CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 3.
WILHELM WUNDT (1832-1920) ŞI PROCESUL DE NAŞTERE A PSIHOLOGIEI

III.1. CARIERA LUI WUNDT

La prima vedere viaţa şi activitatea lui Wundt nu pare să difere prea mult de cea a predecesorilor
lui. El a făcut ca şi ceilalţi studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi medicină, conform
tradiţiei încetăţenite în universităţile germane în acea epocă. A studiat o scurtă perioadă fiziologia cu
Johannes Müller şi, după ce şi-a luat doctoratul în fiziologie în 1856, a devenit asistentul lui Helmholtz la
Heidelberg, din 1858, până în 1864. Acest curs al evenimentelor părea să-l îndrepte pe Wundt spre o
strălucită carieră de fiziolog, numai că experimentele făcute în laboratorul de fiziologie a lui Helmholtz
i-au părut lui Wundt a fi o sarcină insipidă, plictisitoare, o muncă de rutină. Astfel, interesul lui Wundt se
va deplasa treptat spre un nou domeniu de cercetare, psihicul uman. Pentru prima dată Wundt
foloseşte termenii de psihologie experimentală în cartea “Contribuţii la teoria percepţiei”, publicată pe
secţiuni între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu “Elemente de psihofizică” a lui Fechner,
publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe, psihologia.
În 1863, Wundt publică o carte mai importantă, “Prelegeri despre sufletul oamenilor şi al
animalelor”, care conţine unele probleme ce vor fi în atenţia psihologilor experimentalişti o bună
perioadă de timp. Începând din 1867, Wundt a ţinut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs
ce a stat la baza cărţii considerată de mulţi psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei,
“Principii ale psihologiei fiziologice”, carte apărută în două părţi în 1873 şi 1874.
În această carte Wundt îţi trasează drept scop să “delimiteze un nou domeniu al ştiinţei”, stabilind
ferm că psihologia trebuie să fie o ştiinţă de laborator cu propriile probleme şi metode de experimentare.
Wundt a proclamat alianţa dintre psihologie şi fiziologie, utilizând în psihologia sa metodele de cercetare
dezvoltate în fiziologie.
Cea mai importantă perioadă a carierei lui începe în 1875, după ce a fost numit profesor de
filosofie la Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt şi-a stabilit vestitul său laborator la o dată
ce este subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei consideră că Wundt şi-a deschis
laboratorul în 1875, anul sosirii lui la Leipzig, alţii susţin că dovezi sigure despre activitatea acestui
laborator nu sunt decât din anul 1879. Controversa nu e lipsită de o oarecare importanţă, deoarece anul
înfiinţării acestui laborator este unanim considerat drept anul naşterii psihologiei experimentale.
Faima laboratorului lui Wundt a atras un mare număr de studenţi din Europa (inclusiv din
România) şi chiar din America . Prin aceşti studenţi, laboratorul de la Leipzig a exercitat o imensă
influenţă asupra dezvoltării psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi laboratoare, care au apărut
în diferite părţi ale lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
În anul 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a
fost revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.
Prin toate aceste contribuţii aduse la constituirea psihologiei ştiinţifice, Wundt este primul om din
istoria psihologiei care poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei, Este adevărat că
ne putem întreba de ce istoria psihologiei nu l-a reţinut pe Fechner drept întemeietor al psihologiei, din
moment ce majoritatea istoricilor sunt de acord că psihologia n-ar fi apărut fără contribuţia lui, Wundt
însuşi recunoscând că cercetările lui Fechner au reprezentat primele descoperiri în psihologia
experimentală. Răspunsul este simplu. Indiferent de importanţa pe care au avut-o cercetările lui
Fechner, el nu şi-a propus niciodată să întemeieze psihologia ca pe o disciplină de sine stătătoare aşa
cum a făcut-o Wundt.
A funda o nouă disciplină este un act deliberat, intenţionat care cere unele aptitudini şi
caracteristici care implică mai mult decât rezultate ştiinţifice deosebite. Böring, în 1950 afirma: “când
ideile centrale sunt toate născute, o persoană le preia, le organizează, adaugă ceea ce i se pare ei
esenţial, le publică şi atrage atenţia insistând asupra lor şi, pe scurt, fundează o şcoală”.

