Sunteți pe pagina 1din 91

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Definiție, obiective, domeniu de activitate


Medicina legală este o disciplină medicală, care își pune cunoștințele sale în slujba justiției, ori de
câte ori când, pentru lămurirea unei cauze judiciare, sunt necesare anumite informații de ordin medical
și/sau biologic.
Actul normativ principal privind organizarea și funcționarea instituțiilor medico-legale din
România: O.G. nr. 1/2000, aprobată prin Legea nr.459/2001.
Activitatea de medicină legală face parte integrantă a asistenței medicale, și constă în efectuarea
de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări asupra persoanelor în viață,
cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în verderea stabilirii adevărului în cauzele privind
infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor, ori în alte situații prevăzute de
lege, precum și în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.
Domeniul de activitate se împarte în două mari categorii:
- expertiza medico-legală pe cadavre, sau activitatea prosecturală (tanatologie medico-legală);
- expertiza medico-legală a persoanei în viață, sau medicina legală clinică.
Activitatea prosecturală se efectuează la solicitarea scrisă a organelor de urmărire penală, în
conformitate cu metodologia medico-legală și a prevederilor Codului penal și Codului de procedură
penală, cu eliberarea unui raport de expertiză medico-legală.
În cadrul medicinei legale clinice se efectuează consulturi la cererea persoanelor, ori la
solicitarea scrisă a organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești. În primul caz se eliberează
certificat medico-legal, în restul cazurilor se întocmește un raport de expertiză sau de constatatare
medico-legală.
Lucrările medico-legale sunt efectuate cu respectarea principului competenței teritoriale și
funcționale.
Competența teritorială constă în faptul că examinarea medico-legală inițială se realizează la
instituția medico-legală la care este arondat domiciliul persoanei respective, sau unde a fost săvârșită
fapta, iar în cazul defuncților acolo unde a survenit decesul, realizându-se astfel o diferențiere pe
orizontală între instituțiile medico-legale.
Competența funcțională se referă la faptul că după efectuarea unei examinări la o instituție
medico-legală ierarhic superioară nu se mai pot redacta alte documente, în aceeași cauză, și privind
aceeași persoană de către o unitate medico-legală inferioară ierarhic, realizându-se în acest mod o
diferențiere pe verticală a instituțiilor medico-legale.
Caracterul interdisciplinar al medicinei legale reiese pe de o parte din relațiile acesteia cu
aproape toate specialitățile medicale, iar pe de altă parte din relațiile pe care le are cu unele ramuri ale
dreptului.
Legătura cu dreptul reiese direct din specificul acestei discipline medicale, respectiv acela de a
servi justiția prin furnizarea de date obiective medical-biologice, necesare soluționării diverselor procese
judiciare.
Activitatea de medicină legală se desfășoară în cadrul unor instituții sanitare cu caracter public,
fiind singurele unități sanitare care au competența de a efectua potrivit legii constatări, expertize și alte
lucrări medico-legale, acestea fiind în ordine ierarhică, după cum urmează.
1. Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minoviciˮ București, unitate cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Sănătății și Familiei, forul superior medico-legal, condus de către un
director general, numit prin ordin al ministerului sănătății și familiei, pe bază de concurs.
În cadrul acesuia sunt organizate laboratoarele interioare de prosectură medico-legală, medicina
legală clinică, toxicologia medico-legală, serologia, genetica și antropologia medico-legală.
De asemenea, în cadrul acestui for superior își desfășoară activitatea Comisia de control și
avizare a actelor medico-legale, și Comisia Superioară medico-legală.
2. Institutele de Medicină Legală din centrele medicale universitare, unități de asemenea cu
personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătății, conduse de către un director, numit de
asemenea prin ordin al ministerului sănătății publice, pe bază de concurs.
În cadrul institutelor de medicină legală funcționează câte o comisie de control și avizare a
documentelor medico-legale.
3. Serviciile de Medicină Legală Județene din orașele reședință de județ, unități fără
personalitate juridică, aflate metodologic în subordinea institutului ierarhic superior la care este
arondat, iar din punct de vedere administrativ spitalelor județene.
4. Cabinetele de Medicină Legală din orașele nereședință de județ, aflate în structura
organizatorică a serviciilor de medicină legală de județ.
Comisiile de avizare și control ale actelor medico-legale funcționează în cadrul institutelor de
medicină legală, soluționând cazurile controversate din județele arondate. Aceste comisii au rolul de a
examina expertizele și constatările medico-legale efectuate de serviciile medico-legale județene, în
cazurile în care organele de urmărire penală sau instanțele judecătorești consideră necesară avizarea,
precum și actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale județene, înainte de a fi trimise
organelor de urmărire penală și instanțelor judecătorești.
Comisia Superioară Medico-Legală de pe lângă Institutul Național de Medicină Legală „Mina
Minoviciˮ București, și cu sediul în acest institut, reprezintă autoritatea științifică supremă în domeniul
medicinei legale în România, având în componența permanentă a acesteia directorul general și
directorul adjunct medical al forului superior, directorii institutelor de medicină legală, șefii disciplinelor
de profil din facultățile medicale acreditate, alți patru medici primari legiști cu experiență probată, șeful
disciplinei de morfopatologie a Universității de Medicină „Carol Davila” București, precum și posibilitatea
cooptării la lucrările comisiei a unor somități din lumea medicală, sau a unor specialiști din alte domenii
ale științei, în funcție de specificul cazului.
Rolul Comisiei Superioare Medico-Legale este de a verifica, evalua, analiza și aviza din punct de
vedere științific, la cererea organelor judiciare, conținutul concluziilor diverselor acte medico-legale,
consultarea acestei comisii fiind necesară de regulă atunci când există contradicții între concluziile
primei expertize și cele ale noii expertize, sau ale altor acte medico-legale.
Instituțiile medico-legale sunt în structura și în subordinea administrativă a Ministerului Sănătății
și Familiei, și care asigură coordonarea profesional-științifică a activității meedico-legale, împreună cu
Consiliul Superior de Medicină Legală, și care are sediul în Institutul Național de Medicină Legală „Mina
Minoviciˮ București.
Consiliul Superior de Medicină Legală are o activitate cuprinzătoare, fiind direcționată în special
către asigurarea unei practici medico-legale unitare pe întreg teritoriu al țării.

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Tanatologia medico-legală este un capitol al medicinei legale, care studiază fenomenele legate de
moartea ființei umane.
Viața și moartea sunt două fenomene opuse dar complementare ale existenței tuturor ființelor
vii, de la celulă la ființa umană, definirea lor exactă fiind imposibilă, ambele fiind înconjurate încă de
mult mister. Ca atare, au fost stabilite criterii fiziologice pentru obiectivarea prezenței vieții la cele două
nivele fundamentale: la nivel celular și la nivelul ființei umane în ansamblu.
Astfel, criteriile de stabilire a prezenței vieții la nivel celular sunt: metabolismul, excitabilitatea și
reproducerea.
Din punct de vedere al organismului uman în ansamblu, viața poate fi definită ca funcție a
elementelor așa-zisului trepied vital, sau funcții vitale: activitatea cerebrală, activitatea respiratorie și
activitatea cardiocirculatorie.
Pe baza acestor criterii de definire a vieții vom putem defini moartea, ca fiind nu un moment, ci
un proces care are loc treptat, prin încetarea ireversibilă a funcțiilor vitale, și care are loc succesiv la
toate nivelele, începând cu organismul ca întreg (respirație, circulație, activitate cerebrală), apoi în toate
țesuturile și organele, sub forma unui proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Moartea începe deci cu dispariția funcțiilor vitale din organism, și se termină cu moartea ultimei
celule din corp. Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morții
organismului.

Sindroamele tanatogeneratoare
Sindroamele tanatogeneratoare reprezintă o asociație de semne și simptome clinice, cu substrat
lezional specific, de etiologie diversă, corespunzând insuficienței unui organ.
Prin evoluție spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte, stadiile finale
corespunzând practic stărilor terminale. Sunt legate de elemetele componente ale trepiedului vital, prin
afectarea ireversibilă a cel puțin uneia din acestea, atrăgând ulterior și prăbușirea celorlalte.
Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât și cauzele care
au dus la instalarea lui. Cunoașterea aspectelor pe care le îmbracă diferitele sindroame
tanatogeneratoare, permit medicului legist să formuleze concluzii pertinente referitoare la felul și cauza
medicală a morții.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morților violente, cât și celor
neviolente, ele fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienței SNC: comele, șocul, zdrobirea craniului;
- sindromul insuficienței respiratorii: asfixiile mecanice;
- sindromul insuficienței cardiocirculatorii;
- sindroame complexe.

Etapele morții organismului sau stările terminale


Stările terminale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare, manifestările
clinice și de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Ele sunt de regulă stări ireversibile, în care
terapia intensivă nu reușește decât în mică măsură să readucă organismul la viață.
1. Preagonia etapă neobligatorie, premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt
relativ specifice (neliniște, anxietate, agitație, obnubilare, euforie, logoree, stare neobișnuită de bine),
fiind totuși condiționată de felul morții, și o serie de factori individuali:
- constituția organismului
- vârsta: bătrânii acceptă de regulă mai ușor faptul că vor muri, unii fiind învinși de o mare
oboseală fizică și mai ales psihică;
- structură psihică, concepții religioase și filozofice;
- traumatismele: apare logoree, agitație, mișcări dezordonate, accelerarea proceselor mentale;
- îngheț: calm, euforie, senzație de planare;
- boli cronice evolutive: senzație de incertitudine, anxietate, curiozitate legată de starea sa;
- boli consumptive: apare resemnarea;
- cu câteva ore anterior unei sincope cardiace se poate resimți o senzație plăcută de liniște,
somnolență;
- alienați: după mulți ani de izolare completă de mediu, începe brusc să relateze evenimente
petrecute în perioada de izolare, după care mor.
2. Agonia (vita minima) este etapa de trecere, de regulă ireversibilă de la viață la moartea clinică,
în care fenomenle biologice sunt înlocuite treptat de cele tanatologice, care câștigă continuu teren,
având ca substrat hipoxia și acumularea de produși proprii de degradare.
Procesul morții începe cu această perioadă, având durată variabilă în funcție de cauza acesteia,
putând lipsi în morțile violente și în unele morți subite.
a). manifestări clinice și paraclinice
- dispariția funcțiilor psihice, cu pierderea contactului cu realitatea imediată;
- dispariția treptată a simțurilor: primul dispare văzul, ultimul auzul;
- anestezie completă, cu pierderea senzației corporale;
- alterarea funcțiilor vegetative
b). forme clinice
- agonie cu delir: boli febrile, intoxicații, meningoencefalite, etc
- agonia aparent lucidă: în bolile cardiovasculare
- agonia alternantă: boli psihice, boli acute.
Aceste forme clinice pot avea importanță juridică în contextul încheierii de acte de dispoziție în
stări ante finem. Se admite faptul că în agonia lucidă există discernământ și implicit capacitate psihică de
a semna acte de dispoziție, pe când în cea cu delir acesta lipsește. În cazul stărilor alternante, pentru ca
actul să fie valabil, trebuie demonstrat că acesta afost încheiat într-o perioadă de luciditate.
c). durata agoniei
- absența agoniei: zdrobirea craniului, unele morți subite;
- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicații acute;
- agonii lungi: boli cronice, unele intoxicații.
3. Moartea clinică înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariția
funcțiilor vitale, dar nu ireversibilă.
Este perioada precoce a morții, când inițierea resuscitării și terapia intensivă sunt optime, putând
fi urmate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcțiilor normale ale creierului.
Începe cu dispariția funcțiilor vitale, și se sfârșește cu instalarea leziunilor ireversibile ale
sistemului nervos central, moartea creierului fiind criteriul morții organismului.
Manifestări clinice și paraclinice:
- dispariția funcțiilor vitale
- dispariția activității reflexe
- vederea panoramică a vieții
- EEG și ECG cu linie izoelectrică
Durata: în condițiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la
instalarea morții clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Marea sensibilitate a neuronilor, și în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se explică
prin faptul că aceștia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în repaus 20-25 % din
oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât mușchiul. Neuronul consumă apropape
exclusiv glucide, iar în absența glucozei producerea energiei se realizează pe seama corpilor cetonici,
deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.
Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcție și de vechimea lor pe scara
filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie 3-5 minute, încetarea
funcțiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariția conștiinței.
O rezistență ceva mai mare, de circa 10-15 minute au neuronii subcorticali și mezencefalici,
neuronii bulbopontini rezistând la anoxie până la 30 de minute, încetarea activității acestora din urmă
fiind urmată de dispariția reflexelor corneene și pupilare.
4. Moartea cerebrală
În prima fază are loc distrucția ireversibilă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu și a
trunchiului cerebral, caracterizat prin stare vegetativă profundă (sindromul apalic), comă cu respirație
spontană prezentă, dar cu EEG silențioasă sau difuză, anormală.
Odată cu persistența anoxiei, are loc treptat și necroza trunchiului cerebral, mulți autori definind
azi moartea în termenii morții creierului, chiar dacă inima continuă să bată și ventilația artificială este
menținută.
După confirmarea morții cerebrale se pot recolta organe pentru transplant.
6. Moartea biologică (moartea reală)
Urmează inevitabil morții clinice, reprezentând faza finală și ireversibilă a tanatogenezei, când nu
se intervine cu o resuscitare eficace, când acestea sunt abandonate, ori când nu se intervine deloc.
Este un proces autolitic ce are loc în toate țesuturile și organele, neuronii devenind necrotici
după circa o oră de lipsă de circulație sanguină, urmează inima, plămânii, rinichii, pielea fiind mai
rezistentă, necroza producându-se după mai multe ore sau zile.
Prin cadavre umane se înțeleg persoanele care nu prezintă niciun semn de activitate cerebrală,
cardiacă sau respiratorie, fiind deci absente funcțiile vitale, și care sunt declarate decedate din punct de
vedere medical, potrivit legii.
7. Moartea socială
Este o stare vegetativă persistentă, datorită lezării severe și ireversibile a creierului, la o persoană
inconștientă, dar cu o anumită activitate cerebrală, evidențiabilă prin EEG, cu anumite reflexe prezente,
și cu respirație spontană. Trebuie deosebită de moartea cerebrală, unde EEG este silențioasă, și de
moartea întregului creier, unde toate reflexele, precum și respirația spontană sunt absente.

Manifestările postvitale
Reprezintă viața reziduală a unor celule sau țesuturi, după încetarea vieții din organismul ca
întreg, aceasta însemnând faptul că celulele nu mor imediat după dispariția funcțiilor vitale, ele putund
supraviețui un interval de timp, în funcție de rezistența lor la lipsa de oxigen.
Această perioadă în care aceste celule sau țesuturi își păstrează capacitatea lor de reacție, a fost
denumită perioada vieții intermediare.
Aceste manifestări se întâlnesc în general în țesuturi mai puțin diferențiate, și deci mai rezistente
la anoxie, trecând mai rapid de la metabolismul aerob la cel anaerob, și dispunând de un echipament
enzimatic autolitic mai sărac.

Felul morții
Stabilirea felului morții în violentă și neviolentă, este criteriul primordial al oricărei autopsii
medico-legale.
- moarte violentă se produce sub acțiunea factorilor traumatici din mediul extern (mecanici,
fizici, chimici, biologici și psihici) asupra organismului, suficient de puternici, încât să cauzeze decesul;
- moarte neviolentă are loc sub acțiunea unor cauze intrinseci organismului (tulburări
cardiocirculatorii, inflamații, tumori, etc), manifestate printr-o boală acută sau cronică decompensată.
Moartea violentă este de regulă consecința încălcării sau nerespectării legii, și prin aceasta face
obligatorie autopsia medico-legală.
Din punct de vedere juridic morțile violente se incadrează în una din următoarele categorii, în
ordinea frevenței lor: accidente, sinucideri și omucideri.
La omucideri se descriu 2 categorii aparte: eutanasia și execuția comandată de stat.
Moartea suspectă este o noțiune juridică, și se referă la moartea produsă inexplicabil, într-o
situație necunoscută, adesea fără martori, ea creând suspiciunea că ar putea fi vorba de o moarte
violentă; este deci suspectă prin condițiile și circumstanțele în care apare.
În cazul unei morți suspecte, organele judiciare recurg la expertiza medico-legală, conform
prevederilor Codului de Procedură penală.

