1
1. Generalităţi
Motivația este descrisă ca o stare care energizează, direcționează, susține comportamentul,
implică obiective și necesită activitate. Motivația este o componentă critică în procesul de învăţare şi
este importantă pentru a atrage elevii să se angajeze în activități academice. De asemenea, este
important să se determine cât de mult vor învăța elevii din activitățile pe care le desfășoară sau
informațiile la care vor fi expuși. Elevii care sunt motivați să învețe un lucru, folosesc procese
cognitive mai înalte pentru a învăța. Motivația de a învăţa poate avea loc în multe feluri, poate fi o
caracteristică de personalitate sau un interes stabil și de lungă durată pentru un subiect (ex: pasiunea
pentru ştiinţele naturii) (Bobbitt şi Haladyna, 2006).
Există mai multe teorii ale motivației care au fost studiate de-alungul anilor. Unii afirmă că
motivația este legată de ideea că, elevii a căror comportament a fost recompensat în trecut pentru
interesul şi munca depusă, va fi mult mai probabil ca acest comportament să se repete în viitor. Prin
urmare, experiențele trecute vor motiva un elev să-și desfășoare activitatea în viitor (Vallerand şi
colab, 2011).
Alte teorii preferă să privească motivația ca pe o cale de a satisface anumite nevoi. Unele
nevoi de bază pe care trebuie să le satisfacă oamenii sunt hrana, adăpostul, dragostea și stima de sine
pozitivă. Prin urmare, motivația de a învăţa se poate baza pe realizarea acestor nevoi (Vallerand şi
colab, 2011).
O altă teorie (teoria atribuțiilor) încearcă să înțeleagă explicațiile și scuzele oamenilor atunci
când vine vorba de succesele și eșecurile lor. Când elevii simt că au control asupra succesului lor în
ceva, atunci sunt mai motivați să realizeze mai multe. Dacă ei simt că nu vor avea nici un control în
succesul lor, aceştia ar putea să nu fie la fel de motivați pentru a obține rezultatele dorite (Vallerand
şi colab, 2011).
2
Motivaţia conduce, de asemenea, la creșterea efortului și a energiei. Motivatia crește inițierea
și persistența activităților şi determină dacă un student va urmări o sarcină (chiar și una dificilă) cu
entuziasm sau cu o atitudine lipsită de spirit. Afectează de fapt cum se prelucrează informațiile,
deoarece elevii motivați sunt mai predispuși să acorde atenție și să încerce să înțeleagă materialul în
loc să treacă pur și simplu prin mișcările de învățare într-o manieră superficială (Deci şi Ryan,
2000).
O reflecție scurtă sugerează că motivația nu este un fenomen unitar. Oamenii nu au numai
cantităţi diferite, ci și diferite tipuri de motivație. Acestea variază nu numai în ceea ce privește
nivelul de motivare (cât de multă motivație), ci și în orientarea acestei motivații (ce tip de motivație).
Orientarea motivației se referă la atitudinile și scopurile care stau la baza acțiunii - adică se referă la
motivul acțiunilor (Deci şi Ryan, 2000).
3
3.1. Motivația intrinsecă a apărut ca un fenomen important pentru educatori - un izvor
natural al învățării și realizării, care poate fi sistematic catalizat sau subminat de practicile părinților
și profesorilor (Ryan şi Stiller, 1991). Deoarece motivația intrinsecă are ca rezultat învățarea și
creativitatea de înaltă calitate, este deosebit de important să fie detaliaţi factorii și forțele care
generează în comparaţie cu cele care submineză (Deci şi Ryan, 2000).
Fenomenul motivației intrinseci a fost recunoscut pentru prima oară în cadrul studiilor
experimentale la comportamentul animal, unde s-a descoperit că multe organisme se angajează în
comportamente exploratoare, jucăușe și curioase, chiar și în absența întăririi sau recompensării (Kuhl
şi colab, 1997). Motivația intrinsecă există în interiorul indivizilor, într-un alt sens există o motivație
intrinsecă în relația dintre indivizi și activități.
4
- în cazul în care sunt legate de îndeplinirea unui standard de performanță, recompensele au
cel mai puternic efect de control, pentru că este evidentă presiunea de a satisface o așteptare în
scopul primirii unei răsplăți (Dweck, 2006).
3.2. Motivaţia extrinsecă este o construcție care se aplică ori de câte ori o activitate este
făcută pentru a obține un rezultat separabil. Deși motivația intrinsecă este în mod clar un tip
important de motivație, majoritatea activităților pe care le fac oamenii nu sunt, strict vorbind,
motivate intrinsec. Teoria lui Deci și Ryan cuprinde, probabil, cea mai complexă perspectivă despre
relația dintre motivația extrinsecă și motivația intrinsecă (faptul de a participa la o activitate pentru
plăcerea și satisfacția provenite din practicarea activității). Există patru faze ale motivației extrinseci,
pe parcursul cărora se produce o apropiere treptată de motivația intrinsecă (Deci şi Ryan, 2000):
a. reglarea externă: elevul este în întregime motivat de stimulii externi (de exemplu, el învață
de frica pedepsei) și nu se autoreglează;
b. introiecția: sursa de control este încă externă, dar începe să devină interiorizată, deși
contingențele nu sunt în armonie cu dorința elevului (el este motivat să își facă temele pentru că,
altfel, s-ar simți vinovat că nu-și face datoria);
c. identificarea: elevul îndeplinește o activitate pentru că estimează că vor rezulta consecințe
importante pentru el. Elevul este motivat de consecințe, nu și de învățarea care le face posibile.
Identificarea este o reglare internă bazată pe utilitate a unui comportament (de exemplu, elevul face
exerciții suplimentare pentru a lua o notă mare la matematică);
d. integrarea: elevul se angajează în activități deoarece ele corespund scopurilor și aspirațiilor
sale, sunt importante pentru elev. Învățarea este autoreglată și motivația se apropie mult de cea
intrinsecă, dar nu se identifică propriu zis cu ea (activitatea nu se îndeplinește pentru plăcerea de a o
face, de unde rezultă că Deci și Ryan consideră învățarea motivată intrinsec ca pe o activitate care
are ca scop pe ea însăși, ceea ce, pe alt plan, înseamnă că ea este menită să contribuie la
autorealizarea personalității).
5
profesorului, sistemul de recompense și pedepse și climatul clasei). Modelul dinamicii motivaționale
în context școlar, are în vedere trei tipuri de determinanți motivanționali: percepția elevului despre
valoarea activității pedagogice, despre propriile competențe (sentimentul eficacității personale) și
percepția influenței personale asupra eșecului sau succesului. Controlabilitatea este este în strânsă
legătură cu percepţiile atribuţionale, definită fiind de doi indicatori: locul cauzei (intern sau extern
elevului ) şi stabilitatea ei (Dweck şi Elliot, 2005).
În concluzie, motivaţia pentru învăţare influențează procesul de învăţare în sine şi, implicit,
rezultatele acestui proces. Fără motivaţie, de orice tip, o persoană nu se angajează (sau nu ajunge să
se angajeze) în efectuarea unei acţiuni. Această simplă sintagmă conţine în sine unul dintre cele mai
importante – şi deseori subestimate – aspecte ale învăţării şi ale reuşitei şcolare: pentru a avea succes
în şcoală, dar mai ales pentru a asigura eficienţa învăţării, este necesar să existe un nivel optim de
motivaţie pentru angajarea în respectivul tip de activităţi (Popenici si Fartusnic, 2009).
6
Bibliografie