Urmărind o cronologie a marilor direcții artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și

începutul secolului XX, selecția expoziției “Maeștrii artei românești“ ilustrează diversitatea
de viziune, tematică și stilistică specifică acestei perioade efervescente, când artiștii români -
pictori, sculptori, graficieni – au asigurat sincronizarea artei românești cu principalele curente
cultural-artistice europene. Afirmația lui Eugen Lovinescu, “Elementul esențial al talentului e
originalitatea și originalitatea înseamnă diferențiere”, surprinde esența artei și a valorii
estetice.
Theodor Aman (1831-1891), împreună cu Gheorghe Tattarescu, înființează în 1864,
prima Școală de Belle-Arte din spațiul românesc, fiind printre puținele școli de acest profil
chiar din estul Europei la acea vreme. În 1837, fusese înființată o școală similară la Atena,
dar aceea era concentrată doar pe specializările sculptură și desen. Așadar, acțiunea inițiată de
Theodor Aman constituia o noutate nu doar în interiorul granițelor Principatelor Unite, dar și
în regiunea geografică sud-est europeană. În calitate de director și profesor la Școala de
Belle-Arte, Theodor Aman a contribuit la formarea unei generații întregi de artiști, printre
care Ștefan Luchian sau George Demetrescu Mirea. Theodor Aman a susținut cu fonduri
proprii bursele acestor studenți, dar și veniturile profesorilor sau și-a pus chiar și propria
locuință la dispoziție pentru susținerea cursurilor, atunci când școala a trecut printr-un
incendiu devastator.
În expoziția curentă, Theodor Aman este reprezentat cu trei lucrări, două picturi și o
gravură, ilustrând tematici diferite și preocupări diverse ale artistului, dar cu rădăcină comună
în aspectele sociale ale timpului său, în societatea puternic divizată între două categorii
sociale: burghezia urbană și țărănimea. Spectaculoasa reședință Aman a reprezentat un
important spațiu monden al Bucureștiului. Aici se organizau adeseori serate muzicale sau
baluri mascate. În secolul al XIX-lea se considera că participarea la un bal era principala
„școală unde învaţă cineva a curta pedame şi a risca declaraţii de amor fără a i se face
reproșuri”. Era o libertate relativă acordată flirtului şi poate tocmai de aceea fascina atât de
mult. La un bal mascat toate „damele vin mascate” şi doar bărbaţii își pot permite să-şi
descopere chipul în public, dacă doresc. Femeile își păstrau anonimatul şi acest fapt le făcea
să fie mai deschise în purtare şi limbaj, comparativ cu strictele canoane impuse
comportamentului feminin. Aman realizează acest superb portret într-o cromatică perfect
echilibrată, reprezentând o tânără costumată, pregătită să participe la petrecere. Un rol
important în lucrările cu tematică exotică, orientală ale artistului, l-a jucat călătoria sa la
Istanbul, unde a descoperit estuarul Apele Dulci ale Asiei, lăsându-se fermecat de cutumele
locale. Aman A fost încântat în aceeași măsură și de pitoresul atmosferei rurale, transpunând
o viziune extrem de personală în lucrările sale. Viața la sat, într-un mediu conservator,
simboliza, pe o anumite parte, încercarea de a păstra identitatea națională.