Tanatocronologie
Este capitolul tanatologiei prin a cărei metode se apreciază data producerii decesului unei
persoane, precum și data producerii leziunilor traumatice față de momentul morții, adică intervalul de
timp dintre traumatism și deces.
Sursele de care dispune medicul legist în rezolvarea acestor probleme sunt: datele de anchetă
judiciară și cercetarea la fața locului; felul și stadiul modificărilor cadaverice; procese fiziologice și
patologice cu debut antemortem; entomologie medico-legală; tanatochimie. Prin coroborarea tuturor
datelor obținute, se poate răspunde argumentat la cele două obiective.
Cercetarea la fața locului poate oferi date orientative privind intervalul de timp în care a survenit
moartea, putând fi obținute prin declarațiile anturajului, examinarea unor acte aparținând decedatului.
În cazul cadavrelor găsite în spații deschise, s-a constatat că după câteva zile, iarba de sub acestea pierde
treptat clorofila, primind tente tot mai palide.
Evoluția în timp a proceselor tanatologice cuprinde două faze:
- moartea recentă, care corespunde intervalului de timp post mortem până la instalarea
putrefacției, respectiv semnele morții reale cu debut la 2-6 ore postmortem, fiind completă în câteva
zile;
- moartea de dată veche, care începe odată cu instalarea fenomenelor de putrefacție, pata verde
abdominală apărând după două zile vara sau în mediu cald, și la 7 zile iarna sau în mediu rece.
Procesele fiziologice care au debutat antemortem pot oferi de asemenea data valoroase:
- examinarea conținutului gastric poate stabili intervalul de supraviețuire după ultimul consum
de alimente (lactate, pâine 2-3 ore; legume 4-5 ore; carne 6-7 ore);
- plenitudinea vezicii urinare: vezica goală pledează pentru deces produs în prima parte a nopții,
iar vezica plină pentru deces în a doua parte a nopții;
- viteza creșterii părului, care este de 0,5 mm/zi, putând servi ca indicator al timpului trecut de la
ultimul bărbierit;
- la femei sunt extrem de valoroase modificările histologice și biochimice/hormonale din ciclul
menstrual.
Aportul tanatochimiei în aprecierea datei morții constă în studiul modificărilor chimice găsite la
cadavru, pe baza cercetării compoziției chimice a umorilor (sânge, urină, lcr, umoare vitroasă, etc).
Entomologia medico-legală, care se ocupă cu studiul ciclurilor de dezvoltare a insectelor care
populează cadavrele.
Moartea subită
Moartea subită se definește astfel, deoarece se produce rapid, brusc, neașteptat, adeseori
instantaneu, în plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia este
vagă, neașteptându-se la un sfârșit letal apropiat.
După tabloul morfopatologic morțile subite se clasifică în:
1. Morți subite cu leziuni organice incompatibile cu supraviețuirea: infarct miocardic acut cu
ruptură miocardică; accident vascular cerebral hemoragic cu inundație ventriculară, rupturi anevrismale,
trombembolii, pneumopatii acute, etc.
2. Morți subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateroscleroză aortică și coronariană,
scleroze pulmonare și renale, ciroză hepatică, afecțiuni renale cronice, etc;
Aceste cauze potențiale de deces pot fi actualizate în cauze tanatogeneratoare, de factori
favorizanți: stres, variații ale temperaturii și presiunii atmosferice, efort fizic, consum de alcool, etc.
3. Morți subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală, sufuziuni sanguine
submucoase și subseroase, distrofii viscerale, etc.
4. Morți subite cu absența leziunilor sau modificărilor anatompatologice, așa-zisele autopsii albe,
ce impun investigații complementare pentru a stabili și obiectiva cauza medicală a morții.
Moartea subită este totdeauna neviolentă, cauzată de un factor intern, aparținând practic
întregii patologii, atingând cu predilecție vârstele extreme: la copii cele mai frecvente cauze sunt
reprezentate de bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintartea în vârstă să predomine cauzele
cardiovasculare.
O parte importantă a morților subite este de cauză cardiacă (până la 80%), toate acestea fiind
incluse în noțiunea de moarte subită cardiacă (MSC).
Se mai descrie moartea subită a nou-născutului și sugarului (sudden infant dead), și moartea
subită a sportivului de performanță.
Moartea subită cardiacă se definește identic, dar este de cauză cardiacă, în care desesul survine
la un interval de cel mult o oră de la debutul simptomatologiei acute.
Pentru a explica de ce MSC se produce subit, la un moment anume, atunci când cardiopatia
adiacentă există deja de mult timp, Vlay propune o ecuație care vine în completarea definiției:
MSC = SUBSTRAT ANATOMIC + UN FACTOR DECLANȘATOR
Substratul anatomic constă în anomalii de structură și/sau anomalii electrice, în raport cu o
cardiopatie dobândită sau congenitală.
Factorul declanșator poate fi de ordin mecanic, metabolic, neurologic, ischemic, etc.
Deși anumite variabile sunt imprecis definite, sau doar parțial cunoscute, este posibil totuși,
influențând variabilele cunoscute, să se prevină sfârșitul fatal. Aceasta nu înseamnă că se va putea
împiedica în totalitate moartea subită cardiacă, deoarece cea mai importantă este totuși gravitatea
cardiopatiei ischemice adiacente, care rămâne în final variabila determinantă a mortalității.
Cunoașterea substratului patologic cardiac permite totuși aplicarea măsurilor de prevenție și
tratament specific, putându-se astfel preveni sau cel puțin întârzia declanșarea altfel certă a acestor
evenimente.
Cauza principală imediată a tanatogenezei în MSC este grupul de tahiaritmii și bradicardii
simptomatice, primare sau secundare, fenomenul ultim fiind fibrilația ventriculară.
Numeroase afecțiuni cardiace și sistemice, din partea altor organe, prin afectarea inimii pot
produce MSC, mecanismele asistoliei și disociației electromagnetice sunt mai frecvente în insuficiența
cardiacă, șoc și alte boli cardiace severe.
MSC poate surveni la o persoană considerată sănătoasă până la acest eveniment, fiind deseori
prima și ultima manifestare a bolii, sau poate apărea la o persoană care a avut sau are o suferință,
uneori cu prognostic grav (infarct miocardic, valvulopatii, cardiomipatii). În acest ultim caz, pentru a fi
considerată moarte subită, aceasta trebuie să fie neprevăzută, în sensul că apariția ei să nu fie precedată
de o agravare a stării evolutive a bolii de bază, sau de o complicație a ei, care să facă posibil decesul.
Moartea subită necardiacă poate fi de origine meningoencefalică (accidente vasculare cerebrale,
meningite sau meningoencefalite supraacute, tumori cerebrale primare sau metastaze, abcese
cerebrale, epilepsia), respiratorie (trombemboli, pneumonii, bronhopneumonii, astm bronșic,
bronșiectazie, etc), digestivă (hepatite, pancreatită acută necroticohemoragică, enterite hipertoxice,
ocluzii intestinale, etc), renale (glomerulonefrite, scleroze renale), sau genitale (sarcină extrauterină
ruptă, embolii amniotice, etc).
Moartea subită la sugar și copilul mic recunoaște drept cauză cea mai frecventă bolile aparatului
respirator, dintre care cea mai importantă fiind pneumonia interstițială de etilogie virală, care poate
determina moarte subită în cazul unor forme nediagnosticate, cu simptomatologie atipică.
când moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale, sau în
aplicarea
Semiologie tanatologică
Studiază semnele morții și modificările cadaverice, morfologice și chimice, consecutive acțiunii
factorilor de mediu asupra cadavrului.
Diagnosticul de deces se poate pune pe baza semnelor negative de viață, și pe apariția semnelor
pozitive de moarte, sau semnele morții reale.
2.5.1. Semnele negative de viață
Semnele negative de viață apar imediat după deces, având însă doar valoare orientativă pentru
diagnosticul de moarte, fiind reprezentate de:
- poziția și aspectul general al cadavrului
- absența respirației
- absența activității cardiocirculatorii
- absența reflexelor
- modificări oculare
- absența oricărei activități cerebrale
Apar imediat după dispariția funcțiilor vitale, și au valoare orientativă, nepermițând diagnosticul
cert al morții reale, deoarece aceste semne negative sunt prezente și în sincope, lipotimii, moarte
clinică, moarte aparentă, inhibiții vagale, etc.
Poziția și aspectul general al cadavrului dau primele indicii asupra faptului că o persoană este
decedată. Cadavrul se află de regulă în decubit dorsal, musculatura este flască, pielea are paloare
ceroasă și elasticitatea pierdută, faciesul este imobil și inexpresiv, mandibula este căzută, mucoasele
labiale și bucale sunt uscate, iar pleoapele întredeschise.
Prin inspecție, palpare și auscultație se poate constata absența activității respiratorii și
cardiocirculatorii, precum și absența reflexelor, inclusiv al reflexului cornean.
Lipsa respirației se poate determina și empiric, prin așezarea unui fulg în fața narinelor, prin
plasarea unei oglinzi în fața orificiilor respiratorii (nu se aburește), sau prin așezarea unui vas cu apă pe
torace, apa rămânând imobilă.
Lipsa activității cardiocirculatorii se poate verifica empiric și prin ligatura unui deget, neapărând
semnele ischemiei locale, precum și prim lipsa hemoragiei la incizia tegumentului.
La arsura produsă pe tegumente, în caz de moarte reală se formează o proeminență cornoasă
uscată, fără înroșire periferică, spre deosebire de arsurile produse intra vitam, care determină formarea
unei flictene cu lichid Rivalta pozitiv și a unei areole periferice roșietice.
Modificările la nivelul globului ocular constă în hipotonie instalată la câteva minute de la deces,
lipsa chemozisului conjunctival la aplicarea de soluții iritative. Examenul fundului de ochi evidențiază
paloare retiniană cu fragmentarea coloanei sanguine la nivelul vaselor acesteia.
2.5.2. Semnele morții reale
Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv încetării
funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de moarte. În funcție de
momentul apariției lor, sunt următoarele:
A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:
- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadacerică
- lividitățile cadaverice
- autoliza cadaverică
B. Modificări cadaverice tardive, apărute după 24 ore de la deces:
- putrefacția
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage și larvele acestora
- modificări conservatoare naturale:
- mumifierea
- adipoceara sau saponificarea
- lignificarea sau tăbăcirea
- congelarea
- pietrificarea sau mineralizarea
A. Modificările cadaverice precoce
1. Răcirea cadavrului (algor mortis)
Se datorează inițial opririi circulației și metabolismului, iar apoi pierderii de căldură în mediu.
Într-un mediu cu temperatura de 15-20 C° răcirea cadavrului se face cu un grad pe oră în primele
patru ore postmortem, iar apoi cu două grade pe oră, astfel încât după 10-12 ore de la moarte,
temperatura intrarectală este de circa 20 C°.
Pierderea căldurii cadavrului se realizează prin trei mecanisme:
- conducție, ce constă în pierderea de căldură prin contact direct cu suprafața unui mediu mai
rece.
- convecție, în care pierderea de căldură are loc în primul rând în stratul de aer care este în
imediata apropiere a corpului (1-4 mm), fiind dislocat de curenții mai reci.
- iradiere, care constă în emiterea de radiații electromagnetice sub formă de fotoni, absorbite de
obiectele învecinate, ce au temperatura mai scăzută decât cea a corpului, fără ca între ele și corp să
existe contact direct; de aceea, cadavrele aflate în camere încălzite se răcesc totuși, căldura corpului
iradiind spre pereții poroși, absorbanți.
Temperatura cadavrului scade de la suprafață spre interior, zonele descoperite răcindu-se mai
repede, în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: temperatura mediului ambiant, curenții de aer,
umiditatea, stratul de țesut adipos, îmbrăcăminte, poziția cadavrului.
2. Deshidratarea cadavrului
Se datorează opririi circulației sângelui, și evaporării apei din straturile cutanate superficiale,
procesul fiind mai rapid la nivelul mucoaselor externe lipsite de stratul cornos, și a zonelor de piele în
care stratul cornos al epidermului este mai subțire în mod natural (buze, scrot, vârful degetelor, vârful
nasului), fie consecutiv unor traumatisme (excoriații, plăgi, șanț de spânzurare sau strangulare).
În aceste zone deshidratarea conferă aspectul pergamentărilor, cu pielea uscată, întărită, uneori
ușor deprimată, brun-maronie, buzele fiind zbârcite, aspre. Dacă fanta palpebrală rămâne întredeschisă,
pe cornee apar petele Liarché, de formă triunghiulară, ovalară sau circulară, localizate în unghiurile
externe ale ochilor și apoi în cele interne.
Consecutiv deshidratării, cadavrul pierde în greutate: în condiții de mediu extern cu temperatura
de 18 C° și umiditate de 15%, cadavrul adult poate pierde până la 10 kg masă corporală pe zi.
3. Rigiditatea cadaverică (rigor mortis)
În timpul vieții, mușchiul prezintă elasticitate și plasticitate, adică capacitatea de a se prelungi și
comprima sub acțiunea unei forțe exterioare, revenind la starea inițială după ce acțiunea acestei forțe a
încetat.
Astfel, rigiditatea cadaverică este o modificare cadaverică caracterizată prin întărirea mușchilor,
cu pierderea plasticității și elasticității atât în mușchii striați, cât și în cei netezi, și creșterea tensiunii lor.
Este precedată de o relaxare musculară, care durează 1-2 ore postmortem, cauza sa fiind
epuizarea ATP-ului muscular. La mușchii netezi această relaxare se manifestă prin dilatarea pupilei și
relaxarea sfincterelor anale și vezicale.
În mod obișnuit, rigiditarea cadaverică trece prin trei etape:
- etapa de instalare: durează 2-6 ore.
Debutează la toți mușchii deodată, dar este mai evidentă la început la nivelul mușchilor mici, de
regulă în sens cranio-caudal, conform legii lui Nysten. Poate fi învinsă cu ușurință, după care în scurt
timp se reinstalează.
La nivelul mușchilor netezi, rigiditatea evoluează mai rapid, datorită masei lor musculare mai
mici, interesând: pupilele, cu micșorarea diametrului lor, mușchii erectori ai firului de păr, dând aspectul
de piele de găină al tegumentelor, mușchii vezicii urinare, rectului și veziculelor seminale, cu eliminare
de urină, lichid seminal și fecale, uterul și cordul.
- etapa de stare (generalizare): dureză 24-48 ore postmortem.
Cuprinde toți mușchii striați, se învinge cu dificultate, după care nu se mai reinstalează; mușcii
flexori fiind mai puternici, realizează la cadavru aspecte de semiflexie a membrelor.
În mușchii netezi aspectele din etapa precedentă persistă și se generalizează.
- etapa de rezoluție: debutează după 24 ore, concomitent cu începerea putrefacției, și este
completă în 3-7 zile postmortem; dispare în aceeași ordine în care aceasta s-a manifestat la instalare.
O formă apartea a rigidității cadaverice o constituie spasmul cadaveric sau rigiditatea prin
decerebrare, și care este o stare de hipercontractilitate a mușchilor, care începe încă din timpul vieții,
întâlnindu-se în: decapitare, zdrobirea craniului, leziuni bulbare sau diencefalice.
4. Lividitățile cadaverice
Sunt zone de culoare violacee sau roșie-violacee, datorată opririi circulației sângelui și consecutiv
acțiunii gravitației asupra acestuia, acumulându-se în vasele din zonele declive ale corpului, după care
difuzează pasiv în țesuturi, contrastând cu nuanțele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite
de sânge.
În mod caracteristic nu apar niciodată în zonele de sprijin ale cadavrului cu planul dur pe care se
află, și nici în regiunile comprimate de îmbrăcăminte, datorită compresiunii vaselor din aceste zone,
unde sângele nu se poate acumula.
Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.
1. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.
Dispar la presiune și reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea
poziției cadavrului, pentru a reapare în noua poziție declivă.
La aproximativ 30-60 minute de la deces apar sub formă de pete dispersate, după care se întind
progresiv, confluându-se, fiind complet instalate după 12-16 ore. De reținut faptul că în această fază se
formează și cheagurile postmorte, cruorice și lardacei.
La secționare țesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge, care se
spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziția declivă a corpului, începe pasiv să
difuzeze în țesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la întoarcerea cadavrului
nu dispar complet, datorită sângelui ieșit deja în țesuturi, iar prin sângele rămas în vase, apar și în noua
poziție declivă.
3. Imbibiție după 24 ore
Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în țesuturi, nu dispar nici la presiune și nici la
modificarea poziției cadavrului. Pe secțiune țesuturile subiacente sunt imbibate cu sânge, care se spală,
hemoliza fiind completă și capilarele goale.
Valoarea medico-legală a lividităților cadaverice:
- cel mai sigur și precoce semn de moarte reală
- indicator al timpului scurs de la producerea morții
- indicator al poziției cadavrului și a eventualelor modificări suferite până la examinare
- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza morții.
Diferențierea lividităților cadaverice de echimozele situate în zonele declive ale cadavrului se
face prin secționarea tegumentului, în cazul echimozei identificându-se cheaguri de sânge aderente,
care nu pot fi îndepărtate prin spălare cu apă.
5. Autoliza cadaverică
Este o modificare cadaverică distructivă, precoce și abacteriană, care are loc sub acțiunea
enzimelor proprii din celule; precede putrefacția, creând mediu propice culturilor microbiene.
Debutează în general după 3-5 ore de la dispariția funcțiilor vitale, viteza ei depinzând de
conținutul celular în lizozimi: este maximă în cazul pancreasului, mucoasei gastrice, glandelor
suprarenale, medie în cazul cordului, ficatului, rinichilor și redusă pentru piele și mucoase.
La scurt timp după moartea celulei, enzimele hidrolitice conținute în lizozomi sunt eliberate în
citoplasmă, unde se activează în mediul acid rezultat din acumularea acidului lactic din lipsa oxigenului,
degradând rapid structurile subcelulare, destabilizând biochimic și structural celula.
Autoliza induce și modificări de culoare ale intimelor, endoteliilor, mucoaselor, dându-le o tentă
vișinie-murdară, și o emaciere a structurilor tisulare, ce poate conduce în unele situații la perforații,
exemplul clasic fiind perforația gastrică din autoliza postmortem, care se deosebește net de ulcerul
perforat din timpul vieții.
La nivel microscopic se constată alterarea componentelor celulare, ce îmbracă aspectul
intumescenței tulbure și a distrofiei granulare, sub acțiunea enzimelor lipozomale, care în final vor
determina citoliza.
B. Modificările cadaverice tardive
1. Putrefacția
Este o modificare distructivă, tardivă și bacteriană, prin care substanțele organice sunt
descompuse în substanțe anorganice, cronologic urmând autolizei, creând microbilor condiții optime de
activitate, devenind de regulă vizibilă în două-trei zile postmortem.
Se desfățoară în două faze succesive: faza gazoasă în care are loc descompunerea glucidelor, cu
formarea de gaze, și faza de lichefiere în care are loc descompunerea proteinelor cu formarea aminelor
cadaverice.
Putrefacția se manifestă la cadavru prin: pata verde de putrefacție, circulația postumă, flictenele
de putrefacție, emfizemul de putrefacție și mirosul pestilențial.
a). pata verde de putrefacție
Procesul de putrefacție debutează la nivelul intestinelor, datorită conținutului crescut de bacterii,
la acest nivel formându-se hidrogenul sulfurat, gaz care difuzează în pereții intestinului, până la
suprafața pielii, formând împreună cu hemoglobina din sînge sulfhemoglobina și sulfmethemoglobina,
ambii compuși de culoare verde, colorând tegumentul abdominal într-o nuanță verzuie.
La început se manifestă în fosa iliacă dreaptă, datorită cecului foarte bogat în floră bacteriană,
apoi se întinde treptat, cuprinzând întregul perete abdominal și în final toracele și restul corpului.
Pata verde de putrefacție este evidentă postmortem la aproximativ o zi vara și două-trei zile
iarna.
b). circulația postumă
Se manifestă sub forma unor dungi de culoare roșietică sau cafenie-murdară, reproducând
desenul venos superficial, inițial la nivelul brațelor și fețelor laterale ale toracelui. Apar în urma difuzării
sîngelui hemolizat în afara vaselor de sînge (perivascular), cu colorarea consecutivă a traiectului
vascular.
c). emfizemul de putrefacție
Gazele de putrefacție se produc prin fermentația glucidelor în prezența oxigenului, sub acțiunea
bacteriilor aerobi, având drept rezultat umflarea cadavrului.
Ele destind stomacul, intestinele, scrotul, penisul, abdomenul împinge diafragma, comprimând
cordul și plămânii, cu apariția unei spume roșietice la nivelul narinelor. Prin comprimarea uterului gravid,
se poate produce expulzia fătului (naștere în sicriu).
Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere și topire a organelor, care treptat se transforă într-
o magmă negricioasă.
Proteinele sunt descompuse în aminoacizi, decarboxilarea lor ducând la formarea aminelor
cadaverice sau ptomainelor (cadaverina, putresceina, etc), iar dezaminarea lor la formarea acizilor
organici (acid lactic, acid succinic), și derivații lor (crezoli, fenoli).
Lipidele sunt descompuse în acizi grași și glicerol, iar aceștia la rândul lor în acizi liberi, alcooli,
aldehide și cetone.
Temperaturile cuprinse între 20-35 C° accelerează, iar temperaturile sub 20 C° inhibă putrefacția.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacției:
- regula Devergie: cifra care indică zilele iarna, indică orele vara;
- regula Laccasagne: putrefacția începe a doua postmortem vara și în a opta zi iarna, putrefacția
fiind este întârziată iarna cu o lună față de vară;
- regula lui Caspers: o săptămână de putrefacție în aer echivalent cu două săptămâni în apă și cu
opt săptămâni în pământ;
- regula Scripcaru-Terbancea: o zi de expunere a cadavrului la aer echivalent cu o săptămână în
apă și o lună în pământ.
2. Modificări cadaverice distructive naturale
Acțiunea insectelor necrofage se suprapune și completeză modificările realizate de putrefacție,
fiind atrase de mirosurile degajate de cadavru, putând începe ciclul evolutiv înaintea înhumării.
Astfel, la câteva ore de la deces, pe cadavrele descoperite se pot observa ouă de muște sub
forma unor grămezi gălbui-albicioase, în orificiile naturale, unghiul intern al ochilor, organe genitale
externe, iar după 8-24 ore ies larvele care se hrănesc cu părțile moi ale acestuia.
La aproximativ o săptămână, larvele adulte se transformă în prepupe de culoare alb-gălbuie, iar
acestea la rândul lor în pupe, ale căror culoare virează în funcție de vârsta lor, de la galben-palid până la
castaniu-negricios. După circa 15 zile din pupe ies muștele tinere, acestea rămânând goale.
Larvele sunt foarte vorace, pătrunzând treptat în profunzimea cadavrului, putând scheletiza un
adult în circa 4 săptămâni, iar unul de copil într-o săptămână.
A doua serie de insecte necrofage care populează cadavrul, este reprezentată de colioptere, care
se hrănesc cu larvele de muște, depunând excremente pulverulente, albicioase, și de lepidoptere atrase
de mirosul rânced al acizilor grași volatili.
Cadavrele aflate în aer liber, pot fi atacate de către rozătoare și animale sălbatice, ultimele
putând produce și dezmembrarea acestuia.
De asemenea, insecte specifice solului cimitirelor (de exemplu insectele rhizopage), pot pătrunde
în morminte prin tunele săpate de viermi.
3. Modificări cadaverice conservatoare naturale
În anumite condiții de mediu, putrefacția poate fi inhibată, prin distrugerea sau inactivarea
temporară a bacteriilor, cadavrele conservându-se, uneori pe perioade foarte lungi.
a). Mumifierea cadavrului
Are loc prin deshidratarea generalizată a cadavrului, în condiții de temperatură crescută,
ventilație bună și umiditate scăzută sau absentă, cum se întâmplă cu cele înhumate în sol nisipos, uscat,
ori cele aflate în podurile caselor calde și bine aerisite.
Aspectul cadavrului: pielea este dură, pergamentată, maroniu-negricios, volum redus, abdomen
retractat, in stadiile avansate devenind fărâmicios, iar viscerele devin tot mai uscate, cele
parenchimatoase cu aspect de magmă negricioasă, uscată.
După Kernbach, în condiții de mediu prielnice mumifierea debutează la circa 30 de zile și este
complet în circa 6-12 luni.
Cadavrele mumifiate pot fi distruse de insecte consumatoare de țesuturi uscate (molii, acarieni),
dar în lipsa acestora se conservă pentru perioade îndelungate de timp.
b). Saponificarea cadavrului (adipoceara)
Se produce în mediu umed, fără oxigen sau oxigen puțin și temperatură ridicată (bălți, lacuri,
fântâni, latrine).
Este precedată de putrefacție, care macerând pielea, permite contactul acesteia cu țesutul
adipos, grăsimile transformându-se inițial în acizi grași și glicerină, iar ulterior, în prezența amoniacului
rezultat din degradarea proteinelor, și a sărurilor de calciu și magneziu, se formează săpunul cadaveric,
care inhibă putrefacția.
De regulă saponificarea interesează partea corpului aflată în contact cu apa, saponificarea
generalizată fiind excepțională la adult, celelalte părți ale cadavrului putând prezenta alte tipuri de
modificăr, în funcție de condițiile de mediu la cere este expus (putrefacție, mumifiere, etc).
Aspectul cadavrului: este acoperit de o substanță alb-gălbuie, de consistență scăzută, unsuroasă,
gelatinoasă, cu miros de brânză râncedă; în contact cu aerul se usucă, devine sfărâmicioasă, cu aspect
grunjos, cenușiu, cu timpul căpătând tentă negricioasă.
c). Lignifierea sau tăbăcirea cadavrului
Are loc în medii acide, bogate în acid tanic și humic, cum ar fi mlaștinile acide, terenuri de turbă,
acizii distrugând bacteriile, dizolvând proteinele, grăsimile și calciul din toate țesuturile, și oasele.
Aspectul cadavrului: volum scăzut, piele tăbăcită, dură, brună sau negricioasă, oase brune,
decalcificate, moi.
Permite practic conservarea indefinită a cadavrului.
d). Pietrificarea sau mineralizarea cadavrului
Are ca substrat procesul de mineralizare postmortem cu săruri de calciu, mai ales la feți, unde
volumul corpului este mic.
e). Congelarea sau înghețarea cadavrului
Are loc la temperaturi foarte scăzute, mult sub zero grade, prin inhibarea putrefacției pe durata
înghețării, permițând de asemenea, conservarea indefinită a cadavrului.
Aspectul cadavrului: lividității roșietice, fără miros de putrefacție.
După dezghețarea cadavrului putrefacția avansează foarte repede.

CAUZALITATEA ÎN TEORIA ȘI PRACTICA MEDICO-LEGALĂ


3.1. Generalități
Principiul cauzalității constă în faptul că, orice fenomen are o cauză, și că în aceleași condiții,
aceleași cauze vor genera aceleași efecte.
Activitatea medico-legală nu se limitează doar la consemnarea unor stări de fapt obiective, ci
trebuie în același timp să se stabilească eventualele legături de cauzalitate dintre ele, pornind
întotdeauna de la analiza efectelor, ajungând în final la cauză.
Cauzalitatea medico-legală reprezintă astfel, înlănțuirea biologică a proceselor și fenomenelor pe
care le determină în evoluția lor leziunile traumatice, analiza acestei înlănțuiri putând evidenția fie
existența unei legături de cauzalitate, fie absența ei.
Precizarea existenței sau absenței legăturii de cauzalitate între acțiunea agentului traumatic și
prejudiciului morfofuncțional ori moartea, este un obiectiv esențial al expertizei medico-legale, atât la
persoanele în viață, cât și la cadavru. Aceasta, deoarece organele judiciare trebuie să se pronunțe,
bazându-se și pe sprijinul expertizei medico-legale, asupra cauzalității juridice, respectiv asupra legăturii
existente între acțiunea/inacțiunea incriminată și rezultatul prejudiciant.
Din punct de vedere al plasării în timp, cauza întotdeauna precede efectul. Însă, pentru ca o
acțiune sau inacțiune să constituie cauza unui efect, nu este suficientă simpla plasare în timp înaintea
efectului. Pentru a se putea stabili o legătură de cauzalitate, este esențial ca această acțiune sau
inacțiune să fie capabilă prin natura sa să producă efectul.
Cauzele, condițiile, circumstanțele și efectele constituie lanțul cauzal.
Cauza reprezintă un fenomen sau un ansamblu de fenomene care precede și genereză un alt
fenomen, numit efect, acesta din urmă neputându-se produce în lipsa cauzei, chiar dacă condițiile și
circumstanțele ar fi favorabile.
După natura lor se deosebesc cauze exogene, din mediul extern, și cauze endogene, care țin de
organism, această clasificare stând la baza împărțirii decelor în violente și neviolente. La realizarea
efectului o contribuție importantă au și condițiile sau factorii condiționali.
Condiția reprezintă situația sau împrejurarea de care depinde apariția unui efect, sau care
influențează acțiunea unei cauze, putând-o stimula sau din contră, diminua.
Cu toate că este un element esențial, cu rol favorizant sau inhibitor al acțiunii cauzei, condiția nu
poate genera independent efectul, în absența cauzei.
În funcție de origine se deosebesc condiții interne, și condiții externe.
Condițiile interne sunt reprezentate de factori condiționali fiziologici, cum ar fi vârstele extreme,
sexul, reactivitatea individuală, și de factori condiționali fiziopatologici, cu rol adjuvant sau determinant
în apariția efectului.
Condițiile externe se referă la condițiile de mediu la care a fost expusă victima după ce a suferit
leziuni traumatice, și de aplicarea sau neaplicarea unui tratament prompt și de calitate, care să poată
salva viața unei persoane cu leziuni traumatice grave, care altfel ar fi putut conduce la deces.
După intensitate se deosebesc condiții minime, fără de care efectul nu s-ar fi produs, condiții
suficiente și condiții excesive, caz în care efectul este nu numai realizat, dar și întreținut sau chiar
amplificat.
După tipul inflenței asupra cauzei, condițiile pot fi predispozante, favorizante sau declanșante, iar
în funcție de timpul cât acționează asupra cauzei, putem deosebi condiții preexistente sau precauzale,
condiții simultane și condiții subsecvente sau postcauzale.
Circumstanțele reprezintă împrejurările sau conjuncturile care însoțesc un fapt, ori o situație, cu
acțiune episodică, mai mult sau mai puțin prelungită în timp, putând avea rol inhibitor, declanșator sau
de amplificare a condiției, însă spre deosebire de condiții, se manifestă doar o perioadă de timp bine
delimitată, neavând caracter permanent.
Efectul este fenomenul care rezultă din interacțiunea cauzelor, condițiilor și circumstanțelor, și
care este determinat în mod necesar de cauza însăși.
Efectele pot fi imediate sau tardive, principale ori secundare, unice sau multiple, iar după calitate
pozitive și negative.

3.2. LEGĂTURA DE CAUZALITATE


Termenul de legătură de cauzalitate se referă la corelația dintre acțiunea sau inacțiunea
incriminată, și rezultatul acesteia.
Stabilirea legăturii de cauzalitate în traumatogeneză, presupune explicarea corelației dintre
traumatism și prejudiciul fizic sau moarte, definind relația ce se poate stabili între acțiunea traumatică și
efectul constatat, implicând o anterioritate în timp a cauzei față de efect, cel de al doilea fiind generat
de primul.
În medicina legală putem distinge următoarele tipuri de lanțuri cauzale:
1. Cauzalitatea directă sau primară, care la rândul ei poate fi necondiționată sau imediată, și
condiționată sau mediată.
2. Cauzalitatea indirectă sau secundară
3. Cauzalitatea multiplă sau complexă
Legătura de cauzalitate directă, imediată sau necondiționată
Se raportează la situațiile în care acțiunea agentului traumatic este atât de puternic, încât poate
produce decesul sau prejudiciul adus victimei, indiferent de alți factori interni sau externi, lanțul cauzal
fiind scurt: cauză → efect.
Criteriile obiective pe care trebuie să le îndeplinească un traumatism, pentru a constitui o
legătură directă, imediată, cu prejudiciul sau decesul sunt:
- realitatea traumatismului, precizarea sa în timp și posibilitatea de a determina prejudiciul sau
moartea;
- acest prejudiciu trebuie să reprezinte o eventualitate posibilă a acțiunii traumatice respective;
- traumatismul trebuie să intereseze direct organismul, regiunea anatomică afectată, iar în cazul
în care efectul apare la distanță de locul acțiunii agentului traumatic, acest fapt să se poată explica
fiziopatologic;
- prejudiciul trebuie întotdeauna să se pruducă ulterior acțiunii traumatizante, și să nu fie vorba
de unul preexistent, pretins de către victimă ca efect direct legat de traumatismul incriminat,
excuzându-se orice alte cauze posibile de a determina efecte identice sau asemănătoare;
- să existe pe lângă concordanța de sediu și o continuitate firescă în timp a evoluției, în sensul
unei înlănțuiri simptomatologice neântrerupte, obiectivată anatomopatologic și fiziopatologic.
Legătura de cauzalitate directă, condiționată sau mediată
Pentru acest tip de legătură de cauzalitate, trebuie demonstată existența unui teren patologic
preexistent al victimei, în sensul factorilor morbizi endogeni, care contribuie la determinarea efectelor în
dublu sens: fie că traumatismul agravează starea morbidă preexistentă, fie că această stare agravează
efectele traumatismului.
Lanțul cauzal este în acest caz: cauză → condiție → efect.
Legătura de cauzalitate indirectă
Reprezintă toate complicațiile apărute în evoluția traumatismului suferit, aceste complicații
trebuind să fie legate cauzal de traumatism, și să nu reprezinte afecțiuni care puteau să apară
independent sau fără legătură cu acțiunea traumatică.
Probarea acestor aspecte se poate realiza pe baza unui diagnostic stabilit prin examinări clinice și
paraclinice, prin stabilirea apartenenței semnelor obiective de la data producerii traumatismului, și până
la apariția acestora, împreună cu cunoaștere stării generale locale și generale a organismului de dinainte
de traumatism, pentru excuderea unor factori morbizi preexistenți.
Lanțul cauzal nu se rupe, deoarece veriga intermediară, respectiv complicația, este consecința
directă a cauzei, iar efectul este la rândul său, consecutiv complicației, lanțul cauzal în acest caz fiind:
cauză → complicație → efect.
Legătura de cauzalitate multiplă sau complexă
Acest tip de legătură de cauzalitate există atunci când la producerea efectului concură mai multe
cauze, situații dificil de interpretat, apărând atunci când cauzele sunt reprezentate de acțiuni diferite,
produse de persoane diferite.
Precizarea cauzelor principale și secundare, a celor directe și indirecte, și a celor concomitente și
succesive este extrem de importantă justiției, permițând aprecierea corectă a rolului jucat de fiecare
subiect al infracțiunii.
De exemplu, o persoană este lovită în mod repetat de către doi agresori, prezentând leziuni
traumatice pe tot corpul, dar cele tanatogeneratoare se dovedesc a fi cele de la nivelul capului (TCC
grav).
Dacă datele de anchetă demonstrează că leziunile de la nivelul capului au fost produse doar de
către unul din agresori, iar celălalt a aplicat lovituri doar la nivelul altor regiuni anatomice, și fără rol
tanatogenerator, apare ca justificată diferențierea răspunderii penale a celor doi agresori.
Un caz aparte de cauzalitate multiplă sau compexă este cel al cauzelor concuratoare, cu rol egal
în survenirea efectului, fără a se putea preciza o cauză principală, respectiv una secundară. Fiecare din
aceste două cauze luate separat nu ar fi suficientă pentru a produce efectul, acesta fiind determinat de
acțiunea cumulativă a cauzelor.
În concluziile expetrizei medico-legale este necesar a se preciza nu numai că există legătură de
cauzalitate între traumatism și efectul produs de acesta, ci și tipul legăturii de cauzalitate, pentru a oferi
juristului posibilitatea cuantificării sancțiunii pe care o decide pentru fapta agresorului, în conformitate
cu prevederile codului penal.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului sunt locale, loco-
regionale ori generale față de regiunea interesată inițial, sau dacă aceste efecte s-au produs imediat, sau
după un anumit interval de timp posttraumatic.
Pentru a se putea stabili din punct de vedere medico-legal existența legăturii de cauzalitate, este
necesar:
- să existe o continuitate cronologică a tulburărilor morfofuncționale, respectiv o înlănțuire
simptomatologică, morfopatologică și fiziopatologică obiectivabilă, neântreruptă între traumatism și
efectele acestuia, de la data traumatismului incriminat, până la data examinării medico-legale a
persoanei;
- să existe o concordanță de sediu între traumatism și leziunile traumatice obiective constatate;
- să se poată exclude orice altă cauză posibilă a leziunii respective;
- stabilirea eventualului teren patologic preexistent al victimei, pentru a se putea face referiri
ulterioare legate de gravitatea traumatismului suferit.
Nu există legătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi interpretat ca o
cauză, condiție sau circumstanță.
3.3. RAPORTUL DE CAUZALITATE
Raportul de cauzalitate este o noțiune ce presupune compararea leziunilor traumatice constatate
pe corpul victimei, cu obeictele traumatice care l-au generat, pentru ierarhizarea lor, realizând astfel o
discriminare între cauzele concuratoare, având aplicabilitate practică în cazul existenței mai multor
agresori, pentru a se stabili, prin prisma leziunilor traumatice produse victimei, gravitatea faptei
fiecăruia și implicit sancționarea juridică adecvată.
Acesta va folosi juristului pentru incadrarea diferențiată în cazul existenței mai multor făptuitori,
astfel încât în conformitate cu prevederile Codului penal și în funcție de gravitatea fiecărei leziuni
traumatice să se poată stabili responsabilitatea și implicit sancțiunea adecvată pentru fiecare.

TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ GENERALĂ


Noțiuni generale
Traumatologia este știința medicală care se ocupă cu studiul factorilor traumatici și al efectelor
locale și generale ale acestora asupra organismului uman, ocupând o pondere importantă în activitatea
medicului legist, datorită marei frecvențe a producerii leziunilor traumatice în diverse împrejurări, de la
cele simple, până la cele soldate cu decesul persoanei în cauză.
Cauzele și consecințele posttraumatice mortale sunt analizate în cadrul tanatologie medico-
legale, iar cele nemortale în cadrul medicinei legale clinice.
Prin traumatism se înțelege acțiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului, capabilă
să producă modificări morfofuncționale.
Prin traumă se înțelege o modificare morfologică și/sau funcțională, produsă în urma acțiunii
unei forme de energie exterioară organismului.
Prin agent traumatic se înțelege orice formă de energie exterioară organismului, care acționând
asupra acestuia, poate genera o leziune.
Agenții traumatici pot fi încadrați după tipul energiei utilizate, astfel:
1. Agenți traumatici mecanici: produc leziuni prin energia lor cinetică și potențială.
2. Agenți traumatici fizici: produc leziuni pri acțiunea diverselor forme de energie fizică, cum ar fi
temperaturile crescute sau scăzute, diferite forme de electricitate, variații de presiune atmosferică, etc.
3. Agenți traumatici chimici: diverse substanțe care produc leziuni sau moartea în cadrul
intoxicațiilor, de acest capitol ocupându-se toxicologia medico-legală.
4. Agenți traumatici biologici: intoxicația cu ciuperci, tulburări produse de diverse veninuri, etc.
5. Agenții traumatici psihici: o sperietură puternică poate genera efecte negativă în organism, și
chiar moartea, dar practic sunt imposibil de obiectivat.
REACȚIILE VITALE
Reprezintă totalitatea modificărilor locale și generale, ce apar la nivelul organismului viu, ca
răspuns la acțiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce permite diferențierea
leziunilor traumatice produse în timpul vieții, de cele apărute postmortem, precum și apreciarea
intervalului de timp trecut de la producerea lor până la moarte.
Diferențierea leziunilor traumatice produse în timpul vieții, de cele produse postmortem este
deosebit de importantă, o interpretare greșită a acestora putând avea drept consecință grave erori
judiciare.
Leziunile postmortale pot fi produse fie accidental, fie în mod intenționat.
Accidental aceste leziuni pot apărea în circumstanțe extrem de variate: cadavrele pot fi
degradate de diverse animale; cadavrul unui înecat poate fi transportat de apă și izbit de diferite
obstacole; cadavrul poate fi călcat de un autovehicul, etc.
În cazul celor produse intenționat, de regulă pentru disimularea unei heteroagresiuni, la autopsie
se găsesc două categorii de leziuni traumatice care ar putea fi cauză de moarte, dar numai unele au
caracter vital. Astfel, cadavrul unei persoane poate fi așezată pe calea ferată, sau poate fi expusă la o
sursă de foc în cadrul unui incendiu. Există și cazul spânzurării cadavrului, după ce persoana respectivă a
fost omorâtă prin altă metodă, cum ar fi sugrumarea, sau intoxicația cu diverse substanțe toxice. Alterori
cadavrul este aruncat de la diferite înălțimi.
Reacțiile vitale pot fi locale sau generale.
Cele locale sunt: infiltratul sanguin și hemoragia, coagularea, retracția țesuturilor, inflamația,
procesele distrofice și necrotice, modificările hemoglobinei și modificările enzimatice.
Cele generale sunt: aspiratul pulmonar, embolia, modificările sistemului nervos central,
modificări endocrine, umorale și dismetabolice.
În continuare vom studia cele mai importante din ambele categorii.
1. Infiltratul sanguin și hemoragia
Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai în
condițiile existenței activității cardiace, care să împingă forțat sîngele în țesuturi, în urma rupturii
capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă și mai comună caracteristică a leziunilor traumatice
mecanice produse în timpul vieții.
La suprafața pielii se prezintă sub forma echimozelor, iar în țesuturile moi perilezionale sub
forma unor zone de infiltrare negricioase-roșietice ce contrastează cu țesuturile adiacente.
Diferențierea lividităților cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se poate stabili prin
testul spălării cu apă a țesuturilor, și prin examen histopatologic.
De asemenea, cadavrele nu sângerează activ, așa cum se întâmplă în timpul vieții, tot din lipsa
bătăilor cardiace care să pună sângele în mișcare, acesta putând doar curge pasiv din leziuni, sub
acțiunea forței gravitaționale.
Anemia viscerală generalizată este un alt semn cu valoare de reacție vitală, indicând existența în
timpul vieții a unei hemoragii importante, mai ales când aceasta nu s-a produs prea rapid.
Resorbția sângelui în ganglionii limfatici regionali este de asemenea un semn sigur de leziune
vitală, dar care nu poate fi găsit decât după un oarecare timp de supraviețuire. Dacă această
supraviețuire este mai lungă, în ganglionii limfatici tributari regiunii lezate, poate fi evidențiată
hemosiderina.
Infiltratul sanguin perilezional poate fi minim, sau chiar poate lipsi în cazul în care decesul survine
foarte repede, aproape instantaneu, în cazul unor leziuni traumatice extrem de grave, sau în cazul unor
leziuni care au survenit după o hemoragie masivă.
2. Coagularea
Conform teoriei fundamentate de Brouardel, orice sânge se coagulează imediat după moarte,
după care se decoagulează printr-un proces de proteoliză fermentativă, care consumă mare parte a
fibrinei formate din fibrinogen, urmat de o recoagulare din care rezultă cheagurile postmortale, și care
sunt de două tipuri, cruorice și lardacei.
Aspectele morfologice macroscopice și microscopice ale cheagurilor produse în timpul vieții și
cele postmortem, derivă din diferența cantitativă a fibrinei din ele.
Astfel, cheagurile cruorice, având cantități mici de fibrină, sunt de culoare roșietică, având aspect
lucios, umed, neted, neaderent de peretele vascular, colabând la secționarea vasului.
Spre deosebire de acestea, cheagurile produse în timpul vieții, conținând multă fibrină dispusă în
rețea, au un aspect mat, uscat, rugos, aderent de peretele vascular, herniind la secționarea vasului.
Cheagurile lardacei au caracteristicile cheagurilor cruorice, dar datorită sedimentării celulelor
albe în cazul agoniilor lungi, au culoare albicioasă, cu aspect slăninos.
3. Retracția țesuturilor
Plăgile produse în timpul vieții se caracterizează printre altele, prin depărtarea marginilor, dând
impresia de lipsă de substanță, pielea și mușchii având cea mai mare capacitate de a se retracta.
Această proprietate apare mai evidentă atunci când fibrele elastice sau musculare sunt
secționate transversal, determinând o retracție mai mare. În opoziție cu acest aspect, plăgile
postmortale au marginile moi, netumefiate, cu aspect flasc. Nici mușchii nu se contractă postmortem.
Pentru demonstrarea caracterului vital al unei plăgi, este util testul fibrelor elastice elaborat de
Kernbach, bazat pe faptul că o plagă produsă în timpul vieții, duce la ruptura fibrelor elastice și
conjunctive. Aceste fibre se detașează din țesuturile lezate, și se amestecă cu hematiile din focarul
hemoragic, fibrele elastice fiind evidențiabile prin metoda Weigert pentru aceste fibre.
4. Inflamația
Reacția inflamatorie este o manifestare fiziologică, a cărei prezență permite afirmarea cu
certitudine a faptului că leziunea a fost produsă în timpul vieții victimei, caracteristicile reacțiilor tisulare
inflamatorii dând și posibilitatea aprecierii vechimii acesteia.
Desigur, aprecierea reacției vitale prin observarea fenomenelor inflamatorii este cu atât mai
ușoară, cu cât supraviețuirea victimei este mai mare, dar în cele cu spuraviețuiri scurte este esențială
evidențierea primelor manifestări ale acestora, respectiv hiperemia și leucocitoza.
Macroscopic la cadavru semnele inflamatorii pot fi recunoscute prin prezența tumefacției,
asociată cu culoarea roșie a tegumentelor.
Microscopic se vor urmării etapele procesului inflamator, respectiv reacția leucocitară
(leucocitoza, marginația, diapedeza, aglomerarea perivasculară locală), al cărei debut este la circa 15
minute de la producerea leziunii traumatice.
Prezența țesutului de granulație, a limfocitelor, a celulelor plasmatice și eozinofilelor, sunt semne
că leziunea este mai veche.
5. Aspiratul pulmonar
Găsirea în alveolele pulmonare de diverse particule sau substanțe, este o dovadă indubitabilă a
existenței respirației în momentul când căile respiratorii superioare iau contact cu aceste materiale, în
diferite împrejurări.
Astfel, poate fi aspirat în plămân sânge, conținut gastric, apă, funingine sau alte materiale
pulverulente. Pentru a avea valoare medico-legală, respectiv semnificația unei reacții vitale, aspiratul
trebuie pus în evidență nu numai în căile respiratorii superioare, unde ele pot ajunge și după moarte, ci
în bronșiole și alveole, deoarece numai astfel este făcută dovada existenței respirației în momentul
contactului cu materialul aspirat.
Aspirarea sângelui apare cel mai frecvent în plăgile produse la nivelul gâtului, ale regiunii faciale,
fracturi ale viscerocraniului, sau traumatismele pulmonare, deci în toate situațiile în care focarul
hemoragic comunică cu căile respiratorii.
Mai poate fi aspirat în căile respiratorii și conținut gastric, de regulă în stările agonale prin
vomismente, sau stări avansate de ebrietate. Găsirea de funingine în alveolele pulmonare la o persoană
decedată prin arsuri în cadrul unui incendiu, are de asemenea valoare de reacție vitală. Prezența
diatomeelor și a particulelor de nisip la nivel alveolar este semnul vital al unei asfixii mecanice produse
prin înecare.
6. Embolia
Prin embolie se înțelege transportul intravascular al unor materiale, ce nu se regăsesc în mod
normal, fiziologic în sânge, cum ar fi grăsimi, fragmente tisulare, ori materiale străine organismului.
Astfel, pot fi transportate: grăsimi, celule, fragmente de țesuturi, cheaguri sanguine, precum și
diverse materii străine organismului, ele putând fi după starea lor de agregare gazoase (aer, azot),
lichide (uleiuri, coloranți, lichid amniotic), și solide (alifii, alice).
Embolia presupunând prezența activității cardiocirculatorii, poate fi considerată un semn
categoric de reacție vitală, mai ales atunci când după o perioadă de supraviețuire mai mare, apar
consecințele emboliilor: infarctizările.
Embolia grasă poate să apară în cazul unor leziuni traumatice grave, cu fracturi de bazin sau
femur, fracturi craniene, moartea fiind cu atât mai rapidă cu cât este mobilizată o cantitate mai mare de
grăsime.
Embolia gazoasă apare în cazurile de tăiere a marilor vene ale gîtului, cu aspirarea aerului în
circulația venoasă, în avortul provocat empiric, în boala de cheson, și prin introducerea accidentală sau
intențională de aer prin injecție intravenoasă. În cazul unor leziuni grave toracale, gazele se vor afla nu în
circulația venoasă, cum este în cazurile amintite, ci în cea arterială.
Embolia tisulară poate apărea în cazul unor politraumatisme cu striviri de țesuturi moi, asociate
fracturilor, precum și în contuzii grave abdominale sau cerebrale, putând fi mobilizate fragmente de
ficat, de substanță cerebrală, sau alte țesuturi.
Există și o serie de de reacții cu caracter vital, specifice anumitor cauze de moarte.
În cazul asfixiei mecanice prin spânzurare, se poate demonstra conținutul diferit în histamină
totală și liberă la nivelul șanțului de spânzurare vital, față de cel obținut prin spânzurarea unui cadavu,
având în vedere faptul că în orice traumă celuele eliberează histamină.
Pentru înecare este caracteristic găsirea apei în alveole, spuma albicioasă apărută la nivelul
cavității bucale după scoaterea din apă, denumită și „ciuperca înecatuluiˮ rezultată în urma frecării apei
de pereții căilor respiratorii și amestecării cu mucusul de la acest nivel.
În cazul intoxicațiilor pentru a putea fi considerat ca fiind administrat în timpul vieții, toxicul
trebuie să se regăsească nu numai în tubul digestiv, ci ca dovadă a resorbției, în diferite organe, precum
și la nivelul căilor de eliminare. În cazul unor supraviețuiri mai lungi, pot fi găsite leziuni organice
caracteristice diferitelor substanțe toxice.
TRAUMATOLOGIE MECANICĂ
Traumatismele mecanice reprezintă cea mai frecventă modalitate de producere a unor leziuni
traumatice, producându-se atât accidental, cât și în mod voluntar, ca act de auto sau heteroagresiune,
constituind 75-80 % din activitatea expertală a medicului legist, atît în expertiza privind persoanele în
viață, cât și la cadavru.
Leziunile traumatice sunt abordate în mod diferit de către medicul clinician și medicul legist:
primul este interesat în special de aplicarea măsurilor terapeutice adecvate, în timp ce medicul legist va
interpreta leziunile prin prisma consecințelor juridice, oferind organului de justiție elementele medicale
obiective necesare încadrării juridice a faptei.
Agenții traumatici mecanici sunt obiecte contondente sau dure, care pot produce leziuni
traumatice prin energia lor cinetică și potențială, venind în contact cu corpul uman, în cadrul unui
eveniment traumatic produs în diverse circumstanțe.
O acțiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul
vulnerant și corpul omenesc. În cazul traumatismelor de intensitate mare, organismul prezintă adeseori
reacții generale, ce caracterizează starea de boală traumatică. Complicațiile imediate sau tardive, locale
sau generale, pot fi de asemenea, sursa unor modificări organice de multe ori ireversibile.
Expertiza medico-legală este interesată în primul rând de modificările lezionale posttraumatice,
capabile să genereze tulburări funcționale sau moartea, iar explicarea acestor consecințe posttraumatice
se face prin definirea și descrierea leziunilor, și nu prin utilizarea doar a termenului general de
traumatism, prin care se exprimă exclusiv modalitatea de producere a acestor leziuni.
Agenții traumatici mecanici se clasifică astfel:
1. Corpuri contondente sau dure:
a). cu suprafață mică ( până la 16 cm pătrat)
- neregulată (piatră, pumn)
- regulată, cu formă geometrică (sferică, cilindrică, poliedrică)
b). cu suprafață mare (peste 16 cm pătrați)
- plană (scândură, sol cu spuprafață plană)
- neregulată (vehicule, sol cu proeminențe)
2. Obiecte cu vârfuri și/sau lame ascuțite
- înțepătoare (ac, furcă, andrea, sulă, cui, etc)
- tăietoare (brici, lamă de bărbierit, sticlă, etc)
- înțepătoare-tăietoare (cuțit sau briceag cu vârf ascuțit)
- tăietoare-despicătoare (topor, sapă, sabie, etc)
3. Proiectile din armele de foc
Suflul exploziei nu este propriu-zis un corp contondent sau dur, dar datorită particularităților
leziunilor traumatice pe care le produce în organism, poate fi inclus în categoria agenților traumatici
mecanici.
Această clasificare și sistematizare este extrem de utilă, deoarece agenți traumatici diferiți
determină aspecte lezionale distincte, făcând posibilă identificarea retrospectivă a tipului de agent
vulnerant, pornind de la aspectul lezional constatat.
Pe lângă caracteristicile morfologice ale agențilot traumatici mecanici, aspectul unei leziuni
traumatice este influențat și de alți factori, cum sunt: caracteristicile regiunii corporale vizate,
intensitatea lovirii, și direcția de lovire, respectiv înclinarea obiectului vulnerant în raport cu suprafața
corporală.
Aceasta deoarece, o acțiune traumatică are un caracter dinamic, mai ales în cazul
heteroagresiunilor, în care agresorul, agentul vulnerant, cît și victima sunt în mișcare, determinând
situații variate privind raportul dintre obiectul producător și cel de receptor al forței lezionale.
Principalele modalități de producere a leziunilor traumatice mecanice se clasifică astfel:
- lovire activă cu corpuri contondente, sau alți agenți traumatici mecanici;
- lovirea pasivă a corpului de diferite planuri dure sau obiecte (căderea și precipitarea);
- comprimarea corpului sau a unui segment corporal între două planuri dure;
- mecanisme lezionale complexe.
În funcție de aceste tipuri de obiecte, leziunile traumatice externe și interne au caracteristici
diferite, dar trebuie să ținem seama și de faptul că același obiect poate avea caracteristici deosebite, în
funcție de forma și particularitățile sale, și în raport cu porțiunea cu care se produce impactul.
Dacă în multe cazuri localizarea leziunilor traumatice dă indicații prețioase în aprecierea unui
anumit mecanism de producere, există cazuri în care medicul legist trebuie să se limiteze la aprecieri de
probabilitate sau posibilitate.
Cunoașterea împrejurărilor producerii traumatismului, cu examinarea locului faptei și îndeosebi a
corpului vulnerant constuie o condiție principală care, coroborată cu aspectul și localizarea leziunilor,
poate contura sau chiar preciza mecanismul lezional.
5.1 Leziuni traumatice primare
Observarea, localizare, descrierea, și interpretarea corectă a acestora, atât la persoanele în viață,
cât și la cadavre, are o importanță fundamentală în practica medico-legală, de aceste aspecte depinzând
rezolvarea corectă a majorității expertizelor.
Descrierea lor corectă este o condiție esențială a posibilităţii identificării agentului traumatic, și
implicit a stabilirii împrejurărilor în care s-au produs.
Leziunile traumatice primare se clasifică astfel:
A. Leziuni fără soluție de continuitate tegumentară (cu păstrarea integrităţii epidermului):
- echimoza
- hematomul
B. Leziuni cu soluție de continuitate tegumentară (cu afectarea integrităţii epidermului):
- excoriaţia
- plaga
1. Echimoza
Este o leziune de tip hemoragic, fiind cea mai comună şi mai frecventă marcă traumatică,
putându-se produce în cele mai diverse împrejurări traumatice: agresiuni, accidente, ori autoproducere.
Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă rupturi capilare dermo-
hipodermice, şi în condiţiile existenţei circulaţiei, extravazarea forţată cu infiltraţie sanguină a ţesuturilor
adiacente, ea putând deci apărea doar în timpul vieţii.
Apare de regulă la locul impactului agentului vulnerant, dar se pot manifesta şi la distanţă, prin
difuziunea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în sensul forţei
gravitaţionale. Întinderea echimozei variază în funcţie de energia cinetică a agentului, de caracteristicile
zonei traumatizate, precum şi de numărul şi calibrul vaselor afectate. După extravazare, majoritatea
hematiilor rămân bine fixate în reţeaua de fibrină a cheagului, neputînd fi dislocate la cadavru de jetul
de apă; o mică parte din hematii pot fi transportate în ganglionii limfatici regionali.
Dimensiunile echimozei depind de intensitatea cu care acționează agentul traumatic, de zona
interesată (în cazul țesuturilor mai laxe și bine vascularizate acestea sunt mai bine exprimate), de
fragilitatea vasculară, de existența tulburărilor de coagulare, etc.
Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrepătrund.
Pentru medicul legist sunt esenţiale trei aspecte: culoarea, forma, şi localizarea lor.
Culoarea echimozelor permite aprecierea vechimii acestora, fiind legată de modificările
hemoglobinei din hematiile extravazate.
Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei şi vasodilataţiei iritative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare persistînd câteva
zile. În urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi hematină, cu pierderea fierului din
aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la producere. Această culoare este conferită şi de
oxidarea fierului cu apariţia hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia leziunii, apare
biliverdina, care dă tentă verzuie echimozei. Ulterior, sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare, au
loc procesele de remaniere, cu persistanţa unei tente gălbuie a echimozelor, până la dispariţia completă.
Modificările de culoare nu se produc simultan pe toată suprafaţa echimozei, astfel încât pe o
echimoză se pot observa culori şi nuanţe diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea fazei
evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o culoare verzuie, una verzuie poate
avea margini gălbuie, etc.
La nivelul mucoaselor bucale şi genitale evoluţia nu se manifestă prin modificările de culoare
susamintite, coloraţia roşietică sau violacee iniţială păstrându-se, dispărând treptat, într-un timp mai
îndelungat prin reducerea treptată a dimensiunilor.
Întreaga evoluţie a unei echimoze are loc în medie în 8-20 zile, depinzând de unele particularităţi
locale sau generale, dar şi de întinderea şi profunzimea extravazatului.
Forma echimozei poate fi indicatorie privind caracteristicile agentului vulnerant, dar datorită
difuzării sângelui extravazat, aceasta depășește conturul strict al locului de impact, făcând identificarea
uneori dificilă sau imposibilă.
În anumite situații, totuși, forma echimozelor permite aprecierea anumitor caracteristici ale
agentului vulnerant:
- echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acțiunea unui corp contondent de formă
alungită (vergea, băț, bici, etc);
- echimozele rotunde sau ovalare sunt sugestive pentru acțiunea compresivă a degetelor, iar cele
semilunare sub acțiunea unghiilor;
- în cazul accidentelor de trafic rutier, cu călcarea victimei, pe corpul acestuia se poate imprima
sub forma unui placard echimotic neomogen desenul roţii de cauciuc al autovehiculului, care poate
permite identificarea acestuia.
Un aspect particular „în amprentă de țesătură” al echimozelor permite demonstrarea faptului că
agentul traumatic a acționat prin intermediul îmbrăcămintei și nu direct asupra tegumentului.
Localizarea echimozelor este foarte variată, putând interesa orice regiune corporală, unele
localizări putând fi sugestive pentru un anumit act: la gât, echimozele rotunde sau ovalare reproducând
pulpa degetelor, iar cele semilunare a unghiilor, indică o acţiune de comprimare a gâtului; aceleaşi
leziuni aflate pe feţele interne ale coapselor un viol sau o tentativă de viol.
Situarea echimozelor în anumite regiuni corporale poate permite deducerea mecanismului activ
sau pasiv de producere a lor. Astfel, cele situate pe părțile proeminente ale corpului (coate, genunchi, iar
la nivel facial arcadele sprâncenoase, vârful nasului, mentonul, etc), sunt sugestive pentru mecanismul
pasiv, iar cele situate în zone mai ferite prin poziția lor anatomică, sunt produse mai probabil prin
mecanism activ. Un exemplu bun în acest sens sunt echimozele palpebrale, care constituie un indiciu de
lovire directă, activă cu corp dur, localizarea în această regiune excluzând posibilitatea lovirii de un plan
dur, regulat, exceptând cele în monoclu sau binoclu, produse prin difuzarea sângelui de la nivelul unei
fracturi de etaj anterior al bazei craniului.
Valoarea medico-legală a echimozelor:
- atestă realitatea unui eveniment traumatic;
- uneori permit aprecierea mecanismului de producere (activ, pasiv sau compresiv);
- indicator asupra numărului lovirilor;
- indicator privind natura şi caracteristicile agentului vulnerant;
- indicator privind data producerii leziunilor traumatice, prin modificările de culoare;
- valoare de reacţie vitală, respectiv a faptului că leziunile s-au produs în timpul vieţii victimei.
La cadavru este necesar diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice: în prima fază, de
hipostază, lividităţile cadaverice dispar la digitopresiune, cu reapariţia lor imediată, spre deosebire de
echimoze care nu dispar; mai târziu prin testul spălării cu apă, astfel încât la secţionarea pielii la locul
suspect, sângele se spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ţesuturi în cazul echimozelor.
O formă particulară a echimozelor este reprezentată de eritemul posttraumatic, în care
intensitatea lovirii sau a compresiunii fiind mică, nu se produc rupturi capilare, ci doar o vasodilataţie a
zonei de impact.
Se prezintă sub forma unei zone de coloraţie roşietică, ce dispare la digitopresiune, putând
reproduce forma obiectului vulnerant, cum ar fi de exemplu dungile roşietice ce apar la locul lovirii cu
palma (degetele).
Eritemul postraumatic este o leziune traumatică produsă nu prin ruptură, ci prin hiperemie
vasculară, produsă sub acțiunea unui agent traumatic de intensitate mică.
Se prezintă ca o arie tegumentară hiperemică, de culoare roșie, bine delimitată, asociată uneori
cu o minimă tumefiere subiacentă. Este o leziune superficială, care dispare rapid în cîteva minute, mai
rar în câteva ore, de gravitate minimă și nu necesită îngrijiri medicale, nefiind evidențiabilă la cadavre.
Are totuși valoare medico-legală, constând în faptul că atestă realitatera traumatismului, uneori
furnizând informații despre agentul vulnerant, cum ar fi în cazul lovirii cu palma, eritemul putând
reproduce conturul degetelor. Examinarea trebuie efectuată rapid după producerea traumatismului,
existând riscul dispariției acesteia.
2. Hematomul
Este o acumulare de sânge în țesuturi, consecutivă unui traumatism contuziv mai puternic, cu
ruptura unor vase sanguine cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor. Își modifică culoarea într-
un timp mai îndelungat decât în cazul echimozelor, datorită cantității mai crescute de sânge.
Poate avea o localizare superficială, caz în care prezintă o anumită fluctuență, putând denivela
suprafața respectivă, sau profundă, depistabilă prin investigații paraclinice imagistice. După mărime se
deosebesc hematoame mici, cu câțiva mililitri de sânge, medii, și voluminoase, până la 1-2 litri.
Apare de regulă la locul acțiunii agentului traumatic, dar poate să apară sub formă de echimoză
sau hematom și la distanță, datorită difuziunii sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor și
aponevrozelor.
Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări funcționale uneori
grave prin compresiune, ori șoc hemoragic și traumatic, când sunt numeroase și întinse pe suprafețe
mari.
În unele situații, când evoluția este prelungită, trenantă, hematomul se poate închista, ori poate
apărea organizarea fibroasă, fiind necesară cura chirurgicală.
3. Excoriația
Se produce prin frecarea de piele a unui corp dur cu suprafață rugoasă, sau a unui obiect ascuțit
cu vârf sau lamă, rezultând o detașare a epidermului în sensul direcției de mișcare.
Poate fi superficială, când interesează strict epidermul, fiind fără sângerare, și acoperită cu o
crustă seroasă, sau profundă, când interesează și papilele dermale, caz în care leziunea sângerează, și
este acoperită de o crustă hematică.
Forma și localizarea excoriațiilor poate sugera un anumit act.
Astfel, excoriațiile semilunare date de unghii, localizate perioral sau perinazal pot sugera o
suforare, în timp ce la gât pot semnifica o sugrumare, permițând chiar stabilirea poziției victimei față de
agresor. Aceleași leziuni, aflate pe fețele interne ale coapselor sau pe sâni, pot fi urmarea unui viol sau
tentativă de viol. Când un segment corporal este frecat de o suprafață rugoasă, cu producerea de
excoriații liniare, paralele între ele, pe alocuri confluente, indică un mecanism de târâre, ce apare
frecvent în accidentele de trafic rutier.
Direcția producerii excoriației poate fi apreciată după anumite caracteristici: la locul de impact
este mai adâncă, iar distal devine mai superficială, putând exista la acest nivel resturi epidermale, sub
forma unor depozite albicioase.
4. Plaga
Plăgile sau rănile sunt soluții de continuitate ale tegumentelor, interesînd toate straturile pielii, și
a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse.
Pot fi superficiale sau profunde, iar la rândul lor cele profunde pot fi nepenetrante sau
penetrante în cavități (craniană, toracică, abdominală).
Cele penetrante pot fi perforante, dacă traversează organe cavitare (stomac, intestine, vezica
urinară sau biliară), sau transfixiante, dacă interesează organe parenchimatoase (ficat, splină, rinichi).
Clasificarea plăgilor după instrumentul producător:
- plaga contuză sau zdrobită
- plaga înțepată
- plaga tăiată
- plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
- plaga despicată
- plaga împușcată
Plaga contuză sau zdrobită
Este produse prin lovire cu sau de corp dur, cu suprafață plană sau neregulată, prin învingerea
rezistenței și elasticității pileii, și se caracterizează prin profunzime de regulă mică, margini și fund
anfractuos, sângerare de obicei mică, cu tendință de suprainfectare.
Există mai multe varietăți de plăgi contuze, în funcție de mecasnismul de producere,
caracteristicile obiectului vulnerant și regiunea corporală interesată.
Plaga plesnită se produce prin strivere, atunci când corpul contondent lovește piele aflată
imediat deasupra unui plan dur, osos (calota craniană, coate, genunchi), și se caracterizează prim
margini relativ drepte cu mici anfractuozități și dehiscență mică, datorită prezenței unor punți tisulare ce
nu permit îndepărtarea largă a marginilor.
Plaga mușcată poate fi produsă de om sau animale, și de regulă este cu pierdere de țesuturi moi
uneori mare, cum este de exemplu la mușcătura de urs. La om, prin reproducerea formei arcadelor
dentare poate avea valoare de identificare-marca mușcată, avînd tendință la suprainfectare, datoră
florei bacteiene bogate, din cavitatea bucală.
Mușcătura umană produsă pe o suprafață plană a corpului (obraz, umăr, brațe, etc), se prezintă
sub forma a două semicercuri de echimoză, ca două paranteze, cu convexitățile dispuse în sens opus
între ele, pe care se imprimă amprenta dinților, sub forma unor excoriații sau plăgi paralele între ele,
corespunzător fiecărui dinte.
Plaga sfâșiată și scalpările produse prin mecanism de smulgere, realizează detașări și scalpări.
Plaga înțepată
Se produce prin îndepărtarea laterală a țesuturilor prin acțiune de pană, fără lipsă de substanță,
fiind în funcție și de calibrul obiectului înțepător.
Astfel, plăgile produse cu ace subțiri, prezintă la nivelul pielii un punct roșietic, iar la obiecte cu
calibru mai mare, se produce o dilacerare paralelă cu direcția fibrelor elastice, plaga cutanată avînd în
acest caz o formă alungită, în fantă, cu margini egale, apropiate, ascuțită la capete.
Obiectivarea inexistenței de lipsă de substanță se poate face prin apropierea marginilor plăgii,
care se aliniază perfect, dar această apropeire obținându-se numai într-un singur sens, întinderea pielii
în sens contrar ducând la producerea de unghiuri obtuze.
Canalul format de obiectul înțepător nu corespunde întotdeauna lungimii acestuia: este mai mic
când instrumentul nu pătrunde în întregime în țesuturi, iar când sunt perforate numai țesuturi moi
poate fi mai lung, datorită compresiunii acestora în momentul înțepării. Acest fapt se verifică de
exemplu în cazul plăgilor înțepate ale peretelui abdominal anterior, cînd un instrument relativ scurt
poate duce la lezarea de organe interne.
Plăgile înțepate pot duce la hemoragii exteren sau interne, pneumotorax, ori la complicații
tardice de tip infecțios, cum ar fi peritonita prin perforarea intestinelor, sau de tipul abceselor și
flegmoanelor.
La cadavre trebuie examinată cu deosebită atenție plăgile înțepate produse prin injecții,
urmărind vechimea, localizarea (în zonele de elecție sau în afara lor), și numărul acestora. În cazul unei
injecții cu puțin anterior decesului, se va putea pune în evidență substanța care a fost injectată.
La persoanele în viață se vor nota regiunea unde s-a efectuat injecția, eventualele modificări sau
sechele produse de substanță prin injectarea paravenoasă, ori complicațiile infecțioase (abcese,
flegmoane). Înțepăturile de insecte dau reacții variabile locale sau generale, în funcție de natura
toxicului introdus prin înțepături, și de reactivitatea generală individuală a organismului.
Plaga tăiată
Este produsă de intrumente tăietoate, care au doar lamă tăioasă, fără vârf, cum ar fi lama sau
briciul, și se caracterizează prin margini perfect regulate, liniare, fără lipsă de substanță.
La locul impactului cu obiectul tăietor profunzimea este cea mai mare, superficializîndu-se apoi
trepat, putîndu-se termina cu o excoriație, numită codița plăgii. Dacă lama instrumentului acționează
oblic în raport cu suprafața corporală, rezultă lambouri cutante, cu denudarea pielii.
Cînd plaga tăiată este perpendiculară pe fibrele elastice ale pileii, marginile acesteia se
depărtează, fenomen care nu apare dacă direcția plăgii este paralelă cu aceste fibre. Mușchii, prin
proprietatea lor fiziologică de a se contracta, contribuie și ei la depărtarea marginilor plăgii: după
secționare, fragmentele rezultate nu mai au decât un singur punct de inserție fiecare, spre care se vor
apropia prin contracție.
Profunzimea plăgii tăiate este în funcție de gradul de ascuțime a lamei, de forța cu care este
mânuită, înclinația obiectului față de suprafața vizată, precum și de rezistența țesuturilor secționate. Se
pot produce mutilări, desfigurări, amputări ale unor segmente corporale (pavilionul urechii, penis,
mamelon, vârful nasului, deget, etc).
Evident, de gravitate maximă sunt plăgile tăiate profunde ale gâtului, datorită proprietăților
anatomice ale acestei regiuni corporale, cu prezența unor vase sanguine de calibru mare, relativ ușor
accesibile agentului vulnerant.
Gravitatea plăgii tăiate este în funcție de profunzimea și implicit de leziunile organice pe care le
produce. Astfel, deschiderea marilor vase sanguine de la nivelul gîtului, inghinal, sau la membrele
superioare, pot duce rapid la deces prin hemoragie externă. Moartea este mai rapidă în cazul lezării unei
artere decât cea a unei vene, la aceasta din urmă putând să apară embolie gazoasă ca mecanism
tanatogenerator.
Plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
Sunt rezultatul acțiunii instrumentelor de tipul cuțitului, pumnalului, și recunosc dublul
mecanism de acține: înțepare cu vârful, urmată de tăierea cu lama ascuțită. Dacă plaga este lungă și
adâncă, se numește plagă spintecată, cel mai frecvent apărând în regiunea abdominală.
Agentul traumatic acționând atât prin vârful lui, cât și prin una sau mai multe lame ascuțite,
aspectul leziunii este în funcție de caracteristicile agentului vulnerant. Astfel, dacă lama are două tăișuri,
plaga, de aspect fuziform, va avea un unghi ascuțit la ambele captete, iar dacă are un singur tăiș, numai
una din capete va fi ascuțită, celaltă fiind ușor rotunjită. La capătul cu unghiul ascuțit, poate apărea
similar plăgilor tăiate, o excoriație liniară, rezultată din scoaterea lamei din plagă, numita codiță plăgii.
Gradul de îndepărtare a buzelor plăgii este în funcție de regiunea corporală interesată, și implicit
de faptul dacă este paralelă, oblică sau perpendiculară pe fibrele elastice din piele, cea mai mare fiind în
cazul celei din urmă, ca în cazul plăgilor tăiate.
Pentru punerea în evidență a formei unghiurilor plăgii, este necesară apropierea buzelor
acesteia, deoarece, mai ales când rana este perpendiculară pe fibrele elastice ale pielii, aceasta poate să
apară ovală la o primă inspecție, cu ambele extremități rotunjite.
Lungimea plăgii cutanate va fi măsurată după apropierea buzelor plăgii, dar aceasta nu
corespunde lățimii lamei, decât în situația în care aceasta a pătruns și a ieșit perpendicular pe suprafața
pielii. În general, lungimea plăgii depășeste lățimea lamei, deoarece din cauza pătrunderii oblice a
instrumentului în țesuturi, tăișul va inciza tegumentele pe o distanță mai mare.
Canalul și respectiv traseul format în țesuturi de către agentul vulnerant corespunde ca înclinație
direcției de aplicare a loviturii.
Lungimea canalului nu corespunde de regulă lungimii lamei instrumentului: este mai scurtă dacă
lama nu pătrunde în întregime, și mai lungă, dacă aceasta pătrunde în întregime, datorită compresiunii
exercitate de instrument.
Traiectul plăgii poate fi urmărit la cadavru strat cu strat, orientându-ne după sediul leziunilor
interne asociate cu infiltrat sanguin. Spre deosebire de mușchii care se retractă, aponevrozele,
seroasele, ficatul sternul, craniul, reproduc destul de fidel caracteristicile lamei, dacă lovitura s-a aplicat
perpendicular. Plaga inimii poate avea un aspect semicircular, deoarece prin contracție se lovește încă
odată de lama tăioasă a obiectului vulnerant.
Cuțitul sau pumnalul pot face răni mai profunde decât lungimea lamei, deoarece dacă lovitura
aplicată este suficient de puternică, mânerul obiectului vulnerant poate deprima țesuturile moi ale
regiunii corporale vizate.
Ceea ce caracterizează îndeosebi aceste răni, dacă sunt penetrante în cavitățile corpului, este
caracterul lor de gravitate, prin interesarea organelor interne.
Plaga despicată
Este produsă cu intrumente grele, despicătoare, cum ar fi toporul, satârul, securea, barda sau
sapa.
În funcție de ascuțimea lamei, marginile plăgilor despicate pot fi asemănătoare cu cele ale unei
plăgi tăiate sau cu cele ale unei plăgi plesnite. Lungimea plăgii corespunde cel mai frecvent cu lungimea
lamei. Fiind vorba de instrumente grele, leziunile produse sunt grave, putând produce fracturi liniare sau
multieschiloase, asociate cu zdrobirea țesuturilor moi adiacente, uneori și ale organelor interne.
Gravitatea plăgilor despicate este în funcție de profunzimea lor, de interesarea organelor
interne, cel mai frecvent creierul, precum și producerea de hemoragii externe și interne voluminoase.
Complicațiile cele mai frecvente în caz de supraviețuire sunt: hemoragia, infecția și embolia.
Forma cea mai întâlnită a traumatismului prin arme despicătoare o constituie rănirea în cadrul
unei agresiuni. Rănile accidentale sunt posibile, în cadrul accidentelor de muncă și habituale, producerea
lor prin act de sinucidere fiind excepțională.
Depesajul criminal este realizat prin despicarea corpului omenesc în mai multe bucăți, de regulă
cu detașarea membrelor și capului de trunchi, prin lovituri repetate la nivelul articulațiilor, pentru a
ușura ascunderea sau distrugerea cadavrului prin alte mijloace.
2.5. REACȚIILE PSIHICE ALE MURIBUNDULUI ȘI A BOLNAVILOR INCURABILI
Manifestările psihice prin care trece un bolnav incurabil, au fost studiate de către medicul
Elisabeth Kubler-Ross, și a fost sistematizat didactic în 5 faze:
1. Faza de negare
2. Faza de mânie
3. Faza de tranzacție cu soarta
4. Faza de depresie
5.Faza de acceptare (bilanțul vieții – agonie psihică).
În cadrul momentelor, orelor, zilelor premergătoare morții, scriitorul I. Biberi descrie spaima
morții, dominată de gândul risipirii corpului și de drama inexistenței, golul în fața neantului, perturbarea
ireversibilă a ritmurilor organismului.
Pot apărea accese paroxistice și brutale, cu efect devastator asupra personalității muribundului,
coșmaruri, tulburări vegetative, sentiment de așteptare chinuitoare, tensiune psihică insuportabilă,
certitudinea prăbușirii în neant, sentimentul de stranie și cumplită singurătate...
După trecerea acestei spaime, apare un abandon treptat, trecerea spre neființă se face lent,
spititul de detașează calm de ambianță, conștiința se întunecă treptat.
Medicină Legală

