Dr.

Veronica Rebreanu
Tema VII. 2018-2019
1. Normativitatea juridică.
2. Sistemul dreptului

1. Normativitatea juridică.

Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase,
economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe
“normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc
aparte şi are un specific al ei.

Normativitatea juridică (preluat din Andrei SIDA, TGD, 2004, pp. 27-30, şi adaptat).
Viaţa socială, relaţiile şi activitatea prin care ea se desfăşoară a fost şi este guvernată de norme şi reguli
de o mare varietate şi complexitate: morale, religioase, etice, economice, ecologice, politice, sanitare, sportive etc.
şi nu în ultimul rând juridice. Ansamblul acestor norme conferă societăţii acea caracteristică de a fi o existenţă
supusă normativităţii sociale fără de care societatea nu ar putea exista. Ansamblul normelor juridice din societate -
care formează dreptul - conferă societăţii şi acea caracteristică de a fi normată juridic. Altfel spus, normativitatea
juridică constituie o dimensiune sau componentă importantă a normativităţii sociale de care se delimitează prin
specificul reglementărilor sale, astfel :

În primul rând, dacă normativitatea socială în general are ca scop şi finalitate normarea (reglementarea)
conduitelor şi acţiunilor umane în ansamblul raporturilor sociale, normativitatea juridică vizează prin specificul
ei nu „toate” sau „orice” categorii de raporturi sociale ci, în principal, acea categorie largă şi complexă de
raporturi care se desfăşoară direct sau indirect între indivizi sau grupuri umane, raporturi care implică
„alteritatea” (ad alterum), adică raporturile individului cu semenii, cu „alţii”, indiferent dacă „alţii” sunt un alt
individ, grupuri sau structuri socio-umane ori societatea în ansamblul ei.

În al doilea rând, specificul normativităţii juridice constă în caracterul, de principiu imperativ,

obligatoriu, al reglementărilor sale. Aceasta înseamnă că dreptul — spre deosebire de celelalte forme ale
normativităţii sociale — are obligativitate generală asupra tuturor persoanelor sau indivizilor umani ai societăţii.
Aceasta în înţelesul larg că „toţi” indivizii umani sunt obligaţi să respecte prescripţiile dreptului, iar nerespectarea
acestora atrage, într-o formă sau alta, sancţiunea statală. Caracterul imperativ al dreptului semnifică şi faptul că
subiecţii sociali ai raporturilor juridice nu au facultatea de a opta în faţa categoriilor de norme onerative sau
prohibitive (care obligă sau interzic o anumită conduită sau acţiune) ci sunt obligaţi a se conforma prescripţiilor
acestora.

În al treilea rând, specificul normativităţii juridice, spre deosebire de celelalte forme ale normativităţii
sociale, se distinge prin conţinutul şi forma distincte ale normelor sale.
Astfel, în conţinutul dreptului se îmbină de fapt două dimensiuni ale acestuia: conţinutul normativ propriu-
zis – prin care se prescriu conduite şi acţiuni în limitele unor drepturi şi obligaţii – şi conţinutul social, adică cel
care exprimă scopul, interesele şi voinţa legiuitorului formulate şi consacrate prin normele de drept. Conţinutul
dreptului exprimă în ultimă instanţă voinţa legiuitorului care, la rândul său nu este altcineva decât deţinătorul
puterii în stat.
Sub aspectul formei sale, dreptul nu este „uniform”, adică un ansamblu amorf de norme de aceeaşi formă.
Normele dreptului îmbracă forme diferite şi poartă denumiri diferite în funcţie de mai mulţi factori ,cum ar fi: în
funcţie de organul de stat emitent sau a ierarhiei acestuia în structurile sistemului de putere; în funcţie de
domeniul de reglementare sau de tehnica juridică de elaborare şi adoptare a normei etc.
 Sistemul dreptului

