a

Sfârșitul lui Kali Yuga

De multă vreme încoace aud oameni vorbind cu prea multă convingere
despre erele umanității si mai ales despre ideea intrării iminente într-o
nouă epocă de aur în evoluția noastră. Aceste interpretări se bat adesea
cap în cap cu atenționări și previziuni apocaliptice pe care alți interpreți
ai ”semnelor vremurilor” (sau uneori aceiași) le fac cu privire la destinul
nostru colectiv.

Până și interpretările astrologice făcute pentru diverse momente

importante din an sau pentru diferite colectivități abundă de speculații
legate de ”iminenta intrare în Era Vărsătorului”, de ”sfârșitul lui Kali
Yuga”, de ”mijirea zorilor Epocii de Aur” sau de ”Noua Eră de Lumină”
și de alte promisiuni utopice pe care le oferă celor care nu au altceva
mai bun de făcut decât să citească și să se minuneze de asemenea
lucruri.

Cel mai adesea este vorba de oameni intoxicați cu fantezii pseudo-

spirituale și pseudo-astrologice, care nu stau nici măcar o clipă să
rumege implicațiile lucrurilor pe care le spun și care, evident, nu au nici
o posibilitate de a descifra astfel de ”mistere” într-un mod educat, ci
doar afirmă lucruri care sunt la modă sau speculează pe marginea
fricilor sau speranțelor fantastice ale oamenilor!

Așa cum am precizat în alte articole, ideea de bază pe care aceste culte
marșează este cea a intrării în Era Vărsătorului. Această idee,
fundamentată de adepții Societății Teozofice, a ”prins” atât de adânc la
o atât de mare parte a populației încât este acum considerată de la sine
înțeleasă, deși este total nefundamentată. 

În concepția teozofistă (sau cel puțin a unor membri marcanți ai

Teozofismului), începutul acestei Noi Ere a fost corelat cu sfârșitul
altora: pe lângă preconizatul sfârșit al Erei Creștinismului (care ar fi fost
în legătură cu Era Peștilor), începutul Noii Ere ar coincide și cu finalul
uneia dintre erele ”împrumutate” din tradiția populară indiană: Kali
Yuga.
În mod cu totul și cu totul neîntemeiat, Helena Petrovna Blavatsky,
fondatoarea Societății Teozofice, (pe care o consider, cu multe
argumente întemeiate – și nu sunt singurul care o face! – principalul
promotor al întregului curent Noua Eră/New Age și a Religiilor OZN
sau extraterestrismului) echivala sfârșitul Erei Peștilor cu cel al lui Kali
Yuga:

Există mai multe cicluri remarcabile care se apropie de sfârșit la

finalul acestui secol (al 19-lea – n.trad.). Primul, cel de 5000 de ani
al ciclului Kali Yuga; apoi ciclul mesianic al evreilor samariteni (și
kabbalistici) al omului conectat cu Peștii (Ichthis sau ”Omul-
Pește”). [revista Lucifer, vol 1 nr 2, 1887]

Helena Petrovna Blavatsky

După Blavatsky, din dorința de a conferi validitate diverselor

profeții, speculații și intepretări ideologice legate de iminenta
intrare a umanității într-o Nouă Eră, foarte mulți au început să
realizeze din ce în ce mai des această echivalare.

Kali Yuga
Să vedem acum ce este și cum a fost conceptualizată Kali Yuga.
Potrivit tradiției populare indiene (care a generat – sau poate a
împrumutat – teoria yuga-urilor), umanitatea trece prin șiruri
neîntrerupte de câte 4 perioade de timp foarte mari, care
oglindesc tot felul de schimbări sociale și spirituale și se reflectă
în caracteristicile definitorii ale indivizilor, în special la nivelului
dharmei (adică a legii morale, spirituale și sociale după care
umanitatea se ghidează).

Primele mențiuni legate de yuga-uri apar la începutul primului mileniu

EN în Mahābhārata (cel mai lung poem scris vreodată, care include și
biblia hindusă Bhagavad Gita), în Yuga Purāna și în Manusmṛti, cu
toate că termenul yuga este folosit încă din Rg Veda și Vedāṅga Jyotiṣa
cu înțelesul de perioadă de timp foarte scurtă, adică fără conotațiile mai
recente.

Tratatul Manusmṛti (Legile lui Manu), una dintre cele mai vechi scrieri
despre yuga-uri (data redactării încertă: cândva între 500 ÎEN și 250
EN, potrivit evaluărilor diferiților cercetători; posibil să fi fost compusă
treptat, într-o perioadă lungă de timp), indică faptul că ele urmează o
rată temporală de 4:3:2:1 și că duratele lor se formează după cum
urmează: cifra care corespunde ratei temporale este înmulțită cu 1000
și dă naștere duratei yugăi care-i corespunde, iar la suma respectivă se
adaugă două zecimi din această perioadă, câte una pentru fiecare
perioadă de tranziție de la o yuga la alta. Numele yuga-urilor și
proporția menționată mai sus provin din străvechiul joc indian de
zaruri. Astfel,

Krita Yuga are 4.000 + 2/10*4.000 = 4.800 ani

Tretā Yuga are 3.000 + 2/10*3.000 = 3.600 ani
Dvāpara Yuga are 2.000 + 2/10*2.000 = 2.400 ani
Kali Yuga are 1.000 + 2/10*1.000 = 1.200 ani

Durata totală a celor 4 ere este de 12.000 de ani.

Așa după cum este evident pentru oricine citește tratatele originale și
după cum remarcă foarte mulți cercetători importanți ai istoriei yuga-
urilor (vezi de exemplu Luis Gonzalez-Reimann de la Universitatea
California, Berkeley) sau teoreticieni ai sistemului yuga-urilor, primele
surse arată că aceasta a fost determinarea inițială (adică, la origine,
perioadele au fost determinate în ani obișnuiți, umani, lucru a cărui
importanță o voi detalia mai târziu)! Primele texte care teoretizează
sistemul celor 4 yuga – Mahābhārata (3.186.17-23, 12.224.19-20) și
Manusmṛti (1.68-73) – indică clar că este vorba de ani obișnuiți.

4.000 de ani constituie Krita Yuga. Răsăritul său (la fel ca apusul)
se spune că are 400 de ani. Tretayuga are 3.000 de ani, iar
răsăritul său (la fel ca apusul) are 300 de ani. Dvāpara are 2.000
 de ani, iar răsăritul său (la fel ca apusul) are 200 de ani.
Următoarea yuga, Kali are 1.000 de ani, iar răsăritul său (la fel ca
apusul) are câte 100 de ani.

se spune în Mahābhārata 3.186.17-23.

Dar ascultă acum scurta descriere a duratei unei nopți și a unei zile
a lui Brahmā și a mai multor yuga, conform ordinii lor. Ei declară
că Krita yuga are 4.000 de ani; crepusculul dinaintea sa constă în
tot atâtea sute, iar crepusculul de după el este același număr. În
cele 3 yuga rămase cu perioadele lor de tranziție, miile și sutele sunt
diminuate cu câte una în fiecare. Aceste douăsprezece mii care
tocmai au fost menționate ca total al celor 4 formează o eră a
zeilor. Dar află că suma a 1000 de astfel de ere ale zeilor formează
o zi a lui Brahmā, și că noaptea sa are aceeași lungime.

se spune în Manusmṛti 1.68-72.

Mai târziu însă aceste perioade au devenit de-a dreptul astronomice

prin faptul că perioadele nu au mai fost măsurate în ani obișnuiți, ci în
‘ani divini’ (un an divin sau zeiesc fiind de 360 ani pământești, pe baza
unei omologări străvechi care afirmă că, pentru zei -ființe de o condiție
net superioară oamenilor – un an omenesc trece într-o zi din viața lor.
Aici anul era considerat ideal, adică de 360 zile și nu de 365, după
concepția vedică.). Ca urmare, potrivit acestei interpretari, yuga-urile
ajung la durate de-a dreptul astronomice:

Krita Yuga: 4.800*360 = 1.728.000 ani

Tretā Yuga: 3600*360 = 1.296.000 ani
Dvāpara Yuga: 2.400*360 = 864.000 ani
Kali Yuga: 1.200*360 = 432.000 ani

Scenă ilustrată din Mahābhārata, Pagină dintr-un manuscris din secolul al 18-lea.

 
Totalul celor 4 yugas devine acum 4.320.000 ani obișnuiți. Literatura
puranică nu se oprește însă aici. Împreună, cele 4 ere formează o
mahayuga, adică o mare yuga. 1.000 mahayuga formează o kalpa, care
este o zi din viața lui Brahmā (Zeul hindus al Creației). 

