IONA

Marin Sorescu

Iona a fost introdusă ulterior publicării sale din 1968 în Luceafărul, în trilogia
dramatică ,,Setea muntelui de sare” alături de ,,Paraclisierul” și ,,Matca”.
Dramaturgia lui Marin Sorescu din triologia “Setea muntelui de sare”
ilustrează o direcție modernă în teatrul românesc de după cel de-al doilea Război
Mondial, în care sunt valorificate influențe din literatura existențialistă promovate
de Paul Sartre, Albert Camus, dar și din teatrul absurdului pe care le regăsim la
Eugen Ionescu și Samuel Beckett.
Regăsim aici trăsături specifice dramaturgiei sec, XX cum ar fi
-preocuparea pentru a transmite un mesaj
-tendința demitizării
-caracterul de dezbatere
-limbajul metaforic
-caracterul de metaforă
-personaje simboluri
-caracterul de parabolă
-dedublarea personalității.
Temele care se regăsesc în dramaturgia lui Marin Sorescu sunt: singuratatea
absolută a omului, vidul sufletesc, incomunicarea, claustrarea, automatismele
comportamentale și lingvistice etc.
 Într-o astfel de literatură dramatică, personajele și situațiile sunt stilizate,
abstractizate, subiectul ne prezintă tragicul, conflictul puternic al omului din viața
reală cu propriul destin, replicile dobândind mereu conotații metaforice. Acțiunea
este încărcată de tensiune, scoțând în evidență destinul nefericit al personajelor.
Trilogia se prezintă ca o parabolă ce se construiește în jurul a trei mituri
esnțiale: mitul biblic în Iona, mitul Meșterului Manole în Paraclisierul și cel al
potopului în Matca.
Criticul literar Eugen Simion, în volumul “Scriitori români de azi”, observa că
“literatura lui Marin Sorescu are ca temă privilegiată inserția absurdului în viața de
toate zilele”. Astfel se poate explica starea de inocență a personajelor, linistea în
fața neobișnuitului, curajul de a trăi iluzia, condiția de excepție.
În “Iona” prin tehnica monologului dialogat- solilocviul, autorul valorifică o
poveste biblică, ne aduce în față un personaj foarte singur înfățișând omenirea
întreagă, omul și condiția sa în fața vieții și a morții. Prototipul personajului de la
care Sorescu pornește este Iona cel pedepsit pentru nerespectarea poruncii divine,
aceea de a merge în cetatea Ninive, ca să propovăduiască porunca lui Dumnezeu,
astfel fiind închis trei zile și trei nopți în burta unui chit care îl înghite în timpul
unei furtuni pe care colegii săi de călătorie o considerau ca pe o pedeapsă trimisă
lui Iona. După ce se căiește este eliberat. Personajul lui Marin Sorescu se află, la
începutul dramei, în gura balenei, prin aceasta autorul sugerând permanenta
amenințare în care omul trebuie să se străduiască să trăiască.
Piesa se structurează în patru tablouri ce reprezintă patru vârste ale omului:
vârsta tinereții-profanul, vârsta idealurilor-speranța, vârsta maturității cu sugerarea
luptei pentru existență și vârsta bătrâneții în care eroul se resemnează înțelegându-
și destinul.
Prin prezentarea sa ca tragedie în patru acte, autorul face referire la condiția
personajului, captiv într-un univers în care nu se regăsește, și din care nu poate
evada, o dramă modernă, construită ca o alegorie, în care putem distinge un plan de
suprafață și unul de adâncime, în care sunt prezente mituri și simboluri: marea-
viața, peștele mare- idealul, nadele colorate- tentațiile vieții, banca-reflecțiile,
grătarul- selecția, fereastra-libertatea, sinuciderea- evitarea continuării suferinței.
Criticul literar, Vladimir Streinu consideră că succesiunea de replici ale
personajului reprezintă un șir de scurte poeme care se alcătuiesc monologic într-un
mare poem al destinului.
În tabloul I, scena este conturată simbolic între niște cercuri, sugerând imaginea
omului captiv în propriul destin. Iona practică o meserie veche, pescuitul, fără a
avea prea mari satisfacții, el este un păgubos, un om care ratează mereu. Urmărește
peștle cel mare, dar acesta întârzie să apară, iar pentru a evita o întoarcere rușinoasă
acasă, ia mereu cu sine un acvariu cu pești.
Marea, acea întindere nesfârșită și necunoscută încadrează personajul într-o
existență plină de capcane, dar și iluzii ,, Ce mare bogată avem! - Habar n-aveți
câți pești mișună pe-aici.”, se înfățișează ca o promisiune de libertate în fața căreia
personajul rămâne într-o așteptare continuă, exprimându-și dorințele, speranțele și
neliniștea, iar pedispoziția ludică traduce dorința de libertate. La o scară mai mică,
în aceeași scenă putem observa o reprezentare a celor ce pot intra în categoria
marionetelor, ființele primare, un acvariu cu pești care pot fi păcăliți de strigătele
