet=
N C2H5 Perioada de înjumătăţire – 8-40 zile – 1
O
N CH2 - CH2 - CH - CH3
H O CH3
Etaminal sodic Nembutal pKa = 8,0
ONa Ctox= 10 mg/l
N Clet= 15 mg/l
C2H5
O Durata acţiunii – 4-8 ore
N C CH (CH2)2 CH3 Perioada de înjumătăţire – 4 zile
H Eliminarea în formă neschimbată – 10%
O CH3

Aceşti compuşi sunt slab solubili în apă, ușor solubili în etanol, chloroform, eter, în soluţiile apoase
ale bazelor. Solubilitatea în baze se explică prin aceea, că în urma tautomeriei, în mediul basic prevalează
forma ionică a barbituricelor.
H O OH O- O-
N C2H5 N C2H5 N C2H5 N C2H5
-
O HO HO O
N C2H5 N C2 H 5 N C2H5 N C2 H 5
H O O O O
barbital forma acidă pH = 9,2 pH = 13

Farmacocinetica şi metabolismul barbituraţilor

După administrarea orală toţi barbituraţii se absorb aproape complet (90%) în organism. Din organism,
aceștia se elimină prin urină sub diferite forme: atât sub formă neschimbată cât şi sub formă de metaboliţi.
Fenobarbitalul, având o perioadă de acţiune de lungă durată, se elimină în cantităţi mari sub formă
neschimbată, pe când barbituricii cu acţiune medie (barbamilul şi etaminalul sodic) se metabolizează, dar
se elimină şi sub formă de compuşi iniţiali.
Barbitalul se elimină aproape complet (70–90%) prin urină, în formă neschimbată. T1/2 – 4 zile, se
detectează timp de 16 zile. 16% se elimină timp de 32 ore.
Fenobarbitalul se metabolizează transformându-se în -glucoronid-, D-glucozopironazilfenobarbital şi
4-hidroxifenobarbital.
În cazul administrării cronice, 25% din doză se elimină prin urină timp de 24 ore în formă
neschimbată. 17% – sub formă de derivaţi hidroxi. Eliminarea prin urină în formă neschimbată se măreşte
în mediul bazic ori în funcție de volumul urinei. După o singură doză 80-90% se elimină prin urină timp
de 16 zile (30% se elimină sub formă de N-glucuronizi).
Etaminalul sodic se elimină prin urină în proporție de 80% timp de 5 zile: 37% – în formă de 3-
hidroxiderivaţi, peste 13% – ca N-hidroxi-; între 7 și 14% – ca 3-oxo-; între 10 și 15% – ca 3-
carboxiderivaţi; iar  10% se elimină în formă neschimbată.
Barbamilul se elimină prin urină timp de 6 zile. Metaboliții principali sunt 3 hidroxiderivatul (30-
50%) şi N-glucuronidul (30%); iar  1% se elimină în formă neschimbată.
Ciclobarbitalul se absoarbe repede după administrarea orală. Reacţia metabolică de bază este
oxidarea: transformarea în cetociclobarbital. Mai puţin de 10% se elimină prin urină în formă
neschimbată.
H O H O
N C2H5 N C2H5
O O
N N
H O H O
 O

Caracteristica obiectelor biologice

Majoritatea obiectelor biologice cu conţinut de compuşi toxici se împart în următoarele categorii, în