1. Criteriile fiziologice de definire a vieții (trepiedul vital)

Trepiedul vital este reprezentat de activitatea cerebrală, activitatea respiratorie și


activitatea cardiocirculatorie.

2. Felul morții și clasificarea juridică a morții violente

Din punct de vedere al felului mortii, aceasta se clasifica in:


- moarte neviolenta: cand moartea este datorata unor cauze intrinseci organismului
(tulburari cardiocirculatorii, tumori, inflamatii, distrofii, etc).
- moarte violenta: care este consecinta actiunii factorilor traumatici din mediul extern
asupra organismului. Moartea violenta este intotdeanuna consecinta incalcarii (nerespectarii)
legii, prin aceasta face obligatorie autopsia medic-legala.

Clasificarea juridica a mortilor violente:


- accidente
- omucideri
- sinucideri

Omuciderile comporta doua aspecte mai speciale: eutanasia si executia

3. Elementele definitorii ale morții clinice; valoarea și importanța manevrelor de


resuscitare

Se referă la: apnee, stop cardiac, activitate cerebra suspendata, dar nu ireversibila. Este
perioada precoce a mortii, cand initierea resuscitarii si terapia intensiva sunt optime, putand fi
urmate de restaurarea functiilor tuturor organelor vitale, incluzand refacerea functiilor normale
ale creierului.
Elementele definitorii ale morții clinice: disparitia functiilor vitale, disparitia activitatii
reflexe, vederea panoramica a vietii, ECG si EEG cu linie izoelectrica.

4. Lividitățile cadaverice și valoarea lor medico-legală

Se datoreaza opririi circulatiei singelui si consecutiv actiunii gravitatiei asupra sangelui.


Acesta se acumuleaza,in vasele din regiunile declive ale corpului, conferindu-le o culoare
violacee-rosiatica, ce contrasteaza cu nuantele palide ale regiunilor opuse, in care vasele sunt
golite de sange.
Se descriu trei etape evolutive:
- hipostaza (2-16 ore): sangele se aduna in vasele sanguine din poziliile declive ale
corpului;
- difuziune (15-24 ore): extravazarea partiala a sangelul in tesuturi;
- imbibilie (peste 24 ore): extravazarea completa a sangelui din vasele de sange, acestea
fiind complet goale.
Diagnostic diferenfial se face cu infiltratele sanguine, prin testul spalarii cu apa a
tesuturilor: in lividitati sangele se spala din tesuturi, in infiltrate nu.
Valoarea medico-legala a lividitatilor cadaverice
- cel mai sigur si mai precoce semn de moarte reala
- in context cu celelalte semne ale mortii reale, constituie un indicator al timpului scurs de
la moarte
- indicator al poziliei cadavrului
- valoare orientativa pentru stabilirea cauzei mortii (in functie de culoarea lividitatilor)

5. Clasificarea agenților traumatici mecanici

I. Corpuri contondente
- cu suprafata mica (pana la16 cm), neregulata sau regulata
- cu suprafata mare - plana sau neregulata
II. Obiecte cu varfuri si/sau lame ascutite
- intepatoare (ac, andrea, sula, cui, furca, etc)
- taietoare (sticla brici, lama de barbierit, etc)
- intepatoare-taietoare (cutit, briceag)
- taietoare-despicatoare (topor, satar, sapa, etc)
III. Suflul unei explozii
IV. Proiectile

6. Principalele modalități de producere a leziunilor traumatice mecanice


Clasificarea principalelor modalitati traumatice mecanice
- lovire directa, activa cu un corp contondent sau alt agent mecanic
- lovirea pasiva de diferite planuri sau obiecte (cadere si precipitare)
- comprimarea corpului sau unui segment corporal intre doua planuri dure
- mecanisme lezionale complexe

7. Echimozele: mecanismul de producere și valoarea lor medico-legală

Echimoza reprezintă cea mai frecventă leziune traumatică (revărsat sanguin de intindere
variată la nivelul tegumentelor şi mucoaselor), se produce prin ruperea vaselor dermo-epidermice
ale pielii sau a vaselor din corionul mucoaselor. Mecanismului de producere al echimozelor este
reprezentat de rupturi ale capilarelor dermo-hipodermice și în condițiile existenței circulației,
extravazarea forțată cu infiltrație sanguină a tesuturilor adiacente. De regula apare la locul
impactului agentului vulnerant, dar se poate manifesta și la distanță prin difuziunea sângelui de-a
lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în sensul forței gravitaționale.
Valoarea medico-legală a echimozelor:
- atestă realitatea unui eveniment traumatic;
- uneori permit aprecierea mecanismului de producere (activ, pasiv sau compresiv);
- indicator asupra numărului lovirilor;
- indicator privind natura şi caracteristicile agentului vulnerant;
- indicator privind data producerii leziunilor traumatice, prin modificările de culoare;
- valoare de reacţie vitală, respectiv a faptului că leziunile s-au produs în timpul vieţii
victimei.

8. Clasificara plăgilor prin criterii clinice, și după natura agentului traumatic

Plaga este soluţia de continuitate care interesează toate straturile pielii şi chiar şi
ţesuturile profunde. Plăgile pot fi: superficiale sau profunde, penetrante (in cavităţi) sau
nepenetrante, perforante (in viscere) sau neperforante; transfixiante (străbat un segment anatomic
in intregime) existand un orificiu de intrare şi unul de ieşire.
Clasificarea plăgilor după natura agentului traumatic:
1. Plaga contuză apare prin acţiunea traumatică a unui corp contondent ce infrange
rezistenţa şi elasticitatea tegumentului.
2. Plaga tăiată este produsă prin obiecte tăioase (sticlă, brici) şi poate avea diferite
forme: liniară (rectilinie, circulară), in lambou (prin secţionare oblică, cu detaşarea unui fragment
tisular-lamboul) şi mutilantă (plagă profundă, cu secţionarea unui fragment anatomic: nas,
ureche).
3. Plaga înţepată apare prin compresia şi indepărtarea laterală a ţesuturilor şi este
produsă prin instrumente cu varf ascuţit: ac, andrea, cui, dinte de furcă, etc.
4. Plaga înţepată-tăiată este produsă de instrumente cum sunt: cuţitul, briceagul, şişul,
care prima dată au o acţiune de inţepare cu varful, apoi de tăiere cu partea ascuţită a tăişului.
5. Plaga despicată este produsă cu instrumente grele cu lama tăioasă (topor, secure,
bardă); in fundul plăgii există uneori trame conjuctive, datorită mecanismului mixt de producere
(secţionare şi contuzionare). Are şi aspecte de plagă tăiată datorită lamei tăioase dar şi de plagă
zdrobită datorită puterii cu care este aplicată lovitura.
6. Plăgile împuşcate, muşcate, marca electrică , plăgile chimice şi termice

9. Valoarea medico-legală a reacțiilor vitale în general și a infiltratelor sanguine în special

Reacțiile vitale reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale, ce apar la nivelul


organismului viu, ca reacţie la acţiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce
permite diferenţierea leziunilor traumatice produse în timpul vieţii, de cele apărute postmortem,
precum şi apreciarea intervalului de timp trecut de la producerea lor până la moarte.
Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai
în condiţiile existenţei activităţii cardiace, care să împingă forţat sîngele în ţesuturi, în urma
rupturii capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă şi comună caracteristică a leziunilor
traumatice mecanice produse în timpul vieţii.
Diferenţierea lividităţilor cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se poate stabili
prin testul spălării cu apă a ţesuturilor, şi prin examen histopatologic.
1.Trepiedul lui Bichat 2.Clasificarea juridica a mortii violente
- activitate respiratorie -accidente
- activitate cardio-circulatorie -sinucideri
- activitate cerebrală -omucideri
-executia capital

3.Semnele negative de viata


- poziţia şi aspectul general al cadavrului
- oprirea respiraţiei
- oprirea circulaţiei
- abolirea reflectivităţii (absenţa reflexelor, inclusiv a reflexului cornean)
- modificări oculare: opacifierea corneei (petele Liarchée)
- suspendarea activităţii cerebrale (EEG cu traseu plat)

4. Valoarea medico-legala a lividitatilor cadaverice


- cel mai sigur şi mai precoce semn de moarte reală
- în context cu celelalte semne ale morţii reale, constituie un indicator al timpului scurs de la moarte
- indicator al poziţiei cadavrului
- valoare orientativă pentru stabilirea cauzei morţii (în funcţie de culoarea lividităţilor)

5.Clasificarea principalelor modalitati de producer a leziunilor traumatice mecanice


- lovire directă, activă cu un corp contondent sau alt agent mecanic
- lovirea pasivă de diferite planuri sau obiecte (cădere şi precipitare)
- comprimarea corpului sau unui segment corporal între două planuri dure
- mecanisme lezionale complexe

6.Reactiile vitale

• Locale - infiltratia hemoragica si • Generale - aspiratul pulmonary


hemoragia -embolia
-coagularea (grasoasa,gazoasa,tisulara)
-retratia tesuturilor -modificari SNC
-inflamatia -modificari circulatorii
-procese distrofice si necrotice -modificari endocrine,
-modificarile hemoglobinei umorale, metabolice
-modificari enzimatice

7.Cheagurile din timpul vietii si cele in postmortem

Conform teoriei fundamentate de Brouardel, orice sânge se coagulează imediat după moarte, după care se
decoagulează printr-un proces de proteoliză fermentativă, care consumă mare parte a fibrinei formate din
fibrinogen, urmat de o recoagulare din care rezultă cheagurile postmortale, şi care sunt de două tipuri,
cruorice şi lardacei.
Aspectele morfologice macroscopice şi microscopice ale cheagurilor produse în timpul vieţii şi cele
postmortem, derivă din diferenţa cantitativă a fibrinei din ele. Astfel, cheagurile cruorice, având cantităţi
mici de fibrină, sunt de culoare roşietică, având aspect lucios, umed, neted, neaderent de peretele vascular,
colabând la secţionarea vasului.

Spre deosebire de acestea, cheagurile produse în timpul vieţii, conţinând multă fibrină dispusă în reţea, au
un aspect mat, uscat, rugos, aderent de peretele vascular, herniind la secţionarea vasului.
Cheagurile lardacei au caracteristicile cheagurilor cruorice, dar datorită sedimentării celulelor albe în cazul
agoniilor lungi, au culoare albicioasă, cu aspect slăninos.

8. Echimoza. Lividitati

 Echimoza - apare în urma unui traumatism contuziv sau compresiv, prin mici rupturi capilare
dermo-hipodermice, care duc în condiţiile existenţei circulaţiei la extravazarea şi infiltraţia sanguină
a ţesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o leziune ce nu poate apărea decât în timpul vieţii,
producerea ei postmortem fiind discutabilă. Evoluţia echimozei se referă mai ales la modificările de
culoare, care ţin de transformările biochimice ale hemoglobinei: roşie imediat după producere,
albastră-violacee după câteva minute sau ore, apoi în zilele următoare devine maronie, maronie-
verzuie, verzuie, gălbuie, dispărând complet în circa 8-20 de zile.

Forma echimozelor poate fi uneori indicatorie pentru felul şi caracteristicile agentului traumatizant: pulpa
degetelor la comprimarea puternică cu mâna a unei regiuni corporale, catarama unie curele, vergele,
cauciucul unui autoturism, etc.
Localizarea echimozelor poate sugera un anumit act: cele rotunde sau ovalare, reproducând pulpa
degetelor, localizate la gât indică o sugrumare, pe faţa internă a coapselor poate sugera un viol

 Lividitati - se datorează opririi circulaţiei sângelui şi consecutiv acţiunii gravitaţiei asupra sângelui.
Acesta se acumulează în vasele din regiunile declive ale corpului, conferindu-le o culoare violacee-
roşietică, ce contrastează cu nuanţele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite de sânge.

Se descriu trei etape evolutive:


- hipostaza (2-16 ore): sângele se adună în vasele sanguine din poziţiile declive ale corpului;
- difuziune (15-24 ore): extravazarea parţială a sângelul în ţesuturi;
- imbibiţie (peste 24 ore): extravazarea completă a sângelui din vasele de sânge, acestea fiind complet
goale.
Diagnostic diferenţial se face cu infiltratele sanguine, prin testul spălării cu apă a ţesuturilor: în lividităţi
sângele se spală din ţesuturi, în infiltrate nu.
9 subiecte
Tanatologia medico-legala:
-compone
ntele ale trepiedului
-sdr tanatogenerator
-starile terminale
-moartea clinica :ce inseamna , e reversibila pana la 5 min, manif clinice )
-moartea biologica etc
-felul mortii :violenta sau neviolenta
-clasificarea juridica a mortii violente :
-accidente
-sinucideri
-omucidere (eutanasia, executia data de stat)

Semiologie tanatologica:
-SEMNE NEGATIVE DE VIATA
-RACIREA, DESHIDRATAREA,RIGIDITATEA, LIVIDITATILE, AUTOLIZA
-lividitatile:3 faze etc
-valoarea medico legala a lividitatilor cadaverice (cel mai sigur si precoce semn de
moarte reala)
-Moartea subita :definitie, clasificare după tablou morfopatologic
-Moartea suspecta : inexplicabila, situatie necunoscuta, fara martori, suspecta prin
conditiile si circumstantele in care s-a produs

Traumatologie :
-Clasificarea agentilor traumatici in functie de energia utilizata: mecanici, fizici,chimici,
biologici, trauma psihica
-Traumatologie mecanica: clasificarea agentilor traumatici mecanici: corpuri contondente sau
dure, obiecte cu vf si/sau lame ascutite.
-Clasificarea principalelor modalități traumatice mecanice :lovire directa cu corp dur sau alt
agent, lovirea pasiva de diferite planuri, comprimarea corpului intre 2 planuri, mecanisme
lezionale complexe
-Leziunile traumatice primare: fara solutie de continuitate , cu solutie de continuitate
(ECHIMOZA: DG DIFERENTIAL INTRE ECHIMOZE SI LIVIDITATILE
CADAVERICE)
-elemente care sugereaza omucidere sau sinucidere
-plagi: tot
-plaga contuza si prin taiere
-plagile prin injunghiere: cutit, pumnal, au 2 mecanism, aspect fuziform
-Mana( plagile taiate)= leziuni de aparare
-Cadere simpla: leziunile traumatice apar pe un singur plan, in zonele proeminente
-Precipitarea/ caderea de la inaltime: gravitatea leziunilor traumatice produse
Reactiile vitale:
- DEFINITIA SI VALOAREA MEDICO LEGALA
-Locale/ generale
-Infiltratul sangvin si hemoragia
-Coagularea: cheagurile intravitam si postmortem (lardaceice)- aspect
1.Tripiedul lui Bichat

- activitate respiratorie

- activitate cardio-circulatorie

- activitate cerebrală

2.Clasificarea juridica a mortii violente

-accidente

-sinucideri

-omucideri

-executia capital

3.Semnele negative de viata

- poziţia şi aspectul general al cadavrului

- oprirea respiraţiei

- oprirea circulaţiei

- abolirea reflectivităţii (absenţa reflexelor, inclusiv a reflexului cornean)

- modificări oculare: opacifierea corneei (petele Liarchée)

- suspendarea activităţii cerebrale (EEG cu traseu plat)

4. Valoarea medico-legala a lividitatilor cadaverice

- cel mai sigur şi mai precoce semn de moarte reală

- în context cu celelalte semne ale morţii reale, constituie un indicator al timpului scurs
de la moarte
- indicator al poziţiei cadavrului

- valoare orientativă pentru stabilirea cauzei morţii (în funcţie de culoarea lividităţilor)

5.Clasificarea principalelor modalitati de producer a leziunilor traumatice


mecanice

- lovire directă, activă cu un corp contondent sau alt agent mecanic

- lovirea pasivă de diferite planuri sau obiecte (cădere şi precipitare)

- comprimarea corpului sau unui segment corporal între două planuri dure

- mecanisme lezionale complexe

6.Reactiile vitale

• Locale - infiltratia hemoragica si hemoragia


-coagularea
-retratia tesuturilor
-inflamatia
-procese distrofice si necrotice
-modificarile hemoglobinei
-modificari enzimatice

• Generale - aspiratul pulmonary


-embolia (grasoasa,gazoasa,tisulara)
-modificari SNC
-modificari circulatorii
-modificari endocrine, umorale, metabolice
7.Cheagurile din timpul vietii si cele in postmortem

Conform teoriei fundamentate de Brouardel, orice sânge se coagulează imediat după


moarte, după care se decoagulează printr-un proces de proteoliză fermentativă, care
consumă mare parte a fibrinei formate din fibrinogen, urmat de o recoagulare din care
rezultă cheagurile postmortale, şi care sunt de două tipuri, cruorice şi lardacei.

Aspectele morfologice macroscopice şi microscopice ale cheagurilor produse în timpul


vieţii şi cele postmortem, derivă din diferenţa cantitativă a fibrinei din ele.

Astfel, cheagurile cruorice, având cantităţi mici de fibrină, sunt de culoare roşietică,
având aspect lucios, umed, neted, neaderent de peretele vascular, colabând la
secţionarea vasului.

Spre deosebire de acestea, cheagurile produse în timpul vieţii, conţinând multă fibrină
dispusă în reţea, au un aspect mat, uscat, rugos, aderent de peretele vascular, herniind
la secţionarea vasului.

Cheagurile lardacei au caracteristicile cheagurilor cruorice, dar datorită sedimentării


celulelor albe în cazul agoniilor lungi, au culoare albicioasă, cu aspect slăninos.

8. Echimoza.Leviditati

 Echimoza - apare în urma unui traumatism contuziv sau compresiv, prin mici
rupturi capilare dermo-hipodermice, care duc în condiţiile existenţei circulaţiei la
extravazarea şi infiltraţia sanguină a ţesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o
leziune ce nu poate apărea decât în timpul vieţii, producerea ei postmortem fiind
discutabilă. Evoluţia echimozei se referă mai ales la modificările de culoare, care
ţin de transformările biochimice ale hemoglobinei: roşie imediat după producere,
albastră-violacee după câteva minute sau ore, apoi în zilele următoare devine
maronie, maronie-verzuie, verzuie, gălbuie, dispărând complet în circa 8-20 de
zile.
Forma echimozelor poate fi uneori indicatorie pentru felul şi caracteristicile agentului
traumatizant: pulpa degetelor la comprimarea puternică cu mâna a unei regiuni
corporale, catarama unie curele, vergele, cauciucul unui autoturism, etc.

Localizarea echimozelor poate sugera un anumit act: cele rotunde sau ovalare,
reproducând pulpa degetelor, localizate la gât indică o sugrumare, pe faţa internă a
coapselor poate sugera un viol

 Leviditati - se datorează opririi circulaţiei sângelui şi consecutiv acţiunii gravitaţiei


asupra sângelui. Acesta se acumulează în vasele din regiunile declive ale
corpului, conferindu-le o culoare violacee-roşietică, ce contrastează cu nuanţele
palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite de sânge.

Se descriu trei etape evolutive:

- hipostaza (2-16 ore): sângele se adună în vasele sanguine din poziţiile declive ale
corpului;

- difuziune (15-24 ore): extravazarea parţială a sângelul în ţesuturi;

- imbibiţie (peste 24 ore): extravazarea completă a sângelui din vasele de sânge,


acestea fiind complet goale.

Diagnostic diferenţial se face cu infiltratele sanguine, prin testul spălării cu apă a


ţesuturilor: în lividităţi sângele se spală din ţesuturi, în infiltrate nu.
CAPITOLUL 2.