Atingerea dezideratului de a întreprinde o călătorie de studii, de perfecționare
profesională, s-a concretizat la Nicolae Grigorescu cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, care
a remarcat calitatea meșteșugului său în perioada când a realizat picturile murale de la
Agapia. Astfel, el a obținut o bursă de cinci ani începând din toamna anului 1861 în capitala
Franței. Elogierea arhetipului țăranului român și idealizarea vieții în mediul rural au constituit
două surse inepuizabile pentru Nicolae Grigorescu, cumva preluând această inspirație de la
Millet, pentru care țăranul francez reprezenta stâlpul unei epoci. Țăranul, adus la rang de
nobilitate plastică, nu a devenit doar expresie poetică a unui limbaj pictural avansat, ci a
însumat toată calitățile intrinsece neamului românesc. Optând să se folosească de cele mai
pure principii impresioniste, maestrul a pictat mereu în fața motivului. În special după 1890,
anul în care Câmpina și împrejurimile devin principala sursă de vizual, Grigorescu a creat
acel imaginar rustic, iar majoritatea peisajelor, cu sau fără prezență umană, sunt definite de
tușa liberă, voiasă. Luminozitatea este și ea menționată prin contrastul caloric dintre vegetația
abundentă a unei veri târzii, cerul albicios și cadrul teros din centrul operei. Indiferent de
modalitatea de prezentare, carul cu boi este una dintre cele mai reprezentative imagini pentru
satul românesc impuse de Grigorescu şi totodată unul dintre cele mai cunoscute subiecte ale
artei sale.
Înfăptuirea României Mari va dinamiza și evoluția cultural-artistică.  O strălucită
pleiadă de creatori, din cele mai variate domenii, își asumă noi responsabilități spirituale și
dau strălucire culturii române prin operele lor.  Abia acum, va spune Mircea Eliade, creatorii
români se eliberează de imperative politice și conjuncturale, având șansa de a se concentra pe
creația de ordin spiritual.
Există în arta românească, ca şi în cea internaţională, tematici care se asociază cu
numele unui pictor. Odalisca a devenit sinonimă cu numele lui Iser, subiectul fiind tratat de
pictor constant, oglindind astfel mutațiile de stil ale acestuia. Lumea orientală a Dobrogei,
mozaic de naționalități cu diverse obiceiuri și tradiții, veșminte și arhitecturi, a reprezentat un
conglomerat explorat în epocă și de lumea literară. Abordată în urma contactului cultural de
către scriitori ori pictori, ea s-a revelat întotdeauna ca fiind o lume a trăirilor de ordin
visceral, experimentate pasional. În opera lui Iser mutația spre această lume se petrece odată
cu întoarcerea în țară, în 1934. Tipologia feminină la Iser, indiferent de subiect, nu a fost
marcată de delicatețe, ci dimpotrivă, femeile sale au o structură robustă, trăsăturile sunt aspre,
iar senzualitatea rezidă în privire și într-o atitudine intrinsecă. Femeia orientală s-a grefat pe
această viziune proprie, prin duritatea oferită de mediul de viață și de statutul în cadrul
societății.
Arthur Segal a pictat influențat de impresionism și postimpresionism, s-a raliat
secesionismului german, a fost expresionist, cochetând însă și cu teoriile dadaiste. În paralel
cu creaţia artistică și-a exercitat şi talentul de teoretician al picturii, fiind un profesor de mare
succes. În ultima parte a carierei, după stabilirea definitivă în Anglia (1936), pictorul se va
dedica mult unei cariere didactice, deschizând o nouă școală de pictură. „Școala de pictură
pentru profesioniști și non-profesioniști”, deschisă în iulie 1937 la Londra, devenea prima
școală din lume care aborda pictura ca o metodă de psihoterapie, fiind susținută de scrisori de
recomandare semnate de Sigmund Freud, Ernest Jones, Ernst Simmel, Franz Alexander, John
Rickman, Henry Dicks, Mary Chadwick and Mary Barkas și alții. Efecte de prismă, de
refractare, teoriile culorilor și pensulația sacadată ne amintesc totodată de apariția
neoimpresionismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în fapt o reîntoarcere a lui Segal
către curentul contemporan începuturilor sale în pictură.
În ceea ce privește impresionismul, nu trebuie ratat numele lui Francois Gall, care a
reușit să prelungească existența curentului și a manierei dincolo de timpul istoric. Peisajele și
scenele de gen realizate de Gall după cel de-al Doilea Război Mondial au rezonat uimitor cu
iubitorii de artă care nu se regăseau neapărat în noile trenduri artistice - neorealismul,
expresionismul abstract, suprarealismul etc. Astfel Francois Gall face carieră cu ciclurile
inspirate fie de viața Parisului, în peisaj sau cu spiritul parizian, în compozițiile cu scene de
cafenele sau parcuri în care invariabil folosește drept model pe fiicele sale. Printre cele mai
tratate subiecte se vor remarca personajele feminine, aparținând unei lumii citadine delectate
cu activități rafinate (arta baletului, curse de cai, promenade), pentru care va arăta o adevărată
predilecție.
