Sunteți pe pagina 1din 9

CONGRESUL DE LA PARIS

DECIZII ȘI CONSECINȚE

În urma războiului Crimeii au avut loc o serie de divergențe între Maria


Britanie și Franța întrucât, englezii doreau să separe Rusia, Polonia, țările
baltice, Finlanda, Caucazul, Crimeea, ș.a. Franța oscila către un nou compromis,
nedorind să despartă Imperiul țarist, evitând totodată întărirea puterii Angliei.
Astfel, în urma unor decizii politico-diplomatice a avut loc debutul Congresului
de pace de la Paris, la data de 25 februarie 1856, sub președinția contelui
Walewski, având funcția de ministru de externe. La tratative a participat și
Imperiul habsburgic, datorită raportului adus în scena politică ca mediator între
beligeranți, precum și faptului că a avut trupe de ocupație în țările române,
permițându-i Porții să-și deplaseze unitățile militare pe front. Țarul Alexandru al
II-lea (1855-1881) dorea ca și Prusia să fie prezentă la dezbaterile congresului,
bazându-se pe sprijinul acesteia, însă Palmerston se opunea cu vehemență,
punând motivul neparticipării Prusiei la război și spre deosebire de Viena,
Berlinul nu-și manifestase o dorință în acest sens. Acceptarea tacită a Franței, ca
Prusia să participe la această Convenție a avut loc la 10 martie 1956,
menținându-se ideea că avea avantajul semnăturii Convenției de la Londra
referitoare la Strâmtori (1841), făcând automat parte din noul tratat, care urma
să-l înlocuiască pe cel vechi1. Doar cinci state erau beligerante: Rusia, pe de o
parte, Imperiul otoman, Franța, Marea Britanie și Sardinia pe alta. Numărul
statelor semnatare a actului final au fost șapte la număr, prin cuprinderea, mai
întâi, a Imperiului habsburgic (urmare a sprijinului indirect oferit coaliției prin
ocupația militară a Principatelor Române) și, ulterior, a Prusiei (beneficiară a
concursului tacit din partea diplomației franceze menționat anterior)2.

1
E. V. Tarlé, Războiul Crimeii, Vol. II, Editura de Stat pentru Literatură Științifică, București, 1952, p. 514
2
Dumitru Ivănescu, Dumitru Voicu, Congresul de Pace de la Paris (1856) - Prefaceri europene, implicații
românești, Editura Junimea, Iași, 2006, p. 5-6

1
La 18/30 martie 1856, plenipotențiarii întruniți la Paris semnau tratatul ce
avea să pună capăt Războiului Crimeii și ale cărui principale prevederi erau
următoarele: părțile restituiau teritoriile ocupate în timpul ostilităților, Imperiul
țarist fiind nevoit să evacueze fortăreața Kars, iar aliații localităților Sevastopol,
Balaclava, Eupatoria, Kerci, Enicale etc. (art. 3 - 4); puterile se angajau să
respecte puterile se angajau să respecte „independența și integritatea teritorială a
Imperiului otoman”, considerând că orice act de natură a-i aduce cea mai mică
știrbire este o „chestiune de interes general” (art. 7); Poarta promitea să acorde
un firman menit a îmbunătăți soarta popoarelor aflate sub dominația sa, „fără
deosebire de religie sau de rasă”. Marea Neagră devenea mare deschisă flotei
comerciale a tuturor țărilor, fiind, în schimb, interzisă prezența în apele și
porturile sale a navelor de război a oricărei puteri, inclusiv statele riverane (art.
11); comerțul în porturile Mării Negre era liber de orice îngrădiri, Poarta și
Rusia având obligația de a admite consuli în porturile lor (art. 12); deoarece
Marea Neagră devenise neutră, atât Imperiul țarist, cât și Imperiul otoman nu
aveau dreptul să dețină arsenale sau fortificații (art. 13); navigația pe Dunăre
devenea complet liberă, nesupusă la taxe și nici o piedică, în virtutea principiilor
stabilite cu ocazia Congresului de la Viena privind reglementarea navigației pe
fluviile care separă sau trec prin mai multe state (art. 15); pentru punerea în
practică a respectivelor hotărâri, precum și pentru degajarea gurilor Dunării de
nisipuri si alte obstacole lua naștere Comisia Europeană a Dunării formată din
reprezentanți ai Imperiului habsburgic, Franței, Marii Britanii, Imperiului Țarist,
Porții și Regatului Sardiniei (art. 16); județele din sudul Basarabiei, Cahul,
Bolgrad și Ismail reveneau Moldovei (art. 20); Imperiul țarist era obligat să-și
lichideze toate fortificațiile și să nu construiască nici un obiectiv militar în
insulele Aaland din Marea Baltică (art. 33) ș.a3.