1. Precizări generale
La modul general, noţiunea de „sistem” este definită astfel: “un ansamblu de obiecte şi un ansamblu
de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor”. Fără a stabili o dispunere valorică sau exhaustivă a lor,
proprietăţile generice ale sistemului pot fi relevate ilustrativ şi din perspectiva câtorva asemenea proprietăţi
considerate a fi principale, esenţiale sau fundamentale (A. SIDA, TGD, 2004, pp. 48-52):
a) Una din cele mai generale şi incontestabile proprietăţi ale oricărui sistem este aceea de a exista ca
un întreg (obiect, fenomen, proces) integrator de elemente sau părţi componente. Deci, „întregul” nu este o
simplă sumă de elemente şi însuşiri ale „părţilor” deoarece „întregul” are propriile însuşiri pe care părţile nu le au
dacă sunt luate în mod separat.
b) Elementele sau părţile care compun sistemul sunt entităţi specifice integrate a căror
individualizare trebuie făcută şi concepută în limitele sistemului respectiv. În funcţie de complexitatea
structurii sale interne, partea, elementul sau componentul unui sistem poate fi în acelaşi timp " subsistem" — în
raport cu sistemul în care se integrează — şi "sistem" în raport cu propria-i structură şi componenţă.
c) Structuralitatea — ca proprietate universală a existenţei — constituie implicit şi una din proprietăţile
generice ale oricărui sistem. „Structura” nu este direct perceptibilă ci inteligibilă ; structura nu este obiect sau
element ci relaţie sau raport dintre elementele unui întreg în funcţie de care elementul respectiv ocupă un loc şi
îndeplineşte o anumită funcţie în componenţa acelui sistem. Desigur, în viziunea structurală, elementul nu poate
fi disociat de relaţia în şi prin care există ; nici relaţia nu poate fi concepută fără elementul care constituie
suportul de existenţă al acelei relaţii.
d) Fiecare sistem şi în cadrul său fiecare componentă structurală (subsistem) îndeplineşte anumite
funcţii caracteristice prin realizarea unor categorii specifice de conexiuni, dependenţe sau interdependenţe, de
roluri sau finalităţi determinate. În esenţa lor, funcţiile sistemice apar ca raporturi de o anumită ordine care pot fi:
de subordonare şi/sau de coordonare funcţională, adică de realizare a funcţiilor respective atât pe verticala cât şi
pe orizontala configuraţiei sistemului respectiv.
e) Orice sistem are calitatea şi capacitatea specifică de organizare şi — în anumite limite — de auto-
organizare internă, de reglare şi auto-reglare, adică de adaptare la impulsurile exterioare. Prin această
proprietate a sa, sistemul se autoconservă asigurându-şi stabilitatea şi funcţionalitatea, se adaptează în mod
specific dinamicii factorilor evolutivi din interiorul şi din afara sa.
f) În orice sistem este inevitabilă prezenţa conexiunii dintre element — structură — funcţie,
conexiune ce se constituie ca o veritabilă axă coordonatoare a înţelegerii conceptului de sistem.
În existenţa şi manifestarea sa concretă, orice sistem îmbină cele două categorii de proprietăţi sau
caracteristici: generale şi specifice.
2. Conceptul de sistem al dreptului
Orice comunitate statală se bazează pe existenţa unui ansamblu de reguli juridice care, deşi prezintă o
mare diversitate ca obiect şi metodă de reglementare, precum şi ca şi diversitate formală, alcătuiesc un sistem –
un ansamblu unitar şi intercondiţionat de norme având o structură bine determinată.
Potrivit unei lucrări recente, sistemul dreptului este definit ca “totalitatea normelor juridice în vigoare la
un moment dat în cadrul unui stat, aflate într-o strânsă unitate şi interdependenţă, grupate după anumite criterii,
având la bază o cauzalitate comună, fiind subordonate aceloraşi principii şi având o omogenitate a formelor
(izvoarelor) de exprimare” (Ioan SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura “Alma Mater”, Sibiu, 2011).
3. Particularităţi ale sistemului drept
(avem în vedere înţelesul conceptului de drept ca „drept obiectiv”)
A. Caracterul sistemic al dreptului rezultă:
a) din faptul că normele juridice reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, ştiut
fiind că societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci, un sistem de asemenea relaţii. În consecinţă,
normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea în mod virtual, implicit, un caracter sistemic;
b) din conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut fiind că în
acest proces ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau cantitate de material normativ ci,
un ansamblu de norme coerente corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Aşadar, caracterul sistemic
al dreptului este determinat şi de substanţa cunoaşterii ştiinţifice pe care se întemeiază elaborarea, dezvoltarea şi
aplicarea dreptului.