 Continuatori ai interbelicului românesc în postmodernitate, contribuind la o evoluție
decentă a stilisticii, într-o perioadă în care propaganda politică tindea să golească de conținut
opera artistică, Alexandru Ciucurencu și Corneliu Baba au contribuit decisiv la consolidarea
școlii românești de artă contemporană.
Sub ochii lui Ciucurencu s-au găsit noi modalități de a înțelege și exprima arta.  În
etapa interbelică (1932-1945), Ciucurencu se va individualiza în arta românească drept unul
dintre cei mai importanți moderniști. Chiar dacă perioada 1945-1960 avea să cunoască
încercări diverse, uneori stângace, influențate și de presiunea statutului său cât mai ales cea a
regimului politic, ultima etapă de creație a lui Ciucurencu cunoște o revigorare și o abordare
excepțională asupra stilizării. Sinteza liniei și pasiunea pentru echilibrul maselor se
concentrează spre o formă de abstracționism, iar coloritul se restrânge. În cazul naturilor
statice, către dominanta a două primare, una rece, albastrul și una caldă, roșul și a nuanțărilor
lor infinite. Atmosfera uşor intimistă din lucrările sale este atinsă prin folosirea unei recuzite
apropiate, chiar cotidiene. 
Unul dintre cele mai recognoscibile cicluri ce s-au impus în imaginarul colectiv al
ultimilor 40 de ani a fost conceput de Corneliu Baba în urma unuia dintre cele mai
traumatizante evenimente ce au zguduit România. În primele luni după cutremurul din martie
1977, artistul începe să schițeze universul profund uman ce avea să îl bântuie până la sfârșitul
carierei și al vieții. Întins pe parcursul a aproape 15 ani, ciclul “Spaime” s-a derulat și s-a
relevat drept un cumul de introspecții psihologice. Recunoscut a fi un fin psiholog, Baba ne
destăinuie profunde sentimente și crezuri și, printr-o abordare originală a complexului vizual,
transferă acest univers aparent oniric în pânze de un caracter cvasifilosofic, din punctul de
vedere al analizei umane. Subiectul “arlechinilor” apare în creația lui Baba anterior
”Spaimelor” (1977), dar relativ concomitent cu “regii nebuni”, marcând astfel trecerea într-un
regim mult mai profund, al portretisticii. Cele mai cunoscute reprezentări ale arlechinului
sunt remarcate în preajma secolului al XX-lea, în spațiul european, la artiști precum Cezanne,
Miró, Degas sau Picasso, care au găsit în acest personaj, cu aparențe comice la suprafață
adevărate semnificații interioare, relevate ceva mai târziu și de artistul Baba. Inspirat de
rezonanțele înaintașilor El Greco, Goya sau Rembrandt, de naționalii Grigorescu sau de
Tonitza, artistul va alege ca temă reprezentativă pentru creația sa umanul, pe care îl va
dezbate în diverse ipostaze și sub diferite înfățisări. 
Fără îndoială, cu scenografia sa, expoziția curentă se constituie într-o hartă sintetică a
pozițiilor teoretice și estetice exprimate în spațiul românesc din zorile modernismului estetic
până în prezent. Nu putem asimila și înțelege tendințele contemporane fără o introspecție
asupra trecutului artistic national, fără analiza fenomenului cauză-efect și intruziunea
componentelor politice și sociale în produsul finit cultural-artistic. Departe de o generalizare
abuzivă, discursul curatorial prezent își propune o punctare precisă a principalilor actori din
domeniul artistic și formatori de școli de gândire din istoria modernă a României.