NOŢIUNI DE BIOFIZICĂ

CELULARĂ
Acest domeniu al biofizicii studiază proprietăţile fizice ale celulei
şi fenomenele biofizice care au loc la nivel celular.

Din punct de vedere termodinamic, o celulă poate fi considerată ca

un sistem eterogen, anizotrop şi deschis.

Suprafaţa de separaţie între diferitele părţi componente ale celulei

influenţează natura şi cantitatea substanţelor transportate în şi din
celulă.
 CELULA COMPONENTE CELULARE
Prin structura şi organizarea ei complexă, celula –
asigură desfăşurarea proceselor vitale din
organism.
Celula este unitatea morfofuncţională şi genetică a
materiei vii capabilă să- şi ducă viaţa independent
şi interdependent. Cel care a introdus pentru prima
oară noţiunea de celulă a fost Robert Hooke în
anul 1665.
 Celulele sunt individualizate de membranele celulare, dar
membranele celulare, constituie punţi de legătură între exterior şi
interior, în sensul că prin membrane se produce un transfer intens de
substanţe şi energie.

Există două tipuri de organizare celulară: procariotă (au o

organizare structurală mai simplă) şi eucariotă.
Diferența majoră dintre procariote şi eucariote este aceea că
celulele eucariote conţin compartimente legate de membrană în care
pot avea loc activităţi specifice metabolice.
• celula procariotă → organizare structurală mai simplă, dar un
potenţial ecologic şi fiziologic comparabil cu cel al celulelor
eucariote.
Celulele procariote nu au nucleul individualizat, delimitat de
citoplasmă printr-o membrană, ci doar o masă nucleară numită
nucleotid.
Aceste celule sunt unitatea structurală a bacteriei.
Materialul genetic este constituit dintr-o singură moleculă de
ADN, această moleculă reprezintă cromozomul sau genomul
bacterian, cunoscut sub denumirea de nucleoid.
 - celule eucariote→ au nucleul bine individualizat,
delimitat de o membrană.

Aceste celule sunt cele vegetale sau animale.

Numărul acestor cromozomi este o
caracteristică de specie, fiind acelaşi pentru toţi
indivizii unei specii şi pentru toate celulele somatice
ale unui organism.
Structura cromozomului eucariot este mult mai
complexă decât cea a cromozomului unic de la
procariote.
 Fenomenele vieţii sunt obligatoriu legate de structură; funcţia
şi structura constituie un întreg, o unitate dielectrică.

Formele structurale care reprezintă substratul vital şi constituie

expresia spaţială a proceselor biochimice, nu pot fi rupte de
funcţie.

În celulă, oricare ar fi forma, structura şi funcţia ei se disting şi

alte formaţiuni subcelulare.
 Cel mai important dintre acestea este nucleul celular, un
compartiment delimitat de membrană, care adăposteşte ADN-ul
celulelor eucariote.

Nucleul celular mai mult sau mai puţin sferic, refringent, se

află înconjurat de citoplasmă, o masă coloidală translucidă şi
eterogenă.

Într-o celulă vie au loc simultan o serie de reacţii

independente, complexe la care participă un anumit număr de
reactanţi.
În celula eucariotă au loc:
– separarea substanţelor nucleare de
cele citoplasmatice;
– dezvoltarea unui adevărat “sistem
membranar” intracelular;
– specializarea diferitelor structuri
pentru îndeplinirea anumitor funcţii.
Ca schemă generală de organizare celula este formată
din:
- membrană
- citoplasmă
- nucleu
Fig.1. Structura celulei umane(după Academy wordpress )
 1.Membrana celulară:
delimitează viul de neviu
(mediul intern al
organismului), este
sediul unor activităţi
biochimice şi biofizice
complexe legate de
fenomenele de transport.

Membrana celulară plurilaminară (plasmatică), care este, în general, de

natură lipoproteică şi mucopolizaharidică are mai multe funcţii şi proprietăţi,
devenind bariera între citoplasmă şi mediul interstiţial, asigurând în acest
mod izolarea celulei dar şi un organ de schimb, constituind legătura
dinamică a citoplasmei cu mediul interstiţial.
 2. Citoplasma celulară nu este o structură
omogenă, fiind o soluţie coloidală
complexă, reprezintă masa extranucleară a
celulei; ea este alcatuită din substanţe
anorganice (apă şi săruri minerale) şi
organice (carbohidraţi, lipide şi proteine).