Începutul lui Kali Yuga nu a fost menționat inițial, deși era acceptat
faptul că ar fi coincis cu evenimentele descrise în
epopeea Mahābhārata. Mai târziu, prin secolul 5 EN, astronomii
perioadei Gupta au concluzionat (pe baza ideii siddhantice –
împrumutată de la greci – că marile cicluri ale umanității trebuie să
înceapă sau să sfârșească printr-o conjuncție a tuturor planetelor) că
data startului lui Kali Yuga ar fi coincis cu o mare conjuncție planetară
la începutul zodiei Berbecului, iar Āryabhaṭa indică indirect faptul că
această dată ar fi fost 3102 ÎEN, probabil pe baza unor surse mai vechi
(trebuie spus însă că nu a existat nici o astfel de conjuncție planetară în
Berbec în 3102 ÎEN, deci ideea nu se susține!) Această dată a devenit
apoi aproape unanim acceptată și necontestată, fiind deci considerată
data oficială a începutului lui Kali Yuga. 

Cele 4 yugas indică decăderea treptată și declinul gradat al virtuții

omenirii și felul în care dharma, înțelepciunea, cunoașterea, capacitățile
fizice și intelectuale, durata vieții, forța psihică etc se deteriorează
treptat. Echivalent cu proporția duratelor celor 4 yuga (4:3:2:1), o
proporție similară a fost corelată și cu modul în care virtutea și
moralitatea omenirii diminuează.

Astfel, în Krita Yuga – virtutea este omniprezentă și ”întreagă” (4

sferturi), în Tretā Yuga există 3 sferturi virtute și un sfert păcat,
în Dvāpara Yuga virtutea este la jumătate din capacitatea ei, păcatul
fiind și el la jumătate, iar în Kali Yuga – un sfert este virtute și 3 sferturi
sunt păcat.

Se afirmă că, odată cu trecererea de la Krita către Kali, toate principiile

vedice sunt răsturnate, ierarhiile (considerate) naturale sunt inversate,
conștiința morală este coruptă, femeile își fac de cap, negând autoritatea
bărbaților, iar străinii domină societatea.
Ascensiunea buddhismului și a jainismului (religii care contestau Veda-
ele și existența lui Dumnezeu) este văzută ca un semn al decăderii
spirituale și al apropierii de sfârșitul epocii (yugānta).  Mai târziu, Kali
Yuga este considerată o explicație și pentru invazia islamică și apoi
pentru ocupația colonială realizată de Imperiul Britanic. Datorită
decăderii, unele practici spirituale sunt considerate pierdute sau ajung
să fie interzise în Kali Yuga.

Evident, Kali Yuga este localizată – invariabil – în prezent, iar salvarea

vine – tot invariabil – în viitor. La încheierea lui Kali Yuga ierarhiile se
restabilesc, femeile își reiau poziția de subordonare, regii ”străini” sunt
uciși, oamenii își recapătă virtutea, tradițiile sunt reinstaurate etc.

Dar aceasta nu se face în mod natural. Pentru adepții acestei

interpretări a istoriei, ritmurile naturale trebuiesc neapărat suspendate
printr-o intervenție divină (însoțită de un ”cataclism” la fel de ”divin”)!
Sfîrșitul (yugānta) este deci un fel de yuga-pralaya adică o disoluție
apocaliptică – chiar dacă una incompletă –  în care restaurarea este
făcută miraculos, supranatural (și nenatural, am putea spune) de o forță
armată condusă de Kalki, ultimul avatar al zeului Vishnu, care, călare pe
un cal alb și cu sabia dreptății în mână, aduce foarte mult cu personajul
principal al Apocalipsei după Ioan sau cu Mahdi – mult așteptatul
salvator al mahomedanilor.

Kalki- ultimul avatar al lui Vishnu

Kalki va sfârși astfel Kali Yuga, Epoca de Aur (Krita/Satya Yuga) se va

reinstaura, iar procesul va continua tot așa, pe parcursul multor cicluri
până la disoluția finală a timpului, Yuga Pralaya.

Adepții sistemului ”erelor zeiești” (la unison cu unele scrieri și

interpretări tradiționale) consideră deci că de la Kali Yuga se trece
direct la Krita Yuga, adică direct într-un nou ciclu descendent! Ei
afirmă că la sfârșitul lui Kali Yuga există suficient de multă ”energie
acumulată” pentru a permite ”saltul” direct la Krita Yuga, asta în pofida
faptului că – potrivit scrierilor antice – toate capacitățile oamenilor (și
ale umanității în ansamblu său) sunt drastic diminuate în Kali Yuga. În
aproape toate textele pe această temă, nivelul de înțelegere a
adevărurilor spirituale, nivelul moral al oamenilor, libertatea lor sunt
limitate, iar durata maximă de viață a omului scade și ea substanțial.

Declin fără ascensiune?

Ei bine, ne putem întreba: dacă declinul este treptat, nu așa ar trebui să
fie și progresul?? A spune că de la cele 3 sferturi de păcat poți trece
direct la 4 sferturi de virtute nu este cam greu de crezut?

Cum ciclul yuga-urilor exprimă un ciclu natural al istoriei și al vieții

umanității, sistemul erelor care ar implica trecerea directă de la Kali la
Satya ar fi total nenatural dintr-un motiv foarte simplu: natura nu
acționează în salturi!

Dacă acceptăm teoria yuga-urilor, nu pare deloc de bun simț să credem

că putem sări direct de la Kali la Satya Yuga! E ca și cum ai trece de la
miezul nopții direct la miezul zilei sau de la mijlocul iernii direct la
mijlocul verii! Ar fi aberant să credem că umanitatea, în ansamblul său,
ar putea face o astfel de ”săritură cu prăjina” în planul virtuții, al
cunoașterii, al forței spirituale și al duratei de viață!

Totul în natură (și mă refer aici, evident, și la natura umană!)

se manifestă ciclic, cu perioade de ascensiune și progres,
urmate de perioade de declin și decădere.

Un aspect important care trebuie remarcat este acela că toate

periodizările și omologările tradiționale se bazează pe o
ciclicitate naturală a luminii întunericului. Toate ciclurile
naturale au o perioadă ascendentă și una descendentă!

Roata (buddhistă a) Dharma-ei

Astfel, dacă ar fi să considerăm durata unei zile, pornind de la
miezul zilei, avem mai întâi o perioadă de maxim a luminozității,
după care aceasta începe să scadă treptat, ajungând la momentul
de crepuscul (apusul), când lumina și întunericul se
îngemănează, după care întunericul începe să pună stăpânire
(până la momentul său de maxim), după care acest ciclu
descendent se inversează: întunericul începe să scadă treptat,
avem zorii zilei când întunericul și lumina sunt ”egale”, după
care lumina crește până la apogeul său.

Dacă ar fi să considerăm o altă perioadă importantă – luna sinodică –

lucrurile se petrec tot în această alternanță a ascensiunii și descensiunii:
la Luna Nouă, luna este invizibilă (total ”ascunsă” în întuneric), după
care începe să crească, în preajma primului pătrar devine luminată pe
jumătate, iar apoi ajunge luminată complet la momentul de Luna Plină.
Lumina Lunii este acum maximă. După acest moment începe perioada
”descendentă” a luminii discului lunar: de la luminozitatea Lunii Pline
la întunecimea Lunii Noi trecând prin ”echilibrul dintre lumină și
întuneric din perioada celui de-al treilea pătrar.

Luând acum în considerare anul, la fel ca în cazul zilei, trecerea de la

maxima luminozitate la maximul întuneric și invers se face prin cele
două semicicluri – Daksināyaṇa (de la solstițiul de vară la cel de iarnă)
și Uttarāyaṇa (de la solstițiul de iarnă la cel de vară)!

Este deci absolut justificat să admitem că, din moment ce toate

perioadele naturale ale luminii și întunericului au la bază același tipar al
transformării progresive a întunericului în lumină (sau a yin-ului în
yang cum spune Cartea taoistă a Transfomărilor), atunci și perioadele
mai lungi cum ar fi erele umanității (cele 4 Yugas) se manifestă în
aceeași ciclicitate care presupune alternarea progresivă a ascensiunii cu
declinul, a luminii cu întunericul! Cuvântul cheie pentru această
transformare este deci ”treptată” și în nici un caz ”săltată”!