funcție de particularităţile narcologice, care determină schema de preparare a probelor:
1. Lichid cu conţinut mic de material biologic – provenit din spălături stomacale: apă, băuturi
alcoolice, apă minerală.
2. Lichid cu conţinut mediu de material biologic (sânge, suc stomacal şi intestinal, ceai, cafea,
produse lactate).
3. Compuşi solizi, care constituie amestecuri simple – comprimate, capsule, zahăr, sare, resturi de
pulbere ş.a.
4. Compuşi solizi – amestecuri complexe: pâine, grăsimi, uleiuri şi toate tipurile de ţesuturi vii
(muşchi, fibre de păr, unghii, creier, ficat, rinichi), ţesuturi vegetale, flori.
Fiecare dintre aceste grupe se studiază conform schemei sale proprii, deoarece metodele de izolare
analitice a urinei pot să nu satisfacă cerinţelor, metodelor de izolare a sângelui şi ţesuturilor şi invers.
Justețea rezultatelor analizei în general şi a extracţiei în particular depinde în mare măsură de
prepararea preliminară a probei, adică de tehnica preanalitică de preparare a probei.
Pentru a analiza fiecare probă biologică trebuie de semnificat următoarele etape:
1. Prelevarea corectă a probei.
2. Conservarea probei.
3. Prepararea probei pentru extracţie.
4. Schema şi metoda extracţiei.
5. Prezenţa compuşilor endogeni şi exogeni, care influenţează puritatea extractului şi analiza finală a
toxicului şi metaboliţilor acestuia.
Primii factori depind de tehnica de extragere şi prelucrare. Factorul 5 cere de la cercetător
cunoaşterea parametrilor toxico- şi farmacocinetici ai probei de analizat.
Conţinutul componenţilor endogeni şi exogeni din extract depind de:
1. Vârsta, genul şi masa pacientului, care determină repartizarea toxicului şi metabolismului său;
2. Prezenţa concomitentă a altor compuşi exogeni (preparate medicamentoase) care pot schimba
parametrii farmacocinetici şi farmacodinamici toxicului;
3. Dieta – acizii graşi liberi se leagă cu albuminele şi concurează la nivelul legăturilor toxicului cu
proteinele, dacă toxicul pătrunde în organism înaintea alimentelor, atunci, în urma absorbţiei, are
loc reabsorbţia toxicului în intestinul subţire ceea ce are ca efect sporirea concentraţiei toxicului
în sânge;
4. Efectul genetic. Unii indivizi posedă o toleranţă ridicată față de acţiunea unor agenţi chimici:
pentru aceștia doza toxicului este suportabilă, pe când pentru alţii aceeaşi doză este letală.
5. Alţii factori, acţiunea cărora necesită observaţii: maladiile (pot intensifica acţiunea unor compuşi
endogeni); manipularea compuşilor chimici industriali potenţează acţiunea compuşilor endogeni şi
exogeni.
Urina – cel mai accesibil lichid biologic pentru cercetarea compuşilor toxici medicamentoşi şi cel
mai simplu obiect biologic, care conţine un procent mic de proteine.
Parametrul principal ce caracterizează urina este pH-ul. Mărimea pH-ului creşte din cauza florei
bacteriene, care elimină amoniac. Dezvoltarea acestei flore este frânată de conservarea la rece sau prin adau-
sul de NaF, HBO3 sau alţi bacteriostatici.
Sângele. Nivelul compuşilor toxici şi a metaboliţilor acestora în sângele preluat de la persoane vii şi
cadavre diferă din cauza schimbărilor biochimice care survin după deces. Chiar şi poziţia pacientului:
vertical, pe șezute ori orizontal modifică compoziția biochimică a sângelui, deoarece în fiecare dintre aceste
momente se schimbă componenţa proteinelor din sânge, ceea ce este important pentru toxicii, ce se leagă
cu proteinele.
Extracţia se poate efectua din sângele integru, plasmă, ser. Dacă pentru prevenirea coagulării
sângelui s-au folosit anticoagulanţi, trebuie de ținut cont de faptul heparina eliberează acizi graşi din locul
legăturilor cu albuminele, iar aceasta pe de o parte facilitează contactul toxi cilor cu proteinele, iar pe de
altă parte – trecerea acizilor graşi în solvent în timpil extracţiei. Pentru micşorarea activităţii enzimatice a
sângelui acesta se va conserva în congelator.
Deoarece vesela de sticlă conţine grupe OH –, este posibilă formarea legăturilor polare a compuşilor
toxici cu pereţii vaselor din contul formării legăturilor de hidrogen.
Pe lângă acizii graşi, în extractele din sânge se găsesc uneori și alţi compuşi endogeni: testosteronul
și holesterina, steroizi care în sânge au legături cu proteinele plasmei.
Saliva – se centrifugează şi se congelează. S-a constatat, că formele neionizate ale compuşilor toxici,
care se găsesc în soluţia apoasă a plasmei difunzează pasiv în salivă, astfel încât există o dependenţă
directă între concentraţia toxicului din salivă şi concentraţia toxicului din sânge.
Firele de păr sunt un substrat biologic omogen. Joacă un rol deosebit în calitate de obiect în AChT al
toxicilor organici şi neorganici. În ultimii ani s-a constatat că în firele de păr preluate de la narcomani, se
depistează derivați ai opiului, amfetamine, feniciclidină, metacvalon, cocaină, canabis. Astfel părul poate
revela prezența narcoticelor la subiecți care îl utilizează de mult timp, atunci, când analiza lichidelor bio-
logice nu le mai poate depista. Important este faptul, că în păr compuşii narcotici nu metabolizează.
Pentru a analiza fire de păr, proba se colectează pe 1 cm 2, se taie atent, cât mai aproape de rădăcină şi în
așa fel ca firele să nu-şi schimbe poziţia. Ținând cont de viteza de creştere a părului ( 1 cm pe lună)
proba se împarte în segmente de lungimi diferite şi se analizează. Aşa se stabileşte dinamica pătrunderii
compuşilor narcotici în organismul pacienţilor. Analiza firelor de 6-8 cm (6-8 luni) permite constatarea
gradului dependenței de narcotice.
Unghiile conţin 10,1-13,7% apă şi 0,15-0,76% compuşi graşi (colesterina şi eterii acesteia). Dintre
compuşii organici, keratina este proteina de bază, rezistentă la acţiunea diferitor compuşi chimici, iar din
compuşii minerali – calciul (Ca), fosforul (P), zincul (Zn), arsenul (As) şi a.
Bila este produsul activităţii secretorii a ficatului şi a duodenului. Acest lichid conţine o cantitate
mare de apă, compuşi endogeni, asemănători cu cei din plasmă, sânge, ser, acizi biliari şi pigmenţi.
Conţinutul biliar se deosebeşte după valoarea pH-ului (6,7-8,3), care trebuie verificat înainte de extracţie
sau, în caz de necesitate, se vor aplica soluţii tampon. Se recomandă centrifugarea probei la viteze mici
(pentru înlăturarea colesterinei) şi precipitarea proteinelor, adăugându-se amestec de cloroform-metanol
(2:1) sau cloroform – izopropanol (9:2). În timpul extracţiei, acizii biliari formează o emulsie stabilă,
deaceea separarea fazelor necesită centrifugare îndelungată: majoritatea compuşilor toxici se elimină din
bilă sub formă de conjugaţii cu acid glucuronic, iar conţinutul biliar se supune hidrolizei sau prelucrării
cu -glucuronidază și apoi se efectuează extracţia.
Extractele din bilă sunt deseori colorate, ceea ce face dificilă spectrofotometrarea lor. Precipitarea
preventivă a proteinelor decolorează proba.
Datorită caracterului lipofil, majoritatea compuşilor endogeni ai bilei, extractele, posedă un fundal
pronunţat, mai ales în contact cu solvenţii nepolari. Bila se extrage conform schemei N.2 (pag. ).
Ficatul este principalul organ al homeostazei chimice. Funcţiile multiple ale acestuia fac posibilă în
extract prezenţa diferitor compuşi endogeni şi exogeni. Funcţiile de bază sunt: schimbul de proteine, hidro-
carburi, lipide, fermenţi, vitamine, apă, minerale şi de pigmenţi, secreţia bilei, funcţia de detoxificare.
Printre compuşii exogeni sunt produsele proteice (cea mai variată proteină şi metabolitul ei –
amoniacul şi urea), glucide (glicogen, fosforilarea oxidativă, reacţiile ciclului Krebs), lipide (metaboliţi
steroizi, semiproduse se sinteză a fosfo- şi glucolipidelor, colesterina ş.a.), produsele biotransformării
compuşilor exogeni, precum și toxici, sinteza acizilor biliari. Schimbul de pigmente duce la formarea
bilinelor – compuşi coloranţi, care formează un fundal caracteristic şi fac dificilă, determinarea
spectrofotometrică. Distrugerea hemoglobinei duce la formarea tetropirolilor, cunoscuţi ca pigmenţi
biliari: formaţi în rezultatul descompunerii fermentative a bilirubinei (bilirubin şi biliverdin) se eli mină
prin bilă sub formă de glucuronizi. Bacteriile intestinului reduc până la structuri incolore, care apoise
oxidează la aer până la compuşi de culoare galben-cafenie, coloranţi ai fecalelor şi urinei (stercobilin şi
urobilin).
Biliverdina şi bilirubina sunt niște acizi solubili în soluţii apoase alcaline. Sărurile acestora cu
majoritatea ionilor metalelor nealcaline sunt insolubilre în apă. Sarea de calciu a bilirubinei este componentul
de bază al calculilor biliari.
 Pentru majoritatea bilinelor este caracteristică absorbţia intensă în regiunea VIS (biliverdina – 680
nm, bilirubina – 450 nm, urobilina – 490 nm).
Compuşii endogeni din ficat sunt foarte variaţi. Prezenţa acestora în extract prezintă dificultăţi. Chiar
şi extragerea multiplă a compuşilor cu caracter acid reduce doar până la opt compuşii endogeni din
extractul cloroformic.
Compuşii toxici se extrag din ficat conform schemei N.4 (pag. ).
Ţesutul creierului. Acest obiect biologic se deosebeşte prin conţinutul său sporit de lipide,
fosfolipide, sterine ş.a. Printre produsele metabolismului compuşilor proteici se vor menţiona peptidele
micromoleculare (cu proprietăţi opiatice). Dintre sterine, în ţesutul creierului se remarcă prezenţa
colesterinei (0,25-0,30%). Cel mai mult colesterol se găsește în ţesutul nervos, în deosebi în materia albă.
În general, în ţesutul creierului, conţinutul colesterolului este de 2-3%, în substanţa cenuşie – de 0,9-
1,4%, iar în cea albă – de 4-5,3%.
În procesul extragerii colesterolului din ţesutul creierului, observăm că acesta este solubil în solvenți
organici (cloroform, eter dietilic, etanol fierbinte, acid sulfhidric, toluen, acetonă). În apă colesterolul,
acesta formează o emulsie stabilă în rezultat poate reţine o cantitate mare de apă, care întrece volumul său de
100 ori. Deaceea, înaintea extracţiei din probă trebuie înlăturate lipidele, ceea ce necesită mai întâi de
toate descompunerea complexului „lipid – compus lipidosolubil”.
Extracţia din ţesutul creierului se efectuează conform schemei N.4 (pag.).
Fecalele. Această probă biologică se analizează pentru a stabili conţinutul compuşilor toxici, care se
extrag împreună cu bila, dar şi atunci, când nu se absorb total din TGI după administrare orală. Pentru
păstrarea îndelungată a probei, aceasta se concgelează sau se liofilizează, pentru slăbirea acţiunii florei
bacteriene şi deminuarea mirosului. Principala prelucrare preanalitică constă în omogenizarea probei.
Probele uscate au rezultate reproductibile. Extragerea se efectuează după schema N.2 ori 3 când este un
anumit pH. Compuşii endogeni de bază sunt acizii biliari, steroizii, zahărurile, porfirinele. În funcție de
prezenţa în bioprobă a cantităţilor de compuşi exogeni pătrunşi cu hrana, rezultatele analizei sunt
variabile.
Intoxicaţiile cronice cu barbiturice
Administrarea repetată a barbituricelor duce la dependenţa faţă de ele. Pericolul toxicităţii este
cauzat de proprietatea compuşilor barbiturici de a se acumula în organism; în consecință, ca rezultat apare
starea comatoasă și urmează decesul. În 1956, barbituricele au fost luaţi la evidenţa internaţională. Dar
totuşi aceste preparate nu au putut fi scoase din circuit, deoarece acestea se administrează în cazul
dereglării somnului, a epilepsiei și intră în componenţa multor medicamente. În cazul administrării
îndelungate a barbituricelor, se dezvoltă dependența caracteristică similară cu narcomania şi alcoolismul:
se formează o dependenţă fizică şi psihică. Persoana dependentă devine excitabilă, neglijentă, îi scad
capacitățile intelectuale, apar disfuncţii vegetative, tahicardie. Datele experimentale confirmă că
supradozarea barbituricelor duce la formarea unor zone necrozate în toate regiunile creierului, mai ales în
sistemul nervos central şi periferic.