Partea lichidă limpede a citoplasmei se numeşte citosol.

Acesta conţine proteine solubile, electroliţi, glucoză şi cantităţi reduse de
grăsimi.
Este o “aglomerare de metaboliţi” care asigură activitatea specifică a sistemului
membranar, datorită prezenţei unor complexe de enzime (cum sunt enzimele
glicolizei), ce declanşează nenumărate acte metabolice, precum şi existenţei
gradienţilor chimici şi a polarizării membranelor.
Aşadar citoplasma este formată din citosol (în
care se află organitele celulare) şi citoschelet
(reţea de fibre şi tuburi)
Mediul de dispersie este apa iar faza dispersată
biomoleculele şi organitele celulare.
În interiorul ei au fost evidenţiate organitele
celulare:
 mitocondrii
 reticul endoplasmatic
 aparatul Golgi
 ribozomi
 vezicule şi corpusculi
acestea au funcţii diferenţiate în celulă
- reticulul endoplasmatic este o reţea de tuburi care împânzesc întreaga
citoplasmă, cu rol de transport a substanţelor între nucleu şi citoplasmă şi între
citoplasmă şi mediul extern; Se prezintă ca o reţea de structuri veziculare,
tubulare şi aplatizate, interconectate. Au pereţii formaţi din bistraturi lipidice,
cu mari cantităţi de proteine. Interiorul reticulului este plin cu un lichid diferit
de citosol, numit matricea endoplasmatiă.

Pe faţa externă a reticulului se ataşează un număr mare de particule mici,

granulare numite ribozomi, liberi sau ataşaţi reticulului endoplasmatic şi au rol
în sinteza proteică.
Acestea formează reticulul endoplasmatic rugos, spre deosebire de alte
sectoare lipsite de ribozomi ce alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted, cu rol
în sinteza lipidelor şi în multiple procese enzimatice celulare.
- aparatul Golgi, dispus în apropierea ribozomilor, este un sistem de vezicule
care preia substanţele sintetizate la nivelul ribozomilor, finalizând construcţia
proteică, fiind implicaţi şi în transportul substanţelor în celulă şi în afara ei.
Este într-o relaţie strânsă cu reticulul endoplasmatic având membrane
similare cu acesta.
Se prezintă ca un ansamblu de mai multe straturi suprapuse de vezicule
subţiri, aplatizate, izolate, aflate în vecinatatea nucleului.
Din reticulul endoplasmatic se desprind în permanenţă mici vezicule de
transport care imediat fuzionează cu aparatul Golgi.
Astfel, se transportă substanţe între cele două organite, care sunt
prelucrate în aparatul Golgi, din care se formează lizozomii, veziculele secretorii
şi alţi componenţi citoplasmatici
- lizosomii – reprezintă vezicule desprinse din aparatul
Golgi, care conţin enzime cu rol în digestia
intracelulară, intervenind în apărarea anti infecţioasă
a organismului.

Astfel, lizozomii sunt organite veziculare formate de

aparatul Golgi şi dispersate în citoplasmă.
Este un fel sistem digestiv intracelular care pot înlătura
substanţele nedorite (ex. bacteriile).
Este marginit la exterior de un bistrat lipidic membranar
tipic, fiind umplut cu numeroase granule mici, agregate
proteic de enzimele digestive hidrolitice
- peroxizomii – conţin enzime specifice pentru sinteza apei
oxigenate şi pentru descompunerea acesteia; au rol în
termogeneză.
Descrişi ca organite mici în celulele renale şi hepatice,
delimitate de o simplă membrană, conţin o matrice densă,
în care se află, uneori, un corp cristalin.
Conţin peroxidaze, mai ales catalaze. Formează peroxizi
folosiţi de mitocondrii pentru producerea de ATP.
- mitocondriile, prezente în număr variabil în funcţie
de specializarea celulei, cu rol în furnizarea de energie,
parte din aceasta fiind captată în legăturile macroergice
de ATP; sunt denumite plastic “centralele energetice
ale celulei”.
o Sunt uzinele energetice ale celulei, deoarece extrag
energia din alimente şi oxigen şi sunt răspândite în
toată citoplasma.
3. Nucleul: reprezintă sediul principal al informaţiei
genetice în care se realizează activitatea de sinteză a
proteinelor de către celulă, este centrul de control al
reacţiilor biochimice din celulă, al reproducerii.

