HINDUISMUL

Din punct de vedere geografic, cât şi sub raport economic, cultural şi

religios, India formează un adevărat continent, deosebit atît de restul Asiei cât şi de
Australia, cu care a fost cîndva legată. Relieful său foarte variat cuprinde în nord
imenşii munţi Himalaya şi cîmpia indo-gangetică, iar în sud vastul podiş Deccan.
Cu un asemenea relief variat, cu o climă caldă musonică şi cu o suprafaţă de
4.860.000 km patraţi, India este una dintre cele mai bogate şi mai mari ţări din
lume. Aurul, pietrele preţioase, petrolul, grîul şi nenumărate alte bogăţii se
întîlnesc în această ţară, în care bumbacul, cauciucul, ceaiul şi cafeaua au cele mai
mari plantaţii din lume.
Datorită acestor imense bogăţii, India a fost locuită din cele mai vechi
timpuri, fiind teatrul unor necontenite migraţii şi invazii. Treptat, oamenii s-au
concentrat aici peste măsură, încît astăzi trăiesc în această ţară cu mult peste un
miliard de oameni de toate rasele şi culorile. Din această cauză se complică foarte
mult cercetarea civilizaţiei indiene în general şi a religiilor Indiei în special.
Despre populaţia cea mai veche a Indiei nu se ştie ceva sigur. Se presupune
că membrii unor triburi (munda, colarieni), împrăştiaţi astăzi prin India centrală şi
în insula Şri Lanca, ar reprezenta urmaşii celei mai vechi populaţii indiene. Peste
această populaţie străveche au venit, nu se ştie exact de unde, dravidienii, care au
întemeiat în India o interesantă civilizaţie, care aînflorit între anii 2500 şi 1500 î.
Hr.
Religia dravidienilor, atît cît se poate deduce din rezultatul cercetărilor
arheologice, avea în centrul ei venerarea unei divinităţi femenine, o Mare Mamă şi
a unei divinităţi masculine.
Peste populaţia dravidieană au imigrat între anii 2000 şi 1500 î. Hr., triburi
de limbă indo-europeană, care se autointitulau arieni ( aryas–„ nobili”, „oameni
liberi” sau „ de aceiaşi rasă”).
Cucerirea teritoriului Indiei de către arieni s-a petrecut cu încetul, fără să fi
întîmpinat o prea mare rezistenţă. Mîndria invadatorilor şi dispreţul lor faţă de
băştinaşi n-au putut împiedica întrutotul amestecul de rase, care a modificat în
oarecare măsură caracteristicele lor etno-culturale şi a dat naştere unei mari
diversităţi lingvistice.
Din punct de vedere cultural, India a fost pentru popoarele din Asia ceea
ce a fost Grecia pentru popoarele din Europa: centru de mare iradiere culturală,
îndeosebi sub raportul speculaţiilor filosofice, deoarece gîndirea filosofică a format
totdeauna preocuparea de căpetenie a oamenilor de cultură indieni. Din această
predilecţie pentru preocupările filosofice a luat naştere o vastă literatură îmbibată
de spiritualitate specific indiană, care exercită o deosebită atracţie astăzi asupra
unui mare număr de oameni de cultură europeni şi americani.
Sub raport religios, India a fost şi este un adevărat caleidoscop, aspectulde
varietate care caracterizează ţara şi poporul indian reflectîndu-se şi înviaţa
religioasă. De aceea nu putem vorbi despre religia Indiei, ci despre religiile Indiei,
fiecare fază de dezvoltare a religiei indiene devenind o altă religie, cu numeroase
sisteme şi secte. În ordinea cronologică, aceste religii sînt: vedismul,
brahmanismul, jainismul, budismul şi hinduismul. De fapt, jainismul şi budismul
sînt mai degrabă mari secte ivite aproape concomitent în sînul brahmanismului în
secolul al VI-lea î. Hr., iar hinduismul este vechea religie vedică, sistematizată în
perioada brahmană şi adaptată la noile împrejurări create de apariţia jainismului şi
budismului.

