1

— Cât ai dat pe încălțări? întrebă sfios Iepurele.

— Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.

— Mă duc și eu la iarmaroc, adăugă Iepurele, să-mi cumpăr ciuboțele.

— Păi, tot acolo merg și eu, am treabă cu un negustor...

— Ciuboțele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!, zise Ogarul.

— Am doi galbeni, șopti Iepurele.

Ogarul nu spuse nimic, ci își răsuci vârful mustăților ca și cum lui nu i-ar
fi păsat câți bani are Iepurele. Și, au mers ei așa, au mers, până s-a întunecat de-a
binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece și deasă se abătu în calea
lor, de-i dârdâiau bietului Iepure dinții de frig.

— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul.

— Te văd desculț... Și, apoi e noapte și frig... Mai ai și bani la dumneata...

Bani, am și eu... și, cine știe cu cine ne putem întâlni, că pădurea e plină de
tâlhari...

— Și, ce-i de făcut atunci? întrebă el.

— Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru

adăpost... E pe aproape hanul Ursului...

— Eu zic să tragem la el, dormim și pornim mâine dimineață... Poate,

până atunci mai stă și ploaia.

Iepurele nu avu încotro și-l ascultă pe Ogar.

 2
— Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
— Mulţumesc frumos, lupule.
— Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?
— Ia, până la bunicuţa!
— Şi ce duci acolo, sub şorţ?
— Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii,
care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
— Da' unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?
— Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi
sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care
doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.

Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe
cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să
fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"…

Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu
să-i spună cu glas mieros:

— Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu

nici nu le iei în seamă măcar… Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă
păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e
atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!
 3
— Bună ziua, caracatițo! îi spuse pietricica.

— Și tu poți vorbi? o întrebă caracatița.

— Află că toate lucrurile vorbesc celor care știu să le asculte.

— Desigur, spuse caracatița, fără să înțeleagă. De unde vii?

— Străbat marea de sute de ani. Vrei să fii prietena mea?

Caracatița deschise ochii mari și rotunzi:

— Ce este un prieten?

— E cineva care te iubește și te apără când ești în primejdie.

— N-am nevoie! Am cerneală ca să mă apăr, spuse caracatița.

Deodată, din mijlocul unui morman de alge se ivi capul înspăimântător al

murenei. Caracatița o ținti din fugă și trimise spre ea un nor de cerneală. Dar
vai! Caracatița nu mai avea cerneală! Sfârșitul îi era aproape.

Atunci se întâmplă o minune. Pietricica se ridică pe suprafața ei netedă și

alunecă în fața ascunzătorii în care intrase caracatița, chiar când murena se
năpustea într-acolo. Aceasta se izbi de pietricică, o lovi cu coada, dar nu reuși s-
o urnească din loc. Se retrase cu chipul înnegrit de ciudă.

Caracatița întrebă:

— De ce ai făcut asta, pietricico?

— Așa ...! spuse aceasta timid.

— Fără îndoială, pentru că ești...

— Prietena ta, îi șopti pietricica.

 4
— Spune-mi o poveste, ceasule!
—Tic-tac, tic-tac, eu o tot spun întruna, răspunse ceasul... Povestea
timpului...
— Dar nu pricep nimic, zise Marina.
— Cine stă degeaba nu poate asculta povestea timpului... Tic-tac, tic-tac.
Marina se întorse cu faţa la perete şi se opri în faţa florii din glastră.
— Dragă floare, spune-mi o poveste. Mi-e atât de urât!
— Uită-te bine la florile mele, la frunzele mele şi ai să vezi o poveste,
povestea vieţii. E atât de frumoasă!
— Nu văd nicio poveste …
— Dacă ai desena florile mele, dacă ai potrivi bine culorile, urâtul ar fugi
pe fereastră…
—Nu-mi place să desenez!
Marina mută ghiveciul pe birou şi deschise fereastra.
— Ploaie, dragă ploaie, strigă fetiţa, spune-mi o poveste...
— Numai una?... Ştiu sute de poveşti. Ascultă-le bine... Ascultă-le!...
— Ce fel de poveşti?
— Poveşti cu nori, cu râuri curgătoare, cu seminţe, cu boabe de grâu, cu
poieni, cu boabe de struguri... Minunate poveşti!... Dar ca să le poţi asculta,
trebuie să pricepi vorbele picăturilor de apă, şi vorbele şi cântecul lor, şi graba
cu care se strâng în pârâiaşe şi aleargă, aleargă...
Nici nu-şi sfârşi ploaia cuvintele ei fermecate şi bune, că pe pervazul
ferestrei poposi o rândunică.