ELEMENTE DE RECUPERARE SOCIO-PROFESIONALA NOTE DE CURS

OBIECTIVE SI MIJLOACE TERAPEUTICE DE RECUPERAREMEDICALA

Componena medicala si socio-profesionala a recuperarii in asistenta medicala,etapele recuperarii.

Recuperarea medicală (RM) este cea mai nouă formă de asistenţă medicală, apărută în adoua
jumătate a secolului XX, fiind într-o continuă dezvoltare şi în prezent.Reprezintă o continuare logică,
a actului terapeutic, de aceea recuperarea este denumită de unii autori „a treia medicină”, concept
care subliniază legătura indisolubilă cu medicina profilactică („întâia medicină”) şi medicina
terapeutică („a doua medicină”).

Recuperarea medicală s-a dezvoltat după la doilea război mondial, ca o necesitate pentru vindecarea
sau compensarea invalidităţilor determinate de acesta.

Epidemiile de poliomielita de la sfârşitul deceniului al 4-lea şi începutul celui de al5-lea, au condus la

apariţia a zeci de mii de cazuri de copii cu handicap, fapt care a impulsionatconturarea recuperării ca
un domeniu nou al asistenţei medicale, cu obiective şi mijloace proprii.În contextul schimbării
condiţiilor de viaţă în societatea de tip occidental, s-a manifestat atât o tendinţă generală de
deplasare a morbidităţii de la bolile acute spre patologia cronică şi traumatologie, cât şi o continuă
creştere numerică a populaţiei de vârsta a treia, aspecte care au contribuit în mod esenţial la
justificarea importanţei recuperării ca parte integrantă a sistemuluide asigurare a calităţii vieţii.

În ţara noastră, primele unităţi medicale profilate pentru asistenţa de recuperare au fost

Sanatoriile balneare pentru copii cu sechele de poliomielită (Gura Ocniţei, Techirghiol, 1

Mai).Serviciile de RM şi fizioterapie au aparut în anul 1971, printr -un ordin al Ministerului Sănătăţii.

Recuperarea reprezintă o „activitate complexă (medicală, educaţională şi socio-profesionala), prin

care se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor funcţionale, reduse sau pierdute de
către o persoană (adult sau copil), în urma unor boli congenitale sau dobândite, ori a unor
traumatisme, precum şi dezvoltarea mecanismelor

Recuperarea- procesul prin care se promovează optimizarea stării de sănătate fizică şi

psihica(datorită unei boli sau traumatism), din punct de vedere socio-economic,
vocaţional(profesional) şi/sau educativ.

Recuperarea este un proces complex şi unitar, deoarece are ca scop atât să restabilească sănătatea
individului, cât şi să-l redea familiei, locului de munca şi societăţii, ca pe o persoană utilă pentru ea
insasi şi celor din jur. Se observă că în cadrul conceptului de recuperare există două aspecte
complementare, egale ca importanţă :

1. recuperarea medicală

2. recuperarea socio-profesională
Clasificarea OMS

Din punctul de vedere al recuperării medicale, aceasta secvenţialitate este relevantă pentru o boală
acută, dar nu şi pentru o boală cronică sau un traumatism. În aceste cazuri se ia în considerare şi
secvenţialitatea patologiei pe linie disfuncţională :

infirmitate –  incapacitate –  handicap.

Infirmitatea reprezintă orice pierdere/anormalitate a unei structuri/funcţii

 (psihice,fiziologice, anatomice).

Poate fi: temporară sau definitivă. Infirmitatea este o noţiune largă,cuprinzând atât

o pierdere anatomică (a unui ţesut, organ, segment sau membru), cât şi odisfuncţionalitate a unui
organ sau sistem(cu sau fără pierdere de structură):

 - pierderea unui deget sau a unui ochi

-scăderea forţei musculare a unui grup muscular

-lipsa de coordonare a mişcărilor unui segment

-scăderea auzului

-respiraţia dispneică, etc

Incapacitatea reprezintă reducerea/pierderea aptitudinii de a executa o activitate

considerată ca fiind normală/obişnuită pentru un individ.

Poate fi :reversibilă / ireversibilă si progresivă  /  regresivă .

Incapacitatea este consecinţa unei infirmităţi, pe care o reflectă în termeni de performanţă

funcţională şi activitate curentă. Tipuri de incapacitate :

-de locomoţie

- de dexteritate

- de auto-îngrijire

- de comunicare, etc.

Datorită diverselor infirmităţi, un bolnav nu poate să urce o scară sau să meargă pe un

teren accidentat ,să deschidă uşa sau un robinet,să scrie sau să înţeleagă cuvintele pe care le

aude , să articuleze corect cuvintele sau vocea lui este greu audibilă, etc.
Subliniem doua aspecte importante : orice incapacitate are la bază o infirmitate

dar nu orice infirmitate determină neapărat şi o incapacitate.

Handicapul

 reprezintă dificultatea unui individ de a realiza relaţii normale cu mediul deviaţă, în concordanţă cu
vârsta, sexul, condiţiile sociale, economice şi culturale. Handicapul estedeterminat de o incapacitate,
dar se manifestă numai atunci când această stare de incapacitateintră în conflict cu mediul social,
educaţional sau de muncă.

Exista diverse tipuri de handicap:

- de orientare în mediu

 - de mobilitate

-educaţional (de instruire)

-ocupaţional (cu sau fără consecinţe economice)

-de integrare socială sau familială, etc.