VEDISMUL
Vedele, cele mai vechi cărţi sacre ale indienilor, poartă acest nume de la
cuvîntul indian veda ( „ ştiinţă”, „ cunoaştere” ), prin care se înţelege o întreagă
literatură în versuri sau în proză, redactată aproximativ între anii 1800 şi 800 î.
Hr..
Pentru cunoaşterea vedismului este folositoare toată literatura scrisă în acea
perioadă, dar îndeosebi cele patru Vede propriu-zise şi anume: Rig-Veda, Sama-
Veda, Yajur-Veda şi Atharva-Veda.,
Rig-Veda („Veda imnelor de laudă”) este o colecţie de imne şi rugăciuni
adresate zeilor cu prilejul sacrificiilor. Cuprinde 1020 de imne în care se
vorbeşte despre originea lumii, despre caracteristicile zeilor principali şi modul în
care se execută sacrificiul.
Sama-Veda ( „Veda cîntecelor” ) cuprinde textul cîntecelor care se execută la
aducerea sacrificiilor. Melodiile acelor cîntece se păstrau prin tradiţie şi numai
foarte tîrziu au fost puse pe note.
Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale” ) este un fel de manual, care
conţine formule şi instrucţiuni pentru săvîrşirea sacrificiului. Redactarea este în cea
mai mare parte în proză.
Atharva-Veda ( „Veda vrăjilor” ), Veda preoţilor mitici ai focului, care ar fi
compus această carte, este formată din formule magice, descîntece, destinate să
servească la diferite nevoi ale credincioşilor. Importanţa acestei cărţi pentru
cunoaşterea vieţii cotidiene a vechilor indieni este considerabilă. În ea se arată
riturile obişnuite la naştere, moarte, la sacrificiile particulare etc.
În India Antică studierea şi cunoaşterea Vedelor era una dintre cele mai
importante îndatoriri. Hinduşii considerau că întregul Univers este concentrat în
ele, că Vedele sînt izvorul tuturor lucrurilor şi fenomenelor.
Pornind de la marea valoare a Vedelor în spiritualitatea hindusă, prima
perioadă din istoria religiei indiene a căpătat denumirea de perioada vedică sau
hinduismul vedic.
 În religia arienilor din acea perioadă domina politeismul. Numărul zeităţilor
este greu de precizat. Se presupune că erau venerate 33 de zeităţi, dar numărul lor
total trecea, potrivit tradiţiei, de 3.333.
Este greu de apreciat care dintre aceşti zei era considerat ca principal.Mai
aproape de adevăr ar fi cunoscutul cercetător Max Muller care susţinea că pe
primul plan se situa acea zeitate căreia la momentul dat i se adresa credinciosul
(henoteism).
Cel mai popular zeu al perioadei Vedice era Indra – zeu al furtunii şi al
războiului, aliatul divin al arienilor în campaniile lor războinice. În Vede lui îi sînt
consacrate 250 de imne.
O altă zeitate importantă a panteonului vedic era Varuna – stăpîn al cerului
de noapte. El menţinea ordinea fizică, dar şi pe cea morală în Univers. Mişcarea
stelelor era supravegheată de el, iar legile naturii îi erau subordonate. În ceea ce îl
priveşte pe om, Varuna este preocupat să-l determine la supunere faţă de legile
morale. El descoperă păcatul şi judecă devărul şi minciuna.
Pe lîngă Indra şi Varuna, ale căror funcţionalităţi cosmice îi plasează
deasupra omului, există şi unele zeităţi mai apropiate acestuia, angajate în viaţa lui
de zi cu zi. Una din aceste zeităţi este Agni, zeul sau personificarea focului. Iniţial
Agni era un instrument în cadrul cultului, pentru ca în cele din urmă să devină
obiect al cultului. El era primitorul jertvelor pe care le mistuia ridicîndu-le înaintea
zeilor, în scopul împlinirii nevoilor şi dorinţelor omului.