B. Particularităţile sistemului drept sunt cel mai frecvent abordate din perspectiva componentelor structurale ,
a conexiunii sistemice a acestor elemente, adică a configuraţiei structurale şi funcţionale a sistemului.
În acest sens, o qvasi-majoritate de opinii acceptă că sistemul dreptului este constituit din elementele
structurale:
- norma juridică — instituţia juridică — ramura de drept -,
criteriile principale ale delimitării acestor componente fiind obiectul de reglementare şi metoda de reglementare.
Unii autori consideră metoda de reglementare drept criteriu principal – cum ar fi A. SIDA, alţi autori o
consideră un criteriu auxiliar – cum ar fi Gh. BOBOŞ, I. SANTAI.
Această abordare este considerată a fi de natură a permite o mai nuanţată evidenţiere a particularităţilor
structural-funcţionale ale dreptului ca tip distinct de sistem în care proprietăţile generice ale sistemului îşi găsesc,
în esenţa lor, o reflectare adecvată.
Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundarea acestuia cu „sistematizarea”
dreptului prin care se înţelege operaţiunea metodologică şi de „tehnică juridică”, de ordonare, grupare,
clasificare, inventariere etc. a normelor juridice după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a acestora.
Aşadar, specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectată în modul cel mai adecvat
în funcţie de conţinutul specific al elementelor sale structurale : norma juridică — instituţia juridică — ramura de
drept.
Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi grupate într-un
sistem.
Pe baza anumitor criterii, în cadrul acestei unităţi, majoritatea normelor juridice sunt grupate în mod
distinct, sub forma instituţiilor juridice şi a ramurilor dreptului.

4. Componentele sistemului dreptului

Sistemul dreptului reprezintă unitatea elementelor sale structurale:
a) norma juridică,
b) instituţia juridică
c) ramura de drept.
a) Norma juridică, reprezintă elementul de bază al oricărui sistem de drept. Parte integrantă a
normelor sociale, norma juridică este o regulă de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau sancţionată de
puterea publică, a cărei aplicare este asigurată fie prin conştiinţa juridică - de bună-voie, fie prin forţa coercitivă a
statului în caz de nerespectare (Gh. BOBOŞ, T.G.D., 1999, p. 254.). (A se vedea Infra Tema Norma juridică).
Norma juridică este elementul fundamental al sistemului dreptului.
Normele juridice stau la baza instituţiei juridice și a ramurilor dreptului.
b) Instituţia juridică. Termenul de instituţie juridică, în funcţie de criteriul de abordare, poate avea
două semnificaţii diferite.
b.1. Astfel, în limbaj curent, prin instituţie juridică se înţelege o structură de organizare socială publică,
constituită în temeiul normelor de drept, şi având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu caracter juridic ( SIDA,
1997, p. 54), fie în ceea ce priveşte latura normativă, fie sub aspectul intervenţiei forţei de constrângere a statului
(Parlamentul, Ministerul Public, Ministerul Justiţiei, instanţele de judecată, organele de urmărire şi cercetare
penală etc.).
b.2. În limbaj juridic de specialitate, şi care este sensul care ne interesează în demersul nostru ştiinţific,
luată ca element component al sistemului dreptului, instituţia juridică desemnează o grupare unitară de norme
juridice, relativ distinctă, prin care se reglementează o anumită categorie de raporturi juridice.
De exemplu:
- instituţia proprietăţii – prin care se desemnează grupajul de norme prin care sunt reglementate raporturile de
proprietate;
- instituţia familiei – grupează normele care reglementează raporturile de familie;
- instituţia contractelor – grupează normele care reglementează raporturile de natură contractuală, condiţiile
de formă şi de fond ale contractelor, executarea acestora etc.;
- instituţia succesiunii – care reglementează raporturile de moştenire (succesiune) care iau naştere ca urmare a
decesului unei persoane.