A „trata” handicapul înseamnă a obţine o implicare cât mai completă a pacientului încolectivitate
şi/sau integrarea în mediul de viaţă şi de muncă, pentru a-şi putea asuma rolul care-i revine ca
individ.

De asemenea, subliniem doua aspecte importante: nu orice infirmitate cu incapacitate determina

handicap si nu trebuie confundată noţiunea de „handicap” cu ceade „invaliditate”.

„Invalid” este o persoana care şi-a pierdut, parţial sau total, capacitatea demuncă, pe o perioadă de
timp, din cauza de boală sau accident, cu reducerea consecutivă aveniturilor realizate prin muncă

Indicatiile recuperarii medicale

1. Afecţiuni locomotorii de cauza neurologică, reumatologică, sau ortopedico-traumatologica

2. Afecţiuni cardio-vasculare
3. Afecţiuni respiratorii (inclusiv afecţiuni extra- pulmonare generatoare de disfuncţii
ventilatorii)
4. Afecţiuni reno-urinare
5. Afecţiuni digestive
6. Afecţiuni metabolice şi nutriţionale (inclusiv diabetul)
7. Afecţiuni endocrine
8. Afecţiuni senzoriale (văzul, auzul, inclusiv surdomutitatea şi tulburările de vorbire )
Metodologia recuperarii medicale

Metodele utilizate în recuperarea medicală se pot sistematiza în următoarele modalităţi

terapeutice :

 Fizioterapia (terapia prin factori fizici), care include :

- Balneo-Climatoterapia

- Hidro-Termoterapia

- Electroterapia

- Kinetoterapia

- Masoterapia

 Terapia ocupaţională (ergoterapia)

 Ortezarea
 Protezarea(inclusiv protezarea auzului şi văzului)
 Logopedia
 Terapia cognitivă (psiho-comportamentală)
 Terapia vocaţională(educaţională, re-profesionalizarea)

Fiecare dintre aceste modalităţi terapeutice are propriile tehnici de tratament, care, în

fizioterapie se numesc„proceduri”, iar în ergoterapie sunt denumite„activităţi”

Recuperarea fizica

Principiile de aplicare ale exercitiilor fizice medicale au la baza anumite obiective caretrebuie
urmarite.

Obiectivele principale sunt: – relaxarea, corectarea posturii si aliniamentuluicorpului, cresterea

mobilitatii articulare, cresterea fortei musculare, cresterea rezistenteimusculare, coordonarea-
controlul si echilibrul, antrenarea la efort, reeducarea respiratorie,reeducarea sensibilitatii.Toate
acestea se realizeaza prin intermediul unor tehnici si metode.

-Relaxarea: poate fi generala sau partiala (a unui segment) a unui grup muscular saumuschi.

-Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza ca si tehnici posturacorectata/hipercorectat,

mentinuta prin diverse metode de fixare, miscari pasive, aciveasistate (activo-pasive) si active,
contractii izometrice, diverse tehnici de facilitare proprioceptiva.

-Cresterea mobilitatii articulare se realizeaza prin mai multe metode si in functie de patologia care
determina limitarea mobilitatii articulare, si anume: daca mobilitateaarticulara este determinata de
redori ce necesita“intinderea tesuturilor”, se vor utiliza intinderi prin posturi corective (libere, liber
ajutate, fixate.

De asemenea, exista redori care necesita scaderea hipertoniei musculare si utilizeaza ca si metode
metoda Bobath pentru inhibarea activitatii neuronale responsabile de producerea spasticitatii, iar ca
sitehnici utilizeaza tehnici kinetice de neuroproprioceptie cu rol inhibitor pe tonusulmuscular si de
crestere a mobilitatii articulare cum ar fi: initierea ritmica, relaxare-opunere, relaxare-contractie,
stabilizarea ritmica, rotatia ritmica.

Se mai utilizeaza sistimulari senzitive cu efect de scadere a tonusului muscular general, stimulari
senzitivecu efect de scadere a tonusului muscular local: vibratia antagosnitului, intinderea prelungita,
presiunea pe tendoane, stimul termal, atingerea usoara, semnal vizual siverbal.

-Cresterea fortei musculare nu inseamna neaparat si hipertrofia musculara, dar reciprocaeste

valabila. Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie izotonica contraunei rezistente care
nu blocheaza excursia miscarii.

-Cresterea rezistentei musculare. Rezistenta este capacitatea de a sustine un efort(capacitatea

muschiului de a sustine o contractie). Tehnicile de crestere a rezistenteimusculare sunt aceleasi ca
cele din cadrul cresterii fortei musculare, intre ele exista orelatie directa. Principiul pentru cresterea
rezistentei este cresterea durateiantrenamentului (se lucreaza de obicei la intensitati mai joase de
efort, dar prelungite intimp).

-Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului. Dezvoltarea coordonarii inseamna ocrestere a

preciziei miscarii si determina aparitia deprinderilor motrice ce au la bazaengramele motorii.

-Antrenarea la efort este un obiectiv deosebit de important, deoarece lipsa efortului fizic impus de
boala determina o serie de perturbari functionale ale intregului organism si inspecial dezadaptari
metabolice, cardiorespiratorii, musculare. Metodele antrenamentuluila efort sunt variate, cele mai
comune sunt: mersul – cel mai recomandat pentru initierea antrenamentului la efort, activitatile de
autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant, alergarea,
inotul, terapia ocupationala,sportul terapeutic si munca.

Relatia pacient-cadru medical ( discutii cu pacientii, incurajari , a te adapta dupa nevoile lor ... ce am
discutat marti ;)