DIAGNOSTICUL AFECŢIUNILOR SISTEMULUI NERVOS

CENTRAL ŞI PERIFERIC
Examenele care permit explorarea sistemului nervos central sunt: CT, RMN, înregistrarea
potenţialelor evocate (metodă de studiere a activităţii electrice a căilor nervoase ale auzului, văzului
şi ale sensibilităţii corporale), electroencefalografia şi analiza lichidului cefalorahidian recoltat prin
puncţie lombară. Sistemul nervos periferic este explorat în mod deosebit prin electromiografie.
Leziunile sistemului nervos central au la bază diferite cauze:
- compresia creierului sau a măduvei spinării de către un hematom, de o tumoră, de un edem
cerebral;
- distrugerea creierului sau a măduvei spinării printr-un traumatism, printr-o infecţie
(meningită, encefalită), printr-o intoxicaţie sau printr-o insuficienţă a vascularizării (arterită
cerebrală);
- excitaţia anormală a unor zone ale cortexului (epilepsie);
- degenerescenţă neuronilor: scleroza în plăci, boala lui Parkinson, boala lui Alzheimer.
Leziunile sistemului nervos periferic sunt mononeuropatii (afectarea a unui singur nerv),
polineuropatii (atingere a mai multor nervi):
- mononeuropatii sunt cauzate de secţionarea unui nerv, de compresia uneia din rădăcinile
sale (sciatică prin hernie discală) sau de o infecţie (zona zoster);
- polineuropatii sunt de origine virală, imunologică (poliradiculonevrită), deficit de vitamine
sau toxică ( ex. alcoolism);
- când sunt afectaţi succesiv mai mulţi nervi denumim o multinevrită ce poate fi cauzată de
traumatisme, boli precum : diabetul zaharat, difteria sau lupusul eritematos diseminat.

I. ELECTROENCEFALOGRAMA
Tehnica electrofiziologică prin care se înregistrează activitatea electrică de la nivelul
structurilor cerebrale prin montarea electrozilor la nivelul scalpului, pe o durată scurtă de timp,
aproximativ 20–40 minute.
Sursa de bază a activităţii cerebrale este NEURONUL.
• Activitatea măsurată prin EEG = potenţialele electrice create de curenţii post-sinaptici.
• O înregistrare EEG de rutină, implică utilizarea a 25 electrozi.
EEG este însumarea activităţii sincrone a mii/milioane de neuroni care au orientare spaţială
similară, perpendiculare pe scalp; curenţii care sunt tangenţiali la scalp nu sunt culeşi de EEG.
• Utilitatea diagnostică principală - epilepsie (testarea efectelor medicamentelor antiepileptice;
monitorizare dezvoltare cerebrală; investigare somn – somn şi boli asociate);
• Monitorizare stare de alertă, comă şi apariţia morţii cerebrale;
• Localizare leziuni cerebrale ca: tumori cerebrale, AVC, ischemie cerebrală, traumatisme;
• Controlul anesteziei.

Tehnici derivate ale EEG = potenţiale evocate (PE) – activitate EEG medie pe o durată de
timp după un stimul (vizual, somatosenzorial, acustic).

1
 Fig. Înregistrarea EEG şi ritmurile de bază

Ritmurile de bază înregistrate la nivel cerebral sunt împărţite pe baza frecvenţei în 4 tipuri;
amplitudinea variază cu fiecare tip şi dispunerea undelor este în fusuri ce se succed ritmic.

Ritm alfa:aspect sinusoidal sub formă de fusuri

- 7,5 – 13 Hz
- Amplitudine 30-100 µV
- Este mai evident în regiunile posterioare - occipital, parietal şi temporal posterior, bilateral
- Condiţii: ochi închişi şi relaxare
- Ritm major la adulţi în stare de veghe scad în amplitudine sau se blochează la stimulare
vizuală sau concentrare mentală
Ritm beta:
- 14-30 Hz ( >14 Hz)
- Amplitudine 5-30 µV
- Este mai evident în regiunile frontale (fronto-rolandice)
- Condiţii: activitate mentală (ex. calcul, gândire, ochi deschişi), blocat de stimuli
proprioceptivi şi tactili
- Ritm al activităţii rapide
Ritm theta:
- 3,5 – 7 Hz
- Amplitudinea 30-70 µV
- Activitate lentă
- Distribuţie generalizată
- Normal: la copii sub 13 ani şi la adulţi în somn stadiul 2, ritmul de bază al copilului între 2-5
ani
- Patologic: apare focal în leziuni subcorticale şi difuz în leziuni profunde pe linia mediană,
leziuni difuze corticale sau encefalopatii metabolice
Ritm delta:
- Sub 3 Hz
- Amplitudine variabilă între 40-100 µV
- Normal şi dominant în stadiile 3 şi 4 de somn
- După vârsta de 1 an (2-3 ani) în stare de veghe
- Patologic: focal în leziuni subcorticale şi difuz în leziuni profunde pe linia mediană, leziuni
difuze corticale sau encefalopatii metabolice