pescarului. ,, De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peștii. De-aia strig, să-i induc
în eroare.”1 Nepăsător, în cătare de sine, se strigă, dorește să devină pădurar,
ajunge să se confunde cu propriul vânat. El vede viața ca o apă plină de nade
frumos colorate care doresc să îl amăgească. Obsesia peștelui mare îl face să și-l
dorească chiar și în vis ,, Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar pești.... Dar
prea m-am săturat de atâta duhoare în somn. - Visul și peștele. - Visul unu – crap. -
Visul doi – morun. - Visul trei – plătică. - La plătică întotdeauna mă trezesc
1
Sorescu Marin- Iona, p. 4
înjurând.”, iar dezamăgirea merge până la a visa pe cel mai mic dintre pești- fâță,
În acest timp somnul lin al celor doi copii capătă imaginea mării frumoase ce
aduce sclipiri în ochii lor inocenți. În finalul actului visul de aur, dorința de a
înghiți cea mai mare nadă, dintre cele frumos colorate, se termnă deoarece apa s-a
terminat, iar Iona se luptă cu fălcile peștelui uriaș în gura căruia se aflase. “2
În cel de-al doilea tablou, Iona se află la vârsta idealurilor și a dorinței de
validare a propriei persoane. La început îl vedem în interiorul peștelui, căruia îi
simte pântecul uriaș, dibuind dezorientat. Își înțelege oarecum destinul și se
gândește la profet. Îl sperie propria soartă și începe să cânte veșnica pomenire ca
veșnica mistuire. Simte că nu mai poate să respire, caută o fereastră sau un loc mai
subțire pentru a face o fereastră. În introspecția sa, simte că i-ar plăcea să lase ceva
în urmă, iar cel mai potrivit i se pare că ar fi “o bancă din lemn în mijlocul mării”
pentru pescărușii mai lași.... lucru despre care să amintească de el și despre care
spune că ar fi un locaș de stat cu capul în mâini, în mijlocul sufletului..,, Și să zică
așa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de
lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aș face cu
dragă inimă. Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.
În cel de-al treilea tablou, Iona este concomitent în interiorul a doi pești. Se
trezește prins într-un vârtej ,,o morișcă a vieții” insinuată prin metafora ,,moară de
vânt”, amintind oarecum de iluzoriul din viața lui Don Quijote al lui Cervantes.
Grija personajului este să nu nimerească între dinții de lemn ai morii. Se întreabă
dacă nu cumva a murit și se gândește la la reîncarea sa. Se compară cu fetușii,
nenăscuții care par a vorbi în pântecele matern. Personajul conștientizează că nu
poate scăpa, iar dedublarea devine un mod de apărare, o coalizare cu el însuși, dar
și o sugestie de a căuta soluțiile în propriul eu, privindu-l și analizându-l ca pe un
străin. Motivul gemenilor, al dublului, îngemănarea cu propriul eu poate fi văzută
2
Idem, p.9
ca o căutare, o dorință de susținere, de aliere pentru a se salva. Pescarii, unu și doi,
imaginea lui și a dublării sale, intră în scenă purtând câte o bârnă în spate, trimitere
către mitul cristic, ceea ce amintește de purtarea cu demnitate și resonsabilitate a
propriului destin precum Iisus și-a purtat crucea răstignirii sale spre Golgota, dar și
de mitul lui Sisif. Își confirmă propria existență ca și cum ar avea nevoie să se
asigure el însuși de veridicitatea ei.,, Bine, bine, chiar... binișor. (Înghiontind o
femeie imaginară.) Taci, femeie, ce tot te smiorcăi? N-auzi că soțul tău trăiește?
Ce dracu? Acești ochi l-au văzut.” Căderea îl ridică spre o înțelegere mai
profundă a destinului, urmând mai apoi renunțarea la lumesc ,,Vine neapărat. O
fi chiar pe drum. - Dar de măritat a zis că poți să te măriți. (Pauză.) Ca să ai și tu o
mângâiere.”
El trebuie să lupte pentru viața sa cu ceea ce are, trebuie să se folosească de
propriile resurse devenind el însuși o unealtă sau o armă. Astfel unghiile-i devin
cuțite cu care își croiește o fereastră de care are mare nevoie. ,, Dacă nu există
ferestre, ele trebuie inventate. (Scapă cuțitul jos,.... Dar unghiile? De ce mi-au
crescut ca la vii, ᗰi nu ca la morți? (Zgârie cu unghiile de la mâna dreaptă....
Parcă sunt cuțite! ... Aș fi putut sparge această tobă chiar cu genele. -
(Descoperire.) Și în loc de gene am acum tot unghii. - Și în loc de păr în cap am
acum unghii!Și în mine sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la
piciorul lui Dumnezeu. O unghie care ...iese afară la lume ca o sabie goală” 3.
Regăsim aici simbol al ratiunii, al drumului către suflet, dar peștele fusese înghițit
de un altul, astfel încât personajul este pus în situația de a spinteca “burți după
burți, la nesfârșit”.

