UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDII: MANAGEMENT FINANCIAR BANCAR

FINANȚE CORPORATIVE
‒ SUPORT DE CURS ȘI APLICAȚII ‒

Conf. univ. dr. Mihaela TEODORESCU

Anul universitar 2022-2023

Acest material este elaborat pentru uzul studenţilor şi nu trebuie interpretat ca serviciu de
consultanţă. Este interzis studenților să posteze pe internet și să utilizeze acest suport de curs
în alt scop decât pregătirea individuală.
Mihaela Teodorescu Finanțe corporative: suport curs și aplicații

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Conținutul finanțelor corporative

„Finanțele corporative sunt un domeniu modern al Finanțelor, în care sunt dezvoltate teorii,
metode și tehnici privind modul de realizare a investițiilor și de atragere a resurselor la nivelul
întreprinderilor. Obiectivul major al finanțelor corporative este creșterea valorii întreprinderii, a
valorii capitalurilor investite (de acționari și împrumutători) în activele acesteia. Mai recent, acest
obiectiv are în vedere o creștere durabilă (sustenabilă) a valorii capitalurilor investite, în condiții de
asigurare a responsabilității sociale și ecologice a întreprinderilor.”1
Înainte de a începe orice activitate industrială sau comercială, responsabilul financiar
(directorul/managerul financiar) la companiei trebuie să găsească soluţii pentru trei probleme
principale:
− natura investiţiilor ce vor fi realizate pe termen lung;
− să găsească cele mai bune modalităţi de finanţare a acestor investiţii;
− să se asigure că întreprinderea va fi capabilă să facă faţă nevoilor de finanţare cotidiene
ale activităţii de exploatare (această temă se va studia în semestrul II, la disciplina Gestiunea
trezoreriei întreprinderii).
Maximizarea bogăţiei (averii) acţionarilor ar trebui să fie unul dintre principalele obiective
ale întreprinderii, iar performanţa întreprinderii depinde de capacitatea sa de a crea valoare pentru
acţionari.
În condițiile economiei de piață, eficiența unei întreprinderi depinde într-o măsură
covârșitoare de capacitatea managerilor de a înțelege și aplica principiile, metodele și tehnicile
moderne de management. Calitatea actului de management este o condiție vitală pentru ca firmele
să obțină avantaje competitive și să reziste în mecanismele concurențiale.2
Având în vedere că falimentul apare ca urmare a imposibilității întreprinderii de a-și onora
obligațiile de plată, se poate susține că managementul activității financiare poate determina succesul
sau eșecul întreprinzătorilor. Așadar, conducerea prin finanțe a unei întreprinderi vine în sprijinul
fundamentării politicii financiare la nivel microeconomic, concretizându-se într-o multitudine de
decizii financiare, cu impact asupra performanțelor financiare. În aceste condiții, întreprinderea
apare ca un centru autonom de decizie care deține putere economico-financiară.3
Indiferent de mărimea și forma de proprietate a întreprinderii, managementul financiar își
asumă în cea mai mare parte răspunderea pentru politica financiară adoptată la nivel
microeconomic, care urmează a se aplica în vederea atingerii obiectivelor urmărite de proprietarii
și/sau administratorii resurselor financiare. Din acest motiv, multitudinea de definițiilor întâlnite în
literatura de specialitate identifică managementul financiar cu domeniul care se ocupă cu
fundamentarea deciziilor financiare la nivelul întreprinderii. Managementul financiar reprezintă un
ansamblu de principii, metode, tehnici, instrumente și acțiuni prin intermediul cărora se

1
Ion Stancu, Laura Obreja Brașoveanu, Andrei Tudor Stancu – Finanțe corporative, Vol. I Analiza și planificarea
financiară, Editura Economică, București, 2015, pag. 15.
2
Mihaela Onofrei – Management financiar, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, pag. 1.
3
Ibidem.