Izolarea barbituricelor din materialul biologic

Pentru AchT, derivaţii barbituricelor se izolează din lichidele biologice şi organele cadaverice prin
metode speciale, la baza cărora stă metoda izolării cu apă acidulată.
conform metodei Şvaicova, materialul biologic se amestecă cu apă, se acidulează cu acid oxalic, pH-
ul fiind egal cu 3, se centrifughează, se extrage cu cloroform. Fracţiile cloroformice se unesc, se spală cu
soluţie bazică. Barbituricii în formă de săruri de sodiu trec în faza apoasă, iar în soluţia organică rămân
pigmenţii,O compuşii proteici ş.a. OH
OH
R1 R1
R1
NH R2 N R2 N R2
O O
O N O N OH
H H O N

Sărurile de sodiu ale barbituraţilor, după acidulare, trec în forma ceto şi se extrag cu o nouă porţie de
cloroform din faza apoasă.
 Izolarea barbituricilor cu apă acidulată, cu H2SO4 a fost propusă de V.I. Popov: soluţiile apoase se
purifică prin metoda gel-cromatografică, apoi se extrage cu cloroform.
Izolarea barbituricilor cu apă alcalinizată. Această metodă a fost propusă de Valov şi esenţa ei
constă în aceea că barbituricele se izolează din materialul biologic sub formă de săruri de sodiu, solubile
în apă. Apoi, se purifică cu volframat de sodiu în acid sulfuric, după care se centrifughează şi se extrag cu
eter.

pExtracțiile
Extracția este procesul de trecerea unui analit din solventul pro bei într-un solvent nemiscibil. În
timpul extracției are loc distribuţia analitului între cele două faze, care se caracterizează fiecare prin coefi-
cientul său de repartiţie.
Pentru puruficarea compusului de impurităţi sau pentru separarea acestuia dintr-un mediu în altul, se
aplică extragerea cu solvenţi organici. Aceasta depinde de solubilitatea diferită a compuşilor de analizat într-
un solvent sau altul sau în doi solvenţi nemiscibili.
Extracția este utilizată ca mijloc rapid de separare – concentrate a analiţilor, ceea ce permite
îmbogăţirea lor până la nivele de concentraţie detectabile şi dozabile. Reziduurile şi extractele, al căror
volum se reduce la minimumul necesar, sunt supuse apoi analizei printr-o tehnică specială, de obicei
cromatografică, GC sau HPLC. Pentru a mări eficienţa
separării şi analizei, micşorând riscurile contami-
nării şi pierderilor, se pot utiliza sisteme de două sau mai
multe coloane legate în serie, dintre care una de îm-
bogăţire, iar a doua de se- parare. În figura 1 schema de
principiu a unui astfel de sistem în circuit, care permite
automatizarea proceselor de separare şi analiză.
Practic, proba de analit este condusă prin vană
(buclă) (3) în coloana de îmbogăţire purificare (5),
aceasta este o precoloană faţă de coloana separatoare, iar
după eluţie, fluxul este condus prin vană (buclă) (4) la
coloana analitică, separatoare HPLC (6), apoi la
detectorul (7), iar elimi- narea reziduurilor se face prin
ieșirea în orificiul pentru reziduuri (8).
Extracția simplă, adică o singură operaţiune
experimentală permite Fig. 1. Schema de principiu a unui sistem realizarea extracţiei unei
cantităţi importante de analizor cu coloane legate în serie. 1) pompă; substanţe de analizat, însă nu o
separare cantitativă. 2) injector de probă; 3) vana nr.1; 4) vana nr.2; Randamentul extracţiei simple
nu este satisfăcător, mai 5) coloana de îmbogăţire – purificare; 6) coloana ales cu un volum mic de
solvent extractiv. separator; 7) detector; 8) ieşire pentru reziduuri Utilizarea volumelor mari de
soluție extractivă permite obţinerea unor randamente satisfăcătoare, dar aceasta are cheltuieli mai mari,
introducerea unei etape suplimentare de reducere considerabilă a volumului prin evaporare şi poluarea
mediului etc. În marea majoritate a cazurilor, soluţia rămasă după extracţie conţine cantităţi importante,
deloc neglijabile de analit, care nu poate fi aruncat și astfel pierdut. De aceea, se fac extracţii repetate cu
volume noi de solvent de extracţie (3-4 ori), până se obţin randamente satisfăcătoare. Pentru extracţia
repetată se utilizează volume mici de solvent, fracţiunile extrase reunindu-se în final şi evaporându-se
excesul de solvent. Desigur, că şi în extracţia repetată, volumul final de solvent este mare, dar
randamentul bun al extracţiei este asigurat.
Extracţia repetată se poate realiza cu ajutorul pâlniei de separare, în care se introduce proba,
solventul (V1 ml), alţi reactivi necesari (soluție tampon), iar după agitare viteza de extracţie (V mare) şi
separarea fazelor, se decantează extractul 1. Se adaugă un volum nou de solvent (V 2 ml) egal cu primul şi se
repetă operaţia de 5-6 ori cu porţiuni mici de solvent. Se reunesc extracţiile şi se reduce volumul
solventului.
În cazul extracţiei lichid-lichid, eficacitatea extracţiei depinde de solubilitatea diferită a
componenţilor amestecului în solventul ales, de timpul de agitare, de repartiţia compusului extras între
cele doău faze nemiscibile ce se determină după coeficientul de repartiţie.
Prin coeficientul de repartiţie se subînţelege raportul dintre concentraţia compusului dizolvat în
solventul organic, nemiscibil cu apa, către concentraţia compusului dizolvat în apă.
Din punct de vedere matematic (pentru soluţii ideale) acest raport se exprimă în felul următor:
 C1
K=
C2
Când se foloseşte ca extragent cloroformul:
C CHCl
K= 3