332
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Acest lucru îl aşează şi pe Wundt deasupra lui Fechner. El a organizat şi integrat o mare cantitate
de cercetări anterioare lui, apoi a publicat şi promovat materialul în noua lui organizare. În 1874, în
Principii de psihologie fiziologică, Wundt afirma ferm că, “lucrarea pe care o prezint acum publicului,
este o încercare de a delimita un alt domeniu al ştiinţei”. Astfel, Wundt a fost primul interesat nu numai
în cercetare, ci şi în promovarea ideii de psihologie, ca o ştiinţă independentă, şi pe drept este
considerat ca fondator al psihologiei ştiinţifice.
Este un fapt interesant că neîncrederea în capacitatea metodei experimentale de a surprinde
caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt să neglijeze în bună măsură
activitatea laboratorului. În ultima parte a vieţii el a fost preocupat de scrierea şi publicarea unei lucrări
numită Völkerpsychologie (în traducere aproximativă, Psihologie populară), apărută între 1900 şi 1920.
Această a fost consecinţa directă a neîncrederii lui Wundt în capacitatea ştiinţei de a studia procesele
psihice complexe şi a credinţei lui că ele pot fi studiate numai prin intermediul metodelor
non-experimentale ale sociologiei şi antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar fi
condiţionate de obişnuinţe lingvistice şi alte aspecte ale antrenamentului cultural.
Unii istorici ai psihologiei consideră această lucrare drept prima scriere de psihologie socială, dar
credem că se exagerează puţin. Chiar dacă am fi de acord cu această afirmaţie, trebuie subliniat că
această psihologie socială propusă de Wundt este complet non-experimentală. I s-ar mai putea reproşa
lui Wundt dogmatismul, autoritatea ca care a impus studenţilor propria viziune, deci şi propriile limite.
Nu trebuie însă uitat, atunci când îl criticăm pe Wundt, că un timp el a fost singura autoritate în
domeniul psihologiei experimentale. Meritul de a fi fundat psihologia ca disciplină academică
independentă şi de a-şi fi pus energia creativă în slujba promovării acestei noi discipline timp de
aproape şaizeci de ani, trebuie să ne determine să privim limitele lui Wundt ca fiind inerente începutului.
Important este şi faptul că el a fost creatorul primei teorii expusă sistematic privind psihicul, teorie
numită structuralism şi că multe din problemele pe care le-a delimitat el în câmpul psihologiei vor deveni
teme de cercetare pentru psihologii ce vor urma. Dar cea mai importantă contribuţie a lui Wundt în
statuarea psihologiei moderne ca pe un câmp distinct de cercetare, a fost practicarea ei în mod
conştient şi pentru prima dată într-un cadru organizat, de către o comunitate de cercetători, iniţiindu-se
astfel o tradiţie a practicii investigative.