Există multe alte zeităţi vedice asupra cărora ar fi interesant să ne oprim. Dar
considerăm că menţionarea acestor trei zei – Indra, Varuna şi Agni este suficientă
pentru a prezenta în linii generale credinţele hinduse primare legate de funcţia şi
natura zeilor vedici.
Rolul de bază în cultul perioadei vedice îl juca aducerea jertvelor –
principalul mijloc de comunicare ale oamenilor cu zeii. Predominau jertvele
nesîngeroase: băutura sacră – soma,1 laptele de vacă, uleiul, mierea, turtele.
Aducătorii de jertve sunt numiţi în Vede conform rangurilor şi specializărilor
(unii pronunţau rugăciunea, alţii aprindeau focul sacru etc.) ; dar o castă preoţească
constituită încă nu exista. Jertvele care se aduceau erau considerate ca un act de
hrănire a zeilor şi atitudinea credincioşilor visavi de acest act era destul de practică,
efectuîndu-se după principiul: eu ţie – tu mie. „ Iată uleiul pe care ţi l-am dat, dar
unde sînt darurile tale ?” - se adresau credincioşii către zei.
Rugăciunile legate de jertve deţineau o forţă obligatorie. Zeii nu puteau să
refuze rugăminţilor omului, dacă ele erau însoţite de aducerea corectă a jertvelor şi
rostirea corectă a formulelor magice.
Mitologia cosmogonică şi antropogonică a hinduismului vedic este foarte
slab dezvoltată. Doar în una din ultimele părţi ale Rig-Vedei întîlnim mitul despre
crearea lumii din corpul uriaşului Puruşi. Cît priveşte crearea primului om – fiul
cuplului primordial Cerul şi Pămîntul – acesta este, potrivit tradiţiilor vedice,
Manu. El se consideră şi cel dintîi rege al neamurilor ariene, care a statornicit
şi toate obiceiurile şi toate rînduielile oamenilor, prin urmare şi ptacticile
sacrificiilor şi ofrandelor.
În ce priveşte viaţa de apoi, închipuirile religiei vedice erau destul de
confuze. Nici nu era vorba încă despre răsplata faptelor omului după moarte. Nu se
constituise nici edeea despre o existenţă a sufletului separat de corp. Credinţele
religioase erau orientate spre lumea şi viaţa pămîntească a omului şi foarte puţin se
interesau de existenţa postmortemă a lui.
În general, religia perioadei vedice se caracterizează prin simplitate şi
practicizm. Momentul central al acestei religii era aducerea jertvelor. Zeităţile,

1
Nu se ştie exact din ce plantă se obţinea această băutură. Din planta soma se scotea sucul îmbătător şi
adus ca sacrificiu zeilor, fie simplu, fie amestecat cu lapte, miere sau apă, Această băutură era rezervată
numai pentru sacrificiu, fiind un fel de ambroziu care dă nemurire zeilor. Întrebuinţată în acest scop încă
din perioada indo-iraniană, soma devine cu timpul o zeitate importantă.
numărul cărora este foarte mare, întruchipează, ca regulă, diverse fenomene ale
naturii; dar în fiecare caz aparte credinciosul are de a face cu un singur zeu, cu cel
căruia i se adresează.
În Vede nu se pomeneşte despre careva sanctuare sau temple. Jertvele se
aduceau fie în casă, fie în aer deschis pe altare improvizate. Nu existau de -
asemenea nici imagini plastice ale zeităţilor. Nu sunt menţionaţi nicăieri preoţi de
profesie.

BRAHMANISMUL
Pe la începutul mileniului I î. Hr. în viaţa socială a Indiei au avut loc
importante transformări. Arienii au trecut la modul de viaţă sedentar, întemeind
o mulţime de state sclavagiste despotice care deseori se luptau între ele. Tot atunci
se constituise definitiv şi aşa - numita orînduire socială şi religioasă de castă.
Transformările din societate sau răsfrînt şi asupra religiei: s-a schimbat
componenţa şi caracterul panteonului zeilor; s-a complicat simţitor cultul religios
şi a crescut fără precedent autoritatea sacerdoţilor – brahmanilor. În istoria
religioasă indiană începe o nouă perioadă – brahmanismul, dar care nicidecum
nu poate fi considerat o religie nouă, întrucît postulatele de bază ale religiei
vedice, zeităţile ei şi tradiţiile sau păstrat.