CH
2O

Coeficientul de repartiţie, K, este caracteristic pentru o substanţă dată şi un cuplu de solvenţi dat, dar el
variază considerabil de la o substanţă la alta şi de la un solvent la altul. Dar în unele sisteme se admite
asocierea, solvatare sau disocierea, gradul cărora depinde de concentraţia compusului distribuit. În
consecință, numărul particulelor dintr-un solvent şi din altul se micşorează, prin urmare se schimbă şi
raportul concentraţiilor molare. În aceste cazuri, coeficientul de repartiţie nu are valoare.
Dacă coeficientul de repartiţie între solventul anhidru şi apă este cunoscut şi este cunoscut volumul
acestor doi solvenţi, este uşor de calculat care este partea din cantitatea compusului care rămâne în apă
după prima, a doua şi a treia extracţie cu solvent organic şi cantitatea extrasă a acestui compus.
Să presupunem că un compus oarecare solubilizat în apă în cantitatea X0, se extrage din mediul apos
cu solvenţi anhidri, de exemplu cu cloroform. Prin X 1 se va nota cantitatea compusului rămasă în apă
după prima extracţie. Atunci cantitatea compusului trecută în extrasul cloroformic va fi egală cu X0-X1.
Volumul soluţiei apoase din care se extrag compușii nu se schimbă şi va fi egal cu V1. Volumul
cloroformului luat pentru fiecare extracţie este și el constant şi egal cu V 2. Concentraţia compusului C
rămasă în soluţia apoasă după prima extracţie va fi egală H3O cu X 1/X2, iar concentraţia acestuia în cloroform
(CCHCl ) va fi (X0-X1)/V2.
După legea repartiţiei: 3
X0− X1 X1 ( X0− X2) V 1 X0 V 1− X1V 1
K= : = =
V2 V1 X1 V 2 X1 V 2
De aici: KX1X2 = X0V1 – X1V2
KX1V2 + X1V2 = X0 V1
X0V1
X 1=
KV2 + V 1
unde: X1 – cantitatea compusului rămas în soluţia apoasă după prima extracţie cu cloroform. După cum K, V 1 şi V2
condiţional sunt mărimi constante, atunci expresia V 1/K(V2 + V1) poate fi considerată mărime constantă şi
marcată cu litera C (constantă). Atunci formula:
X0V1
X1=
KV2 +V 1
poate fi exprimată astfel: X1= C × X0
După extracţia a doua, cantitatea compusului dizolvat iniţial va fi considerată prima rămăşiţă, adică
X1. Restul compusului rămas în soluţia apoasă după a doua extragere cu cloroform va fi egală cu X 2:
X2 = CX1 = C × CX2 = CX0
După numărul n de extracţii, cantitatea compusului în soluţia apoasă va fi:
Xn = C × Xn-1 = C × C n-1 × X0 = Cn × X0
n
(V 1 )
Xn= ×X 0
KV 2 +V 1
Xn = C × X0; sau

unde: X0 – cantitatea compusului, rămas în soluţia apoasă după extracţie cu cloroform de n ori. Aşadar, cunoscând
coeficientul de repartiţie putem determina concentraţia compuşilor în soluţie înainte şi după extracţie.

Coeficientul de repartiţie se poate deplasa în partea în care se simplifică separarea straturilor şi se

diminuează pierderea solventului din contul dizolvării în apă. În acest scop se recomandă saturarea fazei
apoase cu o sare.
De coeficientul de repartiţie depinde valoarea analitică a gradului de extracţie:
100×K
E=
K +V 1 V
unde: E – gradul de extracţie, %
 K – coeficientul de repartiţie
V – volumul fazei mobile
V1 – volumul fazei organice

Purificarea extraselor organice de impurităţi

Pentru purificarea extracţiilor organice din material biologic de impurităţi se aplică 3 metode:
− Extracţia reextracția.
− Sublimarea.
− Cromatografia pe strat subţire.
Identificarea
Caracteristice pentru toate barbituricele sunt reacţiile cu săruri de cobalt (III), reacţia murexidă, cu
piridină şi cu săruri de cupru:
H 3C - C H -C H 3