2
Mihaela Teodorescu Finanțe corporative: suport curs și aplicații

fundamentează deciziile financiare în contextul realizării unor obiective organizaționale, formulate

printr-o strategie de firmă.4 Astfel, obiectivul general al managementului financiar este de a asigura
eficiența constituirii și utilizării capitalului, realizând pe această cale suportul financiar pentru
maximizarea valorii de piață a firmei și, implicit, creșterea averii acționarilor.
Managementul financiar îndeplinește mai multe atribuții5:
- evaluează eforturile financiare ale tuturor acțiunilor care urmează a fi întreprinse într-o
perioadă de gestiune dată;
- asigură la momentul oportun, în structura și condițiile reclamate de necesități, capitalul, la
un cost cât mai scăzut posibil;
- urmărește modul de utilizare a capitalului și gradul de influență al factorilor de decizie din
celelalte centre de responsabilitate, în direcția asigurării unei utilizări eficiente a tuturor fondurilor
atrase în circuitele financiare;
- asigură și menține echilibrul financiar pe termen scurt și pe termen lung, în concordanță cu
necesitățile întreprinderii;
- urmărește obținerea rezultatului financiar scontat și îl repartizează pe destinații.
Managementul financiar, în calitate de componentă de bază, de sine stătătoare a
managementului general al organizației, îndeplinește două funcții esențiale și anume:
a) planificarea și controlul activității organizației prin prisma criteriilor și mijloacelor
specifice finanțelor;
b) fundamentarea și adoptarea de decizii financiare, legate de îndeplinirea obiectivelor
propuse prin programe, cu luarea în considerare a criteriilor de eficiență financiară.6
Prin urmare, decizia financiară reprezintă actul fundamental al managementului financiar,
fiind rezultatul unui proces rațional de alegere conștientă, din mai multe variante posibile, a unei
soluții considerate optime în planul activităților și operațiunilor financiare.

DECIZII

DE INVESTIRE DE FINANŢARE

ACTIVUL ECONOMIC STRUCTURA FINANCIARĂ

ACTIVE IMOBILIZATE CAPITALURI PROPRII

ACTIV NET DE DATORII FINANCIARE

EXPLOATARE

Figura 1.1. Deciziile financiare

4
Mihaela Onofrei – Op. cit., pag. 2.
5
Mihaela Onofrei – Op. cit., pag. 4.
6
Ibidem.

3
Mihaela Teodorescu Finanțe corporative: suport curs și aplicații

Deciziile financiare adoptate de întreprinderi, sintetizate în figura nr. 1.1, sunt grupate în:
- decizii de investire (şi de dezinvestire), care privesc constituirea şi gestionarea
portofoliului de active;
- decizii de finanţare, care determină structura financiară (de finanţare).
Deciziile de investire
Orice decizie de plată, care conduce la achiziţia unui activ, în vederea obţinerii de fluxuri
de trezorerie ulterioare, având ca scop creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii constituie o
investiţie.
Structura capitalului economic, care rezultă din deciziile de investiţii (de alocare a
capitalului financiar), cuprinde două componente: active imobilizate şi active circulante. Dacă
deducem din valoarea activelor circulante datoriile generate de operaţiile de exploatare (în principal
cele faţă de furnizori), obţinem activul net de exploatare. Activul economic al întreprinderii este
format din activele imobilizate şi activul net de exploatare.
Obiectivul deciziei de dezinvestire îl constituie creşterea bogăţiei proprietarilor
întreprinderii: fluxurile de trezorerie din vânzarea unor active primesc o utilizare mai rentabilă.
Deciziile de finanţare privesc trei tipuri principale de decizii:
a) alegerea structurii de finanţare, adică repartiţia între capitalurile aparţinând acţionarilor şi
cele provenind de la creditorii financiari. Aceste decizii au o influenţă determinantă asupra
dimensiunii riscului suportat de acţionari. O creştere a îndatorării măreşte riscul pentru acţionari;
b) politica de dividend, care constă în alegerea între reinvestirea profitului şi distribuirea
acestuia sub formă de dividende;
c) alegerea între finanţarea internă (autofinanţare şi încasări din cesiuni de active
imobilizate) şi finanţarea externă (aportul la capitalul social al acţionarilor sau asociaţilor şi
contractarea de datorii financiare).
Structura financiară, care rezultă din deciziile de finanţare, cuprinde capitalurile proprii şi
datoriile financiare.