Caracteristica de bază a noii perioade – încheierea procesului de împărţire a
societăţii în caste, care şi astăzi este o latură specifică a vieţii sociale indiene. În
antichitate erau cunoscute patru caste aşa-numite clasice, în sanscrită varna
(culoare): brahmanii, kshatrya, vaişhas şi şhudras.
Situaţia dominantă în statele Indiei de Nord aparţinea brahmanilor – castă
ereditară a preoţilor, aducători de jertve şi cunoscători ai textelor sacre. În perioada
vedică nu exista o astfel de castă separată a sacerdoţilor; ea s-a constituit în
rezultatul diferenţierii generale a societăţii indiene în clase.
 Brahmanii, concentrînd în mîinile lor întreaga sferă a cultului religios, capătă
o autoritate şi pondere socială deosebită.
Cea de a doua mare castă este cea a „războinicilor” sau kşhatrii. Odinioară ei
se ocupau de menţinerea ordinii în ţară. Aceştea erau regii, radjahii (regi) şi
maharadjahii, căpeteniile de armată.
A treia castă este cea a negustorilor, a crescătorilor de vite şi a agricultorilor,
adică a tuturor celor a căror menire este de a face să dea roadă bunurile acestei
lumi şi care era împărţită în clanuri ( în sanscrită: vish ) diverse, de aici şi
vaişhyas. Gandhi făcea parte din casta „a treia”: numele luiînseamnă „parfumier”.
Familia lui s-a lansat în politică punîndu-se în slujba guvernatorului local.
Aceste prime trei caste sociale sînt considerate „nobile” şi se mai numesc
„născuţi de două ori”, deoarece treceau la o anumită vîrstă, respectiv la 7, 10 şi 11
ani, prin ritualul iniţierii, considerat ca o a doua naştere, spirituală, care sfîrşea prin
înfăşurarea cu „firul sacru” din lînă de miel care apoi era purtat toată viaţa.
În fine, a patra castă sau varna era cea a servitorilor sau shudras, care
întrunea în special populaţia aborigenă cucerită, menită să slujească ereditar
primele trei caste. Această castă era lipsită de orice drepturi, fiind înlăturată cu
desăvîrşire şi de la cultul religios.
Această structură de castă a Indiei a fost fixată şi consfinţită religios prin
sec. V î. Hr. în Legile Manu – important monument legislativ şi religios, care a
devenit un adevărat cod social şi etico-religios indian pentru toate veacurile
ulterioare.
Casta dominantă conform legilor Manu erau brahmanii – preoţii. Unica şi
cea mai onorifică misiune a lor era de a studia Vedele şi a răspîndi cunoştinţele
sacre.
Ca izvoare pentru cunoaşterea brahmanismului contează, în primul rînd,
comentariile la cele patru Vede, comentarii intitulate Brahmanas („Explicaţiile
brahmanice”). Pentru fiecare din cele patru Vede există astfel de comentarii
speciale, care sînt de mai multe feluri, după şcolile de teologi care le-au alcătuit.
Brahmanele, Aranyacele şi Upanişadele, ca şi Vedele propriu-zise sînt
considerate de indieni ca literatură sfîntă, inspirată.
Panteonul vedic rămîne în general valabil şi în brahmanism. Unii dintre zei
capătă o importanţă mai mare, alţii decad cu totul sau îşi schimbă atribuţiile. Dar,
în general, zeităţile din perioada vedică pălesc în faţa unei divinităţi noi, a cărei
natură este greu de definit şi care apare ca o fiinţă supremă numită Brahman.
De fapt, Brahman este o creaţie a preoţilor, a brahmanilor. El este prezentat
ca o fiinţă absolută, ca fiind una cu lumea care emană din el. Brahman umple
lumea şi lumea se cuprinde în el. Brahman mişcă totul şi se risipeşte în fiecare
părticică a lumii. Puterea lui este concentrată în formulele, gesturile şi
instrumentele sacrificiului.