NH 2
O R1 R2
O
N
O HN Co NH O
N
R1 O O
R2
NH 2

H 3C - CH - CH 3
III

Prin reacţia cu săruri de cobalt dau rezultate pozitive şi sulfanilamidele, purinele, deorece conţin
grupările – CO – NH –; – N = CH – NH2.
Reacţia de formare a murexidului – sarea amonică a acidului tetrametil purpuric este caracteristică
pentru barbital, fenobarbital, etaminal de sodiu, barbamil, tiopental. În prezenţa peroxidului de hidrogen, a
sării Mor, a clorurii de amoniu şi a soluţiei amoniacale aceste barbiturice formează culoare roză.
Barbituricii cu săruri de cupru şi piridin formează compuşi greu solubili sub formă de precipitate
amorfe şi numai barbital formează precipitat cristalin caracteristic de culoare violetă.
Sub acţiunea piridinei apare forma lactimică a barbituricelor; piridina cu sărurile de cupru formează
ionul complex [Cu(Py)]2+. În consecință, se formează compuşi complexi (IV).
O
H
R1 N
O
R2 N
N
O Cu
O
H
R1 N N
O
R2
N
O IV
Proprietatea barbituricelor de a se dizolva în acid sulfuric concentrat cu formarea soluţiilor incolore se
aplică pentru obţinerea formelor acide a barbiturucelor niște cristale caracteristice pentru fiecare
barbiturat.
Benzonalul în acid sulfuric concentrat se descompune în fenobarbital şi acid benzoic.
O O
O
C 2H 5 C 2H 5
C 6H 5C N H+ NH C 6H 5 + C6H5COOH
C 6H 5
O
O N O O N
H H
 Deaceea, forma acidă a benzonalului se obţine mai uşor din metanol şi acid clorhidric (1:1). Pentru
identificarea barbituricelor în analiza chimico-toxicologică se admit reacţii microcristaloscopice, cu care
se identifică concentraţiile mici de preparat (μg).
Pentru aceasta, se aplică câteva preparate de ioduri: clorzinciod, reactivul cupruiod, clorura de fier
(III) în iodură de potasiu, soluţie alcoolică acidă de iodură de potasiu. Cu acest reactiv, fiecare barbiturat
formează precipitat cristalin sau amorf. După forma cristalelor se poate deduce care barbiturat a
participat la intoxicare. În tabelul 1 sunt indicate cu semnul „+” precipitatele cristaline şi limita de
identificare în probă.
Tabelul 1
Precipitatele cristaline şi limita de identificare în probă
Clorură Soluția Săruri de
Compuşii
Clorzinciod Cupruiod de fier în alcoolică cupru şi
Reactiv
KI de KI piridină
Barbital + 4 μg + +14 μg
Fenobarbital +4 μg
Barbamil +7 μg +21 μg +1,8 μg
Etaminal de
+4 μg + +0,5 μg +
sodiu
Butobarbital +6 μg +6 μg +6 μg + +13,5 μg
Hexenal +
Spectrul UV al barbituricelor în solvenţi organici
OH nu posedă absorbţie evidenţiată în regiunea 200-
OH
330 nm atunci când pH-ulR1 este acid sau neutru.
R1 R1
Analiza spectrofotometricăNH a barbituricelor se bazează
N
pe proprietatea tautomeriei lactam-lactimice
N
pentru valorile baziceR1ale pH-ului. R1 R1

O N O O N O N OH
O H H O
II
III
pH 2 pH 9-10 pH 13

O O
R1 R1
N R1 N
R1

O N O O N O-
H

Maxima de absorbție a formei lactimice ionizate (I) este λ = 239 –240 nm (barbital,
fenobarbital, etaminal, barbamil), iar a formei (II) – λ = 254 – 255 nm.
Lipsa absorbţiei soluţiilor la pH = 2 şi apariţia maximelor corespunzătoare la pH 9-10 şi pH = 13 ne
permite să identificăm unii barbituraţi şi chiar să determinăm apartenenţa acestora la grupe corespunză-
toare de barbituraţi (fig. 1).
 Cromatografia pe strat subţire care s-a menționat mai sus, se aplică nu numai pentru purificare, dar şi
pentru identificarea barbituricelor după culoarea specifică cu difenilcarbazidă şi sulfat de mercur şi după
valoarea Rf.

Determinarea cantitativă
a barbituricelor în materialul biologic
Determinarea cantitativă a barbituricelor în
lichide şi material biologic se efectuează pe cale
fotocolorimetrică şi spectrofotometrică.
Analiza fotocolorimetrică de determinare cantitativă a
barbituricelor se bazează pe aplicarea reacţiei cu acetat de
cobalt în prezenţa izopropilaminei (III). Densitatea
optică a soluţiilor colorate în violet se măsoară la
fotocolorimetru cu filtru verde.
Determinarea spectrofotometrică a
barbituricelor Fig. 2. Spectrul barbituricelor în UV se bazează pe proprietatea barbituricelor
care posedă absorbţie specifică în regiunea UV la pH =
10,0 şi 13,0 şi lipsa acesteia la pH = 2,0.
Determinarea spectrofotometrică cantitativă în materialul biologic se determină după diferenţa
absorbţiei (DрН10 – DрН2) când λ = 239 nm, iar în sânge – după diferenţa DрН13 – DрН10 când λ = 260 nm.
Aplicarea variantelor diferențiale ale determinării spectrofotometrice permite obținerea unor rezultate
exacte deoarece se exclude în mare măsură prezenţa impurităţilor.
Calculele se efectuează după formulele:
ΔD
C=
E⋅1
unde: Е – absorbţia specifică a barbituratului corespunzător;
ΔD – diferenţa absorbanţelor;
С – concentraţia în %.
În sânge şi în urină se determină după formula:
D pH 13−D pH 10
C=
E⋅1 , când  = 260 nm

Conţinutului barbituricelor din organele unui cadavru se calculează după formula:

 D pH 10−D pH 2
C=
E⋅1 , când  = 240 nm
Determinarea cantitativă a barbituricelor izolate din biomaterial se efectuează numai după purificarea
stratului organic prin metoda de extracţie ori CSS.
Cercetarea acidului salicilic şi noxironei (v) se efectuează după anumite cerinţe. Preparatuș Noxiron
este stabil în mediul acid şi slab bazic, se descompune doar în mediu pH>10. Deaceea acesta se va ex -
trage complet din mediul apos acid. Reacţiile de identificare sunt identice cu reacţiile aplicate pentru
cercetarea barbituricelor. C2H5
C H5 C2H5
Reacţia de 2identificare – proba hidroxamică se efectuează pentru identificarea şi determinarea
C H NaOH C 6H5 + NH2OH C6H5
cantitativă. 6 5