Nucleul este delimitat de membrana celulară care, prin

pori, permite schimbul de substanţă şi informaţie cu
celelalte componente ale celulei şi cu mediul ambiant.

Deţine unul sau mai mulţi nucleoli.

Nucleul prezintă proprietăţi elastice, optice şi electrice.

Mai multe celule cu aceeaşi formă şi structură unite între ele printr-o
substanţă intracelulară şi care îndeplinesc în organism aceeaşi funcţie sau
acelaşi grup de funcţii formează un ţesut.

Există mai multe tipuri de ţesuturi:

 ţesuturi musculare - ţesutul muscular este alcătuit din fibre musculare

care pot fi de trei tipuri, în funcţie de care deosebim:
ţesut muscular neted - este alcătuit din fibre musculare netede omogene cu
aspect fusiform, care au nucleul în partea centrală mai îngroşată;
ţesut muscular striat - este format din fibre musculare striate care sunt celule
alungite cu numeroşi nuclei situaţi periferic cu aspect striat;
ţesut muscular de tip cardiac - formează miocardul; sunt fibre musculare
striate cu un singur nucleu, dispuse în reţea, articulate prin discuri intercolare;
 ţesuturi epiteliale - este alcătuit din unul sau mai
multe straturi de celule legate între ele; epiteliile
formează la suprafaţa corpului epiderma sau
căptuşesc cavităţi interne;

 ţesut nervos – format din celule specializate

numite neuroni şi celule cu rol de hănire şi
susţinere a acestora
 ţesuturi conjunctive (ţesut osos compact, osos spongios,
fibros, ţesut reticulat, ţesut adipos) – are în componenţă
celule conjunctive, substanţa fundamentală (sânge, cartilaj,
os, etc) şi fibre (colagen, reticulină şi elastină).

La rândul lor, ţesuturile se grupează şi formează organele

(inima, rinichi, etc.), organe care funcţionează în corelaţie
cu alte organe. În acest fel se formează sistemele (nervos,
osos, muscular, etc). Totalitatea sistemelor formează
organismul uman.
 UNELE PROPRIETĂŢI FIZICE ALE CELULEI

Celula vie conţine un număr mare de substanţe organice şi

anorganice(minerale). Substanţele organice se regăsesc sub
formă de protide, lipide, glucide, concentraţia lor variind în
funcţie de tipul celulei de natura ei (vegetală sau animală), de
specie, organ şi vârstă.
Substanţele anorganice se găsesc atât în stare solidă, sub formă
de molecule şi ioni (Na+, K+, Cl-, Ca2+ etc.), cât şi în stare
gazoasă tot sub formă de ioni şi molecule gazoase (O2, N2, H+
etc.).
Putem afirma cu certitudine că celulele se diferenţiază
prin proprietăţi fizice de tipul:

 dimensiune

 formă

 timp de viaţă

 mobilitate

 vâscozitate
 Dimensiunea celulei: variază funcţie de specializarea
lor, de starea fiziologică a organismului, de condiţiile
mediului extern, vârstă etc. Este de ordinul micrometrilor
(limfocitele au diametrul 6-8 μm, trombocitele 3-4 μm,
granulocitele 12-18 μm etc.)

 Forma celulelor este variată şi legată de funcţia lor: sferică,

ovoidală, cubică, cilindrică, cu margini drepte sau neregulate cu
prelungiri sau fără.
 Iniţial toate au forma globuloasă, dar ulterior pot deveni
fusiforme; unele, cum sunt celulele sangvine, ovulul, celulele
adipoase sau cartilaginoase, îşi păstrează forma globuloasă.
Vâscozitatea celulară: este condiţionată de mai mulţi
factori:

 vârstă
 gradul de hidratare (η creşte în deshidratare)
 temperatură (influenţează vâscozitatea citoplasmei)
 ph-ul celulei care variază uşor cu activitatea
metabolică
 interacţiunea radiaţiilor cu materia
 fenomenul de transport prin membrana celulară
 de starea normală sau patologică a celulei

Vâscozitatea membranei celulare nu este constantă - cea

maximă care s-a determinat la o membrană celulară a
fost aprox. 10 P(poise)
 ph-ul este de asemenea variabil de la un tip celular la
altul şi este situat în domeniul slab acid

 ph-ul pentru mediul intracelular s-a stabilit 6,90

 vacuolele digestive au ph 5,5-8,5,

 nucleul are un ph cuprins între 4-5,

 ph-ul sângelui în condiţii normale rămâne între 7,30-

7,45.