Unele dintre aceste instituţii cuprind o categorie mai largă de norme juridice care, în baza anumitor
criterii juridice, datorită marii diversităţi de norme incidente, pot fi, la rândul lor, delimitate pe subgrupe în cadrul
aceleiaşi instituţii juridice. De exemplu, în cadrul instituţiei proprietăţii:
- după criteriul titularului proprietăţii există distincţia între instituţia proprietăţii private şi instituţia
proprietăţii publice;
- după criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii, există distincţia între instituţia proprietăţii mobiliare şi
instituţia proprietăţii imobiliare etc.
Delimitarea riguroasă a unor instituţii juridice strict după criteriul naturii raporturilor juridice pe care le
reglementează nu este întotdeauna posibilă deoarece, de cele mai multe ori, instituţiile juridice se constituie pe
structura unor raporturi sociale conexe sau complementare, care ar aparţine unor tipuri diferite de asemenea
raporturi.
(De exemplu, instituţia familiei grupează: norme prin care sunt reglementate raporturi patrimoniale; norme care
reglementează raporturi nepatrimoniale; norme cu conţinut procedural etc.).
Mai multe instituţii de acelaşi gen, datorită asemănărilor existente, constituie o ramură de drept unitară.

c) Ramura de drept reprezintă o entitate structurală relativ distinctă, constituită dintr-un ansamblu
mai larg de norme şi instituţii juridice, care sunt legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare, prin
anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin metoda folosită în reglementare anumitor
relaţii sociale, potrivit intereselor din societatea respectivă (Gh. BOBOŞ, C. BUZDUGAN, V. REBREANU,
T.G.S.D., 2008, 2009, 2010, p. 129; A. SIDA, T.G.D., 1997, p. 55).
Aşadar, prin ramură de drept se înţelege un ansamblu relativ distinct de norme juridice, legate organic
între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de
metode (Gh. BOBOŞ, C. BUZDUGAN, V. REBREANU, T.G.S.D., 2008, 2009, 2010, p. 130).

Delimitarea normelor juridice şi a instituţiilor juridice în ramuri de drept se realizează după mai
multe criterii, astfel:
a) criterii principale:
a.1. obiectul supus reglementării - complexul sau sfera relativ unitară şi distinctă de relaţii sociale
reglementate juridic; caracterul relaţiilor sociale reglementate prin ramura de drept respectivă sau specificul
raporturilor dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă.
Este considerat un criteriu obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor juridice şi a ramurilor de
drept, fiind dominat de conţinutul relaţiilor sociale respective (patrimonial, financiar, represiv, de familie, de
protecţie a mediului etc.), situaţie ce determină reunirea normelor juridice comune unor raporturi asemănătoare
sau învecinate, ca expresie a unor nevoi sociale similare care determină interesul general şi voinţa juridică
corespunzătoare pentru consacrarea, promovarea şi apărarea lor. (I. SANTAI, TGD, 2011, p. 75).
Pornind de la criteriul obiectului de reglementare, ramura de drept reprezintă sfera cea mai largă de
grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept.
a.2. metoda de reglementare - reprezintă modul în care legiuitorul, prin intermediul normelor juridice,
prevede desfăşurarea relaţiei sociale, şi, totodată, derularea raportului juridic, pornind de la gradul de autonomie
acordat subiectelor acestuia, şi care poate fi deplin, limitat ori suprimat, fapt ce diferenţiază regulile cu acelaşi
obiect de reglementare.
Astfel, după modul în care este reglementat domeniul de relaţii sociale există:
a.2.1. metoda autoritarismului sau a subordonării – prin intermediul normelor imperative (norme onerative
sau prohibitive a căror nerespectare, indiferent de consecinţele nerespectării, atrage aplicarea unei sancţiuni
specifice ramurii de drept căreia îi aparţine norma încălcată);
a.2.2. metoda autonomismului sau a egalităţii părţilor – prin intermediul normelor permisive (sau
dispozitive), lăsând la latitudinea părţilor alegerea conduitei).
a.2.3. metoda recomandării – prin intermediul normelor de recomandare, care reprezintă modalitatea de
orientare prin reglementarea statală a modului de derulare a unor raporturi juridice, pe care cei vizaţi şi le pot
însuşi (între limitele prevăzute de lege) sau nu (fără a atrage aplicarea vreunei sancţiuni);
a.2.4. metoda stimulării sau a recompensării - prin acordarea unor beneficii celor vizaţi, urmărindu-se
formarea şi derularea raporturilor juridice prin cointeresarea subiectelor vizate astfel încât acestea să adopte
benevol conduita prevăzută de lege.
b) criterii complementare:
b.1. principii comune care stau la baza reglementării în acel domeniu al relaţiilor sociale (exemplu: dreptul
la apărare în dreptul procesual;
b.2. calitatea şi poziţia subiecţilor în raporturile juridice din acel domeniu;
b.3. caracterul sau natura sancţiunilor aplicate pentru încălcarea sau nerespectarea prevederilor normative
(pedepse penale – privarea de libertate (în dreptul penal); sancţiuni pecuniare sub forma amenzilor
contravenţionale (în dreptul administrativ) sau sub forma despăgubirilor (în dreptul civil) ş.a.
b.4. scopul sau finalitatea;
b.5. interesul social-politic.
***
Din izvoarele menţionate mai jos la principalele ramuri de drept recunoscute în sistemul dreptului românesc, se
poate desprinde faptul că legiuitorul român poate reglementa prin intermediul unui act normativ fie exclusiv un
anumit domeniu (situaţie în care reprezintă izvor de drept specific unui anumite ramuri de drept - exemplu: dreptul penal,
dreptul mediului), fie mai multe domenii ale vieţii social-economice (situaţie în care acelaşi act normativ poate reprezenta
izvor de drept pentru mai multe ramuri de drept – exemplu: Codul Civil din 2011, pentru ramurile: drept civil, dreptul
familiei, drept comercial, drept internaţional privat).