1.2. Rolul directorului financiar şi circuitul financiar fundamental

În cadrul întreprinderilor mari, activitatea financiară este condusă de un vicepreşedinte care
răspunde de problemele financiare sau de un director financiar, care coordonează cadre superioare
de înalt nivel, specializate în diferite funcţii. Din organigramele tip ale marilor întreprinderi rezultă
că trezorierul şi controlorul sunt subordonaţi directorului financiar.
Trezorierul urmăreşte disponibilităţile băneşti ale întreprinderii, încasările determinate de
majorările de capitaluri, relaţiile cu băncile, acţionarii şi alţi investitori ce deţin titluri emise de
întreprindere. În întreprinderile mici, trezorierul este adesea singurul responsabil financiar. Marile
întreprinderi angajează şi un controlor care elaborează situaţiile financiare, conduce contabilitatea
şi urmăreşte obligaţiile fiscale. Trezorierul şi controlorul au astfel funcţii diferite: principala
responsabilitate a trezorierului este de a obţine şi gestiona fondurile întreprinderii, în timp
responsabilitatea controlorului constă în a se asigura că fondurile întreprinderii sunt utilizate
eficient.
Directorul financiar supraveghează activitatea trezorierului şi pe cea a controlorului,
participă activ la elaborarea politicii financiare a întreprinderii şi la planificarea activităţii. El poate
avea responsabilităţi ce depăşesc problemele strict financiare şi poate fi membru al consiliului de
administraţie.

4
Mihaela Teodorescu Finanțe corporative: suport curs și aplicații

Directorul financiar
Politica financiară
Planificare

Trezorier Controlor

Relaţiile cu băncile Contabilitate

Gestiunea trezoreriei Elaborarea situaţiilor financiare
Obţinerea finanţărilor Audit intern
Gestiunea conturilor clienţi Elaborarea bugetelor
Plăţi Fiscalitate
Asigurări Arhivarea documentelor

Figura 1.2. Model de organigramă a departamentului financiar pentru întreprinderile mari

Controlorului sau directorului financiar îi revine responsabilitatea alegerii proiectelor de

investiţii. Întrucât proiectele de investiţii importante sunt strâns legate de dezvoltarea producţiei şi
vânzărilor, responsabilii departamentelor respective vor fi implicaţi în analiza proiectelor. Dacă
întreprinderile dispun de personal specializat în planificare, acesta va participa la adoptarea
deciziilor de investiţii.
Datorită importanţei deosebite a multor decizii financiare, legea sau uzanţele cer ca acestea
să fie adoptate de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a acţionarilor.
Sarcina cea mai importantă a responsabilului (directorului) financiar este de a crea valoare
prin intermediul funcţiilor de evaluare a proiectelor de investiţii, de finanţarea a investiţiilor şi de
gestiune a nevoii de fond de rulment. Întrebarea este de a şti cum pot responsabilii financiari să
creeze valoare. Unul dintre răspunsurile la această întrebare este: selectând proiectele de investiţii
care generează resurse mai mari decât cele pe care le-au consumat. Deci, crearea de valoare se
bazează pe principiul potrivit căruia fluxurile de lichidităţi vărsate (transferate) de întreprindere
acţionarilor, posesorilor de obligaţiuni şi altor investitori să fie mai mari decât fondurile
(lichidităţile) obţinute de la aceştia.
Circuitul financiar fundamental al întreprinderii are mai multe faze. Într-o primă fază, (1),
întreprinderea obţine fondurile necesare de pe piaţa financiară, prin emisiunea de titluri (spre
exemplu, de acțiuni, în cazul societățior pe acțiuni). Aceste fonduri sunt utilizate pentru achiziţia de
active reale necesare exploatării întreprinderii, adică sunt investite în activităţile întreprinderii, în
faza (2). Dacă activitatea de exploatare a întreprinderii este profitabilă, activele reale generează
intrări de fonduri mai mari decât cele puse la dispoziţia întreprinderii, iniţial, de către investitori.

5
Mihaela Teodorescu Finanțe corporative: suport curs și aplicații

Altfel spus, întreprinderea generează un flux net de lichidităţi/numerar (3) care serveşte fie pentru
realizarea de noi investiţii, săgeata (4a), fie la rambursarea datoriilor, plata dobânzilor şi
remunerarea acţionarilor, săgeata (4b).