TANATOLOGIA MEDI CO-LEGALĂ

Tanatologia este capitolul medicinei legale care studiază fenomenele legate de moartea fi intei
umane (Tha.natos, zeul morţii din mitologia greacă. logos = cuvânt. idee).
• Definirea v ieţ ii
Din punct de vedere biologic viaţa exi stă pe două nivele: la nivel celular. şi la nivelul
organismului uman în ansamblu. Fiecare celulă are propria-i vi aţă. organismul uman fiind alcătuit,
similar altor fi inţe dintr-un număr imens de celule. Ca atare. la definirea vieJii trebuie să ţinem seama de
ambele nivele de ex i stenţă biologică .
Astfel, la nivel celular, viaţa poate fi definită prin trei procese fundamentale:
I. metabolismul, reprezentat prin schimburile energetice cu medi ul extern;
2. excitahilitatea, sau capacitatea de a reacţiona la acpunea agenţilor externi;
3. autoreproducerea prin diviziune celulară mitotică sau meiotică;
La ni velul organismului uman în ansan1blu, viaţa poate fi defi nită ca funcţie a elementelor aşa-
zisului trepied vital, reprezentat de funcţiile vitale ale organismului:
I. activitatea respiratorie
2. activitatea cardiocirculatorie
3. activitatea cerebrală
• Definirea morţi i
Ţinând cont de criteriile susamintite, moartea poate fi considerată nu ca un moment, ci ca un
proces evolutiv, care are loc succesiv la toate nivelele. începând cu organismul ca întreg, prin încetarea
ireversibilă a fw1ctiilor vitale, continuându-se apoi la nivel celular, în toate tesuturile şi organele, sub
fomrn unui proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morţii
organismului.
2.2. Sindroamele tanatogeneratoare
Sindromul tanatogenerator este o asociaţie de semne ş1 simptome clinice. cu substrat lezional
specific, având etiologie diversă, corespunzând i nsuficienţei unui organ. Prin evoluţie spre ireversibil,
sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte. Stadiile finale ale acestor sindroarne corespund
practic stărilor terminale, şi sunt direct legate de elementele componente ale u·epiedului vital.
Expe11iza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât şi cauzele care
au dus la instalarea lui. Cele mai multe sindroame ta.natogeneratoare sunt comune atât morţilor violente,
cât şi celor neviolente, fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienţei SNC: comele, şocul , zdrobirea craniului
- sindromul insuficien ei cardiocircuJatorii
- sindromul insuficienţei respiratorii: asfixiile mecanice
- sindroame complexe
2.1. Etapele morţii organismului (stările terminale)
Stările tenninale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare. manifestările clinice
şi de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Sw1t de regulă stări ireversibile, în care terapia
intensivă nu reuşeşte decât în mică măsură să read ucă organismul la viaţă.
I. Preagonia
Este etapa premergătoare agoniei, în ca.re manifestările psihice sw1t relativ specifice, fiind
condiţionate de factori individuali şi de felul bolii; uneori presimte şi anunţă momentul exact al morţii .
Factorii determinanţi ai manifestări lor psihice sunt:
- constituţia organismului
- vârsta: bătrâni i acceptă moartea cu indiferenţa omului învins de o mare oboseală
- felul bolii, astfel:
- traumatisme: logoree, agitaţie, mişcări dezordonate, accelerarea proceselor mentale
- boli netraumatice: senzaria de incertitudine, anxietate. coriozitate legat[ de tarea sa
- oii consumptive. resemnare
- bolnavii sihici : după zeci de ani de izolare completă de mediu. brusc. timp de câteva ore
relatează evenimente petrecute în perioada de izolare, apoi mor
r _ cu câteva ore înainte de s incopa cardiacă se resimte o senzaţie p lăcută de l ini şte.
somnolenţă
_ îngheţ: calm. euforie, amorţeală, senza1ia de planare
- structura psihică. concepţiile filozofice şi religioase

2. Agonia (vita minima)


Etapă ireversibilă intre vi ată şi moartea cl i nică, în care fenomenele biologice se confundă cu cele
tanatologice, care câştigă continuu teren
• manifestări clinice şi paraclinic
- dispari ţia funC\iilor psihice, cu pierderea contactului cu realitatea imediată
- dispariţia treptată a simţurilor : primul dispare văzul, ultimul auzul
- anestezie completă, cu pierderea senzatiei corporale
- alterarea funC1iilor vegetat ive
• forme clinice
- agonie cu delir (agitaţ i e,uneori cu acte de violentă): în boli febrile, meningoencefalite,
intoxicaţii
- agonie (aparent) lucudă: în bolile cardiovasculare
- agonia alternantă: boli psihice, boli acute
• durata agoniei:
- absenl3 agonicii zdrobirea craniului, unele morţi subite
- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicaţii acute
- agonii lungi: boli cronice

3. Moartea clinică
Înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată dar nu ireversibilă. Este perioada
precoce a morţii. când ini 1icrca resuscitării ş i terapia intensi vă sunt optime putând fi urmate de
restaurarea functiilor tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcţiilor normale ale creierului.
• manifestări clinice şi paraclinice
- cfispariţia funcţiilor vitale
- dispariţia activităţii reflexe
- vederea panoramică a vietii
- ECG şi EEG cu linie izoe lectrică
Durata: în condiţiile aplicării metodelor de terpie intensivă, î n primele 3-5 minu te de la
instalarea morţii clinice, aceasta poate fi reversibilă

4. Moartea cerebrală (corticală) .


Este o distrucţie ireversi bilă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu şi a trunchiului cerebral. Se
caracterizează prin stare vegetativă proftmdă (sindrom apatic), comă c u respiratie spontană prezentă. dar
cu EEG silenţioasă sau difuză, anonnală.

5._Moartea creierului
Este moartea întregului creier, incluzând emisferele cerebrale. cerebelul şi trunchiul cerebral.
Mulţi_autori definesc azi moartea în termenii mortii creierului, chiar dacă inima co ntinuă să bată. şi
ventilaţia este menţinută artificial. Se pot recolta organe pentru transplant.

6. Moartea biologică
Urmează inevitabil mortii clinice, când nu se intervine cu o resuscitare eficace. sau când aces tea
sunt abandonate. Are loc oprirea metabolismului celular. cu transferul transformărilor energetice în alte
sisteme, um1ate de un proces autolitic în toate tesuturile. Neuronii devin necrotici <lup circa o oră de
lipsă a circulaţiei, urmează miocard ul, rinichii, plămânii şi ficatul, care devin necrotici după circa dou.i
ore. apoi pielea, care poate să nu se necrozeze decât după mai mu lte 1ilc.
r 2.3. Manifestări postvitale
I Reprezintă viaJa rezidua lă a unor celule, după încetarea viefii di n organismul ca întreg. Această
peri oadă în care aceste celule îşi păstrează capacitatea lor de rcaqic după dispar i\ia funq iilor vitale. a
c ăpătat denwnirea de perioada yieţii intermediare.
Primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai di ferentiate şi ca atare şi cele mai sensibile
la anoxie. O rezistenţă ceva mai mare au neuronii subcorticali, care rezi stă la anoxie I O până la 30
minute.
2.4. Felul mortii şi clasificare juridică a morţilor violente
Din punct de vedere al felului morJii, aceasta se clasifică în:
I . moarte neviolentă,. când moartea este datorată unor cauze intrinseci organismului.,
tulburări cardiocir~ulatorii, rtumon, m flama~i', distrofi\ etc).
2. oarte violen : care este consecinţa acţi unii factorilor traumatici di n mediul extern
asupra organismului. Moartea violentă este întotdeanuna consecinţa încălcării (nerespectării) legii, şi
prin aceasta face obligatorie autopsia medico-legală.
Clasificarea jUiidică a mortilor violente:
- accidente
-omucideri
- sinucideri
Omuciderile comportă două aspecte mai speciale: eutanasia şi execuţia
2.5. Tanatocronologia
Frecvent organele j uduciare adresează expertului medico-legal întrebări legate de data morţii
persoanei al cărui caz se află în cercetare. Necesitatea de a răspunde la aceste probleme a conturat acest
subcapitol al tanatologiei, prin ale cărei metode se apreciază data morţii şi interval ul de timp care a
trecut de la producerea unei leziuni, până la instalarea morţii.
Nici una dintre metodele utilizate în aceste scopuri nu are valoare izol ată, ci numai dacă
rezultatele ei sunt interpretate în context cu rezultatele celorlalte. Sursele de care dispune medicul legist
şi ale căror rezultate le corelează pentru rezolvarea acestor aspecte sunt unnătoarele:

I . datele anchetei judiciare


- cercetarea la faţa Jocului
- declaraţiile anturajului
- examinarea unor acte aparţinând victimei

2. semnele morţii reale


- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- f.giditatea cadaverică (rigor mortis)
- lividitătile cadaverice

3. procesele cadaverice distructi ve


- gradul de putrefacţie
- popularea cadavrului cu insecte ş i viermi (entomologia m edic o-l egală)
- modi ficări cadaverice conservatoare naturale

4. procese fiziologice care au debuta! antemortem


- examenul conţinutului gastr ic pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor existente în
stomac, acesta putând indica câte ore a supravieţuit persoana după ultimul prânz.
- plenitudinea vezicii urinare
- viteza creşterii părului (0,5 mm/zi), fi ind indicator al timpului trăit după ulti mul bărbierit
- la femei modi ficările histologice şi biochimice din ciclul menstrual

5. aportul tanatochimieu
studiul modi ficărilor chimice găsi te la cadavru, pe baza cercetării compozitiei chimice a
umorilor (sânge, urină, lichid sinovial, lichid pericardic. etc).
2.6. Moartea subită şi moartea suspectă
Moartea subită se defineşte astfel. deoarece se produce rapid. brusc, uneori instantaneu. în phnJ
stare de sănătate aparentă. sau la bo lna\·i cron ici. la care simptomatologia este vagă, neaşteptându-se un
srarşit letal apropiat.
Moartea suspectă este o noţiune juridică şi se referă la moartea produsă inexplicabil. într-o
situaţie necunoscută. adesea îară martori, ea creând suspiciw1ea că ar putea fi vorba de o moarte
În cazu] unei morţi suspecte, organele judiciare recurg la expertiza medico-legal ă. conform
normelor de _procedură penală pentru lămurirea felului şi cauzei medicale a acesteia.
Clasificarea morţi lor subite după tabloul morfopatologie:
- morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa: IMA, trombembolii, rupturi
anevrismale, etc.
- morţi subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateromatoză, etc.
Aceste cauze potenţiale de deces pot li actualizate în cauze tanatogeneratoare de factori
favorizanţi (stres; variaţii ale temperaturii, presiunii atmosferice; efort fizic; consum de alcool. etc).
- morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală, sufuziuni sanguine,
etc.
Moartea subită poate surveni la orice vârstă, dar atinge cu predilecţie vârstele extreme: la copii
mici mai frecvent cauzată de bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintarea în vârstă. să predomine
cauzele cardiovasculare.
Se mai descrie moartea subită a nou-născutului şi sugarului şi moartea subită a sportivului de
performanţă.
SEM IOLOGIE TANATOLOG ICĂ

Studiază semnele morţii şi modificări le cadaverice, consecutive acţiunii factoril or de mediu


asupra cadavrului.
• Clasificarea semnelor morţi i ş i a modificări lor cadaverice

- oprirea respi raţiei


- oprirea circula\iei
- abolirea reflectivită\ii (absenta reflexelor, inclusiv a reflexului comean)
- modificări oculare: opacifierea comeei (petele Liarchee)
- suspendarea activitătii cerebrale (EEG cu traseu plat)

b). Semnele morţ ii reale


- răc irea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadaverică
- l ividităţi le cadaverice
- autoliza cadaverică

c). Mod ificări cadaverice tardive


- modificări distructive
- putrefacţia
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage şi larvele acestora
(entomologia medico - legală)
- modificări conservatoare naturale
- mumifierea
- adipoceara (saponificarea)
- lignificarea
- congelarea
- modificări conservatoare artificiale
- congelarea
- îmbălsămarea

SEMNELE MORTTI REALE

I). Răcirea cadavrul ui


Se datorează iniţial opririi circulatiei şi metabolismului, iar apoi pierderii de căldură în mediu.
Aprecierea corectă a temperaturii se face prin termometrizare intrarectală timp de câteva minute,
valorile obţinute comparându-se cu temperatura mediului în care se află cad avrul. Astfel , într-un mediu
cu temperatura de 18-20 C0 răcirea se face cu I C0 pe oră pentru primele pa1ru ore, apoi cu ~ C0 pe oră.
temperatura i ntrarectală fiind deci după I 0-12 ore de la deces de circa 20 C0 •
în practica curentă medico-legală, această dinamică este mult modificată de o serie de factori
acceleratori şi inhibitori. Pierderea de căldură postmortem se realizează prin trei mecanisme: iradiere.
conducţie şi convec~e.
• Valoarea medico-lega l ă
- semn de moarte rea lă
- în context cu celelalte semne ale morţi i reale, este un indicator al timpului scurs de la moarte

2). Deshidratarea cadavrului


Se datorează opririi circulaţiei, cu hipostază consecutivă şi evaporării apei din straturile cutanate
superficiale. Procesul are loc mai rapid la nivelul mucoaselor exteme şi la nivelul pielii, unde tratul
comos al epidermului este mai subţire în mod natural (buze, scrot, puia degetelor), fie consecutiv unor
traumacisme (excori aţ i i).
În aceste zone, deshidratarea conferă aspectul pergamentărilor. la nivelul cărora pielea este
uscată, întărită, cartonată, de culoare la început gălbuie, apoi brun-maronie. Consecutiv deshidratării.
cadavru l pierde în greutate.
Valoarea medico- legală pentru stabilirea datei mo11ii este redusă.

3). Rigiditatea cadaverică (rigor mortis)


Se caracterizează prin întărirea muşchilor (striaţi şi netezi), cu scăderea plasticită!i i şi elasticităţi i
şi creşterea tensiunii lor. Este precedată de o relaxare musculară, care durează 1-2 orc post mortem,
cauza sa fii nd epuizarea ATP-ului intramuscular. La muşchi i netezi, această relaxare se manifestă pri n
dilacarea pupi lară şi relaxarea sfincterelor anale şi vezicale.
Obişnuit , rigiditatea cadaverică, precedată de o relaxare mu sculară generală de 1-2 o re, trece
p1i n urm ătoarele etape:
- etapa de instalare: 2-6 ore (legea lui Nysten)
- etapa de stare: următoarele 14-24 de ore
- etapa de rezol uţie: debut după 1-2 zile postrnortem, fiind completă du ă 3-7 zi le după moarte
O fonnă particulară a rigidităţi i cadaverice o reprezintă asmul cadaven (rigiditatea prin
decerebrare). care este o stare de hipercontractilitate musculară, care începe încă din timpul vieţii, fiind
întâl nită în: decapitare, zdrobirea craniului, leziuni medulare sau de trunchi cerebral, fulgeraţi i, etc).
• Valoarea medico-legală a rigidităţi i cadaverice
- semn al m orţi i reale
- core lată cu celelalte semne de moarte reală, oferă indicaţii pentru stabilirea datei morţii
- valoare orientativă asupra condiţiilor în care a stat cadavrul şi asupra cauzei morţi i
- păstrează poziţ ia corpului după moarte

4). Lividitătil e cadaverice


Se datorează opririi circulaţiei sângelui şi consecutiv acţiunii gravitaţiei asupra sângelui. Acesta
se acumul ează în vasele din regiunile declive ale corpului, conferindu-le o culoare vi olacee-roşietică. ce
contrastează cu nuanţele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite de sânge.
Se descriu trei etape evolutive:
- hipostaza (2-1 6 ore): sângele se adună în vasele sanguine din poziţii le declive ale corpului;
- difuziune ( 15-24 ore): extravazarea parţială a sângelul în ţesuturi;
- imbibi ţie (peste 24 ore): extravazarea completă a sângelui din vasele de sânge, acestea fiind
complet goale.
Diagnostic diferenţial se face cu infiltratele sanguine, pri n lestul spălării cu al!_ a ţesuturilor: în
li v i dităţ i sângele se spală din ţesuturi, în infiltrate nu.
• Valoarea medico-legală a lividităţilor cadaverice
- cel mai sigur şi mai precoce semn de moarte reală
- în context cu celelalte semne ale morţii reale, constituie un indicator al timpului scurs de la
moarte
- indicator al poziţiei cadavrului
- valoare orientativă pentru stabilirea cauzei morţii (în funcţie de culoarea lividităţilor)

5). Autoliza cadaverică


Este o mod ificare cadaverică distructivă şi precoce, care are loc sub acţiunea enzimelor proprii
ale organismului, ducând l ramolitea şi lichefiere elulelor şi ţesuturilor.
Precede putrefaqia, creând me 1u p ropice culturilor microbiene.
MODIFICĂRJ CADAVERJCE TARDIVE

Putrefactia
Este modificarea cadaverică distructivă, de natură microbiană, prin care substanţele organice
sunt descompuse în substanţe anorganice.
Ea continuă autoliza. aspectul şi evoluţia sa fiind determinate în primul rând de condiţii le de
mediu în care se găseşte cadavrul. În condiţi i obişnuite de înhumare, scheletizarea unui cadavru are loc
în circa 7- 10 ani.

Modificări cadaverice conservatoare naturale

1). Mumifierea naturală


- se produce în mediu aerisit, cald, uscat (soluri nisipoase);
- putrefacţia este împiedicată de deshidratarea rapidă;
- aspectul cadavrului: pergamentat, uscat, castaniu-negricios.

2). Saponificarea sau adipoceara


- se produce în mediu umed, fără oxigen sau oxigen puţin, cald (ape, terenuri argiloase);
- are loc prin saponificarea grăsimilor cadaverice;
- aspectul cadavrului : de brânză râncedă.

3). Lignificarea sau tăbăcirea


- se produce în med iu acid, bogat în acid tanic şi humic (mlaştini acide);
- are loc prin inhibarea putrefacţiei în urma distrugerii microbilor. dizolvarea grăsi milor şi
coagularea proteinelor;
- aspectul cadavrului: piele tăbăc i tă rună, aură; oase rune, decalcificate moi.

4). Înghetarea sau congelarea


- condiţii de mediu: temperaturi foarte scăzute;
- mecanism: inhibarea putrefacţiei pe durata îngbe\ării;
- aspectul cadavrului : cadavrn integrn, fără miros, cu Jividităţile cadaverice roşii aprinse.

2.8. Notiuni de tanatopsihologie


Aportul privind asistarea psihică a bolnavilor incurabili.
Manifestările psihice prin care trece un bolnav incurabil, a fost studiat de Elisabeth Ktibler-Ross
şi a fost sistematizat didactic în 5 faze:
I. faza de negare
2. faza de mânie
3. faza de tranzi1ie cu soarta
4. faza de depresie
5. faza de acceptare
În cadrul momentelor. orelor, zilelor premergătoare rnor!ii, I. Biberi descrie spaima morţii.
dominată de gândul risipirii co rpului şi de drama inexistenţei, golul în faţa neantului. perturbarea
ireversibilă a ritmurilor organismului.
Pot apărea accese paroxistice şi brutale, cu efect devastator asupra personalităţii muribundului.
tulburări vegetative, sentimente de aşteptare chinuitoare, tensiune psihică insuportabilă. certitudi nea
prăbuşirii în neant, sentimentul de stranie şi cumplită singurătate.... .
După trecerea acestei spaime, apare un abandon treptat, trecerea spre nefiinţă se face lent. spiritul
se detaşează calm de ambianţă. conştiinţa se întunecă treptat... ..
CAUZALITATEA ÎN TEORJA Ş I PRACTICA MEDI CO-L EGALĂ

Este o metodă de soluţionare a obiectivelor principalelor categorii de expenize, precum şi de


obiecti vare. argumentată ştiinţific a concluziilor acestor l ucrări .
în stabil irea cauzelor, condiµ ilor sau circumstanţelor, în medicina legală se porneşte de la
a naliza efectelor constatate la data examinării. Stabi lirea legăturii de cauzalitate în traurnatogeneză
presupune e>..7Jlicarea corelaţiei d intre traumatism şi p rejudiciul fizic sau moane. În acest context
trebuiesc urmărite relaţiile dintre 4 categori i de factori : 1. victima, 2. agentul vulnerant, 3. agresorul, 4.
cercetarea la locul faptei.
Principi ul cauzalităţi i derivă din faptul că, orice fenomen are o cauză şi că în aceleaşi condiţii.
aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte.

1. Examinarea victimei
- identitatea;
- real itatea leziunilor traumatice sau a morţii;
- cazele medicale ale prejudiciului fizic sau ale morţii;
- consemnarea şi interpretarea leziunilor traumatice;
- stabilirea legăturii de cauzalitate dintre acţiunea traumatică şi efectele acesteia;

2. Examinarea agresorului
- identitatea;
- existenţa unor leziuni traumatice produse de vict imă în autoapărare;
- existenţa de urme biologice ataşate de haine sau corp de la vic timă (sânge, fire de păr);
- existenţa eventualelor tulburări psihice sau starea de intoxicaţie etanolică;

3. Agentul vulnerant (presupusul corp delict)


natura şi particularităţile calitative care se coroborează cu cele a le leziunilor traumatice
constatate la victimă, în scopul confirmării sau excluderii acestuia din producerea lor;
- urme bilogice de la victimă, sau chiar agresor (cel mai frecvent sânge):
- amprente papilare lăsate de agresor
Substanţele toxice sau medicamentoase găsite la locul faptei. vor fi suspuse examenului
tox icologic, pentru a le compara cu rezultatul aceleiaşi examinări din probele biologice recoltate de la
cadavru în acest scop.

4. Cercetarea la Jocul faptei (mai ales în caz de deces)


- pozitia victimei (cadavrului);
- indicii pentru stabilirea datei morţii
Având în vedere faptul că în practică ne întâlnim foarte adesea cu un concurs de cauze, ce a dus
la necesitatea d iscriminării între cauzele principale şi cauzele conc:uratoare sau adjuvante.

CAUZA = interactiunea pe plan individual între fondul bio-psiho-organogen (modificat sau nu


prin procese patologice) şi conditiile permanente pe care le implică.
CONDIŢIA= reprezintă situaţia sau împrejurarea de care depinde apariria w1ui fenomen sau sau
care inquenţează acţiunea unei cauze, putând-o s timula (pozitivă) sau dimpotrivă, frâna (negativă).
ln unele procese de ordin b iologic, psihologic, sau chiar patologic. condi!iile au o acri une mai
mult sau mai puţin permanentă, influentând atât cauza, cât şi caracterul efectelor.
CIRCUMSTANŢE = împrejurările sau conjuncturile care însotesc un fapt. o sirua1ie. dar care au
o aqiune episodică, limitată în timp (ex: o intoxicaţie etanolică sau un strs emoţional).
EFECTUL = fe nomenul ce rezultă din interaqiunea cauzelor, conditiilor şi circumstan1elor şi
care ~ste determinată în mod necesar de cauza însăşi.
DETERMINISM = reprezintă concepţia filozoficcl,'potrivit căreia, toate fenomenele din natură şi
societate se află în i nterdependenţă, condiţionându-se reciproc, se supun cauzal ităţi i şi l egităţii naturale.
materiale, în condiţii identice aceleaşi cauze producând cu necesitate aceleaşi efecte.
Una dintre particularităţile determinismului concret, constă în realitatea lanţurilor cauzale. cauza
nefiind l i 11iară. în biologie şi medicină s-au semnalat şi demonstrat buclele sau ciclurile puse în evidenţă
de cibernetică (mecanisme feed-back) u1 care efectele se repercutează asupra cauzei.

În stabilirea corelaţiilor dintre traumatism şi prejudiciul fizic sau moarte, se vorbeşte în mod
curent despre:
- o legătură directă, imediată, necondiţionată
- o legătură directă, mediată sau condiţionată
Ambele situaţii se raportează la o cauzalitate primară.
De asemenea, se distinge şi o legătură in directă în determinarea prejudiciului fizic sau a morţii,
situaţie raportată la o cauzalitate secundară.

• Legătura de cauzalitate directă, imediată, neconditionată


Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un traumatism pentru a constitui o legătură directă,
imediată (necondiţionată) cu prejudiciul adus victimei, sunt sistematizate astfel:
- realitatea traumatismului
- precizarea sa în timp
- posibilitatea de a determina prejudiciul (leziunile traumatice, boala sau moartea)
- acest prejudiciu trebuie să reprezinte o eventualitate posibilă a acţi uni i traumatice respective
- traumatismul trebuie să intereseze direct organismul, regiunea anatomică afectată, sau dacă
efectul apare la distan!ă de locul exerci tării acţiunii traumatice, acest fapt să se poată explica
fiziopatologic;
- întotdeauna prejudiciul respectiv trebuie să se producă ulterior acţiunii traumatizante şi să nu
fie vorba de un prejudiciu preexistent;
- să existe pe lângă o concordanţă de sediu, o continuitate în timp a evoluţiei , în sensul unei
înlănţuiri simptomatologice şi fiziopatologice.

• Legătura de cauzalitate directă, conditionată sau mediată


Pentru aceasta trebuie demonstrată existenţa unor factori condiţional favorizanţi preexistenţi, în
sensul factorilor morbizi endogeni, care participă la determinarea efectelor în dublu sens:
- fie că traumatismul agravează starea morbidă preexistentă
- fie că această stare agravează efectele traumatismului.

• Legătura
de cauzalitate indirectă sau secundară
Reprezintă toate complicaţiile apărute în evoluţia traumatismului suferit.
Aceste complicaţii trebuie să fie legate de traumatism şi să nu reprezinte a.fectiuni care puteau
apare independent sau fără legătură cu acţiunea traumatică.
-
NOŢIUNI GENERALE DE TRAUMATOLOGIE

RAUMĂ = modificare morfologică şi/sau functională produsă în urma acţiunii unei forme de
energie exterioară organismului (mecanică, fizică, chimică, biologică şi psihică).
RAUMATIS = acţiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului, capabilă să
genereze modificări morfofuncţionale.
____
C lasificarea a en ilor traumatici în functie de ener ia utilizată: -.--,
1. agenţi traumatici ecanici produc leziuni prin energia lor cinetică şi p otential
.,...,.....,
2. agenţi traumatici fizici: produc leziuni prin acţiunea diverselor forme de energie fizică
(temperaturi crescute sau scăzute diferite forme de electricitate. variaţii deJ)resiune atmosferică).
3. agenţi traumatici chimici: diverse substanţe care roduc leziuni sau moartea în cadrul
intoxicaţiişor acute sau cronice (toxicologie medico- legală).
4. agenţi traumatici biologici: intoxicaţii cu ciuperci(amanita falloides), tulburări produse de
diverse veninuri.
5. trauma psihică
Noţiuni generale de traumatologie mecanică
O acţiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul
vuln erant şi corpul omenesc.
În cazul traumatismelor de intensitate mare, organismul prezintă adeseori şi reac~i generale, ce
caracterize,ază starea de şoc ş oc trau m atic ·sa u boal ă traumatică .
Complicaţiile imediate sau tardive, locale sau generale, pot fi de asemenea sursa unor modificări
organice de multe ori ireversibile.
Aspectul unei leziuni traumatice mecanice depinde de mai mulţi factori, astfel:
- caracteristicile agentului vulnerant
- intensitatea lovirii
- direcţia de lovire sau înclinarea obiectului vulnerant Îll raport cu suprafaţa corporală
- caracteristicile regiunii corporale interesate
Clasificarea agenţilor traumatic mecanici
I. Corpuri contondente
- cu suprafaţă mică (până la J 6 cm 2 ), neregulată sau regulată
- cu suprafaţă mare - plană sau neregulată
II. Obiecte cu vârfuri şi/sau lame ascu ţit e
- înţepătoare (ac, andrea, sulă, cui, furcă, etc)
- tăietoare (sticlă, brici, lamă de bărbierit, etc)
- înţepătoare-tăietoare ( cuţit, briceag)
- tăietoare-des~cătoare (topor, satâr, sapă, etc)
ITI. Proiectile I
C lasificarea principalelor modalităţi traumatice mecanice
- lovire directă, activă cu un corp contondent sau alt agent mecanic
- lovirea pasivă de diferite planuri sau obiecte (cădere şi precipitare)
- comprimarea corpului sau unui segment corporal între două planuri dure
- mecanisme lezionale complexe

5.1. LEZIUNI TR.\U:MATICE PRIMARE (ELEMENTARE)


Sunt consecinţa directă a unei agresiuni externe şi se clasifică astfel:
- leziuni fără soluţie de continuitate a tegumentelor (cu păstrarea integrită\ii epidermului)
- echimoza
- hematomul
- ezi uni cu soluţie de continuitate tegumentar
- excoriaţ ia
- plaga
1. Echimoza
Apare în urma unui traumatism contuziv sau compresi , prin mic' ru turi capilare dermo-
hipodermice, care duc în condiţiile existenţei circulatiei la extravazarea şi infi ltraţia sanguină a ţesuturilor
din jur. Ca atare, echimoza este o leziune ce nu poate apărea decât în timpul vi eţii, producerea ei
postmortem fiind discutabilă.
Evoluţia echimozei se referă mai ales la nodificările de culoar , care ţin de transfonnările
biochimice ale hemoglobinei: oşie imediat după producere, albastră-violacee după câteva minute sau ore,
apoi în zilele unnătoare devÎ11e maronie, maronie-verzuie, verzuie, gălbuie, dispărând complet în circa 8-
20 de zile.
Forma echimozelor poate fi uneori indicatorie pentru felul şi caracteristicile agentului traumatizant:
pulpa degetelor la comprimarea puternică cu mâna a unei regiuni corporale, catarama unie curele, vergele,
cauciucul unui autoturism, etc.
Localizarea echimozelor poate sugera un anumit act: cele rotunde sau ovalare, reproducând pulpa
degetelor, localizate la gât indică o sugrumare, pe faţa internă a coapselor poate sugera un viol, etc.

