PORTOFOLIU

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN

CUZA IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

PRACTICA DE VARĂ
CONF. DR. : IULIAN MOGA
STUDENT : AILIOAEI MIHAELA

1
 SUBIECT ALES : DIODOR DIN SICILIA

CUPRINS
NOȚIUNI INTRODUCTIVE..............................................................................................3

SCURTĂ BIBLIOGRAFIE.................................................................................................5

MUNCA................................................................................................................................5

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................7

2
 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Ca și alte ramuri ale științei grecești și istoria s-a născut tot în lumea ionică.Porțiunea
aceea îngustă de pământ de pe coloanele Asiei Mici și din insulele înconjurătoare s-a aflat în
fruntea lumii grecești în timpul marilor căutări și a expansiunii demografice, politice și
economice din secolele :VIII-VI î.e.n., perioadă ce este cunoscută sub numele de „marea
colonizare greacă”. Dar spre deosebire de alte discipline științifice, despre care nu s-au
păstrat știri, în cazul istoriei avem mărturii scrise și orale mai vechi, cu ajutorul cărora putem
cunoaște, ca să spunem așa ”preistoria” fenomenului istoriografic.
Astfel, temele epice, dintre care ciclu troian era cel mai cunoscut ciclu de multă
vreme, având în urma lor o tradiție orală seculară, chiar dacă nu pare existat încă din epoca
miceniană1 dar ele au fost consemnate deabia în sec.VIII î.e.n., odată cu apariția scrisului la
grecii propriuziși. Aceasta a făcut ca epopeea să se apropie mai probabil mult de istorie, sau
cum s-a spus, a dus ”la o istoricizare a epopeii”, deoarece întâmplările mitice și-au pierdut
caracterul divin și sublim, coborând pe pământ. În felul acesta ciclul troian a devenit o parte a
istoriei grecești străvechi.
A urmat apoi pasul decisiv prin care s-a trecut de la poezie la proză, care a concis cu
interesul filozofiei ioniene a naturii de a afla cauzele prime ale fenomenelor. Nu este
întâmplător faptul că pe la 550 î.e.n. filozoful Anaximandros a întocmit prima hartă, pe care o
va corecta și explica, într-o lucrare anume, Hecateu din Milet, peste o jumătate de
secol.Dotința grecilor de a observa și de a cerceta în vederea cunoașterii este exprimată prin
cuvintele ”teorie” (theoria) și mai ales ”istorie”(historia). Ultimul face parte din familia de
cuvintea rădăcinii „a vedea, a ști”.De aici s-a dezvoltat sensul „povestire,istorisire” a celor
știute. Conținutul concret al cunoștințelor de atunci l-au format știrile și poveștile călătorilor,
respectiv al negustorilor și exploratorilor ionieni. Direcțiile inițiate de Hecateu vor fi
continuate și adâncite de numeroși călători din sec. V î.e.n. Dintre aceștia saltul mare istoric
însă l-a înfăptuit incontestabil, Herodot, „ părintele istoriei” cum l-a caracterizat Cicero, și
povestitorul neîntrecut al unor evenimente recente, cum au fost marea încleștare dintre
cetățile grecești și imperiul oriental al perșilor acbemenizi. După el, literatura istorică greacă
propriuzisă, ca și diferitele ei variante mai speciale, au cunoscut o creștere cantitativă și
calitativă însemnată.
Apogeul nu numai al istoriografiei grecești, dar și al întregii producții istorice antice,
l-a constituit Tucidide. În descrierea războiului peloponesiac el a dat un model neîntrecut de
analiză politică rațională bazată pe cunoașterea naturii umane neschimbătoare cu dezvăluirea
cauzelor și resorturilor celor mai îndepărtate, legate direct sau indirect de evenimentele
descrise. Astfel, prin lucrarea sa unică, Tucidide a reușit să creeze acel „bun nepieritor”
(ktema es aei), pe care l-a urmărit de la început.
În secolul IVî.e.n. istoriografia greacă a stat sub influența puternicei personalități a
marelui orator Isocrate, devenind retorică și totodată moralizatoare.Așa s-a manifestat și în

1
Lucrarea fundamentală pentru Diodor și istoria sa universală rămâne Ed. Scwartz, Diodoros, Realencyclopadie
Pauly-Wissowa, V, col 663-704, retipărită în Grienchische Geschichtschreiber, Leipzing, 1958, 35-97.