 Cunoaşterea timpului de viaţă şi gradului de

diferenţiere al celulelor prezintă importanţă
deosebită pentru înţelegerea mecanismului de
interacţiune a radiaţiilor ionizante cu materia vie,
interacţiune ce depinde de faza de înmulţire.
Fiecare tip de celulă este specializată pentru a
îndeplini anumite funcţii fiziologice.
Exemplu:
 celula nervoasă asigură transmiterea
influxului nervos
 celula musculară asigură contracţia
muşchiului
 celula senzorială vizuală traduce stimuli
luminoşi în potenţial de acţiune.
 MEMBRANA CELULARĂ, MODELE

Membranele biologice sunt structuri flexibile

care formează bariere între compartimentele
de diferite compoziţii

Membranele biologice se definesc ca fiind

ansambluri compuse din proteine şi lipide care
formează structuri continue bidimensionale, cu
proprietăţi caracteristice de permeabilitate
selectivă, prin care se realizează
compartimentarea materiei vii.
Ceea ce diferenţiază modele între ele este amplasarea
componentelor.

Pentru studiul membranei celulare au fost elaborate mai

multe modele, iar pentru a înţelege modul de
funcţionare a acesteia trebuie cunoscută foarte bine
structura ei.

Dar nu sunt simple bariere între două faze, ci entităţi

care pot fi izolate şi separate.

Pentru a înţelege modul de funcţionare a membranelor

celulare, trebuie cunoscută bine structura lor, care de
altfel este caracteristică tuturor sistemelor vii.
COMPOZIŢIA BIOCHIMICĂ A MEMBRANELOR BIOLOGICE

 În urma cercetărilor efectuate prin metode

moderne (difracţia razelor X, rezonanţa de spin,
microscopia electronică) a fost stabilit că în
componenţa membranele celulare biologice
intră :
- lipide (40-20 %), materiale nelipidice
- proteine (60-80 %), alte componente minore
- (ioni, apă, transportori) (insuficient studiate
cantitativ).
 LIPIDELE asigură menţinerea stabilităţii mecanice a membranei şi
funcţia de barieră a membranelor, conferă un caracter hidrofobic
general având în structura lor o grupare polară şi una nepolară, dar
joacă şi un rol deosebit de important, deoarece pot stoca energie
chiar dacă nu este imediat necesară.

 Principalele tipuri de lipide care intră în compoziţia membranei

plasmatice sunt:

 Fosfolipidele (55 % din lipidele membranare);

 Colesterolul

 Glicolipidele
 FOSFOLIPIDELE, sunt molecule amfifilice cu două
porţiuni: una hidrofilă (formată din grupări fosfat) şi una
hidrofobă (formată din acizi graşi).
În organismul uman fosfolipidele joacă rolul de agenţi
de emulsifiere (în bilă) sau de agenţi de umezire aflaţi la
suprafaţa unor organe (în plămâni, intestine sau rinichi).

Fosfolipidele formează amsamble cu lipoproteinele

circularorii (LDL sau HDL) permiţând transportul nutrienţilor
mai greu solubili în organism.
 Ele sunt formate dintr-un schelet de glicerină, prin esterificarea a două
grupări hidroxil din structura glicerinei cu doi acizi graţi şi a celei de-a treia,
cu acid fosforic.
Gruparea fosfat la rândul ei, leagă diferite tipuri de molecule, formându-se
regiunea cap hidrofilă a diferitelor tipuri de fosfogliceride: fosfatidilcolina,
fosfatidilgicerol, difosfatidilglicerol (cardiolipina), fosfatidilinozitol.
În acidul fosfatidic gruparea fosfat nu este legată la o altă moleculă polară.
Sfingolipidele conţin sfingozina (un aminoalcool) în loc de glicerol.
Sfingozina este formată dintr-un lanţ lung nesaturat, cu o grupare amino care
leagă un acid gras prin legatura amidică, rezultând structura ceramidică şi
două grupări hidroxil. Sfingolipidul major este sfingomielina.
GLICOLIPIDELE
Glicolipidele membranelor celulare sunt specifice pentru specie, sunt de
asemenea tisular-specifice şi reprezintă 5% din moleculele lipidice ale
monostratului extern.