III.2. ALTERNATIVE ŞI COMPLETĂRI LA STRUCTURALISMUL WUNDTIAN

III.2.1. Cercetările lui Hermann Ebbinghaus asupra memoriei

Monopolul deţinut de Wundt asupra psihologiei ştiinţifice a rezistat puţin timp. Doar la câţiva ani
după ce Wundt a afirmat că procesele psihice superioare nu pot fi abordate experimental, Hermann
Ebbinghaus (1850-1909), lucrând singur, izolat de orice centru de psihologie a devenit primul psiholog
care a investigat cu succes învăţarea şi memoria. Ebbinghaus poate fi considerat un asociaţionist,
numai că spre deosebire de empiriştii şi asociaţioniştii englezi care încercau să înţeleagă procesul de
formare a asociaţiilor pornind de la studierea asociaţiilor deja formate, el a abordat direct problema
formării şi dezvoltării asociaţiilor.
Timp de cinci ani, deşi nu a avut vreun post universitar sau laborator propriu, Ebbinghaus a
imaginat o lungă serie de experimente desfăşurate sub un control strict al condiţiilor, folosindu-se pe el
însuşi ca singur subiect. El a considerat că dificultatea materialului ce trebuie memorat poate fi
măsurată prin simpla măsurare a numărului de repetiţii necesare pentru a se ajunge la o reproducere
perfectă.
Pentru a nu implica asociaţii deja formate Ebbinghaus a inventat silabele fără sens formate din
două consoane şi o vocală. Cuvintele ce constituie conţinutul limbajului nostru au deja ataşate înţelesuri
sau asociaţii, a considerat psihologul german, iar aceste asociaţii deja formate pot facilita învăţarea
materialului făcând ca, în timpul experimentării, influenţa lor să fie o variabilă incontrolabilă.
Astfel, un prim set de experimente au vizat diferenţa dintre rapiditatea memorării unei liste de 80
de silabe fără sens şi cea a unui material tot de 80 de silabe, dar cu sens (versuri). El a găsit o diferenţă

333
CĂTĂLIN DÎRŢU

mai mult decât semnificativă: 80 de repetiţii au fost necesare pentru a memora materialul fără sens, în
timp ce pentru memorarea materialului cu sens, au fost necesare doar 9 repetiţii.
Printr-un alt set de experimente, Ebbinghaus a investigat efectul lungimii materialului asupra
numărului de repetiţii necesar pentru o reproducere perfectă şi a constatat că atât timpul total, cât şi
timpul necesar pentru memorarea fiecărei silabe creşte cu lungimea listei. De asemenea, cercetările lui
asupra influenţei exercitate de trecerea timpului asupra reamintirii, a condus la celebra curbă a uitării.
Ebbinghaus n-a adus în psihologie nici o contribuţie teoretică sau sistematică, deoarece n-a
dezvoltat un sistem psihologic formal, n-a fondat o şcoală şi n-a lăsat discipoli, dar cu toate acestea, el
a ridicat bariera ce oprea accesul experimentului la procesele psihice superioare, dând dovadă de
aptitudini tehnice deosebite, perseverenţă şi ingeniozitate. Nu există în întreaga istorie a psihologiei un
alt caz de cercetător, ce a lucrat singur având ca subiect propria persoană sub un astfel de sistem rigid
de experimentare. Cercetarea lui a fost atât de exactă şi de sistematică încât este încă citat în textele
contemporane.