O N O O OH NHO O O
H
2 NH - OH NH2
V
C2H5
FeCl3
C6H5
C
O O
Fe O NH NH2 3

Importanța toxicologică
Acidul barbituric nu posedă acţiune narcotică sau somniferă, barbituricele însă provoacă o stare
similară somnului fiziologic. Preparatele derivaţi ai acidului barbituric se administrează pentru
tratamentul epilepsiei, tetanosului, aterosclerozei coronare, anestezici locali, pentru anestezie generală. În
practica medicală, din toate barbituricile de sinteză se administrează 30 cu 162 de denumiri comerciale.
În timpul de faţă, intoxicaţia cu barbiturice constituie 15% din numărul total de in toxicaţii cu preparate
medicamentoase şi 3% din intoxicaţiile letale. Intoxicaţiile urmate de comă constituie 10-15%.
Barbitalul se referă la compuşii toxici cu acţiune preponderentă asupra SCN periferic. Aceștea
afectează SCN (procese de frânare). Influențează asupra centrului respirator, intoxică capilarele creierului
şi ale pielii, distrug sistemele de fermenţi – activitatea colinesterazei scade de două ori. Continuitatea
somnului este dirijată de biotransformarea acestor compuși în organism.
Fenobarbitalul menţine somnul timp de 8-10 ore, barbital-sodiul, barbamilul – în medie 6-8 ore, iar
etaminalul de sodiu – timp de 4-6 ore. Hexenalul şi tiopentalul – 20-30 min. Compuşii barbiturici intră în
componenţa preparatelor medicamentoase – andipal (fenobarbital, analgin, dibazol, papaverin), belaspan
(fenobarbital, ergotamin tartrat, alcaloid beladonei).
Tabloul clinic al intoxicaţiilor acute cu barbiturice scoate în evidenţă 4 momente:
 Starea uşoară:
− stare de anestezie
− somn adânc (24-26 ore)
− paloare.
 Starea gravă: peste 15-40 min de la administrarea barbituricelor se blochează centrul respirator,
urmează coma.
 Starea comatoasă
− disfuncţie respiratorie
− disfuncţie cardiacă
− disfuncţii trofice
− disfuncţie renală
Următoarea etapă: dispare reacţia la lumină şi reflexe.
Intoxicaţia cu barbiturice duce la înrudirea hemoglobinei cu oxigen, în consecință se dereglează
disocierea oxihemoglobinei, transmiterea de oxigen ţesuturilor se reduce, apare hipoxia şi acidoza
metabolică, după care apar dereglări în sistemul respiratoriu, iar apoi pneumonia.
Intoxicarea cu barbiturice provoacă disfuncţii cardiovasculare; scade tensiunea arterială din cauza
diminuării funcţiilor structurilor centrale.
Diureza scade; precum și funcţia pilorică a intestinului. Se intensifică hipotermia.
 Intoxicaţia cu barbiturice atrage după sine slăbirea proceselor imunitare, ceea ce determină
dezvoltarea infecţiilor. Cu cât starea comatoasă este mai îndelungată, cu atât mai posibilă este apariţia
pneumoniei. În deosebi, la bolnavii, care se găsesc în comă deseori şi repede se dezvoltă dermatomiozita
necrotică.
Pe lângă simptomele clinice, un criteriu important de determinare a intoxicaţiei este concentraţia
barbituricului în sânge.
Tratament. Consecutivitatea interpretării diferitor aplicaţii depinde de forma şi starea intoxicaţiei:
− dacă persoana intoxicată cu barbiturice este încă în stare conştientă toxicul trebuie înlăturat urgent
din stomac prin vomitare forțată apoi se vor efectua spălături gastrice cu soluție de NaCl 0,9% +
soluție de NaOH 1-2% (pentru trecerea barbituricelor în formă ionizată). Apoi se administrează
cărbune activat şi purgativ (Na2SO4) și se face clister. Pentru reabilitarea funcţiei intestinului se
admite administrarea intravenoasă a soluției KCl 4% în soluția de Glucoză cu insulină. Se
administrează metocloprazid.
− dacă persoana este fără cunoştinţă, însă funcţia respiratorie nu este perturbată, se va administra
parenteral o doză de atropină conform vârstei.
− dacă intoxicaţia are un termen de 4-6 ore, atunci spălături gastrice nu se mai admit. Deoarece apa
pătrunde mai departe în intestin duce la dizolvarea toxicului, care este reabsorbit în sânge. În
astfel de cazuri se vor administra enterosorbenţi.
Pentru înlăturarea barbituricelor se aplică diureza forţată și totodată alcalinizarea urinei cu soluției de
NaHCO3 i/v. În mediul bazic, barbituricele se transformă în formă ionică, se reabsorb greu în rinichi şi se
elimină repede cu urina.
Dacă persoana este în comă profundă, se admite metoda extracorporală de detoxificare (hemodializa,
hemosorbţia). Hemocarboperfuzia înlătură barbituricele mai eficient decât hemodializa.
Un moment important în terapia intoxicaţiilor cu barbiturice este administrarea piracetamului (20
mg/kg), care poate să trezească bolnavul din comă. Cu cât mai repede se administrează piracetamul cu atât
mai efectivă este detoxificarea.

Derivaţii acidului salicilic

Cercetările materialului biologic pentru detectarea acidului salicilic şi a salicilaţilor se efectuiază prin
indicaţii speciale:
C O NH 2
OH COOCH 3

COOH OH COOH

Acidul salicilic salicilamida acidul acetilsalicilic

OH OH

COOCH 3 COOC 6H 5
Metilsalicilat fenilsalicilat

Acidul salicilic este o pulbere formată din cristale albe. Acidul salicilic se extrage din mediu acid cu
ajutorul solvenţilor organici. După înlăturarea solventului organic se formează un precipitat cristalin care
este acidul salicilic.
În practica AchT, acidul salicilic se utilizează ca și conservant, iar acidul acetilsalicilic – ca preparat
medicamentos.
Salicilaţii şi acidul salicilic se izolează din mediul acid din (acidul sulfuric sau acidul oxalic). Pentru
izolarea acidului salicilic din produsele alimentare, se adaugă soluţie de hidroxid de sodiu, adică se
extrage în formă de săruri de sodiu.
Reacţiile de identificare se referă la proprietăţile inelului aromatic şi a radicalilor săi.
1. Reacţia cu FeCl3 (III), formează produse de culoare albastră-violetă, care depinde de pH-ul
mediului. Complexul de culoare albastră-violetă (1) se formează în prezența pH = 1,8–2,5, iar
când pH = 4,8 se formează complexul bisalicilat (2), de culoare roşie-cafenie; când pH = 8,0–
11,0, culoarea este galbenă (3). Culoarea albastră-violetă nu dispare când se adaugă etanolului.
 + _ 3-
O O O
( ) Fe ( )2 Fe ( )3 Fe

COO- COO- COO-

2. Reacţia cu brom formează un precipitat tribromfenol. Rezultat pozitiv se obține şi la diluţia

1:40000, dar această reacţie nu este specifică şi are numai importanță chimico-toxicologică
negativă.
Br
OH OH
+ 3 Br 2 + CO 2 + 3HBr
COOH
Br Br

3. Reacţia de formare a metilsalicilatului, produce un miros specific.

OH H 2SO 4 OH
+ CH 3OH + H2O
COOH COOC H3

4. Pentru confirmarea prezenței acidului salicilic în soluţie, se aplică spectroscopia diferenţială. Soluţia
acidului salicilic în soluție de hidroxid de sodiu are maxima de absorbţie la λ= 300 nm, dar în
soluție de acid sulfuric la λ= 302 nm.
Proba preliminară pentru detectarea prezenţa acidului salicilic în urină şi sânge se bazează pe
interacţiunea Fe(NO3)3 în soluţie HNO3 şi reactivul Trinder (clorură de mercur, acid clorhidric, nitrat de
fier (III)). În ambele cazuri, apariţia culorii roşii demonstrează prezenţa acidului salicilic.
OH
OH
OH OH
OH

COOH
OH COOH COOH OH

2,5-dehidro acid benzoic 2,3-dehidro acid benzoic 2,3,5-dihidrooxi acid benzoic

OH

OC5H9O6 OH
CO - NH - CH2

COOH COOC6H9O6 COOH

Glucuronizi ai acidului salicilic Conjugaţi cu glicină

Vişinele, zmeura, fragii conțin acid salicilic în cantităţi minime.