(2) (1)

Exploatarea Pieţe financiare

întreprinderii Gestiunea
(un ansamblu de financiară (4a) (investitori care
active reale) deţin active
financiare)

(3) (4b)

Figura 1.3. Circuitul fondurilor între pieţele financiare şi exploatarea întreprinderii

Responsabilul financiar se află la intersecţia dintre exploatarea întreprinderii şi pieţele

financiare.
Figura 1.3. ne trimite din nou la cele două întrebări de bază pe care şi le pune directorul
financiar: în ce active reale trebuie să investească întreprinderea; cum găseşte banii pentru a investi.
Răspunsul la prima întrebare se referă la modalitățile de selectare a proiectelor de investiţii,
iar la a doua, vizează decizia de finanţare. Ca regulă, deciziile de investiţii şi de finanţare sunt
separate, adică sunt analizate independent. Atunci când este identificată o oportunitate de investiţii,
directorul financiar se întreabă mai întâi dacă acel proiect va aduce mai mult decât capitalul necesar
pentru a-l realiza, apoi se întreabă cum îl va finanţa. Deşi are loc o separare a deciziilor de investiţii
de cele de finanţare, directorul financiar nu va neglija investitorii sau pieţele financiare în analiza
proiectelor de investiţii. El trebuie să aibă în vedere faptul că acţionarii nu sunt dispuşi să
investească bani în întreprindere decât dacă deciziile luate la nivelul întreprinderii vor conduce la
obţinerea unor venituri cel puţin suficiente. „Suficient” înseamnă că veniturile generate de
întreprindere sunt cel puţin egale cu cele pe care ar putea să le obţină investitorii dacă ar investi
altfel, spre exemplu pe pieţele de capital. Dacă proiectele întreprinderii generează venituri
insuficiente pentru acţionari, aceştia vor alege alte investiţii.

1.3. Separarea proprietăţii de gestiune şi obiectivele întreprinderii

În societăţile de capitaluri7, separarea proprietăţii de gestiunea capitalului reprezintă o
necesitate practică: numărul mare de acţionari face imposibilă participarea tuturor la gestiunea
întreprinderii. Autoritatea trebuie delegată conducătorilor.
În categoria societăţilor de capital se încadrează şi societatea pe acţiuni. Societatea pe
acţiuni este organizată şi funcţionează pe principii democratice. Ea are organe cu competenţe bine
delimitate, bazate pe principiul separaţiei puterilor: organe de deliberare şi de decizie; organe de

7
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile de capital social, fără să
prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Pentru amănunte, a se vedea Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial
român, Ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008 şi Legea nr. 31 din 16 noiembrie
1990, Legea societăților, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu
modificările şi completările ulterioare.

6
Mihaela Teodorescu Finanțe corporative: suport curs și aplicații

administrare şi reprezentare; organe de supraveghere şi control. Datorită separaţiei puterilor,