De fapt, neîntâmplător, în cap.I 63-68, Manusmṛti menționează yuga-

urile imediat după ce a enumerat celelalte cicluri naturale: nimesha (o
închidere și deschidere a pleoapelor), muhūrta (o durată de 48 minute),
ziua, luna, anul (cu perioadele lor ascendente și descendente, sau
crescătoare și descrescătoare). Apoi indică că, în total, cei 12.000 ani
formează o eră a zeilor, după care spune că 1000 de astfel de ere
formează o zi a lui Brahmā și că o noapte a lui are aceeași durată!
Deci este extrem de clar că și în cazul celor 12.000 de ani vorbim doar
de o jumătate și nu de un întreg: două ere ale zeilor formează un ciclu
complet de decădere și ascensiune.

Ideea acestei întoarceri pe același traseu al erelor, dar în sens invers,

este sugerată clar în Manusmṛti 18.3.2.1:

Somnul este reprezentat de Kali, trezirea de Dvāpara, pregătirea de

acțiune de Treta și acțiunea efectivă de Krita.

Așa cum un om nu trece de la somn direct la activitate

frenetică, tot așa nici din Kali Yuga nu se poate trece direct la
Krita/Satya Yuga! Ideea este absurdă!

De fapt adepții saltului de la Kali la Krita/Satya nu realizează

că, în concepția lor, omenirea nu este capabilă de progres, ci
numai de decădere! Intervenția divină a lui Kalki nu se poate numi
progres din punctul de vedere al umanității (și în nici un caz unul
treptat și natural), ci mai degrabă izbăvire nemeritată! Omenirea nu are
nici un merit și nu depune nici un efort în această restaurare: aflată la
marginea prăpastiei, după o prăvălire continuă și îndelungată, o parte a
ei este salvată in-extremis de un avatar mânios, în ceasul al 12-lea!
(Lucrul și mai paradoxal este că cei care promovează astfel de concepții
sunt și cei mai înfocați adepți ai unor idei utopice legate de ”evoluție” și
progres în plan spiritual! Dar mai multe despre asta cu altă ocazie…)

Contribuția lui Śrī Yukteśvar Giri

Śrī Yukteśvar
Cel care a sancționat această neconcordanță din înțelegerea tradițională
a sistemului Yuga-urilor a fost Śrī Yukteśvar, marele maestru al
sistemului Kriya Yoga și cunoscător al sistemului de astrologie indiană
Jyotișa. El afirma că un salt de la Kali la Krita/Satya este imposibil în
conformitate cu ceea ce este perceput ca lege a schimbării și, ca urmare,
nu poate fi conceput!

În cartea sa Știința Sacră el arată originea acestei înțelegeri,

considerând că interpretarea greșită a textului ințial din Mahābhārata,
propagată apoi în tradiție, se datorează erorii unui comentator timpuriu
al acesteia pe nume Kulluka Bhatta.

El afirma că ciclul erelor are o fază descendentă (Krita, Tretā,

Dvāpara și Kali), urmată de una ascendentă, care cuprinde
aceleași ere, dar în ordine inversă (Kali, Dvāpara, Tretā și
Krita), în conformitate cu ciclul natural al întunericului și
luminii.

Potrivit determinărilor lui ŚrīYukteśvar, omenirea trece, actualmente,

prin faza ascendentă a lui Dvāpara Yuga și nu prin Kali Yuga, cum se
crede! (În orice caz, dacă acum am fi în Kali Yuga – care, dpdv al
tradiției siddhantice, a început în 3.102 ÎC (după dispariția lui Krishna),
conform credinței adepților saltului de la Kali la Krita ar însemna că
doar cca. 5000 de ani din cei 432.000 de ani ai lui Kali Yuga au trecut.

Sumbră perspectivă!

afirma Śrī Yukteśvar .

Din fericire, neadevărată!

mai spunea el.

Trebuie spus că, în aceeași perioadă în care Śrī Yukteśvar făcea aceste
afirmații, renumitul învățat indian B.G.Tilak, în cartea sa The Arctic
Home in the Vedas, publicată în 1903, scria:
 Scribii Purāna-elor -lucrări dintre care multe au fost scrise de-a
lungul primelor secole ale Erei Creștine, nu erau dispuși să accepte
faptul că Kali Yuga era pe cale de a apune…De aceea ei au încercat
să extindă durata lui Kali Yuga convertind fiecare mie de ani umani
obișnuiți în tot atâția ”ani divini”…această soluție a fost apoi
adoptată pe scară largă, iar Kali Yuga a fost schimbată într-un
ciclu magnific de 432.000 ani obișnuiți.

Interpretarea lui Śrī Yukteśvar este mai logică și dintr-un alt motiv:
conform vizunii acestuia, un ciclu al Yuga-urilor are 24.000 de ani
(12.000 pentru faza descendentă și 12.000 pentru faza ascendentă),
ceea ce aproximează durata perioadei precesionale (durata unei precesii
complete a punctului vernal) care este de cca 25.772, după unele date
științifice! (De fapt perioada precesiei complete nu este decât o estimare
și nu o certitudine științifică- s-ar putea foarte bine ca această perioadă
să fie destul de apropiată de estimarea lui Śrī Yukteśvar).

Ca urmare, în intrepretarea lui Śrī Yukteśvar, ciclul erelor poate fi

corelat cu o ciclicitate obiectivă și naturală specifică relației dintre
Pământ, Soare și Univers și nu rămâne o simplă abstractizare filozofică!
                                                Ciclul Erelor în viziunea lui Śrī Yukteśvar
                                                    (Ilustrație realizată de Ingo Kappler)

Acest fapt este extrem de important pentru că argumentează puternic în

favoarea interpretării lui Śrī Yukteśvar !Putem sau nu să-l credem
pe Śrī Yukteśvar când ne spune că acest ciclu al precesiei este
determinat de revoluția Soarelui în jurul altei stele; astronomii moderni
nu au date că așa ar fi, deși unii dintre ei se gândesc la varianta asta
(unii adepți New Age consideră chiar că Soarele se rotește în jurul unei
stele din constelația Pleiadelor (Alcyone) motiv pentru care ar trece
periodic printr-o ”centură de fotoni” (”inelele lui Alcyone”) care este
pusă în relație cu sfârșitul lui Kali Yuga sau cu începutul Erei
Vărsătorului, dar acest aspect este cu totul și cu totul imposibil din
punctul de vedere al astronomiei și al fizicii elementare!).

De asemenea, Śrī Yukteśvar era convins că cele 4 ere sunt o expresie a 4

calități pe care el le numea: Spiritualul (aferent lui Krita), Magneticul
(aferent lui Tretā), Electricul (aferent lui Dvāpara) și Materialul
(aferent lui Kali) și că acum ne aflăm deja (din 1699 încoace) în
perioada ascendentă a lui Dvāpara, asta și pentru că era ”electrică” a
umanității a început imediat după acel moment. (Și aici, putem accepta
sau nu această viziune; în general, pentru a justifica diferitele tipuri de
periodizări ale istoriei umanității, putem găsi tot felul de argumente pro
sau contra și putem justifica aproape orice teorie).

Cu toate acestea, este clar că viziunea sa legată de durata ciclului și de

modul în care aceste ere se succed este mai profundă și mai ancorată în
realitate și în tradiția vedică, decât viziunea apocalipticilor (adică a
adepților saltului de la Kali la Krita)! 

Śrī Yukteśvar Giri a fost un reformator. Deși – în afara analogiei citate

anterior din Manusmṛti 18.3.2.1 – nu există o referință puranică atât de
directă legată de progresul ascendent al yuga-rilor, Śrī Yukteśvar a
considerat că acesta este de la sine înțeles și evident pentru oricine
înțelege spiritul tradiției El a venit și cu o altă corecție fundamentală
care are de-a face cu natura Zodiacului (despre care se poate citi aici).
Din păcate, vocea lui a rămas neascultată și puține lucruri au fost
schimbate ca urmare a demersului să reformator.

Erele grecești
Unii dintre cei care contestă viziunea lui Śrī Yukteśvar aduc ca
argument faptul că cele 4 ere grecești similare, desemnate prin numele
a 4 metale (Aur, Argint, Bronz și Fier), admit tot o trecere bruscă de la
Fier la Aur, adică de la perioada cea mai sumbră la perioada cea mai
luminoasă. 

Întradevăr, în ale sale Bucolice (4.4), Virgiliu indică într-o manieră

poetică (și destul de ”biblică”, aș spune) că Era Fierului va fi urmată de
o nouă Eră de Aur: 

Acum vine ultima eră vestită de cântecul sibilei din Cumae; marele
șir al secolelor începe din nou. Acum Fecioara se întoarce, regatul
 lui Chronos se întoarce; acum o nouă generație coboară din ceruri.
Dar tu, pură Lucina, zâmbește la nașterea copilului sub domnia
căruia urzeala fierului va înceta prima oară, iar o nouă rasă de aur
se va răspândi prin lume!