Această abstracţiune filosofică ridicată la rangul de zeu nu a putut, nici chiar
în India, să devină un zeu popular. El a fost şi a rămas zeul intelectualilor, al
brahmanilor. Poporul s-a închinat în continuare unora din zeii din perioada vedică
sau altor zei noi de mai mică importanţă.
Dintre alte zeităţi, o importanţă deosebită capătă în perioada brahmanică
Vişnu şi Siva, care şi astăzi sînt printre cei mai adoraţi zei din hinduism. Primul
dintre ei este un zeu creator şi constructiv, apărătorul şi păstrătorul ordinii
mondiale. Vişnu este un zeu binevoitor, gata oricînd să ajute oamenii, protejîndu-i
şi aşteptîndu-i la el în cer.
Şiva, dimpotrivă, se prezintă ca o zeitate severă şi straşnică. El întruchipează
forţele distrugătoare ale naturii. Dar el poate să se manifeste şi ca forţă
constructivă, poate să ajute oamenii dacă i se aduc jertve şi rugăciuni.
Cultul religios în perioada brahmanică a devenit strict aristocratic.
Ceremonii religioase publice nu existau. Lipseau, respectiv, şi templele obşteşti.
Aducerea de jertvă – principalul act cultic – se considera o chestie particulară. A
conduce cu aducerea de jertve, a cînta imne şi rosti rugăciuni putea doar
brahmanul. Pentru aceasta el era invitat special de persoana interesată. Aceste
ceremonii necesitau mari cheltuieli şi ele erau accesibile doar oamenilor bogaţi,
aristocraţiei. Astfel, poporul simplu era înlăturat cu desăvîrşire de la cultul
religios.
În această epocă a fost elaborată şi fundamentată una din cele mai
importante teorii religioase, care a rămas şi pînă astăzi piatra unghiulară a
întregului hinduism şi a speculaţiilor filosofico-religioase indiene – ideea
reincarnării sau a transmigraţiei sufletului.
Conform învăţăturii brahmanilor, sufletul omului după ce acesta a murit nu
dispare ci revine pe pămînt într-un alt corp material. În ce fel de corp anume se va
reincarna sufletul depinde de comportamentul şi faptele omului din ultima sa viaţă
pămîntească şi, în primul rînd, de respectarea regulilor de castă. Dacă şudras va
servi cu supunere şi devotament celelalte trei caste, respectînd toate cerinţele de
comportament ale castei sale, capătă posibilitatea de-a se reincarna după moarte
într-un om dintr-o castă mai superioară. Şi, dimpotrivă, omul care încalcă
regulile stabilite pentru casta lui, în următoarea sa revenire pe pămînt nu numai că
va nimeri într-o castă inferioară, dar poate să se întrupeze chiar şi într-un animal.
Brahmanii stabileau chiar categorii de păcate pentru care omul era supus la
anumite pedepse. Pentru un păcat făptuit cu gîndul, omul avea să se reincarneze în
reprezentantul unei caste inferioare, pentru păcatul cu vorba – într-un animal, iar
pentru o faptă păcătoasă – într-un obiect neînsufleţit.
Factorul sufletesc care determină renaşterea şi calitatea vieţilor succesive se
cheamă karma. Această noţiune este destul de complexă şi se tratează diferit de
către curentele filosofice indiene. În limba română acestui termen îi corespund
noţiunile „soartă”, „cauzalitate”. Fiecare faptă a omului, bună sau rea, provoacă şi
urmările respective din viaţa lui. Fapta bună duce la răsplătire, cea rea – la
pedeapsă, dar ca regulă nu în viaţa actuală dar în viitoarea reincarnare.
Ideea reincarnării (samsara) a fost, în general, nefastă pentru viaţa socială
indiană, deoarece imensa majoritate a celor lipsiţi şi exploataţi considerau starea în
care se aflau nu ca o consecinţă a orînduirii sociale nedrepte, ci ca un rezultat
inevitabil a faptelor lor din vieţile precedente.