În sistemul dreptului românesc, cele mai importante ramuri ale dreptului sunt considerate a fi următoarele (A. SIDA,
T.G.D., 2004):
a) Ramura dreptului constituţional, sau dreptul constituţional - totalitatea normelor şi instituţiilor care reglementează raporturile
sociale care se formează în procesul constituirii, organizării şi exercitării puterii de stat. În principal, se referă la organizarea şi desfăşurarea
raporturilor de putere: stabilirea orânduirii şi a formei de stat; a regimului politic; reglementează cetăţenia, drepturile, libertăţile şi
obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi sistemul electoral etc. (Izvoare formale: Constituţia şi alte legi fundamentale).
b) Dreptul penal - cuprinde normele şi instituţiile prin care sunt stabilite faptele care constituie infracţiuni, condiţiile tragerii la
răspundere penală, pedepsele penale, modalităţile de executare a pedepselor. (Izvoare formale: Codul penal şi alte legi care cuprind
reglementări penale).
c) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor prin care este reglementată activitatea organelor de
urmărire penală, a parchetelor şi instanţelor penale pentru descoperirea, judecarea, stabilirea şi executarea pedepselor. (Izvoare formale:
Codul de procedură penală şi alte legi speciale cu caracter procesual penal).
 d) Dreptul administrativ - este ramura dreptului care cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor juridice prin care se
reglementează raporturile din domeniul administraţiei de stat centrale şi locale, raporturi administrative care iau naştere între aceste
organele administraţiei de stat şi cetăţeni, precum şi între diferitele structuri ale organelor administraţiei publice. (Izvoare formale:
Constituţia, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi alte acte normative care
cuprind reglementări de natură administrativă).
d) Dreptul financiar - cuprinde normele juridice şi instituţiile prin care se reglementează formarea, repartizarea şi
întrebuinţarea fondurilor băneşti, în principal, activitatea şi raporturile bugetare, cele din sfera finanţelor publice şi ale societăţilor
comerciale, sistemul bancar, impozitele şi taxele etc. (Izvoare formale: Constituţia, Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003, Legea nr.
273/2006 privind finanţele publice locale şi alte acte normative care reglementează exclusiv domeniul finanţelor publice şi/sau acte
normative al căror obiect de reglementare excede problematica strictă a finanţelor publice).
e) Dreptul civil - cuprinde normele juridice şi instituţiile juridice prin care sunt reglementate raporturile patrimoniale şi
cele personal nepatrimoniale, raporturi care iau naştere între persoanele fizice şi/sau juridice, şi în care părţile se situează pe poziţie de
egalitate juridică. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011) şi o multitudine de alte acte normative cu caracter civil).
f) Dreptul procesual civil - cuprinde ansamblul normelor juridice şi al instituţiilor juridice care se reglementează
competenţa instanţelor de judecată civile, procedura de desfăşurare a activităţilor instanţelor civile, a desfăşurării dezbaterii, deliberării,
pronunţării şi executării hotărârilor judecătoreşti în cauzele civile, căile de atac etc. (Izvoare formale: Codul de procedură civilă, alte legi
procesual civile).
g) Dreptul funciar - ramură nouă a dreptului, cuprinde normele şi instituţiile juridice care reglementează raporturile de
proprietate, administrare şi folosire a terenurilor (pământului), organizarea şi evidenţa fondului funciar, regimul juridic al terenurilor.