Cu toate acestea, nu toți autorii antici sunt de acord cu această

interpretare sau foarte fermi în a preciza acest aspect. Hesiod
(750 BC), probabil autorul inițial al teoriei erelor grecești (deși la
el acestea au fost în număr de 5, nu de 4) nu indică deloc ce se va
petrece după Era Fierului, ci doar ne spune că și-ar fi dorit să
trăiască înainte sau după această eră (iar această afirmație se
poate aduce ca argument în favoarea oricăreia dintre cele două
variante). 

Platon, în Omul de stat, ne spune – la fel de criptic – că: 

după aceea va fi o mișcare înainte.

Ovidiu (în Metamorfoze 15.249) arată însă clar că, după

parcursul erelor de la Aur către Fier,

ele vin înapoi în ordine inversă.

O reprezentare modernă a erelor grecești.

 Ilustrație din cartea lui Walter Cruttenden: Great-Year-Adventures.

Jean-Pierre Vernant, unul dintre marii specialiști în cultura greacă

antică, consideră că în concepția lui Hesiod ciclul erelor se inversează.
Pe baza mitului din Omul de Stat al lui Plato și pe baza afirmației lui
Hesiod că Era Fierului se împarte în două perioade care sunt calitativ
diferite (similar cu viziunea lui Yukteśvar legată de jumătatea
ascendentă a lui Kali Yuga), Vernant (în The Origins of Greek Thought)
deduce că întreaga concepție a erelor grecești nu era liniară, ci ciclică,
lucru care indică existența unui semiciclu ascendent al erelor. Acest
aspect este discutat și de Jenny Strauss Clay în cartea sa Hesiod’s
Cosmos. 

După unii autori, tradiția grecească a erelor umanității ar putea fi doar o

adaptare a speculațiilor hinduse; varianta opusă – susținută de alți
cercetători – este însă mult mai probabilă: tradiția hindusă să fi preluat
această idee de la greci după invazia alexandrină și să o fi adaptat la
propria tradiție.

Jainismul
O viziune similară cu cea a lui Śrī Yukteśvar apare în Jainism, una
dintre cele mai vechi secte religioase care s-a dezvoltat chiar în sânul
tradiției indiene. Potrivit viziunii jainiste, lumea trece printr-o serie de
cicluri, fiecare dintre acestea având câte un semiciclu descendent
(apasarpini) și unul ascendent (utsarpini), fiecare semiciclu fiind
divizat în 6 perioade egale (yugas).

Jainismul considera că absolut toate ciclurile temporale naturale

au o fază ascendentă și una descendentă (fără nici o
excepție!), iar asta este în acord cu viziunea naturală propusă și
de Yukteśvar. Să fi fost oare această excepție (de la ceea ce acum pare a
fi regulă în tradiția yuga-urilor) adevărata regulă? Probabil că da!

 
Āryabhaṭa
Genialul astronom indian (care a trăit în secolele 5-6 EN) a ajuns și el la
o concluzie care este similară cu ceea ce – mai târziu – a dezvoltat Śrī
Yukteśvar! El a divizat fiecare mahayuga în 4 yugas (dar de durată
egală!) postulând că prima jumătate a unei mahayuga este ascendentă,
iar cealaltă este descendentă.

Așa cum am văzut deja, această diviziune a ciclului erelor în jumătăți

este consistentă cu modul vedic de a împărți ciclurile în părți luminoase
și întunecate. Din păcate critica adusă de Brahmagupta lui Āryabhaṭa pe
motiv că acesta din urmă nu respectă Purana-ele a făcut ca această
teorie să fie repede uitată.

Buddhismul
Unele versiuni buddhiste ale yuga-urilor sunt și ele congruente cu
viziunea lui Yukteśvar și cu cea a lui Āryabhaṭa, în sensul că le atribuie
atât un parcurs ascendent, cât și unul descendent. În faza ascendentă
ele se numesc – la fel ca în întreaga tradiție – Kali, Dvāpara, Tretā și
Krita, iar în faza descendentă ele sunt, în ordine Krita, Tretā, Dvāpara
și Kali. Acest ciclu se repetă la infinit.Conform tradiției buddhiste,
viața omului este rânduită și ea după aceste două semicicluri:
ascendent (utkarșa) și descendent (apakarșa).

Tradiția avatarilor
În tradiția populară târzie a hinduismului (în special în cea a
vishnuismului/ vaishnavismului, cult consacrat zeului Vishnu) a apărut
la un moment dat ideea că Vishnu (care – deși pentru o mare parte a
hindușilor este doar un aspect al Trinității Brahmā-Vishnu-Shiva – în
doctrina acestui cult este considerat chiar Dumnezeul Suprem) se
manifestă periodic pentru a ajuta și impulsiona umanitatea, iar aceste
manifestări ale sale se numesc avatāra și cele mai importante sunt – în
cea mai răspândită variantă a acestei tradiții – în număr de 10 (deși
manifestările avatārice minore sunt nenumărate).
 Cei zece avatāra (Daśāvatāra) ai lui Vishnu

Cu alte cuvinte, similar cu ideologia creștină care îl consideră pe Iisus

Christos unicul fiu al lui Dumnezeu, compus din însăși substanța
acestuia, trimis pe Pământ pentru izbăvirea umanității, adepții
vishnuismului consideră că Dumnezeu trimite periodic pe cineva pentru
salvarea noastră (diferența este că, în loc de un fiu unic, vishnuismul
consideră că există mai multe astfel de manifestări de-a lungul istoriei
umanității). Avatārul este deci o teofanie, o condensare directă a lui
Dumnezeu în manifestarea terestră.

Primele referințe despre tradiția avatārilor apar în primele texte ale

vaishnavismului: Ramāyana, Mahābhārata, Vishnu Purāna,
Bhāgavata Purāna etc. Astfel de referiri la avatāra există însă și în
textele shaivismului (adică în tradiția populară, puranică, asociată
cultului lui Shiva, considerat în acest cult drept Dumnezeul suprem
(vezi mențiunile din Shiva Purāna, deși ideea nu este unanim acceptată
în filozofia shaivismului) și ale shaktismului (cultul zeiței supreme,
Shakti – vezi Devi Purāna).

În Gita (4/7-8) Krishna – considerat a 8-a încarnare a zeului Visnu și a

cărui poveste este, pe alocuri, extrem de asemănătoare cu cea a lui Iisus
– spune:

Atunci când dharma (adică ceea ce susține ordinea morală și

socială a lucrurilor din Univers-n.trad) este asaltată de
preponderența adharma-ei (adică antiteza dharma-ei-n.trad), iar
adharma este la punctul ei de maxim, o, Bharata (Arjuna), Eu
însumi (Vishnu) mă manifest și mă nasc din eră în eră (yuga)
pentru a proteja drepții, a pedepsi făcătorii-de-rău și a restabili
ordinea.

Krishna (avatarul de la sfârșitul lui Dvāpara Yuga sau – în unele

variante ale cultului lui Krishna – sursa tuturor avatarilor) nu a spus
când și cum anume se manifestă avatarii , este clar însă că manifestarea
lor are de-a face cu nevoia de restabilire a ordinii cosmice în cadrul
ciclului yuga-urilor.

În plus, conform doctrinei vishnuite, avatarul nu trebuie să se

manifeste neapărat în formă umană. Doctrina panteistă (sau mai bine
zis panenteistă) a hinduismului admite că tot ceea ce există este
Dumnezeu și este pătruns de Dumnezeu, ca urmare, avatarul poate fi,
fără probleme, și un pește sau o broască țestoasă, de exemplu, chiar
dacă doar un avatar ”parțial” și nu unul ”complet”.

Tradiția legată de aceste manifestări este foarte complexă și

contradictorie, iar modul în care această idee a avatarilor s-a strecurat
în tradiția indiană este foarte obscur și va fi abordat în articolul Avatār
versus Antichrist.

Al nouălea avatāra

Reprezentare a lui Buddha – al 9-lea avatāra

Deși Gautama Buddha a negat cu tărie că ar fi fost vreun zeu sau o

manifestare a unui zeu (inclusiv a lui Dumne-zeu), vaishnava-iții (mai
precis o mare parte a tratatelor acestora) l-au inclus în lista celor zece
avatāri, adică l-au considerat (uneori la concurență cu Bālarama,
fratele lui Krishna) al 9-lea în această listă – avatārul lui Kali Yuga, iar
Yashodharā, soția lui Buddha a fost considerată o încarnare a zeiței
Lakṣmī. Această includere paradoxală și foarte speculativă a lui Buddha
între cei zece avatari a dobândit, mai târziu, o semnificație majoră.