3
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, p. 334-335

2
În urma acestor reglementări, așteptările de binefaceri ale acestei
Convenții, așa cum se așteptau unii dintre protagoniști să apară, au fost înlocuite
de fragilitate, inconsistență și vulnerabilitatea propriilor decizii, puse în aplicare
odată cu începutul transpunerii lor de fapt 4 . Între prevederile actului final al
Congresului, menite a fixa coordonatele geopolitice ale noului echilibru de forțe
în plan european, se găsesc reținute: restituirea reciprocă a teritoriilor ocupate în
vremea ostilităților militare; angajamentul puterilor semnatare de a respecta
independența și integritatea teritorială a Imperiului otoman, apreciată ca o
chestiune de interes general. Pe lângă faptul că s-a luat în dezbatere statutul
Principatelor Române, ca o componentă foarte importantă a crizei orientale, a
relevat și o nouă dispunere a forțelor în cadrul sistemului de alianțe format în
timpul războiului. Cele două tabere cunoscute ca fiind una unionistă și una
separatistă, s-au cristalizat pe baza jocurilor de interese ce au urmat în urma
încheierii conflictului, de fiecare putere în parte. Privind chestiunea românească,
părerile au fost împărțite, manifestându-se atât pe parcursul dezbaterilor
comisiei europene de la București, ori în secret, cu ocazia desfășurării alegerilor
pentru Adunările ad-hoc5.
În cazul românilor, ministrul de externe al Franței, contele Walewski, a cerut
unirea Moldovei cu Muntenia în conformitate cu deciziile conferinței de la
Viena din 1855 și a dorinței românilor exprimată prin memoriile emigrației
pașoptiste. Propunerea franceză a provocat aprinse dezbateri și controverse
diplomatice Discuțiile au transformat problema românească într-un punct delicat
și de aceea, în final, s-a adoptat o soluție de compromis. Principatele sunt scoase
de sub protecția Rusiei și puse sub regimul garanției colective a celor șapte mari
puteri europene, ceea ce însemna că orice măsură referitoare la români nu putea
fi luată decât cu acordul marilor puteri. Nu în ultimul rând se convocau la

4
Dumitru Ivănescu, Dumitru Voicu, op. cit., p. 113
5
Ibidem, p. 6-7

3
București și Iași, Adunări ad-hoc pentru consultarea românilor 6 , pentru a fi
prezentate cât mai exact toate trăsăturile societății, care urmau să se pronunțe
asupra modului cum doresc să trăiască în viitor locuitorii principatelor (art. 24),
doleanțele românilor urmând a fi disputate și aprobate de marile puteri garante
(art. 25); în final se preciza că, în cazul perturbării liniștii și ordinii în principate,
nici o intervenție armată nu putea avea loc decât cu consimțământul tuturor celor
șapte puteri garante7.
Pentru români, cum am anticipat, deschiderea lucrărilor Congresului
coincide cu momentul maxim al propagandei unioniste în Occident, al
amplificării legăturilor cu personalități de seamă ale vieții politice și culturale
din Occident; coincidea cu un moment de viguroasă afirmare a solidarității
opiniei publice europene cu cauza Unirii Principatelor. 8 Problema Unirii
Principatelor este ridicată în dezbateri din nou de către reprezentantul Franței –
de data aceasta, ministrul de externe francez, Alexandre Walewski – în ședința
din 25 februarie/8 martie, când s-au afirmat pozițiile diferite ale marilor puteri.
Rusia se declară favorabilă Unirii, interesată în dezbinarea foștilor aliați, Prusia
și Sardinia sprijină Unirea ca unele care erau interesate în realizarea propriilor
unități statale, cu unele ezitări, s-au pronunțat, în această fază a evoluției
diplomației europene, și Anglia. Pe o poziție hotărât potrivnică s-au afirmat
Turcia și Austria, prima, alarmată că Unirea Principatelor urma să fie un pas
spre independență; a doua, alarmată că înfăptuirea unui stat național român
putea să ofere un model de urmat pentru alte popoare aflate sub stăpânire
austriacă și, în primul rând, un pol de atracție pentru românii aflați sub această
stăpânire. Pretextul invocat de aceste două puteri, în susținerea poziției lor, a
fost acela că românii nu doresc Unirea, în această situație soluția consultării

6
Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX – XX, Ministrul Educației
și Cercetării, București, 2005, p. 38
7
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, op. cit., p. 335
8
Nicolae Isar, Istoria moderna a romanilor 1774/1784-1918, Editura Universitară, București, 2006, p. 226