(Izvoare formale: Constituţia, Legea 18/1991 a fondului funciar, Legea 7/1996 a cadastrului, Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011)
etc.).
h) Dreptul muncii (completat, mai nou, cu “şi al securităţii sociale”) - cuprinde din totalitatea normelor juridice şi a
instituţiilor juridice referitoare la raporturile de muncă şi cele derivate din aceste raporturi, cu accent pe contractul de muncă, disciplina
muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă, asigurările sociale, protecţia şi tehnica securităţii muncii, şomaj etc. (Izvoare formale: Codul
muncii, Legea conflictelor colective de muncă, Legea şomajului etc.).
i) Dreptul familiei - s-a desprins relativ recent din trunchiul dreptului civil, reglementează totalitatea raporturilor
patrimoniale şi nepatrimoniale care iau naştere între membrii familiei, precum şi unele raporturi dintre aceştia şi terţi adopţia, tutela etc..
(Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011), Legea adopţiilor etc.).
j) Dreptul comercial - desprins tot din trunchiul dreptului civil către sfârşitul sec. al XIX-lea, cuprinde ansamblul
normelor şi instituţiilor juridice prin care sunt reglementate raporturile de natură comercială dinre diferite categorii de persoane fizice
şi/sau juridice. (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la 01.10.2011), Codul comercial, Legea Registrului comerţului, Legea
concurenţei neloiale etc.).
k) Dreptul internaţional public - cuprinde normele care se formează ca urmare a exprimării acordului de voinţă al statelor
suverane şi egale în relaţiile reciproce dintre ele; reglementează atât raporturile dintre state, cât şi raporturile dintre acestea şi alte subiecte
de drept internaţional decât statele (organizaţii internaţionale)
l) Dreptul internaţional privat - este constituit din ansamblul normelor şi procedurilor prin care se reglementează
soluţionarea conflictelor dintre legi în reglementarea raporturilor de drept privat dintre persoanele fizice şi/sau juridice cu cetăţenie diferită
(proprietatea, succesiunea, regimul juridic al bunurilor, al obligaţiilor, căsătoria, adopţia) (Izvoare formale: Codul civil (intrat în vigoare la
01.10.2011), ce a mai rămas in vigoare din Legea nr. 105/1992).
m) Dreptul mediului – una dintre cele mai noi ramuri ale sistemului de drept din România – reprezintă acea ramură a
sistemului juridic din România care înmănunchează normele juridice prin care sunt reglementate relaţiile dintre persoane, formate în
legătură cu protecţia mediului. (Izvoare formale: Legea-cadru privind protecţia mediului este O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, la care se adaugă numeroase acte normative speciale prin care este reglementată protecţia diferitelor elemente ale mediului –
cum ar fi: apa, atmosfera, fondul silvic, flora, fauna ş.a. - sau aspecte generale privind mediul, împletindu-se uneori cu reglementări care
intră sub incidenţa mai multor ramuri ale dreptului – cum ar fi: accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei, accesul la
justiţie in probleme de mediu; eliberarea avizelor, acordurilor, autorizaţiilor de mediu ş.a.).

Bibliografie selectivă:
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2008, 2009 sau 2010.
- Veronica REBREANU, Septimiu-Ioan PUȚ, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2015, republicat în 2016.
- Veronica REBREANU, Suport pentru seminar, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010
3. Gheorghe MIHAI, Teoria Dreptului, ediţia 3, Editura ”C.H. BECK”, Bucureşti, 2008.
4. Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura ”All Beck”, Bucureşti,
2005
5. Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, pp. 26-40, 62-69.