Conţin un cap polar format din unul sau mai multe resturi glucidice,
ataşate la o structură ceramidică.

Au la bază structura sfingomielinei (aminoalcool cu lanţ lung de atomi

de carbon), dar în locul grupării polare fosfatilcolină se află legate
resturi glucidice. În cele mai simple glicolipide, numite cerebrozide,
gruparea polară constă dintr-un asemenea rest, de exemplu glucoză
sau galactoză (galactocerebrozida este componenta majoră a mielinei).
 COLESTEROLUL
Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care
conferă membranei rigiditatea, fiind poziţionat între capetele
hidrofobe ale lipidelor şi nepermiţându-le să se contracte,
fiind asociat cu ateroscleroza.

 Este o altă lipidă majoră din membranele celulelor

eucariote.

 Proporţia acestuia este mai mare în plasmalemă şi în

mielină (deci în membranele la care predomină funcţia de
barieră) şi mai mică în membranele intracelulare.
Lipidele sunt aşezate în straturi duble, având părţile
hidrofobe spre interior şi hidrofile în exteriorul
bistratului lipidic.
La temperaturi biologice lipidele membranei au
aspectul unui cristal lichid de fapt o stare
ordonată care prezintă defecte de organizare.

Pe măsură ce scade temperatura lipidele trec în

stare cristalină.
Punctul de tranziţie, numit şi temperatură de
tranziţie depinde de compoziţia bistratului
lipidic şi de factorii externi: ph şi diferiţi ioni.
Efectul ph-ului, este asociat cu gradul de protonare a fosfolipidelor
care realizează o interacţiune electrostatică cu mediul exterior.

Cationii bivalenţi Ca2+, Mg2+ - cresc temperatura de tranziţie prin

legarea lor cu sarcini negative.

Cationii univalenţi Na+, Li+, K+ - scad temperatura de tranziţie.

 Efectul lor se datorează unei creşteri a tăriei ionice care reduce

potenţialul de membrană şi favorizarea fosfolipidelor.

De fapt, starea membranei este fluidă, acest lucru poate produce o

schimbare bruscă a funcţiei membranei fie general, fie pe
compartimente.
 PROTEINELE – sunt macromolecule responsabile pentru
organizarea spaţială a membranelor, creând dificultăţi atât în ce
priveşte extracţia lor, cât şi în analiza lor structurală şi funcţională
(ocupă mai mult de jumătate din masa membranei)

 Majoritatea proteinelor membranare au rol în catalizarea enzimelor,

ca receptori de semnale hormonale sau antigenice, ca elemente de
recunoaştere în transportul prin membrană sau purtători
transmembranari pentru diferite substanţe.

În general, proteinele membranare sînt de două tipuri:

 periferice (extrinseci)

 interne (intrinseci)
1. proteine extrinseci: acoperă suprafaţa membranei, sunt legate de
membrane prin interacţiuni electrostatice şi se pot îndepărta uşor din
membrană prin intermediul agenţilor chimici (chiar şi apă distilată).

Sunt ataşate la exteriorul bistratului lipidic, interacţionând în principal cu

grupările polare ale lipidelor sau cu proteinele intrinseci (integrale)
prin forţe electrostatice.

2. proteine intrinseci: se găsesc în interiorul membranei fiind

înconjurate total sau parţial de lipide. Izolarea lor se face greu şi
rămân asociate cu lipide.

Aceste proteine sunt integrate şi nu pot fi extrase decât după

distrugerea structurii membranei cu detergenţi;
Din punct de vedere al funcţionalităţii, proteinele
membranare se împart în trei categorii:

 Proteinestructurale, cu solubilitate redusă în

apă şi mare afinitate pentru lipide.
 Proteine de transport, implicate în difuziune
sau în transport activ.
 Proteineenzimatice care intervin în activitatea
metabolică.
Proteinele au în compoziţia lor aminoacizi: a) bazici
12%, b) acizi 20%, hidrofobici 1/3 din total.
 periferice sânt hidrofile (solubile în
 Proteinele
apă) cu aminoacizii hidrofobici îndreptaţi spre
interior.

 Proteinele intrinseci au capete hidrofobice,

dispuse astfel încât să realizeze un maximum
de interacţiune cu lipidele din membrană.

 Moleculele proteice execută majoritatea

funcţiilor specifice ale membranelor.