2. H ematomul
Este o acbumulare de sânge în ţesut, 'fiind um1area unui traumatism contuziv mai puternic ce
determină ruperea unor vase cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor. Se prezintă sub forma
unei tumefacţii fluctuente la digitopresiune, modificările de culoare fiind identice cu ale echimozelor.
Caracteristice şi destul de frecvente sunt bematoamele periorbit.are, unilaterale ori bilaterale, cele
mai grave cu tumefierea edematoasă a ţ~suturilor moi adiacente şi închiderea completă a fantelor
pal ebrale. Rezorbţia hematomului se produce în 7-1 2 zile, în funcţie de volumul şi localizarea acestuia.

3. Excoriatia
Este o soluţie de continuitate tegumentară, produsă prin frecarea de piele a unui corp dur, cu
suprafaţa rugoasă, sau a unui obiect ascuţit sau cu lamă, ori margine tăioasă, rezultând o detaşare a
epidermului, în sensul direcţiei de mişcare, resturile epidermale fiind un indicator preţios în unele cazuri
pentru direcţia de mişcare a agentului vulneram.
Când este interesat strict epidermuJ, leziunea se acoperă de o crustă seroasă, iar când sunt interesate
şi papilele dermale, leziunea sângerează, rezultând o crustă hematică. Evoluţia decurge în circa 7-1 O zile,
în general fără complicaţii. Localizarea excoriaţiei poate şi ea sugera un anumit act.

4. Pl ăgile sau rănile


Sunt soluţiide continuitate ale tegumentelor, a căror denumire este dată de instrun1entul cu care sunt
produse.
P lăgile pot fi superficiale şi profunde, acestea din urmă pot fi la rândul lor penetrante (în cazităţie
cranieie, toracice, abdominale), sau nepenetrante. Cele penterante pot fi p e,forante (lezând viscere
cavitare, cwn sunt stomacul, intestÎ11ele, vezica urinară, etc), sau 'transfixiant , când traversează un organ
parenchimatos (ficat, rinichi, splrnă, etc).
Din punct de vedere al aevoluţiei, plăgile pot fi simple sau complicate.
Clasificare plăgilor după instrumentul utilizat
- plaga contuză;
- plaga înţepată;
- plaga tăiată;
- plaga înţepată-tăiată (plaga înjunghiată) :
- plaga despi cată;
- plaga împuşcată.
a). Plaga contuză sau zdrobită
Se produce prin lovire cu sau de corp dur, cu suprafaţă plană sau neregulată.
Se caracterizează prin:
- profunzime în general mică
- m argine şi fund anfractuos
- sângerare de obicei mică
-tendnţă spre suprainfectare
Variatăţi de plăgi contuze: .
- plaga plesnită :se produce când corpul contondent loveşte pielea aflată imediat deasupra unui plan
dur, osos (cranian, genunchi, coate), producându-se o strivire având formă liniară sau stelată
- plaga muşcată: poate fi produsă de om sau animale.
La om element de identificare - marca muş cată
Se caracterizează prin pierdere de substanţă uneori mare, şi tendinţă spre suprainfectare.
- plaga sfâşiată şi scalpările produse prin smulgere.
b). Plaea în tepată
Este produsă de către obiecte infcpătoare, prin îndepărtarea laterală a ţesuturilor (acţiune de pană),
nerezultând ca atare o lipsă de substanţă.
Este suficient de a trage pielea, pentru ca buzele plăgij să se apropie perfect.
c). Plaga tăiată
Se produce cu ajutorul unor instrumente tăietoare, cwn ar fi lama sau briciul.
Se caracterizează prin margini regulate, liniare, fără lipsă de substanşă.
Direcţia plăgii se poate deduce după anumite caracteristici ale acesteia: locul de plecare arată un
unghi mai regulat şi mai adânc, pe când porţiunea terminală sfârşeşte printr-un unghi foarte discret, o
leziune superficială, sub forma unei excoriaţii liniare, numită „codiţa" plăgji.
Se pot produce mutilări, desfigurări, amputări ale unor segmente de corp sau organe (pavilion
ureche, vârful nasului, penisul, etc).
Plăgile mai profunde pot fi mortale: deschiderea marilor vase sanguine, cum ar fi cele de Ia gât, este
de obicei soldată cu moartea.
'
Tăierea completă a f âtului, făcută circular dintr-o singură tăietură în jurul coloanei vertebrale
cervicale, este semn cert al muciderii
_ _F _ olos·rea de obiecte mai puţin adecvate (bucăţi de sticlă, lamă de ras), pledează mai mult pentru
inucidere.
Foarte caracteristice sunt plăgile tăiate ansversale ale âegete or şi palmelor în caz de autoapărare,
când cel care se aP,ără :y,ucă lama cuţitului pentru ma para ovitura, sau plăgile tăiate de pe tebra faţa
rsal~ margine uln~ când acesta este folosit ca scut de apăarare.
d). Plaga înj ungh iată
Sunt rezultatul acţiunii instrumentelor de tipul cuţitului, pumnalului, şi recunosc dublul mecanism de
acţiune: înţepare şi tăiere.
Aspectul leziunilor este în funcţie de caracteristicile lamei, precum şi de modul cu este ţinut şi
manevrat cuţitul.
_ că arma are două tăişuri, leziunea este fuziformă, deosebindu-se de plaga tăitată doar prin
rofunzime Unghiurile plăgii vor fi ascuţite, una putând prezenta o mică excoriaţie. ,.codita" plăgii.
acă arma are un singur tăiş, leziunea este tot fuziformă, cu un unghi ascuţit, cu sa fără „codiţa" iar
la polul opus unghiul va fi mai rotunjit.
Ceea ce caracterizează ăndeosebi aceste răni este caracterul lor de gravitate, putând produce lezarea
organelor interne toracale sau abdominale, cu hemoragie internă consecutivă.
e). Plaga d espicată
Este produsă cu intrurnente grele, despicătoare, cum ar fi toporul, satârul, securea, barda, sapa, etc.
În funcţie ascuţimea lamei, marginile plăgilor despicate pot fi asemănătoare cu cele ale unei plăgi
tăiate, sau meu cele ale unei plăgi plesnite.
Lungimea plăgii corespunde cel mai frecvent cu lungimea lamei.
Fiind vorba de instrumente grele, leziunile sunt grave, determinând fracturi liniare, ce reproduc
lungimea lamei, alteori multieschiloase.
Depesajul criminal este realizat prin ciopârţirea cadavrului în mai multe bucăţi, realizate mai ales
prin lovituri de topor la nivelul articulaţiilor, pentru a uşura ascunderea sau distrugerea prin alte mijloace a
cadavrului.
1. Criterii fiziologice de definire a vieţii / Trepiedul ital
Din punct de vedere al Orgamsmu • Iu1· uman m ansamblu, viaţa poate fi defini ta ca funcţie a
A • • - •

elementelor
. . .
:1~a-zisulu1·
-<
trepi'ed vt'taI, sau fu nc.11 · 1 act,vttatea
t.. vitae: · · cerebra 1a.
- act,· 1tatea
· resp1·ratone
ŞI actw1tatea cardiocirculatorie.

2. Sindromul tenatogenerator
. Sindroamele tanatogeneratoare reprezintă o asociaţie de semne şi imptome clin ice. cu ubstrat lezional
specific. de etiologic diversă, corespunzând insuficienţei unui organ.

Prin evoluţie spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte, stadiile fina le
corespunzând practic stărilor terminale, fiind legate de elemetele componente ale tn:piedului vital, având loc
afectarea ireversibilă a cel puţin uneia din acestea, atrăgând ulterior şi prăbuşirea celorlalte.

Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât şi cauzele care au dus
la instalarea lui. Cunoaşterea aspectelor pe care le îmbracă diferitele sindroame tanatogeneratoare, permit
medicului legist să foruleze concluzii pertinente referitoare la felul şi cauza medicală a morţi i.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morţi lor violente, cât ş i celor neviolente.
ele fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienţei SNC: comele, şocul , zdrobirea craniului;
- sindromul insuficienţei respiratorii: asfixiile mecanice;
- sindromul insuficienţei cardiovasculare;
- sindroame complexe.
Există totuşi câteva sindroame tanatogeneratoare specifice deceselor de cauză vi ol entă, cum ar fi:
sindromul de zdrobire a unui organ vital (dilacerare cerebrală sau hepatică, ruptură traumatică de miocard);
şocul traumatic şi hemoragic, şocul postcombustional.

Prin stabilirea cauzei tanatogeneratoare şi a condiţiilorîn care acesta a acţionat, medicul legist poate
formula concluziile referitoare la felul morţii, violentă ori neviolentă.

3. Etapele morţii organismului / Stările terminale


Stărilete1minale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare, manifestările
clinice şi de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Ele sunt de regulă stări
ireversibile, în care terapia intensivă nu reuşeşte decât în mică măsură să readucă organismul
la viaţă.
1. Preagonia etapă neobligatorie, premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt
relativ specifice (nelinişte, anxietate, agitaţie, obnubilare, euforie, logoree, stare neobişnuită
de bine), fiind totuşi condiţionată de felul morţii, şi o serie de factori individuali:
- constituţia organismului
- vârsta: bătrânii acceptă de regulă mai uşor faptul că vor muri, unii fi ind învinşi de o mare
oboseală fizică şi mai ales psihică;

- structură psihică, concepţii religioase şi filozofice;


- traumatismele'. apare logoree, agitaţie, mişcări dezordonate, accelerarea proceselor mentale;

- îngheţ: calm, euforie, senzaţie de planare;

- boli cronice evolutive: senzaţie de incertitudine, anxietate, curiozitate legată de starea sa;
- boli consumptive: apare resemnarea;

- cu câteva ore anterior unei sincope cardiace se poate resimţi o senzaţie plăcută de linişte,
somnolenţă;

- alienaţi: după mulţi ani de izolare completă de mediu, începe brusc să relateze evenimente
petrecute în pe~oada de izolare, după care mor.

2. Agonia (vita minima) este etapa de trecere, de regulă ireversibilă de la viaţă la moa1tea
clinică, în care fenomenle biologice sunt înlocuite treptat de cele tanatologice, care câştigă
continuu teren, având ca substrat hipoxia şi acumularea de produşi proprii de degradare.
Procesul morţii începe cu această perioadă, având durată variabilă în funcţi e de cauza morţii,
putând lipsi în mmţi violente şi în unele morţi subite.

a). manifestări clinice şi paraclinice


- dispari~a func~ilor psihice, cu pierderea contactului cu realitatea imediată;

- dispariţia treptată a simţurilor: primul dispare văzul, ultimul auzul;

- anestezie completă, cu pierderea senzaţiei corporale;


- alterarea funcţiilor vegetative
b). forme clinice
- agonie cu delir: boli febrile, intoxicaţii, meningoencefalite, etc
- agonia aparent lucidă: în bolile cardiovasculare
- agonia altern~tă: boli psihice, boli acute.
Aceste forme clinice pot avea importanţă juridică în contextul încheierii de acte de dispoziţie
în stări ante finem. Se admite faptul că în agonia lucidă există discernământ şi implicit
capacitate psihică de a semna acte de dispoziţie, pe când în cea cu delir acesta lipseşte. În
cazul stărilor alternante, pentru ca actul să fie valabil, trebuie demonstrat că acesta afost
încheiat într-o perioadă de luciditate.
c). durata agoniei
- absenţa agoniei: zdrobirea craniului, unele morţi subite;
- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicaţii acute;
I

- agonii lungi: boli cronice, unele intoxicaţii.


,
3. Moartea ciinică, inscam 11- , . . .· .
di ' _. . , .. '. a apnee. stop cardrnc, act1 v1lale cerebrală susp nelată. ele i
spauţia ~nrţnlor vitale. dar nu ireversibilă. · · .
Este perioada precoce a m i .. A d . . .. . . ~ .. . . . . .
,. <. 01 A can 111q1erea resuscitam , terapia 111ten 1 vă suni optime.
putand fi unnate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea fiincţiilor -
no1TI1al~ ale creierului.

Î~cepe cu dispari~a funcţiilor vitale, şi ·se sfarşeşte cu instalarea leziunilor ireversibile ale
s1 stemului nervos central, moartea creierului fiind criteriul morţii organismului.

Manifestări cli~ice şi paraclinice:


- dispari~a func~ilor vitale

- dispari~a activită~i reflexe

- vederea p·anorarnică a vietii


' '
- EEG şi ECG cu linie izoelectrică

Durata: în condiţiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la


instalarea morţii clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Marea sensibilitare a neuronilor, şi în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se
explică prin faptul că aceştia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în
repaus 20-25 % din oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât muşchiul.
Neuronu_!consumă apropape exclusiv glucide, iar în absenţa glucozei producerea energiei se
realizează pe seama corpilor cetonici, deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.

Gradul de sensibilitate Ia anoxie al neuronilor este în funcţie şi de vechimea lor pe scara


filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la ,iiloxie 3-5
minute, încetarea funcţiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariţia conştiinţei .
O rezistenţă ceva mai mare, de circa 10-15_minute au neuronii subcorticali şi :mezencefalici,
neuronii bulbopontini rezistând Ia anoxie până Ia 30 de minute, încetarea activităţii acestora
din unnă fiind urmată de dispariţia reflexelor corneene şi pupilare.

4. Moartea cerebrală .
În prima fază are Io~ distrucţia ireversibilă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu şi a
trunchiului cerebral, caracterizat prin stare vegetativă profu_ndă (sindromul apalic), comă cu
respiraţie spontană prezentă, dar cu EEG silenţioasă sau difuză, anonn~lă. · ·
Odată c~ persistenţa anoxiei, ar~ loc treptat şi necroza trunchiului cer~bral, mulţi autori
defini.nd azi moartea în termenii morţii creierului, chiar dacă inima continuă să · bată şi ·
ventilaţia artificîală este·menţinută.
. . . I .
Mulţi autori definesc azi moartea în termenii morţii creierului, chiar dacă inima continuă să
bată, şi ventilaţia artificială este menţinută.

Criteriile de declarare a morţi~ cerebrale sunt reglementate de Legea Nr. I 04/2003, art. I
alin.2,' şi de 'H.G. Br. 451/2004, art.2. Normele melodologice de aplicare a Legii Nr.104/2003
. .
cuprind~-protocolui.d d l ·
· ·
·· · ~ .' · ··
e ec aratte a morţ11 cerebrale care au Ja baza cntern neuro og1ce
1. ·

(refle~e~e.de tip c_e~tral), trase~l EEG izoelectric şi ~estul de apnee, _fiiAd·necesa_re do·uă
examm~ suc~esive la interval de şase ore în cazul adultului şi de m'inim doisprezec~ore în
cazul copilului .mb şapte ani. ,·
'.
Criteriile OM S .
tru d' ·
• · · · pen . iagnosttcul de moarte cerebrală sunt:
- pierderea compietă a vieţii de rel_aţie;

- areflexie şi ·atonie musculară totală·


'
- t~nsiune arterială susţinută doar medicamentos;

- absenţa respiraţiei ~pontane;

- traseu EEG izoelectric plat·


. ' . '
- diminuarea dLl'erenţelor dintre parametri sângelui arterial si venos în circulatia cerebrală.
. ' '
D~pă confirm~ea morţii cerebrale se pot recolta organe pentru transplant, cu ;espectarea
stnctă a prevederilor legale, care prevede printre altele necesitat~a existentei
consimţământului scris. al persoanei înainte de deces' sau consimtământul
,' . ,
~cris al unei rude
după deces, în ordinea: soţ, părinte, copil 1najor, soră/frate.

6. Moa11ea biologică (moartea reală)

Um1ează inevitabil morţii clinice, reprezentând faza finală şi ireversibi lă a tanatogenezei,


când nu se intervine cu o resuscitare eficace, când acestea sunt abandonate, ori când nu se
intervine deloc.

Este un proces autolitic ce are loc în toate ţesuturile şi organele; neuronii mdevenind necrotici
după circa o oră de lipsă de circulaţie sanguină, urmează inima, plămânii, rinichii, pielea fiind
mai reyistentă, necroza producându-se după mai multe ore sau zile.
Prin cadavre umane se înţeleg persoanele ~are nu prezintă niciun semn de activitate cerebrală,
cardiacă sau respiratorie, fiind deci absente funcţiile vitale, şi care sunt declarate decedate din
punct de vedere medical, potrivit legii.
7. Moartea socială
Este o stare vegetativă persistentă, datorită l ezării severe şi ireversibile a creierului, la o
persoană inconţtientă, dar cu o anumită activitate cerebrală , evidcnţiabilă prin EEG, cu
anumite reflexe prezente, şi cu respiraţie spontană. Trebuie deosebită de moartea cerebrală,
unde -~EG -este. silenţio~să, -şi de moartea întregului creier, unde toate reflexele, precum şi
respiraţia spontană sunt absente.

~ ' ....t; :1 îtf-oarfea dfu1ffi1RCe, .a~·11 :i.;:. •-;-:<. ..

Moartea clinică·înscamriă ~pn~ ~ifojp carcliac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariţia
funcţiil~r vitale, dar nu irCV!;f;~mlt ;:;c-.:r,i: ,i i,· .·
Este perioada ·
PUtând fi precoce a morţii, când iniţiere . . . .. .
unnate de restaurarea tutu . a re u~c1tam şi terapia inten i ă unt optime.
nonnale ale creierului. rar organelor Jtale, incluzând refacerea funcţiilor .
Începe cu dis _. . ,,
, pai Iţia funct:11l or vital · •
sistemului nervos central. e, ~ e far, te cu in ta larea leziunilor ircicr ibi/c ale
· moaitea cre1emlui fi · d · · 1 '
M . w • • • 1111 cntenu m orţi i organi mului.
amfestan clm1ce şi paraclinice:
- dispaiiţia funcţiilor vitale

- dispariţia acti vităţi i reflexe

- vederea panoramică a vieţii

- EEG şi ECG cu linie izoelectrică

~urata: în con~~ţiil_e aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de /a


instalarea morţn clinice, aceasta poate fi reversibilă.

Mar~a-se~sibilitare a neuronilor, şi în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se


exphca pnn faptul că aceştia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în
repaus 20-25 % din oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât muşchiul.
Neuronul consumă apropape exclusiv glucide, iar în absenţa glucozei producerea energiei se
realizează pe seama corpilor cetonici, deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.
Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcţie şi de vechimea lor pe scara
filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie 3-5
minute, încetarea funcţiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariţia conştiinţei.
O rezistenţă ceva mai mare, de circa I0-15 minute au neuronii subcorticali şi mezencefal ici,
neuronii bulbopontini rezistând la anoxie până la 30 de minute, încetarea activităţii acestora
din unnă fiind unnată de dispariţia reflexelor comeene şi pupilare.

5. Moartea biologică

Unnează inevitabil mo1ţii clinice, reprezentând foza finală şi irevers ibil ă a tanatogenezei,
când nu se intervine cu o resuscitare eficace, când acestea sunt abandonate, ori când nu se
intervine deloc.
Este un proces autolitic ce are loc în toate ţesuturile şi organele, neuronii mdevenind necrotici
după circa o oră de lipsă de circulaţie sanguină, urmează inima, pl ămân ii , rinichii. pielea fiind
mai reyistentă , necroza producându-se după mai multe ore sau zile.
Prin cadavre umane se înţeleg persoanele care nu prezintă niciun semn de activitate cerebrală,
cardiacă sau respiratorie, fiind deci absente funcţiile vitale, şi care sunt declarate decedate din
punct de vedere medical, potrivit legii.

6. Felul mortii
'
Clasificarea medico-legală a rno1ţii se face în func!ie de cauza d etermin antă a acesteia:
externă în cazul morţilor violente. şi internă în cazul celor neviolente.
'J /j
I •
Rezultă astfel felul m011ii, obiectivul primoridial al oricărei expertize medico-legale fi

prosecturale·, incluzând cele două categorii: n

- mo~rtc ,·iolc-11 1ii. care c~1e c011. ecinla act iun ii factoril or traumatici di1r mediul extern
(nieca"nici. 1iţici. chi',;1h.: i. biologici şip ii1ici) asupra organi mul ui. ulicient de puternici.
incat s.:i cauzeze decesu l: ·

- moai1c ·ne,·iolentă. când aceasta este datorată unor cauze intrinseci orgrn1ismului (tul bu rări
cardiocirculatorii. i11flam<1ţii, tumori. etc).
Moa,tca prin inhibiţie este o fonnă particulară de moarte violentă, produsă sub acţiunea unui
factor traumatic extern de intensitate mică, dar care acţioneta.?ă asupra unei zone reflexogene
a corpului (sinus carotidian, plex celiac, regiunea perineală, etc), determinând reflexe
inhibitorii asupra funcpilor vitale.
Moartea violentă este totdeauna consecinţa încălcării sau nerespectării legii, şi prin acea5ta
face obligatorie autopsia medico-legală.
Din punct de vedere jw-idic morţile violente se încadrează în una din următoarele categorii, în
ordinea frevenţei lor: accidente, sinucideri şi omucideri.
În accidente traumatismul tanatogenerator este determinat de o forţă a naturii, ori este
rezultatul unui eveniment întâmplător nedorit şi neprevăzut, putându-se datora însă şi acţiunii
neintenponate a persoanei decedate sau a altei persoane. În omucideri, traumatismul
tanatogenerator are la bază acţiunea intenţionată a unei alte persoane, iar în sinucidieri
acpunea intenponată a persoanei decedate.

7. Clasificarea juridică a morţii violente -


Clasificarea juridică a morţilor violente:
- accidente
-omucideri
- sinucideri
Omuciderile comportă două aspecte mai speciale: eutanasia şi execuţia

8. Moartea subită
Moa1tea subită '.;e defineşte astfel, deoarece se produce rapid, brusc, neaşteptat. adeseori
instantaneu. în plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia
este vagă, neaşteptându-se la un sfârşit apropiat. .
După tabloul morfopatologie morţile subite se clasifică în:
I. Morţi
subite cu leziuni organice incompatibile cu supravieţuirea: infarct miocardic acut cu
ruptură miocardică; accident vascular cerebral hemoragic cu inundaţie ventriculară, rupturi
anevrismale, trombembolii, pneumopatii acute, etc.
2. Morţi subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateroscleroză aortică şi coronariană,
scleroze pulmonare şi renale, ciroză hepatică, afecţiuni renale cronice, etc;
Acest_e cauze poten~ale de deces o . •
favonzan~: stres v . .. P t fi actualtzate m cauze tanatogeneratoare, de fa t ri
, anaţu ale temperatu .. · · .. .
alcool, etc. m ŞI prestun11 atmo fence, efort fizi c, con um d
3. Morţi subite cu tab! I · .·
. ou ezional nespecific pentru o boa lă: stază i cerală, ufuziuni
sanguine submuco · b
ase ŞI su seroase, distrofii viscerale, etc.
4. Morti subite cu ab t I · -1 . .
alb ·. . sen.a eztum or sau mod1ficănlor anatompatologice. a.a-zi ele au1op 11
e, -~e tmpun mvestigaţii complementare pentru a stabili şi obiectiva cauza medicală a
morţ11. ·

:'1°art~a subită este totdeauna neviolentă. cauzată de un factor intern. aparţinând practic
mtregn patologii, atingând cu predilecţie vârstele extreme: la copii cele mai frecvente cauze
sunt reprezentate de bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintartea în vârstă să predomine
cauzele cardiovasculare.

O parte importantă a morţilor subite este de cauză cardiacă (până la 80%). toate acestea fiind
incluse în noţiunea de moarte subită cardiacă (MSC).

9. Moartea suspectă
Moa1tea suspectă este o noţiune juridică, şi se referă la moartea produsă inexplicabil, într-o
situaţie necunoscută, adesea fără maitori, ea creând suspiciunea că ar putea fi vorba de o
moarte violentă ; este deci suspectă prin condiţiile şi circumstanţele în care apare.
În cazul unei morţi suspecte, organele judiciare recurg la expertiza medico-legală, conform
prevederilor Codului de Procedură penală.

1O.Semnele morţii reale


Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv
încetării funcţiilor vitale şi acţiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de
moarte. În funcţie de momentul apariţiei lor, sunt unnătoarele:
A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:
- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadacerică
- lividitătile cadaverice
- autoliza cadaverică
B. Modificări cadaverice tardive, apărute după 24 ore de la deces:
- putrefacţia
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage şi larvele acestora
- modificări conservatoare naturale:
- mumifierea
- adi1
· )occ·" 1·"'" ., a11 sapo111ftcclrca
1 L' • •

- ligni fic<irca sau tăbăcirea


- congelarea

- pietrificar~a sau mineralizarea

l l .Semnele negative de viată


'
Semnele_negative de viaţă apar imediat după deces având însă doar va loare orientati va
pentru diagnosticul de moa1te, fiind reprezentate de:
- poziţia şi aspectul general al cadavrului
- absenţa respiraţiei

- absenţa activităţii cardiocirculatorii


- absenţa reflexelor
- modificări oculare
- absenţa 01icărei activităţi cerebrale

Apar imediat după dispariţia funcţiilor vitale, şi au valoare orientativă, nepenniţând


diagnosticul cert al morţii reale, deoarece aceste semne negative sunt prezente şi în sincope,
lipotimii, moarte clinică, moarte aparentă, inhibiţii vagale, etc.
Poziţia şi aspecml general al cadavrului dau primele indicii asupra faptului că o persoană este
decedată. Cadavrul se află de regulă în decubit dorsal, musculatura este fiască, pielea are
paloare ceroasă şi elasticitatea pierdută, faciesul este imobil şi inexpresiv, mandibula este
căzută, mucoasele labiale şi bucale sunt uscate, iar pleoapele întredeschise.

Prin inspecţie, palpare şi auscultaţie se poate constata absenţa activităţii respiratorii şi


cardiocirculatorii, precum şi absenţa reflexelor, inclusiv al reflexului cornean.
Lipsa respiraţiei se poate determina şi empiric, prin aşezarea unui fulg în faţa narinelor, prin
plasarea unei oglinzi în faţa orificiilor respiratorii (nu se abureşte), sau prin aşezarea unui vas
cu apă pe torace, apa rămânând imobilă. ·
Lipsa activităţii cardiocirculatorii se poate verifica empiric şi prin ligatura unui deget,
neapărând semnele ischemiei locale, precum şi prim lipsa hemoragiei la incizia tegumentului.

La arsura produsă pe tegumente, în caz de moarte reală se formează o proeminenţă cornoasă


uscată, îară înroşire periferică,
spre deosebire de arsurile produse intra vitam, care determină
formarea unei flictene cu lichid Rivalta pozitiv şi a unei areole periferice roşietice.
Modificările la nivelul globului ocular constă î hipotonie instalată la câteva minute de la
deces, lipsa chemozisului conjunctival la aplicarea de soluţii iritative. Examenul fundului de
ochi evidenţiază paloare retiniană cu fragmentarea coloanei sanguine la nivelul vaselor
acesteia.
r
12.Valoarea d'
me ico-legală a lividită~lor cada ri
Sunt zone de 1 .
cu oare v1olacee sa . . ... . .. . . . " .
consecutiv actiun..11 . . . u roşi e-violacee, datorata opnrn c1rcu laţ1e 1 angelu1 ş1
, grav1taţ1e1 asupra t · • • .
ale corpului du . . . aces :ma, acumulandu- e m ele dm regiunile declive
, pa care difuzează · • . •
regiunilor O " pasiv m ţesutun , contra tind cu nuanţele palide le
puse, m care vasele sunt golite de sânge.
În mod caracteristic t1u . . d .. .
se afi a.. . · · " • .apar mc10 ată m zonele de spriJ'in ale cadavrului cu planul dur pe care
' ŞI mci m regmmle comprimate de îmbrăcăminte datorită compre iunii va elor din
aceSte zone, unde sângele nu se poate acumula. '

Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.


l. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.