Dar cum a ajuns revoluționarul Buddha – cel care a rejectat tradiția

ritualistică vedică, adorarea zeităților și credința speculativă în existența
lui Dumnezeu – să fie inclus între cei zece avatari ai lui Dumnezeu
(Vishnu)? Implicațiile acestei incluziuni și modul straniu în care aceasta
a fost realizată sunt – în opinia mea – cu totul și cu totul fascinante!
Totul pleacă de la una dintre binecunoscutele povești din Vishnu
Purāna (care apare și în Agni Purāna), în care Māyāmoha, un
maestru al decepției emanat de Vishnu, este trimis de acesta
pentru a seduce demonii și pentru a-i devia de la interferența lor
cu Calea Zeilor, iar acest personaj, prin intrigile sale reușește să
popularizeze în rândul demonilor o formă de ”gândire liberală”
legată de calea spirituală, gândire care nu face apel la
înțelepciunea tradițională legată de suveranitatea lui Dumnezeu,
ci propovăduiește o doctrină neobișnuită care se referă la
capacitatea umană de auto-eliberare și iluminare, iar ca rezultat,
demonii sunt deviați.

Este ușor de înțeles la cine s-a referit (sau cu cine anume a putut
fi foarte ușor asimilată) această povestire: ”maestrul decepției”
este Buddha, care însă, fiind considerat o manifestare a lui
Vishnu menită să combată forțele adharmice (adică neconforme
cu legea morală acceptată), joacă, în această poveste, un rol
pozitiv.

Pe măsură ce buddhismul a devenit o forță, hindușii, renumiți

pentru capacitatea lor de asimilare și reîncadrare a ideilor
religioase, l-au integrat pe Buddha în tradiția avatarilor, căutând
astfel să re-convertească adepții buddhiști la tradiția seculară,
teistă; mai târziu însă, această idee a contribuit și la atingerea, în
final, a scopului lor principal anti-buddhist: la scurt timp
buddhismul a dispărut cu totul de pe teritoriul Indiei.

Doctrina lui Buddha, care a fost considerată unul dintre motivele

și semnele principale pentru instaurarea decadentei epoci Kali
Yuga, ajunge deci să fie privită – în mod paradoxal și
surprinzător – ca produsul unei manifestări divine. Buddha,
‘marele înșelător’, devine chiar avatarul epocii întunericului, Kali
Yuga, iar ”decepția” promovată de el maschează – în viziunea
vishnuită – o manifestare a lui Dumnezeu menită să devieze
forțele demoniace!
Adeptul lui Buddha care îmbrățisa (sau s-ar fi gândit să
îmbrățișeze) doctrina acestuia ajungea astfel într-o stare de
disonanță care nu putea să nu-i submineze încrederea și
orientarea sa teologică: tradiția seculară din care și el făcea
parte accepta divinitatea maestrului său heterodox,
dar, în același timp, damna doctrina acestuia! Genial!

[Alte scrieri hinduse (respectiv sectele care se bazau, la nivel doctrinar,

pe acele scrieri) nu au dat dovadă de aceeași subtilitate. Astfel, în
Padma Purāna (6.236.5-12) se spune că, la sfârșitul lui Kali Yuga, zeul
Shiva ar urma să se manifeste (avataric) sub forma lui Śaṅkarācārya în
special cu scopul de a arăta că buddhismul este o religie falsă și iluzorie.

Motivația anti-buddhistă din spatele doctrinei intervenționiste este

așadar evidentă (iar asta mai ales în contextul în care buddhismul
convertea rapid adepții celorlalte doctrine religioase ale Indiei, filozofii
buddhiști câștigând mai mereu – printr-o mai mare subtilitate și printr-
o logică superioară – dezbaterile și argumentațiile filozofice și teologice
publice cu liderii sectelor hinduse)].

Cine este Kalki?

Kalki (”distrugătorul întunericului / ignoranței” sau ”unificatorul
castelor”) este al zecelea și ultimul avatar al lui Vishnu, cel menit să
apară la sfârșitul lui Kali Yuga, pentru a restabili cu totul dharma și a
instaura o Nouă Eră, Krita Yuga. Vishnu Purāna (4.24) ne spune că
acest Kalki ar urma să se nască într-un sat numit Shambala și, odată
ajuns la maturitate, la conducerea unei armate invincibile, călare pe un
cal alb și cu sabia dreptății în mână, ar urma să masacreze cetele
nedrepților și să restabilească tradiția vedică. (Se observă ușor
asemănarea cu doctrina escatologică creștină. Conform opiniei mai
multor cercetători, posibilitatea ca mitul lui Kalki să fi fost împrumutat
și adaptat din tradiția apocaliptică creștină, cândva în secolele 6-8 EN,
este destul de mare! O influență iraniană mai veche este și ea
plauzibilă).
Aceasta este viziunea popular acceptată în hinduismul vaishnavit.
Anterior am văzut modul ingenios în care această tradiție s-a folosit de
numele lui Buddha pentru a justifica declinul dharma-ei. Cu toate
acestea, tradiția tantrică buddhistă Kālacakra nu s-a lăsat deloc mai
prejos la capitolul ingeniozitate doctrinară: ea a preluat mitul lui Kalki
și pe cel al Shambhala-ei, sătucul natal al acestuia, din scrierile puranice
și le-a conferit apoi un rol cu totul și cu totul special.

Potrivit legendei, într-o țară în care existau mai multe caste și religii,
Kalki Mañjuśrī-Kírti (tib. Rigdan Tagpa), regele acelei țări, realizează
unificarea lor sub auspiciile adevăratei Dharma-e: buddhismul
Kālacakra.

Primul Kalki al Shambhala-ei

Acea țară este, evident, Shambhala (”Ținutul Păcii”), care devine un

Tărâm Pur, o țară în care toți locuitorii sunt considerați iluminați, o
sursă de cunoaștere și protecție pentru buddhism, un loc care adesea
interferează în mod misterios cu lumea umană, găsindu-se uneori la
intersecția fizicului cu spiritualul și fiind accesibil oamenilor doar atunci
când aceștia au o condiție karmică foarte favorabilă și când trăiesc într-
o condiție nonduală, iar Kalki (numit și Kulika) conferă numele
dinastiei regale care guvernează acest tărâm mitic (începând din
momentul realizării acestei ”unificări a castelor” până în prezent).

Conform tradiției Kālacakra, fiecare Kalki ar fi deci protectorul

învățăturii acestei tradiții, învățătură care ar proveni direct de la
Buddha. Shambhala ajunge deci ”buddhistă” în toate sensurile,
iar Kalki este deconectat de vaishnavism, de legătura sa cu
ideea de restabilire a tradiției vedice și de eliminare a
adharma-ei (care, din perpectiva hindusă, include mai ales
buddhismul!) și devine un promotor al buddhismului, care
este reîncadrat ca adevărata dharma!
Astfel, tradiția afirmă că sistemul Kālacakra ar fi fost predat de Buddha
regelui Suchandra al Shambhala-ei, care a fost deci un discipol al său.
Kālacakra ar fi fost apoi transmisă pe linie inițiatică regilor succesori și
apoi revelată din nou unor ființe umane (doi Mahāsiddha – sau poate
unul singur cu două nume diferite: Chilupa (mai mult ca sigur Tilopa) și
Kālacakrapāda cel Mare) cândva în secolele 10-11 EN.

Însuși Dalai Lama ar fi o reîncarnare a lui Kalki Pundarika, al doilea

rege al Shambhala-ei. În fapt este evident că tradiția tantrică Kālacakra
nu are aproape nimic de-a face cu buddhismul transmis de Buddha, ea
fiind o sinteză mult mai recentă, deși adoptă ca bază conceptul buddhist
originar despre anātman (adică despre ”non-sine”) și Śūnyatā
(vacuitate). Ideea transmisiei sale inițiale în Shambhala este doar un
artificiu menit să confere o anumită idee de autenticitate și să poată fi
astfel validată în cadrul ambelor tradiții: buddhistă și hindusă. Cei mai
mulți adepți ai tradiției originare / vechi a lui Buddha (Theravāda)
resping tradiția tantrică și o consideră o deviere de la învățătura
acestuia.

Totuși nu poți să nu admiri modul năucitor în care buddhismul tantric a

folosit portița deschisă de tradiția purānică a celui de-al zecelea avatar
pentru a se afirma pe sine ca parte a tradiției buddhiste originare și
pentru a ”spăla” imaginea buddhismului, pătată de adepții
hinduismului, plătindu-le acestora cu aceeași monedă cu care, în trecut,
aceștia au taxat buddhismul și au jonglat cu numele lui Buddha: din
moment ce hindușii l-au răstălmăcit pe Buddha drept un
avatar de-al lor, buddhiștii și l-au însușit pe următorul avatar,
Kalki și l-au integrat în propria tradiție!