Exemplu: În membrana mielinizată a axonului,

al cărei rol principal este să izoleze neuronii,
procentul ponderal de proteină este de 25%.
 Proteinele sunt implicate în multiple procese:
• transportul molecular şi ionic transmembranar;

• realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea

extracelulară;

• desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare;

• controlul fluxului de informaţie între celulă şi mediu prin recunoaşterea,

legarea şi transmiterea moleculelor-semnal;

• imunitatea celulară;

 IONII, din compoziţia membranei se află pe feţele membranei, sau în

interiorul canalelor ce o străbat, cei mai importanţi fiind:
H+, Na+,K+,Ca2+,Mg2+,Fe2+
 INTERACŢIUNEA LIPIDE-PROTEINE LA NIVELUL
MEMBRANELOR BIOLOGICE
Funcţiile biologice ale membranelor sunt în primul
rând datorate interacţiunii proteinelor cu lipidele
din membrană.

Tipurile de legături intramoleculare din membrană

sunt:
 Interacţiuni electrostatice
 Legături de H2
 Forţe de dispersie Van der Waals- London
 Asociaţii hidrofobice

Pentru a rupe legăturile dintre proteine şi lipide

energia necesară este de numai 1-7 kcal/mol.
 Energia necesară funcţionării organismului provine
prin oxidarea unor metaboliţi- glucoză, acizi graşi
cu ajutorul O2 preluat din atmosferă.
Funcţionarea organismului presupune apariţia
unor diferenţe de potenţial la nivelul
membranelor celulare.

Ex: diferenţa de potenţial electric Nernst.

 Apare în cazul în care de o parte şi de alta a
membranei celulare, concentraţia ionilor
diferă.

 Conform legii atracţiei electrostatice a lui

Coulomb, diferenţa de potenţial va împinge
fiecare ion de partea cu potenţial de semn
contrar ionului.
Cele două tendinţe pot fi diferite şi astfel o diferenţă
de potenţial, ∆E, poate menţine a diferenţă de
concentraţie, ∆c.

Astfel.
μ1 = μ0 +RTlnC1 +2FE1 –potenţial electrochimic
interior (1)
μ2 = μ0 +RTlnC2 +2FE2 - potenţial electrochimic
exterior (2)
 Pentru μ1= μ2

RT c2 0,06 c2
E 2  E1  E1, 2  ln  lg
ZF c1 Z c1
 Legea este valabilă şi pentru un singur ion
care poate trece dintr-un compartiment în
altul.

 Dacă potenţialele electrochimice ale ionului în

cele două compartimente sunt egale, nu va
exista un transfer net de ion de la un
compartiment la altul va exista un echilibru
între gradientul de concentraţie şi gradientul
electric.

 Potenţialtransmembranar - ne dă diferenţa de
potenţial între două compartimente separate
de o membrană permeabilă pentru anumiţi
ioni.
Ex: concentraţia ionului de K+ în interiorul celulelor
organismului uman, Cint= 140mM, în lichidul extracelular Cext
= 5 mM.
 Gradientul de concentraţie ar tinde să producă difuzia K+ spre
lichidul extracelular.

 Pe de altă parte potenţialul transmembranar Eint –Eext = -90mV

fiind negativ în interiorul celulei.

 Gradientul electric ar tinde să producă migrarea K+ spre

interiorul celulei.
 Calculat cu formula lui Nernst:
0,06 5.103
Eint  Eext  lg  0,087V  87mV
1 140.103

Astfel gradientul electric şi cel de concentraţie se compensează

aproximativ, pentru ionul de K+ (acest ion nu va tinde nici să
iasă nici să intre).
 MODELUL STRUCTURAL AL MEMBRANELOR BIOLOGICE

 Cercetărileasupra celulelor vii întreprinse de

Schwann spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi
începutul secolului al XIX-lea, i-au permis să
formuleze ipoteza conform căreia organismele
vii sunt formate din celule delimitate de o
membrană.

O lungă perioadă de timp membrana celulară a

fost considerată ca o modificare a citoplasmei,
pentru a forma un strat de protecţie pentru
celulă, având în acelaşi timp rol fundamental în
schimbarea dintre interiorul şi exteriorul
celulei.
 Au fost elaborate mai multe modele teoretice
ale arhitecturii supramoleculare a
membranelor biologice celulare.