III.2.2. Oswald Külpe şi şcoala de la Würzburg

O. Külpe (1862-1915) a fost un discipol al lui Wundt care după ce a devenit profesor la Würzburg
s-a convins că procesele gândirii care sunt procese psihice superioare, pot fi studiate experimental
intrând astfel în contradicţie cu concepţia lui Wundt. Külpe şi adepţii săi au descoperit că gândirea se
poate dispensa de senzaţii şi imagini deci nu poate fi redusă la acestea aşa cum credea Wundt.
Gândirea are alte conţinuturi între care Külpe enumeră ezitarea, îndoiala, încrederea, cercetarea,
aşteptarea unui răspuns, elemente ce nu pot fi considerate nici senzaţii sau imagini, nici sentimente şi
care au fost iniţial numite: atitudini conştiente.
Külpe şi discipolii săi au propus şi o altă formă de introspecţie, numită de ei introspecţie
sistematică experimentală, (în fapt o retrospecţie). Pentru Wundt, introspecţia implica să întâi o
experienţă şi apoi să o descrii. Pentru şcoala de la Würzburg, subiectul trebuie mai întâi să rezolve o
sarcină al cărei obiectiv nu-l cunoaşte, apoi să facă un raport retrospectiv al experienţelor avute de el în
timpul rezolvării problemelor.
Cu toate aceste diferenţe dintre concepţia lui Külpe şi concepţia lui Wundt, Şcoala de la
Würzburg n-a realizat o adevărată revoluţie în domeniul psihologiei, ci doar a contribuit la lărgirea
obiectului ei, prin includerea proceselor psihice superioare, şi a rafinat metoda introspecţiei. Şi pentru
Külpe şi discipolii săi principalul obiectiv a fost descoperirea elementelor prime care stau la baza
proceselor psihice, chiar dacă principalul proces psihic studiat de ei a fost unul superior, gândirea.
Şcoala de la Würzburg a avut aceeaşi orientare analitică şi a utilizat aceeaşi metodă ca şi Wundt,
introspecţia.
III.2.3. Adaptarea teoriei lui Wundt în America: structuralismul American
Unul dintre discipolii lui Wundt, Edward Titchener (1867-1927), englez de origine, după ce nu a
găsit un teren propice pentru transplantarea structuralismului în ţara lui natală, a reuşit să facă acest
lucru în Statale Unite. Astfel, el a înfiinţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig la
Universitatea Cornell.
Între concepţia despre psihic a lui Titchener şi cea a maestrului său Wundt diferenţele sunt destul
de puţine. Titchener s-a dovedit a fi mai radical decât Wundt în definirea obiectului psihologiei eliminând
concepte precum cel de apercepţie sau voinţă pe care le-a considerat neclare. În aceste condiţii,
structuralismul lui Titchener a devenit puternic senzualist, atomist şi analitic.
În ciuda acestui fapt, modul autocratic al lui Titchener de a-şi impune ideile a avut un mare
succes în America, rolul important al acestui psiholog fiind acela de a răspândi ideile lui Wundt şi de a
contribui decisiv la recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă şi, mai mult, ca ştiinţă
experimentală.
A fost cu alte cuvinte o personalitate fascinantă, (G. Allport îşi aminteşte că Titchener avea o
figură impresionantă, cu barbă mare ca cea a unui profet), chiar dacă unii istorici ai psihologiei,

334
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

subliniind lipsa de originalitate a structuralismului lui Titchener, nu-i recunosc acestuia decât rolul de a fi
servit ca ţinta criticilor ce vor veni ulterior dinspre behaviorism şi gestaltism.
Cornell University a rămas un bastion al psihologiei atomist-mentaliste chiar şi atunci când
funcţionalişti ca Angell sau behaviorişti ca Watson îndreptau psihologia spre cu totul alte obiective.
Această rezistenţă neobişnuită a structuralismului de origine wundtiană la universitatea Cornell se
datorează integral figurii charismatice şi intransigenţei lui Titchener. Refuzând să colaboreze cu
Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.), Titchener a preferat să-şi creeze propria organizaţie
grupându-şi discipolii în asociaţia “Experimental Psychologists”, (Psihologii Experimentalişti).
El şi-a creat de asemenea şi propria revistă, (American Journal of Psychology), în care să poată
replica rivalelor “Psychological Review”, (care a găzduit în 1913 “manifestul” behaviorist al lui Watson),
şi “Journal of Experimental Psychology”. Încercarea lui Titchener de a salva structuralismul prin
separarea lui de noile curente care se afirmau impetuos nu a avut sorţi de izbândă. Imediat după
moartea maestrului discipolii au părăsit poziţiile, organizaţia lor intrând în disoluţie devenind istorie.
În cărţile de istoria psihologiei, poziţia sistematică a lui Titchener este prezentată în spaţiul larg al
unui capitol separat şi este văzută ca stând la baza primei şcoli psihologice în S.U.A., structuralismul
american.
ACTIVITATE

Precizaţi cu atenţie principalele asemănări şi deosebiri între concepţia structuralistă a lui Wundt şi
concepţiile lui Titchener, Ebbinghaus şi Külpe.

335