Dispar la presiune şi reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea


poziţiei cadavrului, pentru a reapare în noua poziţie declivă.

La aproximativ 30-60 minute de Ia deces apar sub formă de pete dispersate, mdupă care se
întind progresiv, confluându-se, fiind complet instalte după 12-16 ore. De reţinut faptul că în
această fază se formează şi cheagurile postmorte, cruorice şi lardacei.

La secţionare ţesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge,
care se spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziţia declivă a corpului, începe
pasiv să difuzeze în ţesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la
întoarcerea cadavrului nu dispar complet, datorită sângelui ieşit deja în ţesuturi , iar prin
sângele rămas în vase, apar şi în noua poziţie declivă.
3. Imbibiţie după 24 ore
Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în ţesuturi, nu dispar nici la presiune şi nici
la modificarea poziţiei cadavrului. Pe secţiune ţesuturile subiacente sunt îmbibate cu sânge,
care se spală, hemoliza fiind completă şi capilarele goale.
Valoarea medico-legală a lividităţilor cadave1ice:
- cel mai sigur şi precoce semn de moarte reală
- indicator al timpului scurs de Ia producerea m011ii

- indicator al poziţiei cadavrului şi a eventualelor modificări suferite până la examinare


- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza m01ţii.

Diferenţierea lividităţilor cadaverice de echimozele situate în zonele declive ale cadavrului se


face prin secţionarea tegumentului, în cazul echimozei identificându-se cheaguri de sânge
aderente, care nu pot fi îndepărtate prin spălare cu apă.
.",.
13·CI as111carca agenţilor traumatici în ţuncţ1e
. de energia utilizată
P1in traumatt·sm se "mţelege actiunca unei fonne exterioare
• de energie asupra corpului,
capabilă să producă modificări morfofuncţionale.
Prin. trauma~ se "mţelege o modificare morfologică şi/sau funcţiona
• 1~ 10
a, P
. dusă în urma actiunii
'
unei fonne de energie exterioară organismului.
Prin agent traumatic se înţelege orice formă de energie exterioară organismului, care
acţionând asupra acestuia, poate genera o leziune.

Agen~i traumatici pot fi încadraţi după timpul energiei utilizate, astfel:


l. Agenţi traumatici mecanici: produc leziuni prin energia lor cinetică şi potenţială.
2. Agenţi traumatici fizici: produc leziuni pri acţiunea diverselor forme de energie fizică, cum
ar fi temperaturile crescute sau scăzute, diferite forme de electricitate, variaţii de presiune
atmosferică, etc.

3. Agenţi traumatici chimici: diverse substanţe care produc leziuni sau moartea în cadrul
intoxica~ilor, de acest capitol ocupându-se toxicologia medico-legală.
4. Agenţi traumatici biologici: intoxicaţia cu ciuperci, tulburări produse de diverse veninuri,
etc.

5. Agenţii traumatici psihici: o sperietură puternică poate genera efecte negativă în organism,
şi chiar moartea, dar practic sunt imposibil de obiectivat.

14.0asificarea agenţilor traumatici mecanici


Agenţii traumatici mecanici se clasifică astfel:
I. Corpuri contondente sau dure:
a). cu suprafaţă mică ( până la 16 cm pătrat)
- neregulată (piatră, pumn)
- regulată, cu fermă geometrică (sferică, cilindrică, poliedrică)
b). cu suprafaţf. mare (peste 16 cm pătraţi)
- plană (scândură, sol cu spuprafaţă plană)
- neregulată (vehicule, sol cu proeminenţe)
2. Obiecte cu vârfuii şi/sau lame ascuţite
- înţepătoare (ac, furcă, andrea, sulă, cui, etc)
- tăietoare (brici, lamă de bărbierit, sticlă, etc)
- înţepătoare-tăi etoare (cuţit sau briceag cu yârf ascuţit)
- tăietoare-desp.1cătoare (topor, sapă, sabie, etc)
3. Proiectile
15.Leziuni t
Obsen,ar raumattce primare
• w ea, localizare d .
'iata, cât şi la cada ' escnerea, şi interpretarea cor •
aspecte dep· , vre, are o itnportantă fu d _e: ta a acestora, atât la per nelc în
inzand rezolvarea corectă ~ '.l ~~,~~tala tn practica medic -legală, de c te
Descrierea l • ma.iontaţu expertizelor.
.. or corectă este 0 ..
şi implicit b. • .. condiţie esentială ·bl • ·· · • • ..
a sta 1hn1 împrejurării , · a post 1 ttaţ111dent1ficarn agentului tr, umatic.
Le · . or m care s-au produs.
z1un1le traumatic .
e pnmare se clasifică astfel:
A. Leziuni fară 1 .
so uţie de continuitat t .· • . . . .. .
. e egumenta1a (cu pastrarea 111tegnt aţ 11 cp1dcrmului):
- echimoza

- hematomul

B. Leziuni cu solutie d · · • , . . . .. .
. e contmmtate tegumentara (cu atectarea 111tegntat11 ep1dermului ):
- excoriaţia

· plaga

16.Clasificarea principalelor modalităţi mecanice


Principalele modalităţi de producere a leziunilor traumatice mecanice se clasi :'ică astfel:
- lovire activă cu corpuri contondente, sau alţi agenţi traumatici mecanici ;
- lovirea pasivă a corpului de diferite planuri dure sau obiecte (căderea şi precipitarea);
· comprimarea corpului sau a unui segment corporal între două planuri dure:
- mecanisme lezionale complexe.
în funcţie de aceste tipuri de obiecte, leziunile traumatice externe şi interne au caracteristici
diferite, dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că acelaşi obiect poate avea caracteristici
deosebite, în funcţie de forma şi particularităţile sale, şi în raport cu porţiunea cu care se
produce impactul.

17.Echimoza
Este o leziune de tip hemoragic, fiind cea mai comună şi mai frecventă marcă traumatică,
putându-se produce în cele mai diverse împrejurări traumatice: ah,•resiuni. accidente, ori
autoproducere.
Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă rupturi capilare de1mo-
hipodermice, şi în condiţiile existentei circulaţiei, extravazarea forţată cu infiltraţie sanguină
a ţesuturilor adiacente, ea putând deci apărea doar în timpul vieţii .
Apare de regulă la locul impactului agentului vulnerant, dar se pot manifesta ~i la di stanţă,
prin difuziunea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în
sensul forţei gravitaţionale. Întinderea echimozei variază în funcţie de energia cmctică a
agentului, de caracteristicile zonei traumatizate, precum şi de numărul şi calibrul vaselor
afectate. După extravazare, majoritatea hematiilor rămân bine fixate în reţeaua de fibrină a
·· ot fi
chea · \ · 1 , · . . . -. · • arte din hematii P
gu Ul, 11.:putmd 11 d1 ~\oc,11c ln e;itbvrn de 1etul de apa, 0 m,ca P
transportate în ganglionii limfatici regionali . ·
D' . . . . • itul traumatic, de zona
nnensmmle eclumozei depind de intensitatea cu care acţ10neaza agei . . · ate)
. t • ., . nt mai bine expnm '
m eresata (m cazul ţesutur.ilor mai laxe şi bine vascularizate acestea su
de fragilitatea vasculară, de existenţa tulburărilor de coagulare, etc.

Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrpă! ru n d ·

Pentru medicul legist sunt esenţiale trei aspecte: culoarea, form , ş i loca lizarea lor.
Culoat·ca ccl11mozc
· 1or pcnmtc
· aprecierea
· · .. acestora, fi·11nd legată de modificările
vec I1111111
hemoglobieni d-in hematiile extravazate.

Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei şi vasodilataţiei iiitative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare
persistînd câteva zile. În urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi
hematină, cu pierderea fierului din aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la
producere. Această culoare este conferită şi de oxidarea fierului cu apariţia hemosiderinei. .
Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia leziunii, apare biliverdina, care dă tentă verzuie
echimozei. Ulterior, sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare, au loc procesele de
remanierea, cu persistanţa unei tente gălbuie a echimozelor, până la dispariţia completă.
Modificările de,culoare nu se produc simultan pe toată suprafaţa echimozei, astfel încât pe o
echimoză se pot observa culori şi nuanţe diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea
fazei evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o culoare verzuie, una
verzuie poate avea margini gălbuie, etc.
La nivelul mucoaselor bucale şi genitale evoluţia nu se manifestă prin modificările de culoare
susamintite, coloraţia roşietică sau violacee iniţială păstrându-se, dispărând treptat, într-un
timp mai îndelungat prin reducerea treptată a dimensiunilor.
Întreaga evoluţie a unei echimoze are loc în medie în 8-20 zile, depinzând de unele
particularităţi locale sau generale, dar şi de întinderea şi profunzimea extravazatului.

Forma echimozei poate fi indicatorie privind caracteristicile agentului vulnerant, dar datorită
difuzării sângelui extravazat, aceasta depăşeşte conturul strict al locului de impact, făcând
identificarea un:~ori dificilă sau imposibilă.
În anumite situaţii, totuşi, forma echimozelor permite aprecierea anumitor caracteristici ale
agentului vulnerant:
- echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acţiunea unui corp contondent de fonnă
alungită (vergea, băţ, bici, etc);

- echimozele rotunde sau ovalare sunt sugestive pentru acţiunea compresivă a degetelor, iar
cele semilunare sub acţiunea unghiilor;
- în cazul accidentelor de trafic rutier, cu călcarea victimei, pe corpul acestuia se poate
imprima sub fo1ma unui placard echimotic neomogen desenul roţii de cauciuc al
autovehiculului: care poate pennite identificarea acestuia.
Un aspect particul ,
că a 1 ar „111 amprentă de te ă ~,, .
gentu traumatic a acţ·10 . . s tura al echimozelor permite dem n rarea faptului
tegumentu1u1.· nat pnn mtenn d' I ,
e m 1mbrăcămintei şi nu direct upr

Loca!izarea echimozelor este ~ . ~ • .


locahzări putând fi . .' oai e vanata, putand mteresa orice regi une corpor lă. unele
1
sugestive pent .
reproducând pulpa d . ru un anumit act: la gât, echimozele rotunde au ovala re
a gâtului· aceleaş· e~et~lor, iar cele semilunare a unghiilor, indică o acţiune de comprimare
11
. ' ezmni aflate pe feţele interne ale coapselor un viol sau o tentativă de viol.
Situarea echimozelor î . . .
activ . n anumite rcgmm corporale poate pem1itc deducerea mccani, mulu,
sau pasiv de producere a lor. Astfel, cele situate pc părtilc proeminente 2lc corpu lui
(coate, genumchi i 1 · I f: · · ,
. , ar a mve ac1al arcadele sprâncenoase, vârful nasului, mentonul, etc).
• • . •
sunt sugestive
. ~ l)entru mecamsmu
· 1pasiv, iar cele situate m zone ma,· fente
· ·
pnn ··
pozi ţ ia lor
anatonuea, sunt produse mai probabil prin mevcanism activ. Un exemplu bun în acest sen
sunt ~chimozele palpebrale, constituie un indiciu de lovire directă, activă cu corp dur,
localizarea în această regiune excluzând posibilitatea lovirii de un plan dur, regulat,
exceptând cele în monoclu sau binoclu, produse prin difuzarea sângelui de la nivelul unei
fracturi de etaj anterior al bazei craniului.

La cadavru este necesar diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice: în prima fază, de


hipostază, lividităţile cadave1ice dispar la digitopresiune, cu reapariţia lor imediată, pre
deosebire de echimoze care nu dispar; mai tîrziu prin testul spălă1ii cu apă, la secţionarea
pielii la locul suspect sângele se spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ~esuturi în cazul
echimozelor.

18.Echimozele versus lividitătile


'
Este o leziune de tip hemoragic, fiind cea mai comună şi mai frecventă marcă traumatică,
putându-se produce în cele mai diverse împrejurări traumatice: agresiuni, accidente, ori
autoproducere.
Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă rupturi capilare dermo-
hipodermice, şi în condiţiile existenţei circulaţiei, extravazarea forţată cu infiltraţie sanguină
a ţesuturilor adiacente, ea putând deci apărea doar în timpul vieţii.
Apare de regulă la locul impactului agentului vulnerant, dar se pot manifesta şi la distanţă,
prin difuziunea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în
sensul forţei gravitaţionale. Întinderea echimozei variază în funcţie de energia cinetică a
agentului, de caracteristicile zonei traumatizate, precum şi de numărul şi calibrul vaselor
afectate. După extravazare, majoritatea hematiilor rămân bine fixate în reţeaua de fibrină a
cheagului, neputînd fi dislocate la cadavru de jetul de apă; o mică parte din hematii pot fi
transportate în ganglionii limfatici regionali.
Dimensiunile echimozei depind de intensitatea cu care acţionează agentul traumatic, de zona
interesată (în cazul ţesuturilor mai laxe şi bine vascularizate acestea sunt mai bine exprimate),
de fragilitatea vasculară, de existenţa tulburărilor de coagulare, etc.
Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrpătrund.
Pentru medicul legist sunt esenţiale trei aspecte: culoarea, form, şi localizarea lor.
Culoarea echimozelor pennite aprecierea vechimii acestora, fiind legată de modificările
hemoglobieni din hematiile extravazate.

Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei şi vasodilataţiei iritative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare
persistînd câteva zile. în urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi
hematină, cu pierderea fierului din aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la
producere. Această culoare este conferită şi de oxidarea fierului cu apariţia hemosiderinei.
Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia leziunii, apare biliverdina, care dă. tentă verzuie
echimozei. Ulterior, sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare, au loc procesele de
remanierea, cu persistanţa unei tente gălbuie a echimozelor, până la dispariţia completă.

Modificările de culoare nu se produc simultan pe toată suprafaţa echimozei, astfel încât pe o


echimoză se pot observa culori şi nuanţe diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea
fazei evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o culoare verzuie, una
verzuie poate avea margini gălbuie, etc.

La nivelul mucoaselor bucale şi genitale evoluţia nu se manifestă prin modificările de culoare


susamintite, coloraţia roşietică sau violacee iniţială păstrându-se, dispărând treptat, într-un
timp mai îndelungat prin reducerea treptată a dimensiunilor.
Întreaga evoluţie a unei echimoze are loc în medie în 8-20 zile, depinzând de unele
particularităţi lqcale sau generale, dar şi de întinderea şi profunzimea extravazatului.

Forma echimozei poate fi indicatorie privind caracteristicile agentului vulnerant, dar datorită
difuzării sângelui extravazat, aceasta depăşeşte conturul strict al locului de impact, făcând
identificarea uneori dificilă sau imposibilă.
În anumite situaţii, totuşi, fonna echimozelor pennite aprecierea anumitor caracteristici ale
agentului vulnerant:
- echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acţiunea unui corp contondent de fonnă
alungită (vergea, băţ, bici, etc);

_echimozele rotunde sau ovalare sunt sugestive pentru acţiunea compresivă a degetelor, iar
cele semilunare;sub acţiunea unghiilor;
_ Aazul accidentelor de trafic rutier, cu călcarea victimei, pe corpul acestuia se poate
mc l "d . l
· · a sub &onna unui placard echimotic neomogen desenu roţn e cauciuc a
unpnm 1, . • • •
autovehiculului, care poate permite identificarea acestuia.
· lar „m amprentă de ţesătură" al echimozelor
Un aspect particu A
_ _ . .pennite
. ,demonstrarea faptului
că agentul traumatic a acţionat prin intermediul îmbracammte1 ş1 nu direct asupra
tegumentului.

Localizarea echimozelor ~ste foarte variată,P_~tâ~~ ::;;:s:c: ;:::re::~:~1;~::l~v:~:::


localizări putând fi sugestive ~entru un an~mi ac . hiilor indică o acţiune de comprimare
reproducând pulpa degetelor, iar cele s;~i unare ~ u:~apsel~r un viol sau o tentativă de viol.
a gâtului; aceleaşi leziuni aflate pe feţe e mterne a e . .
• A •

Situarea echimozelor m anumite regi': 1


1
i co orale poate permite deducerea mecan1smul~1
activ sau pasiv de producere a lor. As e ' ce e s1
·tuate pe părţile proeminente ale corpului
(coate, genumchi iar la . f: .
1
sunt sugestive pen'tru nive. acia) arcadele prâncenoa e, vârful na ului mentonul et
111 ecanismul · · . ' ' '
anatomică sunt produ . pasiv, iar cele situate în zone mai ferite prin poziţia lor
' se ma1 probabil pri · •
sunt echimozele palpeb . n mevcamsm activ. Un exemplu bun în ace t en
ra1e const1tu· · d' · •
localizarea în acea tă . ' Ie un 111 ,cm de lov1re directă, acti ă cu corp dur,
exceptând cel ~ s regmne excluzând posibilitatea lovirii de un plan dur, regulat,
emmonoclusaub· I d • •
fracturi d t . . moc u, pro use prm difuzarea sangelul de la mveJul unei
A • •

.
e e aJ antenor al bazei craniului.
La cadavm este necc . d · . . .
. ~ . . . _ . sai 1agnost1cul d1fcrcnţ1al cu lividităţilc cadaverice: în prima fază. de
1Hpostaza hv1d1tăţ1Ic cadave · d'
. ' nce 1spar Ia d'1g1topres1unc,
· · · · Ior mic
cu reapariţia · d.,ala.· pre
deosebire
. .. de echimoze ca1·e nu d.1spar; mat. tirzm . testu I spa~1arn
• . prm - .. cu apa.
- Ia ecţ10
. narea
piel_u la locul suspect sângele se spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ţesuniri în cazul
echimozelor.

Lividităţi:

Sunt zone de culoare violacee sau roşie-violacee, datorată opririi circulaţiei sângelui şi
consecutiv acţiunii gravitaţiei asupra acestuia, acumulându-se în vasele din regiunile declive
ale corpului, după care difuzează pasiv în ţesuturi, contrastând cu nuanţele palide ale
regiunilor opuse, în care vasele sunt golite de sânge.
în mod caracteristic nu apar niciodată în zonele de sprijin ale cadavrului cu planul dur pe care
se află, şi nici în regiunile comprimate de îmbrăcăminte, datorită compresiunii vaselor din
aceste zone, unde sângele nu se poate acumula.
Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.
1. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.
Dispar la presiune şi reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea
pozi~ei cadavrului, pentru a reapare în noua poziţie declivă.
La aproximativ 30-60 minute de la deces apar sub formă de pete dispersate, mdupă care se
întind progresiv, confluându-se, fiind complet instalte după 12-16 ore. De reţinut faptul că în
această fază se fonnează şi cheagurile postmorte, cruorice şi lardacei.

La sec~onare ţesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge,
care se spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziţia declivă a corpului, începe
pasiv să difuzeze în ţesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la
întoarcerea cadavrului nu dispar complet, datorită sângelui ieşit deja în ţesuturi, iar prin
sângele rămas în vase, apar şi în noua poziţie declivă.
3. Imbibiţie după 24 ore

Având .în vedere c~ !o~ sîngele din vase a difuzat în ţesuturi, nu dispar nici la presiune şi nici
la mod1fic~ea poz1ţ~e1 ca~vrului. Pe secţiune ţesuturile subiacente sunt îmbibate cu sânge,
care se spala, hemohza fiind completă şi capilarele goale.
Valoarea d' ·
me ico-legală a I' 'd• - .
. , 1v1 ltaţ1lor cadaverice·
- cel ma1 sigur · ·
ŞI precoce semn de m
. . oarte reală
- indicator al timpului
- . d. scurs de la producerea morţii
in icator al poziţiei cadavrulu. .
l şi a eventualelor mod. fi - . .
- culoarea poate fi indicato . I ican sufente până la examinare
. ne pentru cauza morţ"
D16 . li.
erenţierea lividitătilor .
face prin se . , cadavence de echimozei . ~
aderente c cţionarea tegumentului, în cazul echim e sit_u,~te t~ z~nele declive ale cadavrului se
' are QU pot fi îndepărtate prin spăl oz:1 t enttficandu-se cheaguri de sânge
. are cu apa.
l9.Clasificarea 1· -1
CI 'fi p ag1 or după instrumentul utilizat
as1 icarea plăgilor du - .
pa instrumentul producător:
- plaga contuză sau zdrobită
- plaga înţepată

- plaga tăiată

- plaga înţepată-tăiată (înjunghiată)


- plaga despicată

- plaga împuşcată

20.Clasificarea plăgilor prin criterii clinice


P_Iă~~le ~au ~ănile sunt ~oluţii de continuitate ale tegumentelor, interesînd toate straturile
preln, ŞI a caror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse.

Pot fi supe~cial~ ~a_u pro~nde, iar la rândul lor cele profunde pot fi nepenetrante sau
penetrante m cav1taţ1 ( cramană, toracică, abdominală).

Cele penetrante pot fi perforante, dacă traversează organe cavitare (stomac intestine vezica
urinară sau bili~ră), sau transfixiante, dacă interesează organe parenchimat~ase (fica~ splină
rinichi). ' ' '

21.Reactii vitale
'
Reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale, ce apar la nivelul organismului viu, ca
reacţie la acţiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce permite
diferenţierealeziunilor traumatice produse în timpul vieţii, de cele apărute postmortem,
precum şi apreciarea intervalului de timp trecut de la producerea lor până la moarte.

Diferenţierea leziunilor traumatice produse în timpul vieţii, de cele produse postmortem este
deosebit de importantă, o interpretare greşită a acestora putând avea drept consecinţă grave
erori judiciare. ,

Leziunile postmortale pot fi produse fie accidental, fie în mod intenţiona.


Accidental aceste le . .
degradate de div Z1Un1. pot apărea în circumstanţ
di, ferite obstacol:~:;:~!;~~::~~:
1
ln cazul ce or p d
unui înecat:::::•:,::nv;:: ::!;/'l~:
ca cat de un autovehicul etc
b~: ; 1
e
· , ·
. • ro use mtenţionat, de re 1· ..
autopsie se gasesc două categon" d I ~ ~ pentru d1s1mularea unei heteroagre iw1i la
numa· l 1 e ezmm traum f ·
I une e au caracter vital. Astfel cada ~ ice care ar putea fi cauză de moarter. datr
sau poate fi expusă la o sursă d fi ',. vrui un~1 _persoane poate fi a ezată pe calea ferată.
cadavrului, dupce per e oe_ t~ cadrul unui incendiu. Există şi cazul pânzurării
. soana respectiva a fost •- . -
sau mtoxicaţia cu diverse sub . omor~tă pnn alta metodă, cum ar fi ugrumarea.
înălţimi. sta
nţe toxice. Alteron cadavrul este aruncat de la diferite

Reacţiile vitale pot fi locale sau generale.


Cele locale sunt: infiltratul • . . . . .
. sanguin ŞI 11cmorag1a, coagularea, rctract1a te utunlor 1ntlamatia
1
procese e distrofice şi necrot' d'fi - ·1 I . . . .. . . . .
. 1ce, 1110 1 1can e 1emoglobme1ş 1 m od1fi că ril c enzimatice.
Cele generale sunt·· aspiratul pu Imonar, e111bo1·Ja, 1110 d'fi • · s1·stemulu1· nervos centra l
11canle
modificări endocrine, umorale şi dismetabolice. ·

22.Valoarea medico-legală a reacţiilor vitale în general şi a .infiltratelor


sanguine în special
Infiltratul sanguin şi hemoragia

Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai în
condiţiile existenţei activităţii cardiace, care să împingă forţat sîngele în ţesuturi, în urma
rupturii capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă şi mai comună caracteristică a
leziw1ilor traumatice mecanice produse în timpul vieţii .
La suprafaţa pielii se prezintă sub forma echimozelor, iarîn ţesuturile moi perilezionale sub
fonna unor zone negricioase-roşietice ce contrastează cu ţesuturile adiacente.
Diferenţierea lividităţilor cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se po.ate stabili prin
testul spălării cu apă a ţesuturilor, şi prin examen histopatologic.
De asemenea, cadavrele nu sângerea~ă activ, aşa cum se întâmplă în timpul vieţii, tot din
lipsa bătăilor cardiace care să pună sângele în mişcare, acesta putând doar scurge pasiv din
leziuni, sub acţiunea forţei gravitaţionale.
Anemia viscerală generalizată este un alt semn cu valoare de reacţie vita lă, indicând existenţa
în timpul vieţii a unei hemoragii importante, mai ales când aceasta nu s-a produs prea rapid.
Resorbţia sângelui în ganglionii limfatici regionali este de asemenea un semn sigur de leziune
vitală,dar care nu poate fi găsit decât după un oarecare timp de supravieţuire. Dacă această
supravieţuire este mai lungă, în ganglionii limfatici tributari regiunii lezate, p(,ate fi
evidenţiată hemosiderina.

Infiltratul sanguin perilezional poate fi minim, sau chiar poate lipsi în cazul în care decesul
survine foarte repede, aproape instantaneu, în cazul unor leziuni traumatice extrem de grave,
sau în cazul unor leziuni care au survenit după o hemoragie masivă .
23.Cheagurile de sânge în timpul vieţii versul cheagurile de sânge
postmortem
Confonn teoriei fundamentate de Brouardel, orice sânge se coagulează imediat după moarte,
după care se decoagulează printr-un proces de proteoliză fennentativă, care consumă mare
parte a fibrinei fonnate din fibrinogen, unnat de o recoagulare din care rezultă cheagurile
postmortale, şi care sunt de două tipuri, cruorice şi lardacei.
Aspectele morfologice macroscopice şi microscopice ale cheagurilor produse în timpul vieţii
şi cele postmortem, derivă din diferenta cantitativă a fibrinei din ele.
'
Astfel. cheagurile cruorice având cantităti mici de fibrină sunt de culoare roşietică, având
' ' '
aspect lucios, umed, neted, neaderent de peretele vascular, colabând la secţionarea vasului.
Spre deosebire de acestea, cheagurile produse în timpul vieţii , conţinând multă fibrină
dispusă în reţea, au un aspect mat, uscat, rugos, aderent de peretele vascular, hemiind la
secţionarea vasului.

Cheagurile lardacei au caracteristicile cheagurilor cruorice, dar datorită sedimentării celulelor


albe în cazul agoniilor lungi, au culoare albicioasă, cu aspect slăninos .
Trepi dul vital r pr -z nt d fun ţ,il

- activitate respiratori

- activitate cardio-circulatorie

- activitate cerebrală

2. Etapele mortii organice

ETAPELE MORŢII ORGAN rSMULU I (STĂRI LE TERM INALE)

5tările terminale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare, manifestările clinice Şi


de laborator fii nd deci comune pentru toate acestea. Ele sunt de regulă stări ireversibile, în ca re
terapia intensivă nu reuşeşte decât în m ică măsură să read ucă organismul la viaţă .

~~ ~t~pă neo~ligatorie, premergătoare agoniei, în care manifestările_psih_ice sunt_relati~


~linişte, anxietate, agitaţie, obnubilare, euforie, logoree, stare neob1şnu1tă de bine ), fiin d
totuşi condiţionată de felul morţii, şi o serie de factori individuali:

- constituţia organismului

- vârsta: bătrânii acceptă de regulă mai uşor faptul că vor muri, unii fiind învi nşi de o mare oboseală
fizică Şi mai ales psihică ;

- structură psihică, concepţii religioase şi filozofice;

- traumatismele: apare logoree, agitaţie, mişcări dezordonate, accelerarea proceselor ment ale;

____,__
- --.; ' de planare;
înghet: calm, euforie, senzatie

- boli cronice evolutive: senzaţie de incertitudine, anxietate, curiozitate legată de starea sa;

- boli consumptive: apare resemnarea;

- cu câteva ore anterior unei sincope cardiace se poate resimţi o senzaţie plăcută de l i n işte,
somnolenţă;

- alienaţi : dupa mulţi ani de izolare completă de mediu, începe brusc să relateze evenimente
"petrecute în perioada de izolare, după care mor.