În perioada brahmană, speculaţia filosofică şi teologică a fost cultivată
pînă la exces. Încetul cu încetul s-au cristalizat cîteva sisteme, dintre care unele
sînt considerate ca „ortodoxe”, pentru că se bazează pe învăţăturile din Vede, iar
altele ca „eterodoxe”, pentru că neagă autoritatea Vedelor.

Toate aceste sisteme, indiferent de apropierea sau depărtarea lor de Vede, au

izbutit să facă din religia indiană din perioada brahmană o abstracţiune filosofică
îndepărtată de viaţa reală a credincioşilor. Pe de altă parte, religia practică, religia
externă au transformat-o într-un formalizm sec, iar cultul devine pur aristocratic şi
inaccesibil maselor largi de oameni.
Drept reacţie împotriva acestei stări de lucruri apar o mulţime de curente şi
secte, ideile cărora aveau un larg ecou în rîndurile maselor populare.
Din rîndul acestor noi curente făceau parte budismul şi jainismul, care au
apărut aproape concomitent – la răscrucea sec. VI-V î. Hr. Aceste învăţături erau
foarte apropiate între ele după conţinutul şi ideile promovate. Dar soarta lor a fost
cu totul diferită.
Jainismul, întemeietorul căruia se consideră Vardhamana Mahavira, cerea
de la adepţii săi o viaţă ascetică foarte severă, fapt care a condus la o slabă
răspîndire a lui printre populaţia Indiei. Pînă la urmă jainismul a ajuns a fi una din
multiplele secte hinduiste care aşa şi n-a reuşit să depăşească hotarele Indiei.
Cu totul alta a fost soarta budismului, care în ultimile secole ale erei de pînă
la Hristos s-a răspîndit foarte larg în rîndurile populaţiei indiene. La o anumită
etapă – în timpul dinastiilor Kuşana şi Maurya (sec.III î. Hr. – sec. II d. Hr.) –
budismul devine chiar religie de stat a Indiei. Cu timpul această religie reuşeşte să
se extindă cu mult peste hotarele Indiei, afirmîndu-se ca una din marile religii ale
lumii.
Această situaţie n-a putut să nu-i îngrijoreze pe brahmani, care-şi vedeau
ruinînduli-se poziţia dominantă din societate.

HINDUISMUL

Concurenţa brahmanilor cu budismul însemna o luptă pentru păstrarea

orînduirii de castă şi menţinerea dominaţiei lor asupra poporului. Pentru aceasta
brahmanismul trebuia să se restructureze. Vechea religie brahmană, cu caracterul
ei strict aristocratic, care nu avea nimic comun cu masele populare, exercită asupra
lor o influenţă extrem de neînsemnată. Era necesar de a adapta învăţătura şi cultul
religios la cerinţele şi necesităţile poporului pentru a putea concura cu budismul.
Acestea au fost cauzele care au condus la noi fenomene în religia Indiei. Ele au
marcat începutul unei noi epoci, care a căpătat denumirea de hinduism.
Trăsăturile caracteristice ale acestei epoci constau în faptul că cultul religios
a devenit mai democratic; au fost elaborate metode noi de influenţă asupra maselor
populare. Pentru aceasta era necesar, în primul rînd, de-a da posibilitate
poporului să participe la cult, erau necesare ceremonii religioase publice, temple,
locuri şi obiecte sacre pentru închinare etc.
În această epocă pentru prima dată apar în India temple, care prin proporţiile
lor măreţe şi stilul arhitectonic sofisticat trebuiau să producă impresie asupra
imaginaţiei maselor, insuflîndu-le sentimentul de nimicnicie şi inferioritate. Încep a
se organiza ritualuri, ceremonii şi procesiuni solemne publice. În temple şi în afara
lor se construiesc statui grandioase ale zeilor. Unele din ele erau purtate pe străzi
cu ocazia diverselor procesiuni solemne.