4
dorințelor locuitorilor Principatelor venind de la sine, o decizie finală fiind luată
după această operațiune9.
Includerea dispozițiilor referitoare la Dunăre în dreptul public al Europei
crea baza juridică pentru a justifica participarea neriveranilor, a francezilor și a
englezilor în special, la adoptarea de decizii în privința situației fluviului
european. Așadar, îndepărtarea Rusiei de la Dunăre și eliminarea pericolului
instituirii unui control exclusiv al Austriei în regiunea inferioară a fluviului
reprezentau victorii importante și pentru români, care sub garanția colectivă a
puterilor europene, puteau să-și urmeze propriul destin politic și, același timp,
puteau prospera economic. Politica țaristă de tergiversare a aplicării prevederilor
Tratatului de la Paris și reacția britanică de a „nu ceda la afrontul Rusiei care
violează angajamentele pe care le-a contractat” 10 au transformat regiunea
Dunării Maritime într-un punct fierbinte al Europei. La fel ca Rusia, și Austria
era nemulțumită de regimul Dunării stabilit prin tratatul de la Paris și a „încercat
să speculeze ambiguitatea prevederilor referitoare la existența a două comisii
dunărene care își intersectau atribuțiile, dorind, prin înființarea Comisiei
riveranilor, să înlăture orice imixtiune a puterilor occidentale în reglementarea
navigației pe întreg sectorul navigabil al Dunării, între Ulm și Sulina”11.
Dar tot așa de imposibile erau și planurile Austriei care, practic erau
anulate de tratatul de la Paris. Tratatul smulgea și Rusiei amestecul la Dunăre
care era vădit indignată de aceste decizii. Motivul pentru care au fost retrocedate
către Principatele Române cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad,
Ismail) era ușor de dedus: împiedicarea coborârii Rusiei la gurile Dunării.
Dunărea devenise una din arterele principale de comunicație economică
ale Europei, alături de Rin și Escaut (Scalda) și tocmai de aceea era așa de
disputată de marile puteri ale Europei. Pentru ca navigația pe Dunăre să se poată

9
Ibidem, p. 227-228
10
Constantin Ardeleanu, Evoluția intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării (1829- 1914),
Editura Istros, Brăila, 2008, p. 80
11
Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării ,Editura Institutului European, Ediție îngrijită de Victor Spinei, București,
1998, p. 302

5
face bine trebuiau să dispară piedicile de stâncă de la Porțile de Fier și nisipul
care, crescând necontenit la gurile fluviului, împiedica navigația. Și cui să
încredințeze această misiune? Țărilor noastre? În niciun caz, întrucât starea lor
de sărăcie și nesiguranță nu le permitea un asemenea rol. Astfel, i se acordă
Turciei această misiune care, prin sarcina acordată, căpătase o situație
favorabilă în aceste părți. În plus, tratatul de la Paris prevedea și dezvoltarea
economică pe Dunăre însă, în acest caz turcilor nu li se putea încredința marile
lucrări tehnice. Se vor da deci „Europei”, în speță Angliei și Franței, principalele
puteri semnatare ale tratatului de la Paris12.
Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 a avut o importanță deosebită în
ceea ce privește Principatele Române, aflate în faza finală a desăvârșirii statului
național român. În conformitate cu noile hotărâri, gurile Dunării erau scoase de
sub stăpânirea marilor puteri europene și deveneau accesibile tuturor
pavilioanelor de comerț. Pentru a se asigura libertatea de navigație pe această
importantă arteră fluvială și pentru a o face navigabilă, tratatul a prevăzut și
crearea unor organisme internaționale înzestrate cu prerogativele și mijloacele
materiale necesare atingerii acestui scop, și anume, Comisia Europeană a
Dunării și Comisia delegaților statelor riverane, ultima având ca mandat să se
preocupe menținerea navigabilității gurilor Dunării și a părților de mare în
vecinătate, după expirarea mandatului C.E.D.13
Tratatul de la Paris lua în discuție și problema Serbiei, unde, de asemenea,
era înlăturat protectoratul țarist, înlocuit cu garanția puterilor contractante (art.
28); Poarta continua sa-și mențină garnizoane la Belgrad și în alte șase cetăți
(art. 29), ceea ce constituia un obstacol în plus în fața patrioților sârbi angajați în
lupta pentru o emancipare totală.
Tratatul de la Paris mai stipula înființarea unei comisii compusă din șase
comisari (doi ruși, doi otomani, un francez și un englez), cu misiunea de a