2
 Din punct de vedere morfologic s-au descris următoarele anomalii pe traseul EEG:

Anomalii de tip paroxistic – tip iritativ

- vârful: undă rapidă, 1/12 sec; poate apare în epilepsie (specific),traumatisme, inflamaţii,
afecţiuni toxice cerebrale
- unda ascuţită sau vârful lent: undă rapidă1/12sec.; are aceeaşi semnificaţie ca vârful
- complex vîrf-undă: reprezintă asocierea dintre un vârf şi o undă lentă; are frecvenţa de 3
cicli/s şi se înregistrează simetric, bilateral sincron în epilepsia de tip absenţă
- complex polivârf-undă: format din mai multe vârfuri rapide, urmate de o undă lentă;
apare în epilepsia mioclonică

Epilepsia este o dereglare a sistemului nervos care produce descărcări bruşte şi intense de
activitate electrică în creier şi se manifestă clinic prin convulsii care afectează controlul mişcării,
al vorbirii, al vederii sau chiar al stării de conştienţă.
a. EPILEPSIA GRAND MAL - crize convulsive tonico-clonice generalizate

Fig.Traseu EEG epilepsie grand mal

b. EPILEPSIA PETIT MAL - descărcări generalizate, ritmice, sincrone, cu debut şi sfârşit

brusc; se întâlneşte la copii şi adolescenţi

Fig. Traseu EEG epilepsie petit mal

3
 Anomalii neparoxistice
1.Anomalii neparoxistice generalizate:
- silenţiu electric generalizat - linie izoelectrică (come avansate)
- traseu rapid hipovoltat (leziuni cerebrale difuze pe fond aterosclerotic)
- traseu lent hipervoltat - delta mono sau polimorfe (meningite, encefalopatii)
2. Anomalii neparoxistice localizate:
- activare rapidă localizată - în faza precoce a hipoxiilor cerebrale: AVC, traumatisme
- activare lentă focalizată - proces lezional localizat (infarct cerebral)

II. EXAMENUL ELECTROMIOGRAFIC

Electromiograma (EEG) este o tehnică de explorare a unităţii motorii cu înregistrarea
activităţii electrice spontane sau în timpul contracţiei gradate la nivelul muşchilor.
Captarea acestor biocurenţi se face cu ajutorul unor electrozi de suprafaţă sau de profunzime
(ace).
Activitatea spontană fiziologică care apare la inserţia acului se caracterizează prin descărcări de
scurtă durată a potenţialelor.
Spontan poate să apară o activitate patologică:
- potenţiale de fibrilaţie (bifazice, durata 0,5-2 ms, persistente) caracteristice denervării fibrei
musculare;
- tetania este caracterizată de o activitate neuromusculară cu repetarea la acelaşi interval
(4-12 ms) de - dublete, triplete sau multiplete de potenţiale musculare.
Activitatea EMG în timpul contracţiei fiziologice se caracterizează printr-un traseu simplu la
începutul contracţiei. Pe măsură ce contracţia creşte, apare o însumare a potenţialelor, cu un traseu de
interferenţă.
În explorarea contracţiei musculare gradate pot să apară elemente patologice:
- în leziunea nervului periferic apare o scădere în amplitudine a potenţialelor musculare
individuale, cu o creştere a duratei; se pierde interferenţa la contracţia maximă.
- în leziunea fibrei musculare apare o scădere a duratei potenţialelor musculare, cu instalarea
rapidă a interferenţei, încă de la începutul contracţiei.
Stimulodetecţia este metoda prin care se poate măsura viteza de conducere în fibrele motorii
şi senzitive ce se calculează prin stimularea în două puncte ale nervului periferic. Viteza de conducere
normală este de peste 45 m/s; ea scade mult în leziunile nervului periferic.