Fenacetina
NH C CH3

OC2H5
 Aceasta este o pulbere cristalină, care se dizolvă în cloroform şi etanol şi greu solubilă în apă. Se
extrage din biomaterial atât din mediul acid cât şi din cel bazic. Reacţiile de identificare se efectuează atât
pe baza fenacetinei cât şi pe baza produselor de hidroliză.
Cea mai caracteristică reacţie pe baza produsului de hidroliză a fenacetinei este p-aminofenol,
formarea colorantului indofenolic şi formarea azocolorantului. Hidroliza se petrece în mediul acid la
încălzire.
1. amestecul de p-aminofenol cu anhidrida cromică sau bicromatul de potasiu se colorează în roşu-
rubiniu:

K2Cr2O7
H3C-CO-NH- -OC2H5 + HOH NH2- -OH O= =NH
HCl
chinoniminã

O= =NH + HO- -NH2 O= =N -OH

indofenol

2. p-aminofenolul se identifică pe baza reacţiei de formare a azocoloranţilor cu nitrit de sodiu în

mediu acid şi β-naftol în mediu bazic:
NH C CH3 NH2
O
+ HOH + CH3COOH + C2H5OH

OC2H5 OH
OH

N N HO N=N

NH2- -OH + NaNO2 + HCl Cl -

OH OH

3. Reacţia de formare a izonitrilului cu miros neplăcut poate fi exprimată în felul următor:

NH C CH3 N C

O
+ 4C2H5OK + CHCl3 + HOH + 3KCl + CH3COOK + 4C2H5OH

OC2H5 OC2H5

4. Al doilea produs de hidroliză – acidul acetic – se identifică în urma formării eterului etilic al
acidului acetic cu miros de fructe. Această reacţie se practică mai mult pentru identificarea
fenacetinei în preparatele medicamentoase:
CH3COOH + C2H5OH CH3 C OC2H5

O
5. Fenacetina din extractul cloroformic se identifică cu HNO 3 şi reactivul fieriod. Cu acidul azotic,
fenacetina formează precipitat galben cristalin, 3-nitrofenacetină şi, ca precipitat microcrista-
loscopic cu structură determinată:
6. Cu reactivul fieriod formează cristale prizmatice.
 Fenacetina poate fi identificată direct în urină prin reacţia de formare a azocoloranţilor. Pe această
reacție se bazează proba preliminară a fenacetinei şi a paracetamolului în urină.

Împortanța toxicologică şi metabolismul

Fenacetina se referă la preparatele antipiretice. În caz de intoxicaţii acute, apar simptome de euforie,
ameţeli, acufene, greaţă, reacţii alergice, tahicardie cu trecere în comă, mai rar – cu sfârşit letal. Acţiunea
toxică a fenacetinei este cauzată de fenetidină (I), al cărei rezultat este formarea methemoglobinei.
Fenacetina se absoarbe repede, până la 30% se leagă cu proteinele plasmei. 0,2% se elimină prin urină
în forma de origine, iar până la 80% – în formă de glucuronid p-acetaminofenol (III).

Realizarea lucrului practic

Problema 1. Cercetarea barbituraţilor prin metoda cromatografiei pe strat subţire.

Parametrii cercetării: sorbent-silicagel consolidat cu gips sau cu plăci de silufon (silicagel
consolidat cu amidon).
Sistemul de solvenţi: cloroform-aceton (9:1) sau cloroform-butanol-amoniac (70:40:5).
Se pregătesc 20-30 ml sistem de solvenţi şi se introduc în camera de cromatografiere. Saturarea
camerei nu mai puţin de 10-15 min. Lungimea frontului solventului – 10 cm. După uscare, se prelucreză
cu soluţie difenilcarbazidă (0,02% în cloroform), apoi se prelucreză cu soluţie sulfat de mercur de 5% în
acid sulfuric.
Tehnica de lucru: pe placă, se depune în 4 puncte (1, 2, 3, 4) soluție pură de barbiturice (barbital,
fenobarbital, etaminal, benzonal, barbamil) în cloroform, iar în punctul 5 se depune soluţia cu conţinut de
barbiturat propusă de profesor.
Placa se introduce în camera cu solvenţi. După ce frontul cu solvenţi se ridică la 10 cm, placa se
usucă şi se prelucrează după indicaţiile de mai sus. Barbituraţii apar în formă de spoturi albastre-violete.
Se calculează valoarea Rf după formula:
L lungimea deplasării
L lungimeafrontului
deplasării frontului
Rf=
L Llungimea
lungimeadeplasării
deplasăriifrontului
frontuluisistemului
sistemului de
de solvenți
Apoi se compară Rf al martorilor şi al compusului de cercetat şi se confirmă barbituricele care a fost
prezent în amestecul cercetat. Rezultatul se notează în tabelă, ca mai jos:

Martori pentru soluţia Developant:

Lx Lsolv Rf
cromatografică de cercetat Difenilcarbazidă şi HgSO4
1.
2.
3.
4.
5. Compusul cercetat

Problema 2. Reacţiile generale de identificare a barbituricelor: cu săruri de cobalt, cu săruri de cupru