~ ita minima) este etapa de trecere, de regulă ireversibilă de la viaţă la moartea clinică, în
~ enle biologice sunt înlocuite treptat de cele tanatologice, care câştigă continuu teren,
având ca substrat hipoxia Şi acumularea de produşi proprii de degradare.
Procesul mortii •
. ." . rncepe cu această perioadă •
hps, ,n morţi violente Si în un I . , avand durată variabilă în funcţie dec ..
, e e morţ, subite. auza morţ11 , putând
---=-----~
manifestări
. Şi clinice parac~ice
~ ,+-
~ .ţ:. ~
·" or ps, ice c . d
~ , u pier erea contactului cu realitatea imedia tă · 0..) M'0-1\t -
- disparitia treptată a si t .1 . '
, m,un~or: pnmul dispare văzul ultimul auzul·
I I
9m"'f)-t
- anestezie completă .
' cu pierderea senzaţiei corporale; ~M~
- alterarea funcţiilor vegetative oJ.~ 'f~~
.D • ~ V"" Mtv
'o) -t-· ~ ~~ ~ucla..
- agonie cu d~: boli febrile, intoxicaţii, meningoencefalite, etc
o...L~~

- agonia aparent lu~: în bolile cardiovasculare

- agonia alternantă : ~ i psihice, boli acute.

Aceste forme clinice pot avea importanţă juridică în contextul încheierii de acte de dispoziţie în stări
ante finem. Se admite faptul că în agonia lucidă există discernământ si implicit capacitate psihică de
a semna acte de dispoziţie, pe când în cea cu delir acesta lipseste. în c~zul stărilor.J>-..,._.~
ca actul sa fie valabil, trebuie demonstrat că acesta afost înch~iat într-o perioad

- absenta agoniei: zdrobirea craniului unele morti subite·


, I , I

- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicaţii acute;

- agonii lungi: boli cronice, unele intoxicaţii.

3. Moartea clinira înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariţia
funcţiilor vitale, dar nu ireversibilă.

Este perioada precoce.1 morţii, când iniţierea resuscitării Şi terapia intensivă sunt optime, putând fi
urmate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcţiilor normale ale creierului.

Începe cu dispariţia funcţiilor viţ~le, Şi se sfârşeşte cu instalarea leziunilor ireversibile ale sistemului
nervos central, moartea creierului fiind criteriul morţii organismului.

Manifestări clinice Şi paraclinice:

- dispariţia funcţiilor vitale

- dispariţia activităţii reflexe

- vederea panoramică a vieţii


- EEG Şi ECG cu linie izoelectrică

Durata: în conditiile aplică('11


• metodelor de terap· • .
morţii clinice, aceasta poate fi reversibilă. ie intensivă, în primele 3-5 minute de fa instalarea

Marea sensibilitare a neuronilor s· . . I


1
faptul că acestia au un metab .' , rn specia a neuronilor cort·rea rI Ia 1ipsa·
de oxigen se exp lică prin
• ' 1
O ism preponderent a"rnh · • •
oxigenul organismului de circa d ă . . ll,,l,,,H,I{, creierul consumand rn repaus 20-25 % din
' ou zec, de orr mai mult decât h. I
apropape exclusiv glucide . • b muşc ru . Neuronul consumă
, rar rn a senta glucozei producer . .
cetonici, deoarece~ d ' ea energie, se rea lizează pe seama corpilor
1
e e or e glucoză sunt mici.
1

Gradul de sensibilitate la anoxi 1


. . . . . ..
. =
• . .
ea neuronilor este rn funcţie ş, de vechimea lor pe scara filogenetică
ce, ma, sensrbrfr fond neuronii cort· ,- b ,- . '
for du ă . • rea ' cere ra ,, care rezistă fa anoxie 3-5 minute, încetarea funcţiilor
p aceSt interval traducandu-se prin disparitia constiintei.
' ' ....
O rezistentă ceva mai mare d · 5 . ..
, , e circa 10
~rnute au neuronu subcorticali si mezencefalici, neuronii
bulbo r · · · . . ~ ,
pon rn, rezrstand fa anoxie pană fa 30 de minute, încetarea activitătii acestora din urmă fiind
urmată de dispariţia reflexelor corneene şi pupilare. ·

În prima fază are foc dist,;Mctia ireversjbjlă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu Şi a trunchiului
cerebral, caracterizat prin stare vegetativă profundă (sindromul apatic), comă cu respiraţie spontană
prezentă, dar cu ~ifenţioasă sau difuză, anormală. --..

- -
Odată cu persistenţa anoxiei, are foc treptat Şi necroza truncbi11fui cerebral, mulţi autori definind azi
moartea în termenii morţii creierului, chiar dacă inima continuă să bată Şi ventilaţia artificială este
menţinută.

Mulţi autori definesc azi moartea în termenii morţii creierului, chiar dacă inima continuă să bată, Ş i
ventilatia artificială este mentinută.
' '

Criteriile de declarare a morţii cerebrale sunt reglementate de Legea Nr. 104/2003, art.l alin.2, Şi de
H.G. Br. 451/2004, art.2. Normele metodologice de aplicare a Legii Nr.104/2003 cuprinde protocolul
de declaratie a mortii cerebrale, care au fa bază criterii neurologice (reflexele de tip central), traseul
' '
EEG izoelectric Şi testul de apnee, fiind necesare două examinări succesive la interval de şase ore în
cazul adultului Şi de minim doisprezece ore în cazul copilului sub şapte ani.

Criteriile O.M.S. pentru diagnosticul de moarte cerebrală sunt:

-
- pierderea completă a vieţii de relaVe;

- areflexie si atonje musculară totală;

- tensiune arterială susţinută d~

- -
- absenţa respiraţiei spontane;

- traseu EEG izoelectric, plat;


- diminuarea diferentelor dintre .
. parametri sângelui arterial Si venos în circula!ia cerebralâ.
După confirmarea morţii
cerebrale se pot recolta or ane
prevederilor legale care prevede . t I g pentru transplant, cu respectarea stricte:! a
' pnn re a tele necesitatea · t t • .
persoanei înainte de deces sau . t,'I • . ex,s en ,e, co nsimţământulu i scris al
' cons,m amantul sens al · d d ă
părinte, copil major, soră/frate. · une, ru e up deces, în ordinea: soţ,

©) W\codtc.
6. Moa~ a biologică (moartea reală)

Urmează inevitabil morti"1 r·


. . > 1 c inice, reprezentând faza finală Si ireversibilă a tanatogenezei când nu se
intervine cu o resuscitare fi .,,. • d ' - '
e rcace, can acestea sunt abandonate, ori când nu se intervine deloc.

E~e un p~oces a~ c ce are loc în toate ţesuturile Şi organele, neuronii mdevenind necrotici după
c,r~a
O
ora de lipsă de circulaţie sanguină, urmează inima, plămânii, rinichii, pielea fiind mai
reyrstentă, necroza producându-se după mai multe ore sau zile.

Prin cadavre umane se înţeleg persoanele care nu prezintă niciun semn de activitate cerebrală,
ca ra sau respiratorie, fiind deci absente funcţiile vitale, Şi care sunt declarate decedate din punct
de vedere medical, potrivit legii. , .P. , j_ ___ ~<M\
€-T -r"~ t(\QV (\ -TWY\~·7r - ·-
~ ~M~ ➔ ne.v\- n~cftC\.,
I

~w ~ \? , ·
( Mo~ <:,_? ' "-'""' lriin o., pl, rt~
Este o stare vegetativă persistentă, datorită lezării severe şi ireversibile a creierului, la o persoană
inconţtientă, dar cu o anumită activitate cerebrală, evidenţiabilă prin EEG, cu anumite reflexe
prezente, Şi cu respiraţie spontană. Trebuie deosebită de moartea cerebrală, unde EEG este
silenţioasă, Şi de moartea întregului creier, unde toate reflexele, precum Şi respiraţia spontană sunt
absente.

3. Moartea clinica - det. 12021)


3. Elementele definitorii ale mortii clinice: valoarea si importanta manevrelor de resuscitare:

Este perioada precoce a morţii, când iniţierea resuscitării Şi terapia intensivă sunt optime, putând fi
urmate de restaurarea functiilor.tuturor organelor vrtaTe, incluzând refacerea funcţiilor normale ale
creierului. în condiţiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la instalarea
morţii clinice, aceasta poate fi reversibilă.

Elementele definitorii ale morţii clinice: re.~~ ~t °'9 vH ~-\:> m"


- dispariţia funcţiilor vitale
-too.!t· ~ ~d..t ~
- dispariţia activităţii retlexe
'{c:,\ ~ ~ vf~
- vederea panoramică a vieţii
-
i .
- -·-- ....... _

Din punctul de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:

m...o~a:!
- .... rt::
e:!:n~e!!
vi~o2:
le:!:!n~
tă!.:·· când moa rtea este datorată unor cauze intrinseci organismului

(tulburări cardiocirculatorii, tumori, inflamaţii, distrofii,etc).

- moarte violentă: care este consecinţa acţiunii factorilor traumatici din mediul extern asupra
organismului. ( Svfic. ~ pv~\"\~C( ~CoJ ~ (J\.u9 rk.C'J.µ)
Clasificarea juridică a morţii violente: C.,\cv,;{ ~~ c.c

~°' vtcl ~ "~ / ~


-~ : eutanasia Şi execuţia. fa.Cj. ~ ~p~

6. Moartea subita - def

Moartea subită se defineşte astfel, deoarece se produce rapid, brusc, neaşteptat, adeseori
instantaneu, în plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia este
vagă, neaşteptându-se la un sfârşit apropiat.

L~ . ~ ~ a<c; ÎY\CCm'f C,AA St-J~""·


~ ~0..1- ·CM ~ tftwc., ( Cx\ ~
7. Semnele mortii reale . U.\ .\Q) &a (\Oq) _ S~~~, ~~ ~
2.4.2. Semnele morţii reale .- o-·
Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv încetării
funcţiilor vitale Şi acţiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de moarte. În funcţie
de momentul apariţiei lor, sunt următoarele:

A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:

- răcirea cadavrului ' ~ ~ c. ).~"'


- deshidratarea cadavrului . ~u c-u. ·- F ~ °'
- rigiditatea cadacerică d.J,,\1' - ~ ~ ~~ 04'\~;
- lividităţile cadaverice \UC;;Jt ~ ~ (\;( tJ..,e°' li-(

- autoliza cadaverică ~J~ - ~ c:.~~~


~ -1m~m~
-~ 'c .~
"· I,
B. Modlfldki cadaverice tardiv , aparut dupâ 24 or d d
I s:
- putrefa ţia

- di trugerea adavrului de cătr animal , ·,n e t f


n ero a e Ş i larvele a s or
- modificări conservatoare naturale:

- mumifierea

- adipoceara sau saponificarea

- lignificarea sau tăbăcirea

- congelarea

- pietrificarea sau mineralizarea

8. leziuni traumatice + tipul armelor + principalele modalitati de producere a leziunilor traumatice


.. . . n,. ~o\ ·. ~ ,
,.. , , . . c.._pu,._I"\;: ~~
Leziunile traumatice primare se clasifică astfel: '<W;t. l eh L- l....
-r" - Se, ; C lO\ r~rma. I
J

A. Leziuni fără soluţie de continuitate tegumentară (cu păstrarea integrită1ii epidermului):

- echimoza

- hematomul

B. Leziuni cu solutie de continuitate tegumentară (cu afectareŢ;g:i.t: = r~ j: ~ ~

~ '""-""'' '
-ext cll ~ ..L
e ~~ ➔f'1""-
5. Clasificarea agenţilor traumatici mecanici: ..-i~ _., Tf('()clf t,
A. Corpuri contondente sau dure:

a) cu suprafaţa mică ( până la 16 cm pătrat)


~Iţa";.~
_neregulată (piatră, pumn); regulată, cu formă geometrică (sferică, cilindrică,
poliedrică)

b) Cu suprafaţă mare (peste 16 cm pătraţi)

~-
°"
Cb
~,
_plană (scândură, sol cu suprafaţă plană); neregulată (vehicule, sol cu proeminenţe)

B. Obiecte cu vârfuri Şi/sau lame ascuţite:

v.f; r,ctecbx'
. " ...
-e~ (\b C
. ..... . . ..
, - înţepatoare (ac furca a d
inţepătoare- tăietoare (cut;t sa ~ .n rea, sula, cui); taietoare (brici, lama d M . .
, u nceag cu vârf ascuţit) · t"· e rb,ent, sticlă) ·
, a1etoare-desp· ăt '
C. Proiectile re oare (topor, sapă, sabie)

I carte

Agenţii traumatici mecanici se ci .fi •


l C · asi 1ca astfel ·
· orpun contondente sau dure: ·
a). cu suprafaţă mică ( până la 16 cm •
- neregulată (piatră, pumn) patrat)
- regulată, cu formă geometrică (sfe . • . . . - . .
b). cu suprafaţă mare (peste 16 n:a, ~1lmdrica, poliedncă)
• • cm patraţ1)
- p1ana (sc~ndură? sol cu spuprafată plană)
- nere~ulată (vehicule, sol cu proeminente)
2~ Ob1:cte cu vârfuri şi/sau lame ascuţit~
- ,~~epatoare (ac, furcă, andrea sulă cui etc)
- tă1et (b · · - • ? ' '
- • o_are n~_1, lama de barb1erit, sticlă, etc)
_;ţepatoare-ta~et~are (cu~t sau briceag cu vârf ascutit)
1et~ar~-desp1catoare (topor, sapă, sabie etc) ,
3. Prmectile '

~ Principalele modalităţi de producere a leziunilor traumatice mecanice:


- lovire directă, activă cu un corp contondent sau alt agent mecanic

- lovirea pasivă de diferite planuri sau obiecte (cădere şi precipitare)

- comprimarea corpului sau unui segment corporal între două planuri dure

- mecanisme lezionale complexe

9. lividitati vs echimoze

4. Lividităţile cadaverice Şi valoarea lor medico-legală:

Lividităţile cadaverice sunt consecinţa încetării circulaţiei Şi migrării pasive a sângelui în zonele
declive Şi necomprimate, în virtutea legii gravitaţionale. Au aspectul unor zone violacei cu apariţie şi
evoluţie în mai multe faze:

~ 16 ore)-apariţia de pete iropcecis deliroitlteLfoŞii-vi~cei-la digitopresiune, aceste


pete dispar Şi apoi apai:..capid. La modificarea poziţiei cadavrului, petele roşii dispar din poziţia iniţială
şi apar în noile zone declive.
I
I
b) 9i~~ci~ea(15-24
cad I · ore )-petele violace ·
avru Ut. Nu dispar la di~p- . , sunt extinse, confluente Si a .
apar Cjlltele Si în noile zo "'~~ ~s,une, doar pălesc Si nud. . par ş, pe parţile laterale ale
" - ne eclive. · ispar la modificarea po •ţ· .
z, ie, cadavrului d
' c) 1.!]!>ibiţia(> 24 ore)-h . ' ar
d. . emohza este corn I
tg1topresiune sau la mod·fr P etă, petele sunt extin .
' ,carea poziţiei cadavrului s· se, intens colorate, nu dispar la
VaIoarea medico-legală , , nu se forrnea ă , .
, z ,n noile zone declive
• constă in : ·

- cel mai precoce Şi sigur semn d


e moarte reală ,·
- permit stabilirea datei morţ·· ( .
11 timpul scur d I ·
. . s e a instalarea morţii);
- indicator al poziţiei cadavrul . ă
. u, pan la mo t I . ~
poz,{îeij; men u exarninarii medico-legale (eventuală modificare a

- pot da indicaţii privind cauza morţii , f .


, in uncţ,e de culoare Şi intensitate.

Alteori, lo~lizarea şi forma,pchimozelor permit stabilirea împrejurărilor de producere a leziunilor


(tipul de agresiune): asfixie cu mana, sugrumare, viol/tentativă de viol.

Localizarea echimozelor poate sugera şi mecanismul de producere a leziunilor: o echimoză la nivelul


proeminentelor în zone expuse posibil lovire activă; echimoze la nivelul coatelor, genunchilor posibil
lovire pasivă).

Echimozele apar de obicei în zona de impact dar pot difuza Şi laJ!istanţă (mai frecvent în zonele bine
vascularizate: ale lombelor pe flancuri, ale feselor pe coapse, ale nasului la pleoape, ale fracturii
craniene de bază la nivel palpebral).

Evolutia în timp (vechimea) a echimozei se constată prin virarea culorii acesteia, ca urmare a
~ j
procesului de degradare a hemoglobinei din sangele extravazat.
I Carte

4. livid ităţile cadaverice

Sunt zone de culoare violac .


t. .. gravitaţiei
ac,1un11
. ee sau ros1e-violacee d t
asupra acestu· , , a orată opririi circulatiei sângel ui s· .
. 1a, acumulându-s , . , , 1consecutiv
care d1f~zează pasiv în ţesuturi, cont rastând cu e m vasele _dm regiunile declive ale corpu lui, după
sunt gohte de sânge nua nţele palide ale regiunilor opuse •,n c
· , are vase1e

În mod caracteristic nu apar niciodată .


. . .• m zonele de sprijin al d
ş1 nrc1 m regiunile comprimate d • b ă . e ca avru1ui cu planul dur pe care se află
• e im r cămmte datorită · ·· '
sangele nu se poate acumula. , compres1un11 vaselor din aceste zone, unde

Evoluează în trei etape: hipostază d·t1 . . ..


, uziune, ng1d1tate.
1. Hipostaza cu durata între 2_16 ore.

Dispar la presiune si reapar du ă •


cadavrului pent • • p mcetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea poziţiei
' ru a reapare m noua poziţie declivă.

La aproximativ 30-60 minute de I d


. • a eces apar sub formă de pete dispersate, mdupă care se întind
progresiv, confluandu-se fiind co t•
_ , mp Ie msta 1te după 12-16 ore. De reţinut faptul că în această fa ză se
formează ş, cheagurile postmorte, cruorice şi lardacei.

la secţionare ţesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge, care se
spală, după care reapar altele.

2. Difuziune cu durata între 16-24 ore

În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziţia declivă a corpului, începe pasiv să
difuzeze în ţesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la întoarcerea
cadavrului nu dispar complet, datorită sângelui ieşit deja în ţesuturi, iar prin sângele rămas în vase,
apar Şi în noua poziţie declivă.

3. Imbibiţie după 24 ore

Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în ţesuturi, nu dispar nici la presiune Şi nici la
modificarea poziţiei cadavrului. Pe secţiune ţesuturile subiacente sunt îmbibate cu sânge, care se
spală, hemoliza fiind completă Şi capilarele goale.

Valoarea medico-legală a lividităţilor cadaverice:

- cel mai sigur Şi precoce semn de moarte reală

- indicator al timpului scurs de la producerea morţii

- indicator al poziţiei cadavrului şi a eventualelor modificări suferite până la examinare

- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza morţii.


I
I
/ Diferenţierea lividitaţil
secţ,onarea tegun,
. or cadav .
ence de ech·1
~ entului în mozele sit •
pot fi mdepartate prjn sp~lar:::u~ epcăhimozei identific::; :~:z~;ele d~c/ive ale cadavrului se face P .
eagur, de sâ nn
nge aderente, care nu

1. Echimoza

Este o leziune de r
h
• ,p emoragic fi'
putându-se produce în I ' llnd cea mai comună ş· .
ce e ma; d' • 1 ma, frecventă -
autoproducere ,verse impre1·urăr·1 t marca traumatică
• raumatic • . ,
e. agresiuni, accidente, or,.

~~ce traumatism contuziv sau cam .


ş, m condiţiile existenţei circ
. . pres,v are drept consecintă rupturi ca .
ea putând deci apăre d ~lat,e,, extravazarea fortată cu infilt t· p,_lare dermo-hipodermice,
a oar m timpul vietii. ra ,e sanguină a fesuturi/or adiacente,
Apare de regulă la l~cul .
. impactulu,· .
d1fuziu • agentului vulnera t d
nea sangelui de-a lungul fa ··1 - n , ar se pot manifesta Şi la distantă P .
. . sc11 or tendoa 1 _ , nn
grav1taţ1onale. Întinderea echimo . '. ă • ne or sau a altor structuri tisulare, în sensu/ fo.-tei
c · · . ze, vanaz rn functie d · . '1
aractenst1c1le zonei traum t· e energia cinetică a agentului de
a ,zate, precum Şi de nu ă / . . ,
extravazare, majoritatea he t··1 • . m ru ş, ca/ibru/ vase/or afectate. După
• ma II or răman brne fixate î t . -
dislocate la cadavru de . t I d - . n re eaua de fibrina a cheagului, neputînd fi
Je u e apa; o mică parte d. h ··
regionali. rn ematu pot fi transportate în gang/ionii limfatici

Dimensiunile echimozei de • d d . .
. t .'!, • prn e rntens,tatea cu care acţionează agentu/ traumatic de zona
in eresata (m cazul tesuturilor ·1 • b. '
f T • ma, axe ş, rne vascularizate acestea sunt mai bine exprimate) de
rag, ,tatea vasculara, de existenţa tulburărilor de coagulare, etc. '

Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrpătrund.

Pentru medicu/ legist sunt esentia/e trei aspecte: culoarea, form, şi localizarea lor.

Culoarea echimoze/or permite aprecierea vechimii acestora, fiind legată de modificările


hemoglobieni din hematiile extravazate.

Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei Şi vasodi/atafiei iritative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare persistînd
câteva zile. În urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi hematină, cu pierderea
fierului din aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la producere. Această culoare este
conferita Şi de oxidarea fierului cu aparitia hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales fa
periferia leziunii, apare biliverdina, care dă tentă verzuie echimozei. Ulterior, sub actiunea fagocite/or
şi a enzimelor tisulare, au loc procesele de remanierea, cu persistanta unei tente gălbuie a
echimozelor, până la disparitia completă.

Modificările de culoare nu se produc simultan pe toată suprafata echimozei, astfel încât pe o


echimoză se pot observa culori şi nuante diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea fazei
evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o cu/oare verzuie, una verzuie poate
avea margini gălbuie, etc.
La nivelul mucoaselor bucale i .
. t ·t ş genitale evol t·
susamrn , e, coloratia roş,·et· -11 u ra nu se man·' -11 •
rca sau v·10I . . fiesta pr,n m dT ă .
îndelungat prin reducerea tr acee rnrtială păstrându- . ~ 1 rc rile de culoare
A eptată a dimensiuni/or. se, drspărand treptat, într-un timp mai
lntreaga evolutie a unei ech.
rmoze are loc în . •
locale sau generale dar ş· d • medie 1n 8-20 zile d . •
, ' e tntinderea Şi profun . , ep1nzand de unele particularităti
. z1mea extravazatului
Forma echimozei poate fi i d. . ·
• . n rcatone privind .
sangelur extravazat, aceasta d ă caractensticile agentului vulne t d .
. . . . ep Şeşte conturul t · . ran , ar datorită difuzării
uneon d1fic1lă sau imposibilă s net al loculu, de impact f.-'1 • d .d ..
· , acan I ent1f1carea

În anumite situaţii, totusi, forma e h.


• c imozelor permite .
vu Inerant: aprecierea anumitor caracteri·st·c· .
1 1a1e agentului

- echimoza în bandă, cu centrul pard


1 , sugerează actiun
(vergea, băţ, bici, etc); •
· ea unu, corp contondent de formă alungită

- echimozele rotunde sau ovalare sunt sugesr


semilunare sub actiunea ungh··i . ive pentru acţiunea compresivă a degetelor, iar cele
• 11 or,

- în cazul accidentelor de trafic rutier: cu ăl . . .


forma unu· I d h. . , c carea v1ct1me1, pe corpul acestuia se poate imprima sub
. .
1P acar ec 1mot1c neomogen d
.
.. .
esenu1ro1II de cauciuc al autovehiculului, care poate
permite 1dent1ficarea acestuia.

Un aspect particular „în amprentă de t,esătură" a1echimozelor


· · demonstrarea faptului ca-
permite
agentul traumatic a acţionat prin intermediul îmbrăcămintei şi nu direct asupra tegumentului.

Localizarea echimozelor este foarte variată, putând interesa orice regiune corporală, unele localizări
putând fi sugestive pentru un anumit act: la gât, echimozele rotunde sau ova/are reproducând pulpa
degetelor, iar cele semilunare a unghiilor, indică o acţiune de comprimare a gâtului; aceleaşi leziuni
aflate pe feţele interne ale coapselor un viol sau o tentativă de viol.

Situarea echimozelor în anumite regiuni corporale poate permite deducerea mecanismului activ sau
pasiv de producere a lor. Astfel, cele situate pe părţile proeminente ale corpului (coate, genumchi, iar
la nivel facial arcadele sprâncenoase, vârful nasului, mentonul, etc), sunt sugestive pentru
mecanismul pasiv, iar cele situate în zone mai ferite prin poziţia lor anatomică, sunt produse mai
probabil prin mevcanism activ. Un exemplu bun în acest sens sunt echimozele palpebrale, constituie
un indiciu de lovire directă, activă cu corp dur, localizarea în această regiune excluzând posibilitatea
lovirii de un plan dur, regulat, exceptând cele în monoclu sau binoclu, produse prin difuzarea sângelul
de la nivelul unei fracturi de etaj anterior al bazei craniului.

La cadavru este necesar diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice: în prima fază, de hipostază,
lividitătile cadaverice dispar la digitopresiune, cu reaparilia lor imediată, spre deosebire de echimoze
care nu dispar; mai tîrziu prin testul spălării cu apă, la secţionarea pielii la locul suspect sângele se
spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ţesuturi în cazul echimozelor.
8. Echimoza. Lividitati

o Echimoza - apare În urma unui traumatism contuziv sau compresiv, prin mici rupturi capilare
dermo-hipodermice, care duc În cond,iţiile ~xistenţei circ~iei la extravazarea Şi infiltraţia
sanguină a ţesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o leziune ce nu poate agărea decât în
timpul vieţii, producerea ei postmortem fiind discutabilă. Evoluţia echimozei se referă mai ..,
~es I~ modificările de culoare, care ţin de transformările biochimice ale hemoglobin~
1med1at după pr~ e, albastră-violacee după ~ ore, apoi în zilele
u rmăto.a
~
:c"ZU de zile.
---- - -
vine maronie, maronie-verzuie, verzuie, gălbuie, dispărând complet în circa
......

Forma echimozelor poate fi uneori indicatorie pentru felul şi caracteristicile agentului traumatizant:
pulpa degetelor la comprimarea puternică cu mâna a unei regiuni corporale, catarama unie curele,
vergele, cauciucul unui autoturism, etc.
. I t rl sau ovalare reproducând pulpa
Localizarea echimozelor poate sugera un anumit act: ce e.,ULi!O e , .
degetelor, localizate la gât indică o sugrumare, pe faţa intern a coaps
. ă elor poate sugera un viol

. . • nsecutiv acţi unii gravitaţiei asupra


. .
O .Lividitati - se datorează opririi circulaţiei sangelui ş1 co . . -le o
• . re iunile declive ale corpului, conferindu
sângelui. Acesta se acumulează in vasele dm g t I 1·de ale regiunilor opuse, în care
culoare violacee-roşietică, ce con
trastează cu nuan\e e pa i

vasele sunt golite de sânge.

s·e descriu trei etape evolutive: . I orpului·


în vasele sanguine din poziţiile declive a e c '
- hipostaza (2-16 ore): sângele se adună .
..t·a1ă
1 a sângelui în ţesuturi;
). extravazarea pa, \
- difuziune (15-24 ore . . . I de sânge, acestea fiind
. xtravazarea co mp letă a sângelui dm vase e
- imbibiţie (peste 24 ore ) . e
complet goale. . ălării cu apă a ţesuturi·1or.· în
. e pnn testu 1sp
· filtratele sanguin '
. ţ·a1 se face cu 1n
Diagnostic d1feren 1 . •,n infiltrate nu.
lă din ţesuturi,
lividităţi sângele se spa

. d a instrument .
10 Clasificare plagt up ntului traumatic:
• . . . d ă natura age
. lăgilor prin criterii cltnice ş1 up
8 _ Clasificarea P

a) superficiale
penetrante
b) profunde -ne . t racic abdominal)
te în cavităţi (cranian, o ,
-penetran
-perforante (stomac, intestin, vezică)

-transfixiante (ficat, splina, rinichi)

Clasificarea plăgilor după instrumentul produdHor:

- plagă contuză sau zdrobită; plagă înţepată; plagă tăiată; plagă înţepată-tăiată (înjunghiată); plagă
despicată; plagă împuşcată .

S-ar putea să vă placă și