Fig. Traseu EMG

III. EXAMENUL BIOCHIMIC AL LICHIDULUI CEFALORAHIDIAN
Lichidul cefalo-rahidian (LCR) este un produs de secreţie al plexurilor coroide. El este
conţinut în două compartimente, care comunică între ele: central (ventriculi) şi periferic (spaţiul
subarahnoidian).
Volumul LCR este de 100-150 ml; în mod normal se formează 0,3 ml
LCR/min, astfel LCR se schimbă de 3-4 ori pe zi.
4
 Aspectul normal este clar, incolor.
Patologic, LCR poate fi hemoragic (AVC), xantocrom (meningită tbc), opalescent sau
tulbure (meningită virotică, bacteriană).
Presiune - se măsoară cu manometrul Claude şi variază în funcţie de poziţia bolnavului (în
poziţie culcată adulţi: 7-16 cm apă; în poziţie şezândă adulţi: 30-45 cm apă lombar).
Examenul citologic: neutrofile, limfocite, eozinofile, hematii (cresc în afecţiuni inflamatorii,
parazitare, hemoragii).
Compoziţia biochimică:
- proteine: determinarea calitativă detectează numai creşterea de ansamblu a
globulinelor (reacţia Pandy); creşterea proteinorahiei apare în poli-radiculonevrite, compresiuni
medulare, tumori etc.
- glucoza: normal este aproximativ jumătate din valoarea glicemiei: 45-75 mg%;
scăderea apare în unele meningite (purulente, TBC etc.).
- cloruri: normal: 700-750 mg%; scăderea apare în special în meningita TBC.

IV. EXAMENUL RADIOLOGIC

1. RADIOGRAFII CRANIENE
Pentru studiul radiografic al craniului sunt necesare radiografii executate în incidenţele
standard (profil, faţă şi bază), fiind urmate, în funcţie de aspectul clinic, de incidenţe speciale şi
tomografii. Se urmăreşte de obicei prezenţa fracturilor, afectarea şeii turceşti, calcifierile
intracraniene.
2. RADIOGRAFII ALE COLOANEI VERTEBRALE
Coloana vertebrala necesita din punct de vedere al acurateţei imaginilor o individualizare a
poziţionărilor în raport cu caracteristicile anatomice. Investigarea coloanei vertebrale şi a
conţinutului său se poate face şi prin intermediul substanţelor de contrast (substanţe iodate, aer),
evidenţiind spaţiul subarahnoidian medular şi conturul medular. Este necesară pentru afecţiuni
degenerative, leziuni congenitale sau fracturi.
3. PNEUMOENCEFALOGRAFIA
În pneumoencefalografie (PEG) se introduce aer în spaţiul subarahnoidian lombar sau
suboccipital, în cantităţi mici, evacuând un volum aproximativ egal de LCR. Se fac radiografii în
incidenţele de profil, antero-posterioară şi postero-anterioară, evidenţiindu-se sistemul ventricular cu
modificările lui şi indirect afirmarea unor procese patologice intracraniene.
4. ARTERIOGRAFIA CEREBRALĂ
Arteriografia cerebrală se realizează prin injectarea de substanţe de contrast în artera carotidă
şi/sau vertebrală, efectuându-se radiografii craniene faţă, profil sau oblice şi uneori radiografii
cervicale pentru evidenţierea sistemului vascular arterial la nivelul gâtului. Alteori se practică
o cateterizare cu injectarea retrogradă a arterei brahiale sau a arterei femurale.
Indicaţiile principale ale angiografiilor cerebrale sunt în diagnosticul malformaţiilor
vasculare cerebrale (anevrisme şi angioame), diagnosticul trombozelor şi stenozelor vaselor cerebrale,
diagnosticul hematoamelor subdurale sau epidurale şi în general în diagnosticul tumorilor.
5. SCINTIGRAFIA CEREBRALĂ
Explorarea sistemului nervos cu ajutorul radioizotopilor studiază distribuţia, în sistemul
nervos central, a unui trasor radiomarcat, administrat de obicei intravenos. Detectarea izotopică a
leziunilor cerebrale se bazează pe două elemente esenţiale: hiperfixarea lezională şi alterarea barierei
hematoencefalice.
Se explorează dinamica trasorului radioactiv introdus în fluxul sanguin ce irigă creierul
(gamma-angio-encefalografia), urmat de examenul static, care decelează zonele de hiper- sau
hipocaptare.

5
 6. TOMOGRAFIA COMPUTERIZATĂ (CT)
Această tehnică de investigaţie are un aport deosebit în exploatarea atât a sistemului nervos
central cât şi a canalului rahidian şi a măduvei spinării (tumori, hemoragii, hematoame, infarcte, etc.). Se
bazează pe coeficientul de absorbţie a razelor X al diverselor structuri nervoase, efectuându-se
secţiuni succesive în plan orizontal.
7. REZONANŢA MAGNETICĂ NUCLEARĂ
Imaginile sunt făcute în 3 planuri: axial, frontal (coronar), sagital.
Investigaţia este neinvazivă, de mare acurateţe diagnostică şi bogată în date anatomice şi
fiziologice.