PRIMUL RAZBOI MONDIAL

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul
Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război global declanșat în
Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de
milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari
războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a
războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și
impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a
provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923(en) la multe dintre națiunile
implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial, 21 de ani mai târziu.[5] Situația din Europa, înainte de război, era îngrijorătoare.
Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa înarmărilor între marile
imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale
nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea
relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate în două
alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși
Italia a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor
Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost
reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite
ale Americii care s-au alăturat Antantei în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor
Centrale.[6]

Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei,

moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către studentul bosniac Gavrilo Princip la Sarajevo la 28 iunie
1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum
Regatului Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost
invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să escaladeze în curând
la scară globală.

Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar la 28
iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la 30 iulie.
Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat
război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său francez
să deschidă un al doilea front în vest.[7]
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu francez,
iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu această înfrângere
și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a
început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a declarat război Franței.
Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât, conform
planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa
spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din
cauza încălcării neutralității belgiene.[8]

Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia distragerii
Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.

Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe Frontul
de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori până în 1917. Pe
Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-ungurilor, însă germanii au
oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul
Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula Sinai. În
1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale. România s-a alăturat
Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte nave comerciale americane de către focurile
trase de submarinele germane și revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a
duce război împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.

Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din
Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile
Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După
ofensivele germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate
s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918, Imperiul
Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile probleme cu
revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11 noiembrie 1918, războiul încheindu-se
cu victoria forțelor aliate.

Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-
Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite. Frontierele
naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile
germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În timpul Conferinței de la
Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii
într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui astfel de
conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele succesoare
slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru Germania) au contribuit în cele din urmă la
declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.[9]