 Modelele propuse au încercat să descrie cât

mai realist ansamblarea spaţială cea mai
probabilă a componentelor moleculare, care
să concorde atât cu datele experimentale
obţinute prin microscopia electronică cât şi cu
criteriile termodinamice cu privire la
atingerea unei energii libere minime a
interacţiunii moleculare.
Se cunosc câteva tipuri de modele de membrane
celulare:

 modele cu bistrat lipidic continuu

 modele cu bistrat lipidic discontinuu

 modele constituite din unităţi repetitive

 modele alternative
 1.MODELUL CU BISTRAT LIPIDIC CONTINUU

 Modelul este propus de Gorter şi Grendel, 1925,

membrana celulară este formată dintr-un bistrat
central continuu cu capete polare, ale fosfolipidelor
orientate spre exterior şi părţile hidrofobice centrale
orientate una spre cealaltă.
Bistratul lipidic este acoperit cu monostraturi de
proteine globulare aşezate pe ambele feţe.

Ulterior s-a considerat că proteinele se pot găsi şi în

configuraţie extinsă.

S-a luat de asemenea în consideraţie şi posibilitatea

existenţei unor straturi adiţionale membranei
celulare (carbonaţi), pe faţa exterioară a membranei
celulare.
 Modelul cu bistrat lipidic continuu modificat
Inconvenienţele modelulului:

 Deşi lipidele sunt în cantitate suficientă pentru a forma un

bistrat, nu este necesar ca ele să se aşeze în structura de
mai sus şi nici să-şi păstreze continuitatea pentru toate
stările funcţionale ale membranei

 Modelul subliniază importanţa majoră a lipidelor în

membrană. Chiar dacă solvenţii extrag lipidele din
membrană în proporţie de 75%, structura membranei se
păstrează, şi în acest caz se pune sub semnul întrebării
rolul major şi unitar al lipidelor în membrană.

 Structura continuă a straturilor lipidice ar fi nefavorabilă

pentru anumite funcţii ale membranei,

 ca de ex: transportul ionilor prin membrană sau

modificarea permeabilităţii membranei pentru ioni în
procesul excitaţiei.
 2. MODELUL CU STRAT LIPIDIC DISCONTINUU

 Propus în 1935 , de Davson-Danielli, reţine

conceptul de dublu strat lipidic, însă stabilesc în
plus că acesta conţine şi proteine, care sunt dispuse
continuu pe suprafeţele bistratului, formând un
sandvici.

 La anumite temperaturi (mai ales cele apropiate de

domeniile fiziologice) pentru anumite concentraţii
lipidele formează structuri globulare.

 Asemenea grupări globulare, dacă sunt aranjate

ordonat pot da naştere unor straturi de pori care
umpluţi cu apă ar avea diametrul suficient pentru
ca diferiţi ioni hidrataţi să îi străbate (Na+, K+, Cl-)
 Model de membrană cu strat lipidic discontinuu
 MODELUL CONSTITUIT DIN UNITĂŢI
REPETITIVE
 Existenţa structurii formată din unităţi repetitive îi
conferă membranei un caracter rigid, şi este
incompatibilă cu multitudinea de funcţii pe care le
îndeplineşte.
 4. MODELUL ÎN MOZAIC LIPO-PROTEIC (MODELUL
MOZAICULUI FLUID)

 S.J.Singer şi G.L.Nicholson în 1972, a propus un nou

model de membrană bazat pe concepţiile anterioare şi
consideră că proteinele se găsesc în toată grosimea
membranei.

 Acest model a fost lărgit , îmbunătăţit, devenind „modelul

mozaic lichid”, stratul dublu fosfolipidic fiind considerat
un lichid vâscos, bidimensional, proteinele şi lipidele
având un anumit grad de mobilitate şi difuziune în
membrană.