3
prima „istorie universală”, care a ieșit de sub pana lui Epboros din Kyme. Acesta avea în
2
centrul ei pe greci și-i amintea pe “barbari” doar în măsura contactelor acestora cu primii .Un
alt istoric contemporan important a fost Teopomp din Cbios, autorul între altele al unei Istorii
greceștii (Hellenica) în 12 cărți, în care îl continua pe Tucidide (411-394î.e.n.) și al unei
Istorii Filipice în 58 de cărți. Titlul acesta, curios la prima vedere nu indică alceva decât
plasarea regelui macedonean în centrul istoriei grecești din sec. IV, de care se ocupa de fapt
lucrarea, cu excursiuni retrospective până în sec. V î.e.n. Mai trebuie subliniate finețea și
profunzimea analizei psihologice a mobilurilor personajelor descries, chiar dacă istoricul a
manifestat un criticism și o duritate ce i-au fost reproșate.

În epoca elenistică a continuat să crească atât numărul cât și varietatea lucrărilor

istorice, dintre care multe s-au ocupat de faptele și persoana lui Alexandru cel Mare. Din.
ca ele să fi multitudinea de istorici de tot felul nu s-au păstrat încă în proporții mai
însemnate decît doi autori de factură universal, Polibiu și Diodor din Sicilia.
Primul a descris3 evenimentele din sec.II î.e.n., punând în centrul preocupărilor sale
ascensiunea statului roman, care tocmai atunci și-a impus dominația în toată Marea
Mediterană, de la Gibraltar și până în Grecia. Totodată, Polibiu a scris într-o manieră
pragmatic, înțelegând prin aceasta, în opoziție cu istoriografia de până atunci, în special cea
elenistică, o tratare realistică și instructive, folositoare oamenilor de stat.
Ultimul autor, care ne interesează îndeosebi, marchează încheierea procesului de
universalizare în istoriografia greacă, deoarece, de fapt, Biblioteca istorică este singura sau
cea mai adecvată istorie universală, atât prin amploarea ariei geografice, cât și prin intervalul
cronologic îmbrățișat. Ea a apărut în momentul în care Marea Mediterană a devenit o mare
interioară a românilor, prin ocuparea tuturor țărmurilor ei și coincide și cu constituirea
definitivă a formulei imperiale romane sub primul înpărat Augustus. De altfel și influentul
biograf al acestuia, grecul Nicolae din Damasc, a întocmit la scurtă vreme după aceea o mare
istorie universală în 144 de cărți, din care însă nu s-au păstrat decât frânturi neînsemnate,
citate de alți autori. Și tot sub Augustus va apărea prima istorie universală în limba latină 4, iar
proveniența lui Diodor din cea mai veche provincie romană, Sicilia, nu este nici ea
întâmplătoare. Într-un mod poate mai puțin simplist, din care reliefează pregnant deosebirile
specifice ale structurilor istorice grecești și romane, se poate spune că particularismului
istoriei locale de întindere variabilă dar limitată a grecilor, i se opune, sau mai degrabă îi
corespunde, universalismul în limitele Mediteranei, formulei imperiale romane, chiar din
momentul constituirii acesteia. Așa se explică și apariția în acest moment a celor trei istorii
universale amintite în centrul imperiului la o distanță de timp atât de mică între ele.

2
Lucrarea, în 30 de cărți, ultima adăugată de fiul său, începea cu invazia dorică (cam 1200 î.e.n.). Din ea nu s-au
mai păstrat decât fragmente.
3
În 40 de cărți închinate perioadei 220-146 î.e.n., din care s-au păstrat cam o treime.
4
Este vorba despre Istoriile Filipice, ale lui Trogus Pompeius, în 44 de cărți care s-au păstrat parțial sub forma
extrasului (Epitome) lui Iustinus, ce reprezintă cam 20% din original, și ale unei table de materii amănunțite-așa
numitele prologuri, pentru fiecare carte în parte.