Se schimbă cu mult în această perioadă concepţiile şi închipuirile despre
zeităţi. Zeităţile cereşti cu care aveau relaţii doar brahmanii erau inaccesibile şi
impresionau prea puţin poporul. Era necesar de a-i apropia pe zei de oameni, de a
crea imaginea lor de salvatori ai poporului. Unii zei importanţi din perioada vedică,
între care şi Indra însuşi, îşi pierd cu totul însemnătatea.
Deşi se vorbeşte deseori despre o „trinitate” (trimurti) care ar exista în
fruntea panteonului hinduist, formată din Brahma (creatorul), Vişnu (păstrătorul
creaţiei) şi Şiva (distrugătorul), în realitate această trinitate hinduistăeste o creaţie
tîrzie, de prin secolul al IY d. Hr. Ea nu are o semnificaţie religioasă importantă şi
nu primeşte un cult propriu, fiecare dintre cei trei zei putînd deveni un zeu suprem.
De altfel, Brahma, ca zeu personal, este trecut cu totul pe planul doi în perioada
hinduistă. El aproape nu este obiect de adorare, nu are sacrificii şi sărbători proprii.
Zeul principal al hinduismului devine Vişnu, care este un zeu bun, îndurător,
care are grijă şi milă de toţi oamenii şi toate fiinţele. Pentru aceasta el se întrupează
de mai multe ori sub diferite forme: un peşte, o broască ţestoasă, un mistreţ, un leu,
un pitic, săvîrşind tot felul de fapte mari pentru binele omenirii. Aceste întrupări se
numesc avataras („coborîri”), care în teologia indiană au o interpretare mistică.
Dintre întrupările lui Vişnu, cele mai importante sînt acelea în eroul
Krişna (Krishna, „cel negru”). El este interpretat de mitologia indiană crescînd
printre copii de păstori, unde fusese ascuns de teama unchiului său Kamsa, regele
rău din Mathura , care voia să-l omoare. Krişna apare în literatura epică atît ca erou
şi ascet , cât şi ca un tînăr vesel şi amoros. El săvîrşeşte o serie de fapte
extraordinare. Între altele,răpeşte pe fiica unui rege, se însoară cu şapte regine şi cu
alte 16.000 de femei, care îi nasc 180.000 de copii. Aceste istorii amoroase ale lui
Krişna au fost interpretate simbolic şi mistic ca o tendinţă a omului de contopire cu
divinitatea.
Al doilea mare zeu al hinduismului şi al treilea în „trinitate” este Şiva , care
avînd, după cum s-a vorbit mai sus, caracteristici distrugătoare, răspîndeşte groază,
boli şi moarte printre oameni, dar concomitent aducînd leacuri şi forme noi de
viaţă. Cu vremea, figura acestui zeu se mai înseninează, în hinduism calităţile sale
distrugătoare trecînd asupra soţiei sale, Parvati sau Durga.
În legătură cu cultul lui Şiva este şi fiul acestuia, Ganeşa, reprezentat cu cap
de elefant, cu un singur dinte şi ghirlande de capete de morţi în jurul gîtului.
Numele acestui zeu este invocat la începutul oricărei întreprinderi şi mai ales la
începutul unei scrieri, deoarece el este socotit ca zeul care inspiră înţelepciunea.
Unele secte cinstesc pe Ganeşa ca zeu suprem.
Pe lîngă aceşti zei principali hinduismul are numeroşi alţi zei de mai mică
importanţă. Astfel, amintim dintre aceştia pe Syrya, divinitate vedică a soarelui;
Sarasvati - soţia lui Brahma; Lanşmi - soţia lui Vişnu, zeiţă a frumuseţii şi
bogăţiei, un fel de Afrodită indiană; Skanda - zeul războiului, care pedepseşte pe
giganţi şi pe monştri, fiind prezentat cu şase capete şi şase braţe, călare pe un păun;
Kama - un fel de Cupidon indian, reprezentat ca un tînăr frumos, înarmat cu un arc
a cărui coardă este formată din numeroase albine, iar ca săgeţi are pene şi flori;
Garuda - zeu pasăre cu cioc, gheare şi aripi de vultur etc. Zeii secundari ai
hinduismului, ca şi cei principali sunt grupaţi în familii şi au numeroase mituri
naive, contradictorii şi chiar lipsite de sens.