Din moment ce Buddha a fost integrat – într-un mod deformat- în lista

avatarilor enumerați în doctrina sectei hinduse dominante (Vishnuism-
ul), buddhiștii au contra-atacat, afirmând că următorul avatar după
Buddha, Kalki, nu face altceva decât să continuie învățătura acestuia și
că adevărata Dharma este deci cea predată de Buddha!

(De fapt, în buddhism, Kalki nu mai poate fi numit avatar, pentru că

ideea de avatar nu este acceptată de această tradiție. Acesta ar putea fi
unul dintre motivele pentru care, în baza principiului compensării, lui
Kalki i s-a atribuit un rol special de protector al Pământului și rege al
”Pământului Pur”. Kalki este considerat adesea o ”emanație” a lui Adi
Buddha, Buddha Primordial).

Integrarea și dezvoltarea mitului Shambhalei și a celui legat

de Kalki în tradiția tantrică a sistemului Kālacakra a fost deci
o mișcare strategică menită să atragă adepți și să confere o
aură de autenticitate și legătură cu tradiția seculară.

(Unii comentatori indieni timpurii ai Kālacakra-ei considerau că ceilalți

8 avatari indieni sunt, și ei, o emanație ”rajasică” a lui Buddha
Primordial, textul indicând că hindușii, chiar dacă nu acceptă
Kālacakra, pot adera totuși la casta Vajra (deci la calea Vajrāyana);
aceasta este ‘mărinimia’ returnată de buddhiști hindușilor).

Nu în ultimul rând, așa cum majoriatea buddhologiștilor cad de acord,

doctrina despre Kalki a vizat, în mod evident, alimentarea
idealului unificării strategice a diverselor facțiuni ale
buddhismului în fața pericolului islamic (Islamul fiind – mai
tîrziu – principalul factor care a determinat dispariția buddhismului din
India). Primele mențiuni despre Kalki apar abia în scrierile
puranice, mai precis în Viṣṇu Purāṇa și Śrīmad Bhāgavata
Mahā Purāṇa, lucrări compuse – cel mai probabil – cândva în
secolele 6-10 EN)! Mitul lui Kalki este deci un mit târziu, care nu are
nimic de-a face cu tradiția vedică sau cu ideile originare despre Kali-
Yuga. 

Tradiția Kālacakra afirmă că acel Kalki (rege al Shambhala-ei) care va

restabili dharma va fi Rudracakrin (sau Maitreya, după unele surse) – al
25-lea Kalki, iar cronologia oferită de tradiție (și interpretată de
cunoscutul cercetător al buddhismului tibetan Alexander Berzin)
plasează apariția sa în anul 2424, moment care va coincide cu
restaurarea Epocii de Aur a umanității și cu învingerea forțelor barbare
(care, în textul Kālacakra-ei, se subînțeleg a fi cele islamice, a căror
invazie a precedat ”re-apariția” misterioasă a acestui text, cândva în
secolele 10 -11 EN).
Într-un mod paradoxal, Kālacakra, considerată apogeul doctrinei
spirituale a tantrismului buddhaic (deci parte integrantă a
buddhismului, care, la rândul său, este unanim considerat cea mai
compasivă și mai non-violentă religie), este cea mai violentă scriere
tantrică, iar această violență se datorează, în totalitate, introducerii în
text a mitului Shambhala-ei și a idealului beligerant legat de ultimul
Kalki!

Textul ne dă de înțeles că Shambhala are cei mai sângeroși războinici și

cel mai potent arsenal de arme de distrugere, arme care vor fi scoase la
iveală în războiul mondial condus de ultimul Kalki împotriva
”dușmanilor învățăturilor buddhiste” conduși de un personaj foarte
asemănător cu Antichristul biblic (pe nume Mahdi – viitorul Mesia al
mahomedanilor).

Potrivit textului Kālacakralaghutantra (cap 1, stanța 154), printre

”demonii” și ”șerpii” – adică ființele ”tamasice” (ale ignoranței, inerției
și întunericului) care promovează adharma și ai căror adepți urmează a
fi stârpiți sau convertiți în viitor de Kalki se numără : Iisus, Avraam,
Moise, Mani și Mahomed, adică fondatorii tuturor marilor religii (altfel
spus, toți marii profeți menționați în cadrul Islamului)!

Obsesia cu care Kālacakra insistă în precizarea tuturor acestor detalii

este surprizătoare și șocantă pentru oricine se mai gândește încă că
pașnicul Buddha ar fi putut să fie autorul inițial al textului ”rădăcină”
(Kālacakramūlatantra) din care această tantra ”simplificată” (Laghu)
se crede că a fost derivată de primul Kalki (nemaivorbind de faptul că
Buddha și presupusul prim Kalki au trăit cu mult înaintea lui Iisus și a
lui Mahomed)!

Această insistență asupra numelor și formelor ne arată însă foarte clar

că imageria legată de Kalki vizează concretul, unii comentatori
buddhiști remarcabili ai tratatului (cum ar fi Khedrub Je, primul
Panchen-Lama) afirmând că, de exemplu, mașinăriile de război
trebuiesc considerate literalmente, pe lângă un posibil înțeles ”interior”
sau ”ezoteric” pe care l-ar putea avea!
[Trebuie spus că răspunsul hindus și islamic la doctrina buddhistă
despre Kalki nu a întârziat să apară, buddhistul Kalki fiind considerat
un fals avatar, respectiv un fals Mesia. Confruntarea medievală care are
ca temă diferitele idei apocaliptice și mesianice ale marilor religii este,
de altfel, un subiect fascinant al istoriei religiilor și va fi abordată pe larg
în articolul Avatar versus Antichrist.]

Plasarea geografică a Shambhala-ei a devenit un interes major atât

pentru tibetani, cât și pentru europeni (nu de puține ori Dalai Lama-șii
făceau afirmații despre poziția Shambhala-ei în funcție de alianțele
politice și de protectoratele pe care doreau să le obțină de la vecinii lor,
iar literatura Kālacakra o plasează în zona Kashmirului sau a Muntelui
Kailāśa, zonă sacră pentru adepții vishnuismului, shaivismului,
buddhismului, jainismului și pentru șamanii Bön).

În secolele 19 și 20, tot felul de falsuri despre presupuse călătorii și

experiențe în Shambhala și tot felul de teorii aiuritoare și speculative au
început să fie puse în circulație de Blavatsky și de adepții Teozofismului
(unii dintre aceștia au început să pretindă că Blavatsky și-ar fi primit
învățăturile direct din Shambhala sau că ei înșiși sunt mesageri ai
acesteia).

Shambhala a ajuns să fie percepută (uneori printr-o accentuare sau

deformare a temelor principale din legenda inițială) fie ca un tărâm
paradisiac, fie ca o națiune beligerantă animată de o forță invizibilă
capabilă să mântuiască (sau chiar să distrugă) lumea, fiind adesea pusă
în legătură cu Atlantida și Lemuria, cu Agartha, cu Shangri-La, cu
Marea Frăție Albă, cu Lucifer și cu Christos, cu Sirius, cu OZN-urile,
extratereștrii și ”maeștrii ascensionați” etc.

Voi trata cum se cuvine aceste falsuri și idei eronate în alte articole;
suficient este să spun că Shambhala a devenit – și încă este – o sursă de
fascinație pentru nenumărați oameni (inclusiv naziștii, care au fost
profund influențați la nivel ocult de teoriile teozofiștilor despre rasa
ariană și Shambhala, au avut un interes major pentru tărâmul
Shambhala-ei, iar acest interes a fost atât de mare încât teozofista Alice
Bailey a ajuns să declare că Hitler ar fi convertit energia Shambhalei
într-o forță malefică, orientând-o către latura întunecată).

[Cu toate acestea, în pofida speculațiilor escatologice – pe alocuri

aberante – ale buddhismului Kālacakra, mitul Shambhala-ei pare să
ascundă o anumită realitate spirituală și cuprinde – chiar dacă într-un
mod foarte distorsionat – chintesența idealurilor și aspirațiilor mistice a
câtorva culturi și tradiții (mai multe despre aceasta în alte articole).
Chiar tradiția Kālacakra lasă să se înțeleagă că, la fel ca orice alt
concept dezvoltat în cadrul ei, Shambhala admite și un înțeles ezoteric,
interior și magic, pe lângă cel exoteric, exterior, fiind pusă în conexiune
cu centrul energetic al inimii – anāhatacakra, centrul liniștii, al
beatitudinii și al unificării , cu ”Inima Pământului” sau cu ”Sufletul
Lumii”, cu Axis Mundi – axul spiritual și energetic (din plan eteric) al
planetei noastre. Pentru a cuprinde acest înțeles ezoteric, literatura
Kālacakra a modificat însă realitatea istorică și mitologia tradițională
hindusă pentru a se potrivi cu orientarea sa ideologică și cu structura
practicii meditative care a fost dezvoltată în cadrul tradiției].

