BANU MARIUS CRISTINEL

Drept ID anul 1 sem.1

Comparație subiect colectiv de drept și persoană juridică

Formarea rapotului juridic se realizează nu numai între persoanele fizice(membri ai

societății, care constituie raporturi juridice ca entități de sine stătătoare), ci și a subiectelor
colective sau organizate. Din subiectele colective de drept fac parte statul, care reprezintă
raporturile de drept internațional public și drept constituțional, iar în raporturile de drept civil
el se manifestă ca subiect de drept prin intermediul Ministerului Finanțelor, organele de stat,
care se manifestă ca subiect de drept în nume propiu, diferit de stat, constituite ca instituții de
putere sau autoritate și persoanele juridice care au o organizare de sine stătătoare, un
patrimoniu propiu și urmăresc scopuri care trebuie să fie rezonante cu interesele generale, cu
bunele moravuri și ordinea publică.
Din categoria persoanelor juridice fac parte în primul rând organele statului, dar doar în
cadrul acelor raporturi care nu corespunde direct cu competența lor. Personalitate juridică mai
au unitățile administrativ teritoriale, instituțiile statului desfășurând în acest sens o activitate
fără caracter economic, fiind finanțate în special de la bugetul de stat. Din categoria
persoanelor juridice mai fac parte organizațiile cu caracter economic nestatal(cooperatiste),
organizațiile nestatale sindicale, asociații, ș.a, calitatea de persoană juridică mai fiind atribuită
și subiectelor colective atipice precum fundațiile de diferite forme, barourile de avocați etc.
Din enumerarea subiectelor colective ale raportului juridic concluzionăm faptul că nu ne
putem rezuma numai la persoane fizice și juridice, care este caracteristică doar dreptului civil,
perspectiva Teoriei generale a dreptului având o sferă mai cuprinzătoare, respectiv
clasificarea în subiecte individuale și colective.
Diferența dintre conținutul și obiectul raportului juridic

În cadrul unui raport juridic participanților angrenați le revin pe de o parte drepturi, cât și
obligații. Drepturile și obligațiile sunt acelea care sudează între ele subiectele raportului
juridic, formând în consecință conținutul acestuia. Prin formarea raporturilor juridice,
subiecții urmăresc realizarea unor scopuri. Obiectul raportului juridic nu urmărește numai
conduita părților, deși acest aspect face parte din obiectul raportului juridic, în felul acesta nu
s-ar face distincția dintre conținutul raportului juridic și obiectul raportului juridic. Conținutul
raportului juridic vizează un fenomen exterior ce țin de drepturile și obligațiile subiectelor
raportului juridic. De asemenea obiect al raportului juridic nu pot fi numai lucrurile ca obiecte
materiale, fizice, mai cuprinde și alte elemente structurante, absența lucrurilor nu înseamnă în
toate cazurile absența raportului juridic. Diferența dintre conținutul raportului juridic și
obiectul raportului juridic constă în raportarea obiectului juridic la o sferă mai cuprinzătoare,
care cuprinde pe lângă componentele specifice conținutului raportului juridic și elemente
materiale care pot îmbraca formă fizică tangibilă sau lucruri imateriale cum ar fi rezultatul
creației intelectuale(operă literară, artistică, științifică etc). În cazul raporturilor juridice în
care se impune problema stabilirii răspunderii juridice pentru fapte ilicite săvârșite, au ca
obiect sancțiunea ce urmează să se aplice.

Actul juridic normativ și actul juridic individual

Viața socială este un cumul de fapte și acte. Generalizând acest aspect putem spune că
orice schimbare socială, indiferent de natura factorilor de determinare, este rezultatul unei
acțiuni. Actul juridic poate fi definit ca o manifestare de voință ce are ca intenție producerea,
prin respectarea cadrului legal, a efectelor juridice scontate. În funcție de amploarea efectelor
juridice produse, actele juridice pot fi normative sau individuale. Diferența dintre actele
juridice normative și actele juridice individuale, constă în faptul că actele normative au o
aplicabililitate repetată, nu-și epuizează conținutul, iar cele individuale se raportează normă,
încetând prin aplicarea sau executarea în cazul dat.Actul juridic individual este valabil numai
dacă respectă actul normativ după care se desfășoară, existând între cele două acte o
interdependență, cel individual fiind dependent de cel normativ.

Forța superioară a legii ca izvor de drept

Noțiunea de izvor de drept semnifică sursa regulii de drept. Fără a se bucura de definiție
legală, izvoarele de drept au fost definite în doctrină în maniere diferite. În sens istoric
izvoarele dreptului reprezină documentele care atestă o formă suprapusă de drept. Într-o
opinie, izvoarele de drept reprezintă manifestări ale relațiilor socialecare generează
norma juridică.Într-o alta opinie, izorul de drept este forța creatoare a dreptului. Indiferent de
definiție, în doctrină sunt acceptate în mod unanim două accepțiuni ale noțiunii
izvoarelor de drept: a) izvor material: forța creatoare a dreptului, condițiile naturale sau
realitațile exterioare ale dreptului, care determină nașterea regulilor de drept sau acțiuni ale
legiuitorului;b) izvorul formal: forma de exteriorizare a normei juridice sau a regulilor de
drept printr-un limbaj specific sau mijlocul juridic prin care normele juridice sunt exprimate si
fixate ca reguli cu putere obligatorii.
 Legea reprezintă însuși dreptul scris, care se transpune în actele normative, astfel legea
înseamnă strict numai acel act normativ care este elaborat de către puterea legislativă, după o
procedură specială și care reglementând cele mai importante relații sociale, dispune de o forță
juridică superioară, celorlalte acte normative care i se supun.

Deoarece legea reglementează cele mai importante relații sociale, aceasta fiind primară,
originară, ea reprezintă principalul izvor de drept. Legea dispune de o forță juridică superioară
tuturor celorlalte acte normative ale statului, deținând în consecință o poziție ierarhică
superioară între izvoarele de drept, celelalte acte normative i se subordonează, legalitatea
acestor acte normative fiind în raport cu legea.