 Mai mult decât atât, ei precizează că modelul în studiu

precizează cele trei tipuri de lipide (fosfolipide,
colesterol şi glicolipide) care intră în componenţa
bistratului şi modul de inserare a proteinelor în bistrat, şi
că asigură stabilitate a structurii din punct de vedere
termodinamic.
 În acest model, importanţă deosebită capătă interacţiunile
hidrofobice şi mai puţin cele electrostatice.
Astfel:
• proteinele integrale din membrană ar fi împlântate în
stratul dublu lipidic la fel ca nişte „iceberguri” ce plutesc pe mare.
• această „mare lipidică” este concepută fluidă, deci cu lipidele
stratului dublu în stare de cristal lichid şi în planul său proteinele
se pot deplasa lateral sau se pot roti în jurul unei axe
perpendiculare pe planul membranei.
• se consideră azi că, în marea lor majoritate, proteinele
integrale străbat stratul dublu lipidic de pe o faţă pe cealaltă (deci
sunt transmembranare).
Singer deosebeşte două categorii de proteine
membranare:
• - periferice
 - integrale (interne)
 proteinele periferice pot fi solubilizate în soluţii
apoase, pot fi separate de membrană fără a se
distruge structura acesteia
 proteinele integrale (interne), se izolează foarte
greu, nu sunt solubile, au un pronunţat caracter
hidrofob.
 Modelul cu în fluid lipo-proteic

proteine

lipide
Aminoacizii cu resturi nepolare din proteină sunt
concentraţi la un capăt al macromoleculei, către
lipidele din interior, în timp ce enzimele se găsesc
la exteriorul membranei.

Stratul dublu de lipide, reprezintă a structură

dinamică şi probabil asimentrică, sarcina acestui
strat este să limiteze permeabilitatea membranei
faţă de ioni şi molecule.
Există două moduri în care proteinele pot
interacţiona cu bistratul:
 cu capete polare
 cu regiunile nepolare ale bistratului

Proteinele sunt implicate în procese

transmembranare, cum ar fi cele de transport:
 ex: ATP-azele Na+, K+, sau Ca, o proteină
schimbătorare de ioni- tipică pentru membranele
eritrocitelor umane, rodopsina vertebratelor.

Dacă transportul necesită energie, atunci structura

se numeşte pompă, iar dacă se face o trecere
pasivă, structura se numeşte canal.
 FUNCŢIILE MEMBRANELOR BIOLOGICE

1) Funcţia de barieră.
 Membranele biologice sunt structuri continue
ce delimitează compartimente şi îndeplinesc
funcţia de barieră.

 Astfel,
plasmalema separă celulele de mediul
înconjurător conferindu-le individualitate,
membrana nucleară şi sistemul de
endomembrane delimitează o serie de structuri
intracelulare de restul citoplasmei, menţinând
atât individualitatea acestora cât şi
compoziţia lor moleculară specifică.
2) Controlul schimburilor de substanţe.
 Această barieră pe care o reprezintă membrana
prezintă în acelaşi timp permeabilitate selectivă,
împiedicând ieşirea necontrolată a compuşilor vitali
pentru funcţionarea compartimentelor ce le
delimitează, permiţând trecerea diferitelor molecule
doar variat, funcţie de sarcina lor electrică, gradul de
liposolubilitate, mărime şi chiar formă.

 Astfel, la nivelul plasmalemei, unele molecule pot

pătrunde în celulă prin simplă difuziune datorită
gradientului de concentraţie, altele sunt transportate
prin membrană pentru menţinerea unei anumite
concentraţii de o parte şi de alta a acesteia.
În acest mod ele menţin şi protejează constantele fizico-chimice ale unui
anumit conţinut, buna desfăşurare a metabolismului celulei vii bazându-se
pe această funcţie a sistemului de membrană ce separă diferitele
compartimente intracelulare, fiecare cu specificul său.

Aceste compartimente nu sunt autonome, ele comunică între ele, activitatea

lor depinzând de schimbul de molecule şi ioni ce se realizează prin
intermediul membranei ce le delimitează.

 O consecinţă importantă a acestei permeabilităţi selective a plasmalemei

reprezintă capacitatea de menţinere a potenţialului de membrană, vital în
primul rând pentru aşa numitele celule excitabile, neuronii şi celulele
musculare dar şi pentru restul celulelor, în abilitatea acestora de a
răspunde semnalelor venite din mediul extracelular
3) Rol în transferul de informaţii.
 Membranele controlează fluxul de informaţii dintre
celule şi mediul extracelular, prezentând receptori
specifici ce au capacitatea de a recunoaşte şi lega
anumite molecule (liganzi) reversibil şi prin
complementaritate.

4) Rol mecanic de compartimentare, de separare

a unor compartimente cu compoziţie diferită de cele
vecine

5) Rol de transport de molecule, ioni, metaboliţi

între celulă şi mediul exterior

6) Sediul unor fenomene electrice, legate uneori

de transmiterea unei stări de excitaţie a
membranei (influx nervos).
Mulţumesc,