O altă reprezentare tradițională a celor zece avatari

Pentru oricine își bate puțin capul să priceapă cum anume s-a
configurat doctrina avatarilor devine limpede că aceasta este foarte
speculativă. Și nu mă refer aici la adevărul spiritual cuprins în conceptul
de avatar (care – în opinia mea – este cu totul și cu totul incognoscibil;
putem crede sau nu, dar nu vom putea ști vreodată cu certitudine, asta
pentru că – dacă ajungem să acceptăm filozofia aflată în spatele
ideologiei avatarilor – ajungem în cele din urmă și la concluzia că
natura ultimă a oricărei ființe umane încarnate este aceeași cu cea a
unui avatar, deci nu putem face niciodată o distincție reală între cele
două!), ci la modul în care doctrina a fost folosită pentru a justifica
anumite atitudini și doctrine sociale și spirituale, inclusiv teoria despre
Kali Yuga.
Listele avatarilor nu sunt altceva decât compilații populare
ale eroilor diverselor legende și mituri hinduse, realizate într-o
manieră care convenea idealurilor celor care le realizau. Unele
personaje care apar în aceste liste nu au fost considerate de la început
avatari – această corelare s-a produs mult mai târziu: am văzut asta în
cazul lui Buddha; același lucru a fost valabil și în cazul lui Rāma, al 7-lea
avatar.

Totuși, doctrina avatarilor, în special cea a ultimilor doi, a fost

folosită ca o armă doctrinară cu repercusiuni și ramificații cu totul
și cu totul extraordinare în dezvoltarea și istoria acestor religii (și, mai
târziu, a doctrinelor utopice care alimentează curentul New Age) !

Viziunea modernă
Recent, mulți guru-și moderni sosiți in Occident (ca Satya Sai Baba,
Maharishi Mahesh Yogi, Swami Vivekananda și alții) sau guru-și
indieni obsedați de schimbări politice și sociale (ex: Śrī Aurobindo) –
probabil din convingerea că mesajul lor spiritual trebuie musai corelat
cu o transformare globală majoră – contrar tradiției acceptate potrivit
căreia mai avem mult și bine de așteptat, au început să propovăduiască
sosirea iminentă a lui Krita Yuga (pe care ei au numit-o Satya– Epoca
Adevărului), oferind tot felul de explicații pentru această viziune (de
regulă se considerau pe ei înșiși și propria lor doctrină ca semne ale
intrării umanității într-o nouă eră!).

Alți istorici, scriitori și ezoteriști occidentali (Fabre d’Olivet, Saint-Yves

d’Alveydre, Helena Blavatsky, Annie Bessant, Alice Bailey, Rudolf
Steiner, Rene Guenon, Mircea Eliade, Alan Danielou, Gaston Georgel,
Jean Phaure, Fritjhof Schuon, Edgar Cayce, Samael Aun Weor etc) au
contribuit și ei la perpetuarea multor idei total neancorate în tradiție și
bazate pe erori majore de înțelegere și interpretare.

Mulți dintre aceștia (în special membrii Societății Teosofice) au avut –

așa cum arăt în alte articole – o contribuție majoră la unele dintre ideile
New Age fantastice vehiculate în ultimul secol, idei care – așa cum am
văzut deja în cazul lui Blavatsky – corelează sfârșitul lui Kali Yuga cu
apariția sau apropierea unei Noi Ere de Aur în evoluția umanității, cu
începutul Erei Vărsătorului, cu iminenta sosire a unui avatar (de
regulă, un ”Christos” împrumutat (sau răscumpărat?) din versiunea
indiană sau buddhistă a erelor: Kalki sau Maitreya) sau- mai nou – cu
sfârșitul Calendarului Maiaș! Unul dintre ei – Samael Aun Weor –
se considera, el însuși, Kalki-Maitreya – Avatarul Noii Ere. 

Icoană- A doua sosire a lui Christos

Câteva concluzii și comentarii de final

1. La fel ca alte idei cvasi-apocaliptice, și teoria celor 4 yugas
(caturyuga) pare a fi doar o speculație antică. Cei mai mulți adepți New
Age care teoretizează pe baza sistemului yuga-urilor nu sunt conștienți
de faptul că acesta a apărut în preajma începutului primului mileniu EN
(poate cu puțin înainte sau cu puțin după), fiind neancorat în tradiția
vedică și că este foarte probabil ca mențiunile legate de yugas să fi fost
adăugiri târzii la textul haotic (și foarte des modificat) al Mahābhārata-
ei.

Originea teoriei erelor se găsește, pe de o parte, în nevoia anticilor de a

justifica unele fapte reprobabile ale personajelor Mahābhārata-ei (fapte
care nu-și aveau locul într-o presupusă eră a virtuții) și în dificultatea
întâmpinată de brahmani de a-și menține tradiția deja supusă unor
presiuni constante din partea grupărior heterodoxe (cum au fost
buddhistii, jainiștii, bhaktașii și apoi tantricii etc) și a invaziei străinilor
(mlecchas), pe de altă parte.

Acest sistem explica toate schimbările neconvenabile lor la care

tradiționaliștii erau deja martori de mai multă vreme și pe care nu le
puteau contracara. (Similar, cei mai mulți creștini nu sunt conștienți că
Apocalipsa după Ioan – cu toată simbolistica sa legată de sfârșitul
timpului, Numărul Fiarei (666), Antichristul etc – nu are nimic de-a
face cu perioada actuală sau cu cea viitoare, ci s-a adresat perioadei
imediat apropiate momentului în care a fost scrisă, ca reacție față de
evenimente care se petreceau deja atunci și cu speranța unei schimbări
care se dorea iminentă pentru acele vremuri!

La fel, cele mai multe dintre interpretările care se fac în prezent pe

această temă (fie că au de-a face cu ”sfârșitul lui Kali Yuga”, cu ”intrarea
în Noua Eră”, cu ”începutul Erei Vărsătorului”, cu ”sfârșitul lumii”, cu
”apariția lui Kalki/Maitreya”, ”a doua venire a lui Christos” etc nu fac
altceva decât să potrivească datele (destul de confuzante) provenite din
scrierile antice într-un mod care să convină și să corespundă
concepțiilor despre lume și idealurilor utopice pe care persoanele care le
generează le au!).

2. Mitologia asociată cu avatārul războinic Kalki în rolul său

de restaurator al dharma-ei are de-a face cu așteptările
mesianice ale hindușilor și buddhiștilor și cu tradiția
populară! În toate textele timpurii legate de yuga-uri (ex:
Manusmṛti ) nu există referiri la Kalki!

Este limpede că acest personaj a fost integrat în tradiția vishnuită (și

apoi buddhistă) ca un act de compensare psihologică în scopul de a
da speranță oamenilor care-și vedeau tradițiile serios zdruncinate de
diferiți factori sociali. Se pune problema dacă această imagerie
apocaliptică legată de Kalki vizează exteriorul, interiorul sau ambele și
dacă este demnă de crezare, adică dacă ea reflectă un adevăr spiritual!

În cel mai bun caz (adică în cazul în care ținem morțiș să adoptăm doar
o interpretare forțată și pur simbolică, spirituală sau psihologică a
acestei imagerii antice), ea reprezintă o alegorie a transformării
spirituale interioare și a capacității omului de a-și învinge
proprii demoni. Era de Aur reinstaurată de Kalki poate fi deci
interpretată ca o stare de conștiință iluminată la care individul ajunge în
urma unui ”război” interior cu forțele care îl mențin în lumea suferinței
și iluziei.

[Însă părerea mea este că această doctrină vizează, ad-literam, în primul

rând exteriorul, adică înfățișează o viziune asupra vieții mundane,
convenționale – viziunea ”ezoterică” fiind atașată ulterior și secundar.
În plus, această doctrină violentă și fundamentalistă legată de avatarul
Kalki și de ”jihadul” dezlănțuit de acesta este periculoasă, turbulentă și
fantasmagorică și nu are nimic de-a face cu adevărul, cu realitatea
socială și spirituală sau cu vreun ideal uman elevat și demn de urmat!]