4
 Diodor era originar din orașul sicilian Agyrion(azi Agira), care era un vechi și prosper
centru grecescdin interiorul insulei. Nu se cunoaște data de naștere, dar este probabil ca el să
fi făcut parte din generația lu Cicero (106 î.e.n.), și a lui Cesar (100 î.e.n.). Puținele date care
se cunosc despre el provin din introducerea la opera sa, când ne vorbește despre pregătirea ei.
Biblioteca istorică număra 40 de cărți și cuprindea istoria lumii mediteraneene de la
începuturile ei și până la Consulatul lui Caesar (59î.e.n.), iar întâmplător este amintit un
eveniment cu mult mai târziu.
Diodor s-a intergrat în evoluția prozei grecești începută în secolul IV Îî.e.n., sub
influența lui Isocrate și a retorismului său. Elevii acestuia, Ephoros și Teopomp, au oferit
normele prozei de mai târziu, care în linii mai s-a constituit încă la mijlocul secolului III î.e.n.
Polibiu și Diodor, apropiați unul de celălalt și prin subiect s-au încadrat și în acest subiect al
unei limbi clare și nuanțate, chiar dacă uneori uniformă și mai seacă, dar care a fost limba
prozei normale în perioada marei producții științifice grecești, inclusiv a celei istorice din
secolele III-I î.e.n. În încheiere trebuie subliniată importanța capitală a Bibliotecii istorice,
chiar sub forma ei fragmentară actuală. Ea reprezintă cea mai mare istorie universală a
antichității, fiind și singura lucrare de acest fel păstrată în limba greacă. Informația ei este
foarte bună, deoarece a recurs la cei mai buni autori cunoscuți prin diferitele regiuniși
perioade cronologice tratate, dar ale căror opere s-au pierdut aproape toate în întregime.
Astfel pentru toată istoria Orientului, reală și romanțată, și pentru secolul IV î.e.n., cu
toată bogăția sa de evenimente importante (prima sa jumătate, Filip II, Alexandru cel Mare și
diadohii), ca și pentru istoria Siciliei, Diodor rămâne sursa noastră de căpetenie. Bineînțeles
însă, cu condiția analizei separate a fiecărui complex de informații, așa cum a început să se
procedeze în ultimul timp.

SCURTĂ BIBLIOGRAFIE
S-a născut în Sicilia, în Agira, traducătorul său în engleză, Charles Henry Oldfather,
subliniază, de fapt, coincidența singulară, că uina din singurele două inscripții grecești din
Agyrium, este piatra funerară a lui „Diodor, fiul lui Apollonius”.
Ieronim scrie că Diodor a înflorit în 49 î.e.n. și această dată pare confirmatăde
propriile cuvinte ale istoricului grec. Cea mai veche trăsătură autobiografică pe care o
subliniază în lucrarea sa este călătoria sa în Egipt în timpul olimpiadei a 180-a ( între 60 și 56
î.Hr.). Cu acea ocazie, a asistat la furia oamenilor care au cerut pedeapsa cu moartea pentru
un cetățean roman vinovat de uciderea accidentală a unei pisici, un animal sacru pentru
egipteni. Cele mai recente date istorice în schimb sunt menționarea răzbunării lui Octavian
asupra orașului Tauromenion, vinovat de faptul că i-a refuzat ajutorul care ar fi fost necesar
pentru a evita înfrângerea pe mare în jurul anului 36 î.Hr. Din moment ce Diodorus nu pare
să știe că Egiptul a devenit o provincie a imperiului roman care a avut loc în 30 î.Hr. este de
presupus că și-a scris opera înainte de acea dată.
MUNCA
Diodor însuși relatează că și-a dedicat treizeci de ani din viață ( deci aproximativ 60 și
chiar înainte de 30 î.Hr.) creării Bibliotecii sale, în timpul căreia a făcut numeroase și
periculoase călătorii în Europa și Asia, utile cercetărilor sale. Unii critici au ridicat îndoieli cu

5
privire la această mărturie, deoarece textul lui Diodorus prezintă unele erori pe care un martor
ocular cu greu le-ar fi suportat.
Diodorus își prezintă opera, Bibliotheca historica, ca o istorie universală de la
originile lumii până la campaniile lui Cezar din Galia și Marea Britanie. A constat în 40 de
cărți, împărțite ulterior în pentade și decenii. Lucrarea nu a fost păstrată în întregime. Primele
5 cărți ne-au ajuns în întregime (despre Egipt, Cartea I), despre Mesopotamia, despre India,
despre Scythia și Arabia (II), despre Africa de nord (III), despre Grecia (IV), și despre Europa
(V), și cărțile XI-XX (din 480 și din diadochi până în 301î.Hr.).
Nu este corect să-l considerăm pe Diodor ca un simplu repetor al surselor sale,
conformunei prejudecăți răspândite din secolul XIX. În orice caz, opera sa este foarte utilă
pentru erudiții moderni, deoarece permite recuperarea, aproape intactă în forma lor originală,
a textelor unor autori altfel pierduți. Opera lui Diodorus a fost, de fapt, considerată pe bună
dreptate ca o ”bibliotecă-carte”, adică o carte alcătuită din alte cărți, cele pe care Diodorus
le-a citit și pe care le-a rezumat sau epitomizat în opera sa, care, prin urmare, joacă un rol
fundamental în conservarea și transmiterea cunoștințelor.

6
 BIBLIOGRAFIE

Diodor din Sicilia, de Vladimir Iliescu, din gama Biblioteca Istorică.

Editura Sport-Turism

https://koaha.org/wiki/Diodoro_Siculo