comunicarea dintre acţionari şi organele de administrare şi control necesită timp şi cheltuieli
suplimentare.
Separarea gestiunii de proprietate conferă societăţii pe acţiuni un plus de flexibilitate şi de
continuitate. Astfel, atunci când persoanele care asigură administrarea şi reprezentarea se retrag sau
sunt revocate, ele vor fi înlocuite de alte persoane, dar societatea îşi va continua activitatea. De
asemenea, acţionarii actuali pot vinde acţiunile unor noi investitori, fără ca această operaţiune să
aibă incidenţă asupra continuităţii activităţii societăţii.
Prin urmare, separarea proprietăţii de gestiune are unele avantaje:
- permite un transfer al proprietăţii fără impact asupra exploatării întreprinderii;
- permite angajarea de manageri calificaţi.
Societatea pe acţiuni are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul fiecărui acţionar, iar
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii răspunzând numai în limita
aportului lor. Distincţia dintre societatea pe acţiuni, ca subiect de drept, şi acţionari are influenţă
fiscală, persoanele respective fiind impozitate distinct: societatea pe acţiuni plăteşte impozit pe
profit, iar acţionarii plătesc impozit pe dividendele ce li se cuvin.
Separarea proprietăţii de gestiune ridică probleme în cazul în care obiectivele conducătorilor
nu concordă cu cele ale proprietarilor. Pericolul apare atunci când conducătorii se îndepărtează de
preocupările acţionarilor. Acest gen de conflicte de interese dintre acţionari şi conducători este o
problemă clasică între mandant şi mandatar, în contractul de mandat sau este prezentată ca o
problemă care apare între comitent şi agent, în contractul de agenţie. Acţionarii sunt mandanţi sau
comitenţi şi conducătorii sunt mandatari sau agenţi, în a doua abordare.
Obiectivul tradiţional al întreprinderii este de a crea valoare pentru acţionari, conducătorii
acţionând în interesul acţionarilor, deoarece aceştia deţin şi controlează întreprinderea, dar
conducătorii pot urmări interesele proprii. Acţionarii trebuie să suporte costul de agenţie (de agent)
pentru a controla şi orienta acţiunile conducătorilor. Pe lângă conflictele existente între conducători
şi acţionari pot să apară şi conflicte între directori şi salariaţi; directorii trebuie să se gândească la
maniera de a-i motiva pe salariaţi să lucreze în interesul lor (în acest caz, directorii sunt mandanţi,
iar salariaţii mandatari).
Există de asemenea un cost de agenţie în materie de finanţare. În condiţii normale, băncile şi
deţinătorii de obligaţiuni au interesul ca întreprinderea să prospere, interes ce coincide cu cel al
acţionarilor. În cazul apariţiei unor dificultăţi, această armonie poate să dispară.
Deciziile dificile, riscante, de salvare a întreprinderii pot să pună în pericol sumele puse la
dispoziţia întreprinderii de către creditori, aceştia dorind să-şi recupereze banii8.
Pentru a explica aceste conflicte de interese, modalităţile în care acţionarii trebuie să-i
determine pe conducători să acţioneze în interesul lor şi costurile pe care le implică, s-au efectuat
studii şi au fost formulate mai multe teorii. Aceste teorii şi datele empirice existente sunt totuşi
compatibile cu ideea controlului exercitat de către acţionari şi maximizării averii acţionarilor, deşi
este clar că întreprinderile pot urmări obiective care să difere de interesul strict al acţionarilor. De
asemenea, interesele altor părţi partenere ale întreprinderii (clienţi, furnizori, salariaţi) trebuie luate
în calcul atunci când se formulează obiectivele întreprinderii.

8
A se consulta şi lucrările: Halpern P., Weston F., Brigham E. – Finanţe manageriale: model canadian, Editura
Economică, 1998; Stancu I. – Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2007.

7
Mihaela Teodorescu Finanțe corporative: suport curs și aplicații

Bibliografie recomandată
• Dragotă V. şi colectiv – Management financiar, vol. I-II, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
• Dragotă V. şi colectiv – Management financiar, ediția a doua, vol. I – Diagnosticul financiar al
companiei, Editura Economică, Bucureşti, 2012.
• Dragotă V. şi colectiv – Management financiar, ediția a doua, vol. II – Management financiar
strategic, Editura Economică, Bucureşti, 2017.
• Halpern P., Weston F., Brigham E. – Finanţe manageriale: model canadian, traducere în limba
română, Editura Economică, 1998.
• Onofrei M. – Management financiar, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2007.
• Stancu I. – Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti,
2007.
• Stancu I., Stancu D. – Finanţe corporative cu Excel, Editura Economică, Bucureşti, 2012.
• Stancu I. și colectiv – Finanțe corporative, Vol. I – Analiza și planificarea financiară, Editura
Economică, București, 2015.
• Stancu I. și colectiv – Finanțe corporative, Vol. II – Evaluarea companiilor listate, Editura
Economică, București, 2020.
• Stancu I. și colectiv – Finanțe corporative, Vol. III – Evaluarea investițiilor directe și
finanțarea lor , Editura Economică, București, 2022.
• Legea nr. 31/1990, din 16 noiembrie 1990, Legea societăților, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările
ulterioare.

Teme de reflecție
1. Separarea gestiunii de proprietate în cazul societăţilor de capitaluri şi consecinţele acesteia.
2. Aspecte financiare rezultate din reglementările privind organizarea și funcționarea societăților
nefinanciare (se are în vedere forma juridică de organizare).
3. Rolul și locul funcției financiare în cadrul gestiunii întreprinderii.
4. Organizarea activităţii (funcţiei) financiare la o societate nefinanciară.
5. Atribuțiile directorului financiar în cadrul companiei.