3. Unul dintre motivele pentru care purāna-ele au adoptat

cifre astronomice și au început să măsoarele erele în ani
divini a fost probabil acela că mult așteptatul sfârșit al lui Kali
nu se vedea niciunde și astfel sistemul a fost reevaluat într-un
mod care să păstreze teoria corectă.

La fel cum creștinii tot așteaptă și tot reportează mereu, de 2.000 de ani
încoace – și o vor face la nesfârșit, fără nici o confirmare, în opinia mea!
– reîntoarcerea Mântuitorului pe norii cerului, puranicii au considerat
si ei util să extindă duratele yuga-urilor.

Un alt motiv pentru schimbare a fost și confuzia textuală între felul

în care percep timpul oamenii și felul cum o fac zeii, ceea ce, la rândul
său, a accentuat confuzia doctrinară.

4. Idealul spiritual al hindușilor (și, prin extensie, și cel al

buddhiștilor) nu a fost niciodată restaurarea lui Krita/Satya
Yuga, ci moksha/nirvana – ieșirea de sub influența karma-ei
și a tuturor ciclurilor temporale.

Este futil să ne batem capul când anume se termină cu exactitate Kali

Yuga și când începe Satya – Era Adevărului: aceasta din urmă este –
din perspectiva spirituală ultimă – tot o perioadă ”neadevărată” și
”iluzorie” , ea face parte tot din lumea Samsara-ei.

5. Ideea că în Kali Yuga (epoca maximei decăderi morale și spirituale) –

în mod paradoxal – posibilitățile de evoluție spirituală sunt mai mari și
mai rapide decât oricând aparține bhakta-șilor (membrii grupărilor
axate pe diverse practici devoționale) și tantra-icilor. Ei afirmau asta
pentru că shudra-șii și femeile – clasele sociale cele mai de jos, cele mai
umile și cele mai blamate pentru decăderea umanității în Kali Yuga –
erau și cei mai fervenți practicanți ai curentului Bhakti (în care umilința
este ridicată la rangul de virtute supremă), iar adepții căii tantrice se
opuneau vehement sistemului de caste rigide și blamau tradiția
brahmanică! 

Această afirmație este deci o reacție populară la mânia

brahmanilor legată de inversarea ierarhiilor sociale și de
pierdere a privilegiilor lor.

În același timp afirmația era o lozincă de marketing, o promisiune

menită să urgenteze aderarea oamenilor la cultul care o promova. Altfel,
în contextul felului în care cele 4 yuga-uri sunt prezentate, o astfel de
afirmație este cu totul și cu totul absurdă!

6. Dacă vrem totuși să dăm crezare tradiției purānice și siddhāntice a

erelor zeiești (adică tradiției care acum este considerată clasică), Kali
Yuga a început la miezul nopții din 23 ianuarie 3102 ÎEN și mai avem
încă cca 427.000 ani până la finalul său. Iar dacă ne luăm după tradiția
buddhistă, cronologia legată de sosirea ultimului Kalki ne duce la anul
2424, deci peste vreo 300 de ani. Așadar nu are nici un rost să
aștepți cu sufletul la gură intervenția lui Kalki de la sfârșitul
lui Kali Yuga sau de la începutul Erei Vărsătorului, pentru că
vei aștepta degeaba!  

7. Dacă totuși aceste ere exprimă ceva autentic, este clar că ele
nu pot fi aranjate decât într-un ciclu cu două semicicluri
(unul descrescător/descendent și altul crescător / ascendent).
Asta evită buluceala apocaliptică de la sfârșitul secvenței erelor și
ancorează viața și istoria umanității la naturalețe, la simplitate și la bun
simț!

Cum personal cred că teoriile și profețiile apocaliptice și mesianice

promovate de-a lungul timpului de diferitele persoane, secte și culte
religioase nu au nimic adevărat în ele, ci sunt produsele fricilor și
speranțelor alimentate de ignoranța populară și de mecanismele
psihologice compensatorii ale diferitelor culte, înclin deci către o
explicație ciclică a secvenței erelor umanității.
 Roata buddhistă a devenirii

Asta nu înseamnă că, în viziunea mea, sfârșitul lumii (Doamne ferește!)

sau o epocă mai luminoasă (Doamne ajută!) nu ar putea să apară în
viața oamenilor, ci doar că nu este sănătos să marșăm pe aceste idei, să
le așteptăm și să le acceptăm ca probabile sau inevitabile! Ele ne
îndepărtează de singurul lucru despre care putem fi absolut siguri că
există și merită trăit: clipa prezentă!

Noua Eră și Apocalipsa, Kali Yuga și Yugānta se petrec în

fiecare moment; în esență ele sunt Alfa și Omega, începutul și
sfârșitul fiecărei clipe, polarități îngemănate și indisociabile!

Frica (sau uneori dorința) de ”sfârșit” și speranța pentru un

”nou început” sunt însă trăirile prin care omul distorsionează
perfecțiunea fiecărei clipe; proiectate la nivel de masă și pe
perioade lungi de timp, aceste emoții generează
fantasmagorice ”apocalipse” și ”noi ere” colective. 

Pe cât de obsedante sunt fricile, frustrările și

speranțele colective, pe atât de obsesive sunt ideile
mesianice sau avatarice care le însoțesc.

Concepția vedică despre timp nu era una liniară, ci ciclică.

Pentru vedici și buddhiști, timpul este o roată (Kālacakra),
iar această roată trece la urcare prin aceleași niveluri prin
care a trecut și la coborâre. 

În concepția celor care cred în trecerea bruscă de la Kali la Satya

nu se poate vorbi cu adevărat de un ciclu natural al luminii și
întunericului – ca cel al zilei, lunii, anului etc, ci de unul forțat,
nerealist și fantasmagoric!

În plus, în viziunea naturală, corelația cu fenomenul precesiei

echinocțiilor pare a fi justificată obiectiv. Abordarea lui Śrī Yukteśvar,
potrivit căreia după Kali urmează Dvāpara, este mult mai apropiată de
spiritul tradiției vedice decât teoria astronomicelor yuga-uri zeiești,
chiar dacă, desigur, putem specula asupra validității celorlalte
interpretări ale sale.

Doctrina puranică a trecerii directe de la Kali la Krita prin violenta

intervenție ”salvatoare” a lui Kalki, scoasă din contextul inițial în care s-
a configurat și generalizată ca realitate socială viitoare, devine un atac
la adresa spiritului uman și induce ideea că ordinea cosmică
naturală poate fi încălcată (sau că un astfel de salt nejustificat prin
acumulare de merite și printr-un progres obiectiv în plan moral și social
ar putea vreodată face parte din ordinea naturală a vieții)!

Această doctrină alimentează o viziune apocaliptică, o obsesie

față de ”timpurile de pe urmă” și pentru o salvare mereu
viitoare și mai mult exterioară individului (și asta indiferent dacă
mitul lui Kalki este luat ad-literam sau forțat într-o interpretare
simbolică)! În viziunea mea, ea nu trebuie acceptată, ci privită cu multă
suspiciune și neîncredere; motivațiile răspândirii aceastei doctrine
trebuiesc considerate în primul rând în contextul nevoilor, neliniștii,
fricilor, pasiunilor și aspirațiilor pe care cei care au creat poveștile
puranice și buddhiste le-au întreținut în locul și timpul în care ei au
trăit (la fel cum – de exemplu – aspirațiile mesianice ale evreilor,
preluate apoi într-un mod și mai obsedant și utopic de creștini, trebuie
înțelese în principal în contextul frustrării și aspirațiilor către răzbunare
și izbăvire generate în timpul perioadei lor de sclavie babiloniană, ele
fiind, mai apoi, perpetuate de-a lungul istoriei lor zbuciumate până în
zilele noastre).

De regulă, o astfel de ideologie este generată de ființe (sau

comunități umane) asuprite, frustrate, revoltate și
zbuciumate, sau îmbuibate cu tot felul de idei utopice; ea vine
din nevoia de a compensa o lipsă în plan social și psihologic!

Niciodată o astfel de doctrină nu a fost și nu va fi generată sau

propovăduită altora de oameni care trăiesc în (condiții de)
pace și armonie cu ei înșiși, cu ceilalți, cu ritmurile naturale
ale vieții, și care au mințile și sufletele liniștite și împăcate!!!
De aceea poate că cel mai bun lucru pe care adepții Noii Ere l-ar putea
face ar fi să abandoneze cu totul preocuparea față de descifrarea marilor
cicluri ale umanității și să se preocupe de ”micul ciclu” al propriilor vieți
și mai ales de prețiosul moment prezent. Astfel, câștigul va fi mult mai
mare pentru toată lumea!

Copyright 2020 Radu Timiș. Toate drepturile rezervate.