în piridină, reacţia murexidă şi formarea microcristalelor din acidul sulfuric concentrat.
1. Reacţia cu săruri de cobalt.
Varianta 1. După evaporarea cloroformului, reziduul se dizolvă în 0,2-0,5 ml de alcool etilic absolut.
La această soluţie se adaugă 1-2 picături de soluție de acetat de cobalt în alcool absolut şi 1-2 picături de solu-
ție de KOH 1% în alcool absolut. Prezenţa barbituricelor colorează soluția în roz sau în roșu.
Varianta 2. Reziduul compuşilor de cercetat se dizolvă în 2-3 picături de alcool absolut. Soluţia
alcoolică se absoarbe pe hârtia de filtru, preventiv prelucrată cu nitrat de cobalt, şi uscată. Apoi, hârtia se
usucă şi se trece prin vapori de amoniac. Prezenţa barbituricelor colorează soluția în roșu-violet sau roz-
violet.
2. Reacţia murexidă.
După evaporarea cloroformului, la reziduul uscat din ceaşa de porţelan se adaugă 3 picături de
soluție de H2O2 şi 3 picături de reactiv ce conţine sarea Mohr şi clorură de amoniu. Conţinutul se lasă să se
evapore, apoi reziduul uscat se încălzeşte până la apariţia vaporilor albi. După răcire, se adaugă 3 picături
de soluție de amoniac 10%. Prezenţa barbituricelor şi tiobarbituricelor colorează soluția în roz.
 3. Obţinerea formei acide a barbituricelor.
Pe lamela de sticlă, la temperatura camerei, se lasă să se evapore soluţia cloroformică din extracţia
cloroformică acidă. Reziduul uscat se dizolvă în 1-2 picături de acid sulfuric concentrat. Peste 5-6 min
după răcire, alături se depune o picătură cu apă şi se uneşte cu picătura de acid sulfuric. Peste 15-20 min,
prezenţa barbituricelor face să apară un precipitat cristalin.
4. Reacţia cu piridină şi săruri de cupru.
Pe lamela de sticlă, la temperatura camerei, se lasă să se evapore soluţia cloroformică de analizat până
la sec. La reziduul uscat se adaugă 2 picături de soluție de amoniac de 10% şi 1-2 picături de reactiv
(soluție de sulfat de cupru în piridină şi amoniac). În prezenţa barbituricelor, peste 10-15 min, se
formează precipitate amfotere, cu excepția barbitalului.
Problema 3. Reacţiile specifice de identificare a barbituricelor.
Se efectuează reacţiile pentru barbituraţi cu reactivele de iod-clor zinc iod, cupru iod, soluție de
clorură de fier şi iodură de potasiu, cu soluţie alcoolică acidă de iodură de potasiu.
Mod de lucru: Pe lamela de sticlă se depune soluţia cloroformică de cercetat şi se lasă să se evapore la
sec la temperatura camerei. La reziduul uscat, se adaugă 1-2 picături de reactiv corespunzător. Peste 5-15 min,
la microscop se studiază forma cristalelor formate.
Problema 4. Identificarea barbituricelor după spectrul de absorbţie în regiunea UV.
La 0,05 g de reziduu uscat obţinut după evaporarea soluţiei cloroformice, se adaugă 100 ml de apă şi
câteva picături de soluție de amoniac sau soluție tampon borat (pH 10). Soluţia se filtrează şi se notează
absorbanţa la spectrofotometru în cuvă cu drumul optic de 10 mm la lungimea de undă 220, 230, 235,
240, 245, 250, 255, 260, 265 nm. Se constată că barbitalul, barbamilul, etaminalul de sodiu,
fenobarbitalul au maxima de absorbţie la lungimea de undă de 240 nm. La pH = 2,0 maxima de absorbţie
dispare.
Problema 5. Identificarea acidului salicilic în materialul biologic.
a) Reacţia de formare a tribromfenolului. După înlăturarea solventului organic la reziduu se adaugă
câteva picături de apă distilată şi o picătură de etanol. Se amestecă şi se adaugă 2-3 picături de apă de brom.
Prezenţa acidului salicilic face să se formeaze precipitat alb.
b) Reacţia cu FeCl3. După înlăturarea cloroformului în ceaşca de porţelan, la reziduu se adaugă o
picătură de soluție FeCl3 proaspăt pregătită. Dacă este prezent acidul salicilic, apare o culoare albastră-vio-
letă, care nu dispare dacă se adăugă 2-3 picături de etanol. Această reacţie se poate efectua cu picătura pe
hârtia de filtru.
c) Reacţia de formare a metilsalicilatului. După înlăturarea cloroformului la reziduul uscat se adaugă
3 picături de H2SO4 concentrat şi 2-3 picături de metanol, şi se încălzeşte. Apare mirosul caracteristic al
metilsalicilatului în prezenţa acidului salicilic.
Problema 6. Determinarea fenacetinei în extractul organic.
1. Reacţia de saponificare şi identificare a p-aminofenolului.
1-2 ml de extract cloroformic se lasă să se evapore la bain-marie. La reziduul uscat se adaugă 1-2 ml
de HCl concentrat şi se încălzeşte până ce volumul scade în jumătate. Soluţia se răceşte şi se adaugă solu -
ție de nitrit de sodiu de 1%. Apoi, la 1 ml de soluţie bazică β-naftol, se adaugă soluţie din proba de
analizat răcită. Prezenţa p-aminofenolilor și a fenacetinei revelează culoarea roşie a azocolorantului.
2. Reacţia de formare a nitrofenacetinei.
La reziduul uscat al soluţiei de cercetat se adaugă 1 ml de HNO 3 diluat şi se încălzeşte. Prezenţa
fenacetinei relevează culoarea galbenă sau roşie-oranj.
Concluzie: S-a studiat AchT (analiza chimico-toxicologică) a compuşilor medicamentoşi cu caracter
acid – barbituraţi, noxiron, acid Salicilic şi a derivaţilor fenacetinei.

Bibliografie
1. CoteleaTamara, Simonov Lidia.Posibilități de identificare a compușilor ce se izolează din materialul biologic
cu solvenți polari. Aplicații practice pentru studenții anului IV. Chişinău: Centrul Editorial-Poligrafic
Medicina,2015
2. Brodicico T., Valica V. Curs de chimie toxicologică. Chişinău: Centrul Editorial-Poligrafic Medicina, 352 p.
3. Cotrău M., Popa L., Stan T., Preda N., Kineses-Ajtay M. Toxicologie. Bucureşti: Ed. Medicală,1991.
4. Cotrău M., Proca M. Toxicologie analitică. Bucureşti: Ed. Medicală, 1988.
5. Guţu N. Toxicologie. Chişinău: Ştiinţa, 1995.
6. Voicu A. B. Toxicologie clinică. Bucureşti: Ed.Albatros,1997.
7. Loghin F. Toxicologie generală. UMF „Iuliu Hațieganu”, Cluj Napoca, 2002, 218 p.
8. Butnaru E., Proca M. Toxicologie vol I. Iași, ed. Timpul, 2001, 345 p.
9. Butnaru E., Proca M. Toxicologie vol II. Iași, ed. Timpul, 2001, 368 p.
10. Крамаренко В.Г. Токсикологическая химия. Киев: Выща школа, 1989.
11. Белова А.В. Руководство к практическим занятиям по токсикологической химии. Москва: «Медицина»,
1976.
12. Плетенев Т.В. Тохикологическая химия. Учебник для вузов. Изд. «ГЭОТАР-Медиа», 2006, 511 с.
13. Симонова Л. Курс лекций по токсикологической химии. Кишинев, изд. Полиграф. Центр Medicina, 2003.