12
Ibidem, p. 303
13
Dumitru Ivănescu, Dumitru Voicu, op. cit., p. 168

6
revizui, ori, dacă era cazul, a rectifica granița ruso-turcă din Asia
(Transcaucazia), căutându-se să se evite eventuale incidente de frontieră între
Imperiul țarist și Imperiul otoman (art. 30).
Drept consecință, Tratatul de la Paris a schimbat raportul de forțe din
Europa, a dus la creșterea prestigiului Franței, la îndeplinirea obiectivelor Marii
Britanii și anume, menținerea integrității Imperiului otoman, a inclus într-un mai
larg circuit european Sardinia (chiar dacă unitatea Italiei nu a fost discutată în
timpul congresului, datorită prezenței Austriei, în aprilie 1856, Cavour a remis
lui Napoleon al III-lea un memorandum cu privire la doleanțele italienilor), a
ridicat chestiunea unirii Moldovei și Țării Românești, a reconfirmat autonomia
Serbiei, a anulat avantajele obținute de Imperiul țarist prin păcile de la Kuciuk-
Kainargi și Adrianopol, perpetuarea existenței Imperiului otoman constituind o
barieră față pătrunderii țariste.
Disensiunile și divergențele dintre Marea Britanie, Franța și Imperiul
habsburgic au dus la încheierea unui tratat secret, în cadrul căruia se prevedea,
din nou, menținerea integrității Porții (art. 1) iar orice încălcare a autorității
sultanului era aspră pedepsită. Tratatul viza Rusia, evitându-se astfel ca
Petersburgul să revizuiască ofensiv clauzele păcii de la Paris, care totodată era
îndrept și împotriva popoarelor din sud-estul continentului, care, avea nevoie
doar de acordul Parisului, Londrei și Vienei pentru a-și câștiga independența.
Din punctul de vedere al dreptului internațional, Congresul de la Paris a
avut o serie de merite precum normele privind principiile umanitare in timpul
războiului, s-a fixat regimul navigației pe Dunăre, s-a neutralizat Marea Neagră
iar Strâmtorile au fost închise pentru navele militare (ultimele tinzând să
limiteze conflictele în această zonă geografică).
Cea mai importantă discuție în cadrul acestui congres a fost problema
românească, punându-se astfel în dezbatere pentru prima dată oficial, principiul
naționalităților, fiind obligate chiar marile puteri să-l respecte, înfăptuindu-se
mai târziu (1859) pe acest principiu, Unirea Moldovei cu Țara Românească,

7
etapă esențială în procesul de constituire a statului național unitar român, urmată
de unificarea Italiei și Germaniei, apariția acestor noi state pe harta Europei
aducând însemnate modificări în viața politico-diplomatică14.
La nivelul întregii Europe, urmările Congresului de la Paris, care au pus
capăt războiului din Crimeea – nu a redesenat harta Europei, ba din contră, a
făcut doar să ratifice ce fusese obținut prin război. Rusiei i s-a interzis să
mențină o flotă militară în Marea Neagră și a fost astfel privată de capacitatea
defensivă împotriva unui alt asalt britanic. Rusia a mai fost silită să dea înapoi
Turciei, Basarabia și teritoriul Kars, de pe coasta de răsărit a Mării Negre. În
plus, țarul a fost obligat să renunțe la pretenția de a fi Protector al creștinilor
otomani, care constituise motivul imediat de război. Congresul de la Paris a
simbolizat sfărmarea Sfintei Alianțe (Imperiul țarist, Prusia și Imperiul austriac),
dar nici unul dintre participanți nu a fost pregătit să întreprindă revizuirea hărții
Europei15.

14
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, op.cit., p. 336-337
15
Henry Kissinger, Diplomația, Traducere din limba engleză: Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, Editura
All, București, 1998, p. 95

8
Bibliografie:
❖ Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relațiilor internaționale în
secolele XIX – XX, Ministrul Educației și Cercetării, București, 2005;
❖ Ardeleanu, Constantin, Evoluția intereselor economice și politice
britanice la gurile Dunării (1829- 1914), Editura Istros, Brăila, 2008;
❖ Ciachir, Nicolae, Bercan, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca
modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
❖ Iorga, Nicolae, Chestiunea Dunării, Ediție îngrijită de Victor Spinei,
Editura Institutului European, București, 1998;
❖ Isar, Nicolae, Istoria moderna a romanilor 1774/1784-1918, Editura
Universitară, București, 2006;
❖ Ivănescu, Dumitru, Voicu, Dumitru, Congresul de Pace de la Paris
(1856) - Prefaceri europene, implicații românești, Editura Junimea, Iași,
2006;
❖ Kissinger, Henry, Diplomația, Traducere din limba engleză: Mircea
Ștefănescu și Radu Paraschivescu, Editura All, București, 1998.
❖ Tarlé, E. V., Războiul Crimeii, Vol. II, Editura de Stat pentru Literatură
Științifică, București, 1952.

S-ar putea să vă placă și