Tabloul al IV-lea, se construiește în mod simetric cu primul, Iona ajungând pe

un țărm. Trecerea timpului este reprezentarea de fapt, a unui întreg destin: “La

3
Idem, p. 15
gura unei grote, răsare barba lui Iona, lungă și ascuțită, precum barba schivnicilor
de pe fresce”4
Gandurile lui trădează o mentamorfoză lăuntrică: “sunt ca un Dumnezeu care
nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile: și venirea pe pământ, și viata, până și
moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia”. 5 Face referire la
așteptările muritorilor de a primi dovezi despre existența divinului, a vieții de după
moarte, a raiului promis. ,, Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de
înviere. Apoi ne vom duce liniștiți la casele noastre, să murim bine, omenește, pe la
casele noastre.”6
În continuare el își amintește trecutul, își redescoperă identitatea anulând
sentimentul tragic al înstrăinării: “Mi-am adus adminte. Iona? Eu sunt Iona!”
Încearcă să își amintească oameni și lucruri din trecut, bărbatul încruntat, femeia
harnică, școala, masa, soarele și întreaga viață “drăcia aceea frumoasă și minunată
și nenorocită și caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu”.
În încercarea de a reuși, rămâne hotărât să răzbească: “Răzbim noi cumva la
lumină” ilustrând aici perseverența în dorința de împlinire, uitând de vârstă, de
trecerea timpului, de sensul spre care se îndreaptă, are obsesia absolutului dorind să
captureze în plasele sale divinitatea simbolizată de o balenă. Este însă o divinitate
negativă, care îi ține pe oameni captivi, Lumea însăși este un imens mormânt”.
În gestul final al personajului nu trebuie să vedem o sinucidere in sensul
propriu al cuvantului, ci o salvare, singura posibilă, o trecere de la ,,întuneric”
la ,,lumină”, de la efemeritate la veșnicie, de la instinctual la spiritual. De asemenea
ar putea fi o coborâre în subconștient, cu valoare inițiatică, pentru a se putea
reconecta la sursele vietii, la lumină și la divinitate, la înțelegere, la libertate.

4
Ibidem, p.20
5
P.23
6
Idem, p.23
 A fi liber, înseamnă pentru Iona, a repune în discuție și a reorganiza universul
exterior prin prisma celui interior, chiar dacă, adeseori, se simte singur în univers.

Opera o putem încadra temporal între scrierile postbelice. Ea aparține

neomodernismului ideologic,  prin respingerea temelor grave și redarea într-o
manieră ludică a acțiunii. Ludicul îndulcește tragicul, iar limbajul este ambiguu,
încărcat de metafore subtile, caracterizat prin ermetism și încifrare. Evidentă este
și tema imposibilității de a comunica, prezentă atât în „Iona”, cât și în teatrul
absurdului(lecția), ce aparține lui Eugen Ionescu sau Beckett.
Piesa poate fi interpretată și în plan politic. Peștele care îl înghite pe Iona este
simbolul unui sistem totalitar, concentraționar și opresiv. Constatând, în final, că
evadarea în exterior este imposibilă, că libertatea absolută nu poate fi atinsă în
afară, Iona caută libertatea în interior, în el însuși, libertatea totală fiind posibilă
numai în gândire.
Marin Sorescu este, în perioada postbelică, un înnoitor al dramaturgiei. El preciza
că a încercat, prin trilogia „Setea muntelui de sare”, să creeze un „teatru neretoric”,
dispensându-se de „teatralitatea” comodă și superficială, că s-a ferit de „formula
teatrului care alunecă pe suprafața lucrurilor”, inventând un gen mai apropiat de
viziunea sa asupra lumii.