Există în religia hinduistă şi formele inferioare de religiozitate. Printre altele
sunt considerate sfinte unele animale: şerpii, maimuţele, elefanţii şi, în primul rînd
vaca.
O deosebită dezvoltare capătă în hinduism credinţa în forţa purificatoare a
apei. Pe prim plan este înaintată cinstirea şi venerarea rîului sfînt Gang, apele
căruia pot să-l cureţe pe om de orice păcat, indiferent de gravitatea lui. Hindusul
credincios consideră ca cea mai mare milă a zeilor posibilitatea de a muri pe
malurile acestui fluviu.
Trebuie de menţionat că în credinţele hinduiste, zeii nu sunt veşnici, afară de
cazul cînd sunt asimilaţi cu stăpînul suprem, Vişnu sau Şiva. După o perioadă a
lumii (Kalpa), care este foarte lungă, întreaga creaţie, împreună cu zeii însuşi, se
resoarbe în curentul existenţelor, pentru a reapare la noua creaţie a universului.
Atunci zeii apar sub altă formă, dar îşi menţin funcţiile. Desigur, într-o astfel de
concepţie, ideea teistă se pierde. Ceea ce rămîne permanent este Brahman –
principiul absolut, nepersonal şi netemporal: tema favorită a speculaţiilor
filosofico-religioase din perioada brahmană, dar valorificată în chip diferit de
numeroasele secte în care s-a ramificat hinduismul.
Sectele rămîn o caracteristică a religiei Indiei pînă în zilele noastre.
Numărul lor este foarte mare şi cu neputinţă de precizat. În fruntea lor se situiază
aşa-numiţii guru – oameni sfinţi, mentori, cultul cărora se situiază pe primul plan
(despre ei vom vorbi pe larg în următorul capitol).
Sectele hinduiste se pot grupa în trei mari categorii: vişnuite, şivaiste şi
şaktiste, după cum membrii lor sunt adepţii lui Vişnu, al lui Şiva sau al lui
principiului feminin (şakti) al lui Şiva. Ortodoxia brahmană a persistat totuşi de-a
lungul secolelor, formînd o sectă, numită Smarta, adică a „tradiţionaliştilor”, ai
cărei adepţi sunt răspîndiţi mai ales în sudul Indiei.
Pe lîngă aceste trei categorii de bază, în hinduism mai există multiple secte
care se deosebesc atît prin căile şi mijloacele propuse pentru eliberare cît şi prin
zeităţile venerate de adepţii lor. Un nou val de secte a luat naştere şi sub influenţa
islamului şi creştinismului asupra vieţii religioase indiene.
Chiar şi o scurtă trecere în revistă a istoriei hinduismului ne convinge de
faptul că el este un fenomen religios extrem de specific. Spre deosebire de
creştinism, iudaism sau islam, hinduismul este departe de a avea o structură
doctrinară omogenă. Descoperim sub aceiaşi denumire generică, hinduism,
credinţe anemiste, politeiste, dualiste, panteiste, monoteiste, agnostice şi chiar atee.
Această mare varietate de doctrine religioase a permis fiecărui individ să-şi aleagă
propriul său mod de viaţă şi să îmbrăţişeze acea credinţă care răspundea cel mai
bine cerinţelor sale interioare. Pentru toţi hinduşii sunt obligatorii doar cîteva
dogmate: recunoaşterea autorităţii sacrale a Vedelor, a învăţăturii despre
reincarnarea sufletelor şi karma, credinţa în provenienţa divină a castelor.
Astfel, privit în ansamblu, hinduismul nu are un crez unitar, nu are o carte
sacră unică, deşi posedă o vastă literatură sacră, nu are un fondator, nu are o
doctrină bine precizată şi cult religios unitar. Specialiştii indologi susţin, pe bună
dreptatae, că este vorba de o religie cu totul aparte sau că hinduismul n-ar fi o
religie în înţelesul obişnuit al cuvîntului.